Un Teritoriu Care Se Cheama Transilvania Optiuni

[talusa]

„Un teritoriu
care se cheamã Transilvania…“
*
Al II-lea rãzboi mondial, urmat de ocupatia sovieticã a tãrilor central-sud-est europene, hotãrîtã de marii aliati prin întelegerile secrete din anii 1942-1945 si legiferatã prin tratatele de pace de la Paris din 1947, a izolat aceste tãri de comunitatea europeanã timp de mai bine de o jumãtate de secol. Cãderea comunismului, schimbãrile structurale fundamentale ce au avut loc, eforturile acestor tãri de a ajunge la un numitor comun cu celelalte, care nu au cunoscut sovietizarea si regimul totalitar comunist, se dovedesc a fi un proces complicat, dificil, cu multe necunoscute. În acest context, mentalitãtile evolueazã greu, sechelele trecutului altereazã adesea întelegerea prezentului, dar si definirea viitorului, precum si construirea relatiilor interumane pe baza respectului reciproc, tolerantei, convietuirii pasnice.
În perspectiva reintegrãrii europene si mondiale, consolidarea economico-politicã a acestor state, stabilitatea si echilibrul în zonã sînt cerinte sine qua non, incompatibile cu dezagregarea politico-teritorialã, cu tensiunile si conflictele interetnice, cu instabilitatea internã, crizele sociale si politice, deteriorarea relatiilor interstatale.
La noi se poartã, de mult si cu obstinatie, falsa „problemã“ a Transilvaniei, reflectatã într-o sumedenie de proiecte, programe, declaratii, discursuri, simpozioane, conferinte, seminarii etc., realizate printr-o impresionantã desfãsurare de forte pe plan intern si extern, care vor sã demonstreze ceea ce nu reusesc niciodatã sã facã si anume: Transilvania n-ar fi pãmînt românesc. România n-ar fi stat national unitar si indivizibil – formã perimatã într-o Europã unitã. Concluzia: România trebuie sã accepte federalizarea sau desprinderea provinciilor „alipite“ ei în 1919-1920 prin tratatele de pace, sau „mãcar“ autonomia Transilvaniei, formula minimã fiind reeditarea, într-o formã de asa-zis „europenism“, a createi staliniste: Regiunea Autonomã Maghiarã. Noua „editie“, fãrã îndoialã, nu si ultima, a luptei pentru autonomie este constituirea Consiliului National Secuiesc care, evident, cere autonomia, dar nu a maghiarilor, ci a secuilor din Transilvania.
Înainte de a trece la analiza de fond a acestui real pericol pentru interesele vitale ale Poporului Român, reprezentat de agitatia autonomistã maghiarã cu formele ei concrete de manifestare, este de precizat cã iredentismul maghiar la adresa României, cu bagajul sãu de „argumente“ contra statului national-unitar, semãnã, pînã la identitate, cu iredentismul ruso-ucrainian, preluat de regimul comunist de la Chisinãu si manifestat prin „moldovenism“. În acelasi timp se impune si o altã constatare: indiferent de culoarea regimurilor politice care s-au succedat în Ungaria dupã prãbusirea dublei monarhii în 1918, revendicãrile teritoriale la adresa României si a altor state vecine, bazate pe aceleasi falsuri istorice grosolane, prezentate fãrã succes de contele Apponyi la Conferinta de Pace de la Paris în 1919-1920, au rãmas neschimbate pe fond; situatia este identicã si în ceea ce îi priveste pe comunistii de peste Prut, indiferent de etnia lor.
Demonstratia noastrã va evolua pe douã coordonate: date statistice si date istorice.
Constitutiile de dupã 1989, adoptate prin referendum, definesc România ca stat national unitar si indivizibil, precizîndu-se cã teritoriul ei este inalienabil. Legea fundamentalã respinge separatismul, federalismul, pedepsind actiunile care ar pune în pericol integritatea teritorialã, caracterul unitar al Statului Român, suveranitatea nationalã.
Caracterul national al Statului Român este determinat de mai multi factori, dintre care amintim: comunitatea de limbã, traditii, dezvoltarea istoricã în acelasi spatiu geografic timp de mai bine de douã milenii, unitatea geograficã a teritoriului locuit de unul si acelasi popor, structura etnicã a populatiei etc.
Conform recensãmîntului din 2002, populatia României numãrã 21,7 milioane de locuitori, din care 89,5% sînt români; minoritãtile sînt reprezentate de unguri, 6,6%, adicã 1.432.000 de locuitori (inclusiv secui), celelalte minoritãti însumînd 3,9% (vezi Banca Nationalã a României, Raport Anual 2002, p.5). În Transilvania, minoritatea ungarã este de cca 900.000 de persoane, restul fiind rãspîndite în celelalte zone ale tãrii, altele decît Transilvania.
Caracterul majoritar românesc al Transilvaniei este atestat de statisticile maghiare, cu toate eforturile ce s-au fãcut de a se cosmetiza realitatea:
· În 1786 erau 65% români, fatã de 21% unguri (inclusiv secui – N.B.: statisticile unguresti n-au departajat niciodatã pe secui ca etnie);
· În 1850 erau 58% români, fatã de 28% unguri (inclusiv secui);
· În 1890 erau 56% români, fatã de 31% unguri (inclusiv secui);
· În 1910 erau 53,7% români, fatã de 31,6% unguri (inclusiv secui).
Este de precizat cã diminuarea constantã a numãrului românilor nu se datora descresterii natalitãtii si cresterii ei la unguri, ci maghiarizãrii numelor românesti, stabilirii etnicitãtii dupã limba vorbitã si, într-o anumitã mãsurã, si emigrãrii românilor în America, din cauza sãrãciei si oprimãrii economice si nationale (dupã Philip Mosely, Transilvania partitioned, în „American Quartely Review“, octombrie 1940, p.4). În momentul Unirii, în Transilvania, erau 2.830.000 români si 1.353.000 unguri (inclusiv secui). În 1940 erau în Transilvania 3.365.000 români si 1.411.000 unguri.
Drepturile si obligatiile minoritarilor sînt înscrise si garantate de Constitutie, precum si de o serie întreagã de legi, conventii internationale, la care România este parte, alte acte normative. Dupã cum se stie, forurile europene specializate au apreciat ca exemplar regimul de care se bucurã minoritãtile în România.
În ce-i priveste pe secui, scosi de la un timp „în fatã“ cu tot mai multã insistentã, se cuvine a preciza cîteva date istorice.
Chestiunea originii si a asezãrii lor în Transilvania este încã controversatã. Specialistii au avansat ideea cã este vorba de o populatie de origine turcicã, al cãrei nume ar deriva din cuvîntul turcesc szekilsikil, care însemna „de neam ales“. Dupã informatiile lui Anonymus, aceastã populatie s-ar fi aflat în Nord-Vestul Transilvaniei înainte de pãtrunderea, prin nordul Carpatilor Pãdurosi, a triburilor ungurilor spre Cîmpia Panonicã. Secuii li s-au alãturat în aceastã expeditie, participînd la cucerirea zonei amintite, precum si la celelalte rãzboaie purtate de unguri în secolele X-XII si avînd mereu rolul de avangardã. Aceastã trãsãturã caracteristicã a secuilor i-a determinat pe conducãtorii unguri sã-i colonizeze în zonele de granitã. Cronicarul Simon de Keza îi pomeneste pe secui asezati prin pãrtile Bihariei alãturi de bãstinasii valahi, de la care, spune cronicarul ungur, nou venitii ar fi deprins scrierea. Regii arpadieni, înaintînd spre Rãsãrit în Transilvania, au cãutat sã-si întãreascã dominatia asupra bãstinasilor prin asezarea secuilor în zonele Harghita si Covasna, prima mentiune documentarã fiind din 1213. Cu timpul, populatia secuiascã a fost asimilatã de unguri: limba de origine turcicã, diferitã de cea maghiarã, s-a pierdut, ca si traditiile specifice, identitatea etnicã. Tendinta generalã este de a fi confundati sau nu cu maghiarii, în functie de „necesitãti“ de ordin politic.
Tendintele revizioniste si iredentiste de sorginte maghiarã, vizînd anularea clauzelor teritoriale ale Tratatului de Pace de la Trianon din iunie 1920, confirmate în Tratatul de Pace dintre România si Natiunile Unite din februarie 1947, se materializeazã si în proiecte autonomiste vizînd toatã Transilvania, sau Transilvania si Banatul, sau „mãcar“ Covasna si Harghita.
Aceste idei si proiecte nu sînt noi.

Prof. univ. dr. Viorica Moisuc

Asa-zisa „Ungarie Mare“, apusã odatã cu disparitia dublei monarhii, în 1918, a devenit visul obsesiv al tuturor regimurilor politice din Ungaria, redusã, cum spunea Nicolae Iorga, „la granitele ei firesti“. Aristocratul Karoliy, seful primului guvern al Republicii Ungaria, i-a încredintat conducerea comunistului Bela Kuhn, care promitea „ridicarea întregului proletariat pentru refacerea «Ungariei milenare»“. Cu ajutorul neprecupetit al lui Lenin, Bela Kun vedea posibilã realipirea la Ungaria a teritoriilor pierdute în 1918, în contextul „revolutiei mondiale“ si al constituirii „republicii sovietice fãrã hotare“; aceasta presupunea „topirea“ noilor frontiere ale statelor central-europene într-o formatiune politico-teritorialã aflatã sub dominatia sovieticã, în tandemul Moscova-Budapesta. Pentru acest vis nebunesc al celor care pierduserã enorme latifundii, bunuri materiale, avantaje de tot felul si privilegii în Transilvania, Slovacia, Croatie etc., au murit zeci de mii de români, unguri, slovaci, cehi, în absurdul rãzboi din 1919.
În anii ce au urmat, Horthy, „amiralul fãrã flotã“ si „regentul“ fãrã regat, împreunã cu marii perdanti ai anului 1918, a desfãsurat un imens arsenal de mijloace si metode, urmãrind unul si acelasi scop: anularea Trianonului. Alianta cu Hitler avea sã aducã acestora o partialã satisfactie, atît în 2 noiembrie 1928 (primul Diktat de la Viena pe seama Cehoslovaciei), în martie 1939 (desfiintarea Cehoslovaciei ca stat în cîstigul Germaniei si al Ungariei), dar mai ales în august 1940, cînd Ungaria a anexat coltul de Nord-Vest al Transilvaniei, cu o populatie majoritar româneascã: 50,3%, fatã de 37% maghiari. (Se pune întrebarea de ce statul ungar, care clama atunci necesitatea autodeterminãrii grupurilor etnice compacte, nu a acordat de îndatã celor 50% români din zona ocupatã statut de „autonomie“?).
Înfrîngerea Germaniei în cel de-al II-lea rãzboi mondial a adus noi reglementãri politico-teritoriale în Europa de Rãsãrit, hotãrîte de marii aliati. În ceea ce priveste frontiera de Vest a României, se precizase în Conventia de armistitiu din 12 septembrie 1944, semnatã la Moscova de cãtre reprezentantii Guvernului român, pe de o parte, si Maresalul Malinovski, reprezentîndu-i pe marii aliati, pe de altã parte, cã prevederile Diktatului de la Viena din august 1940 se anuleazã, iar Transilvania, „sau cea mai mare parte a ei“, va reveni României. S-a creat, astfel, o conjuncturã favorabilã ca, la negocierea tratatului de pace cu România, partea ungarã sã insiste în încercarea de modificare a
*
Prof. univ. dr. Viorica Moisuc