De La Romantism La Nebunie Optiuni

[Marcus]

De la romantism la nebunie


Pt romantici, poezia nu se poate margini la o functie estetica, la un scop in sine. Poetul incearca sa scape din timp, din lumea nenumaratelor aparente, pt a atinge in sfarsit absolutul si unitatea fiintei. “Ambianta poeziei romantice, e asadar sa ajunga, prin actul creatiei, la acea contemplare pura si inefabila spre care se indreapta si misticul. Aceasta ambitie defineste indrazneala incercarii romantice, ca si limitele ei. Caci a vrea sa faci din poezie calea cunoasterii, care duce la totala despuiere de imagini, inseamna sa o incarci cu cele mai nobile sperante omenesti.”(A. Beguin).
Trairea unor poeti precum Eminescu sau G.Nerval e si mai intensa, destinul lor fiind invadat de o lumina stranie care i-a dus la dementa si, in cazul lui Nerval, la sinucidere. De data aceasta, peretii care despart visul de realitate nu numai ca au devenit transparenti, dar s-au si spart. Visul s-a revarsat in viata reala si, “din clipa aceea, totul capata o dubla infatisare, si asta fara ca rationamentului sa-i fi lipsit vreodata logica, fara ca memoria sa fi pierdut nici cele mai mici amanunte din ce mi se-ntampla.”(A.Beguin)
Legatura aceasta intre lumea sacrului si cea a bolii a slabit tot mai mult pe masura ce societatea si cultura au devenit profane. Si totusi, chiar si in societatea moderna, alienatul mintal e privit cu alti ochi decat ceilalti bolnavi. Nebunia aproape ca nici nu e considerata boala. “I-a luat Dumnezeu mintile” este expresia populara care pastreza vechiul respect in fata acestui instrainat din lumea noastra terestra.
Nebunia acestor romantici e o nebunie activa, e o scriere interiorizata, traita cu intregul corp. Iar scrisul lor este exteriorizarea nebuniei. Se stabileste astfel un echilibru perfect, din care catarsisul nu lipseste. Opera nu e rezultatul delirului, ci e “opera unui delirant”.