Spovedanie Optiuni

[secunda]

topic spovedanie

acolo s-a vorbit despre spovedanie, unii care au avut pareri au spus. altii care si-au vazut punctul de vedere deja expus au tacut.

acum vin sa va intreb despre spovedanie. de v-ati spovedit vreodata.
nu va cer explicatii de ce da sau de ce nu.

doar sa spuneti cand.

cu ce scop am lansat acest sondaj? nu stiu sigur... poate ca sa vad ca exista oameni mai buni ca mine sau ca inca mai exista oameni evlaviosi sau oameni ca mine.

in fine, raspundeti dupa dorinta si sinceritatea voastra.

[clara04]

Sper sa nu fiu criticata din nou de a discuta off-topic... Sa-mi spun parerea insa.

Mai intai... Nu am reusit sa votez (din neindemanare, cred), dar m-am spovedit ultima data cu vreo 3 sapt in urma si deja simt ca se impune sa ma spovedesc din nou.

Obisnuiesc sa ma spovedesc de cateva ori pe an (m-as spovedi si in fiecare luna, dar... e mai greu). Nu spun asta decat ca sa justific ca deja am o experienta in privinta asta la cei douazeci si... de ani ai mei.

As zice ca ma bucur cel mai mult de o spovedanie atunci cand ma framant mai mult in sinea mea, cand caut sa scormonesc cat mai adanc in mine, sa gasesc acele riduri de pe fata sufletului meu pe care le trec de obicei cu vederea. Sunt enorm de multe, doar ca graba din viata cotidiana te fac sa treci cu mai multa usurinta cu vederea lucrurile.

Si nu am ajuns sa fiu mai atenta la mine, la ce fac, la ce gandesc, decat atunci cand am inceput sa mai zic, in unele momente de liniste, rugaciunea lui Iisus: Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieste-ma pe mine, pacatoasa! Chiar daca nu duc rugaciunea in inima, chiar daca de multe ori dupa doua-trei rostiri o zic doar cu gura si mintea o mai ia aiurea, efectele s-au simtit, pentru ca am inceput sa-mi cunosc gandurile... Si atunci sa vezi tu material pentru spovedanie!


Am citit undeva ca Sf. Spovedanie ne aduce iertarea lui Dumnezeu pentru pacatele pentru care ne caim, dar nu elimina din sufletul nostru si acea inclinatie spre pacat (obisnuinta). Sf. Impartasanie este cea care ne intareste. Iar canonul... Sa ma ierte cei care il blameaza atat, dar canonul nu face decat sa ne antreneze pentru ca mai incolo sa nu mai pacatuim, sau daca o facem, sa fie tot mai putin, pana scapam de patimi. Ne ajuta sa ne dezobisnuim de a pacatui.

Va propun sa va ganditi si de pe pozitia duhovnicului... Cum poate veni in ajutorul nostru? In fond in rugaciunea de dezlegare se spune 'luati seama, de vreme de ati venit la doctor sa nu va intoarceti nevindecati!' Cum sa ne vindece el daca nu ne pare rau? Si ce doctorie ne poate da? Ni se poate prescrie post -da -, dar daca e doar post de mancare si nu de fapte rele, cat folos ai? Ni se poate prescrie un numar de rugaciuni - dar daca le spunem mecanic, fara nici macar sa le gandim (ce sa mai zic de simtit), ce folos? Atunci?

Deci una din conditiile esentiale ca o spovedanie sa fie eficienta e sa fie facuta cu sinceritate si cu cea mai mare dorinta posibila de a nu mai face pacatele marturisite.

Ca stii sigur ca o sa mai pacatuiesti... Asta nu cred ca trebuie sa ne preocupe, pentru ca altfel ajungem la delasare. Dumnezeu poate ierta, insa numai daca vede si din parte noastra un efort. Si cred ca asta trebuie sa ne preocupe in primul rand, efortul, straduinta, asta pretuieste Dumnezeu (si mai putin rezultatele efective).


Era o istorisire intr-un Pateric... Ma iertati ca va scriu atat de mult, dar mi-a venit in minte si imi place sa povestesc asemenea istorioare cand imi vin in minte, parca mi le da cineva in dar.

Deci... era odata o femeie cuvioasa, care ajuta de multe ori saracii si pelerinii, in special calugarii dintr-o manastire care treceau pe acolo pe unde locuia. Insa din cauza saraciei in care a ajuns la un moment dat, si-a dat casa sa fie hotel pentru desfrau si ea insasi devenise o femeie usoara. Auzind fratii de la manastire, cei pe care ii ajuta demult, despre viata ei, s-au intristat foarte mult si au hotarat pe unul dintre batrani sa se duca la ea. Ea l-a primit, fara sa-l recunoasca, iar cand au ramas doar ei in camera si ea se pregatea pentru fapta ei necurata, batranul i-a descoperit cine era si a inceput sa ii aminteasca de faptele bune pe care le facea si atunci femeia aceea atat de mult s-a cait de viata ei si de zadarnicia in care traia, incat l-a intrebat pe parintele: 'parinte, este pocainta?' Si parintele i-a zis: 'este'. Atunci ea nu s-a mai uitat in urma si a plecat cu parintele acela spre manastire. Nici haina pe ea nu stiu daca si-a mai luat. Facandu-se seara, au facut niste rugaciuni si s-au asezat undeva sa doarma. A doua zi, parintele a gasit-o pe femeia aceea moarta.

Si s-a rugat parintele sa-i arate Dumnezeu unde a ajuns femeia dupa moartea ei, si i-a aratat-o Dumnezeu intr-un loc luminos, dovada ca Dumnezeu i-a primit cainta ei cea de cateva ore (si nu a fost nevoie de ani si zile de post si rugaciune).

Dar cine poate spune ca are atata cainta pentru faptele lui?



In alta ordine de idei, nu sunt de acord ca daca traiesti cu persoana iubita nu e pacat, indiferent cat de mult o iubesti - dar cat de multa e iubire aici pana la urma?. Ma rog, aici e o intreaga discutie si pentru asta ma temeam sa nu fiu off-topic.

... M-am razgandit sa scriu insa. Astept o permisiune (sau macar o non-permisiune) - vreau sa fiu sigura ca n-am sa fiu sanctionata pentru a fi scris off-topic. Sa nu ma lasati sa astept, ca sa nu-mi uit ideile.