Introducere In Stiinta Astronomiei, Astronomia pentru amatori Optiuni

[Marcus]

Am hotarat sa deschid acest topic pt cei interesati de astronomie si care vor sa afle mai multe despre aceasta stiinta atat de putin luata in serios de multi romani in ziua de azi.
Cu ajutorul dumneavoastra, vom afla impreuna cunostintele de baza ale acestei stiinte atat de frumoase si...exacte.

Mesajul meu este acela de a va indemna sa cunoasteti date (cel putin minimale), un scurt istoric al astronomiei, legile care stau la baza astronomiei, s.a.

Cei interesati sunt bine veniti.

[Marcus]

Paleoliticul - epoca veche a pietrei, cea dintai etapa a istoriei omului - care consemneaza ca indeletniciri umane vanatoarea si culesul planetelor salbatice comestibile, este epoca in care - datorita nevoii de orientare pe teren - au aparut in gandirea omului primele notiuni de astronomie. Paleoliticul a fost o perioada foarte lunga de timp: a inceput acum circa 2-3 milioane de ani si s-a sfarsit in jurul anului 10.000i.e.n. Din aceasta vreme, s-au descoperit unele marturii privind nasterea astronomiei. In urmatoarea perioada, in mezolitic, care a durat intre 10.000 i.e.n. si 7000 i.e.n., numarul cunostintelor astronomice a sporit. O vreme cu adevarat hotaratoare in viata omului primitiv a fost neoliticul (7000-2500 i.e.n.). In neolitic, Soarelui i se da cea mai mare importanta. Dupa o experienta de milenii, oamenii acelei epoci au observat ca de caldura si lumina Soarelui depind seceta si ploaia, recoltele bogate, iar rasariturile lui de-a lungul anului in puncte diferite de pe orizont marcau alternanta anotimpurilor. Dar si Lunii i se acorda atentie: probabil ca inca de atunci oamenii credeau ceea ce cu multa vreme mai tarziu un rabin avea sa exprimein "Mildras": "Luna a fost creata pentru numararea zilelor".

Cunostintele astronomice erau pentru faptura umana o parghie de baza a organizarii activitatii sale si a comunitatii sociale din care facea parte. Astrii ii serveau, in aceasta privinta, pentru orientarea in timp si in spatiu, inlocuind ceea ce aveau sa fie, cu mult mai tarziu, ceasornicul, calendarul si busola. Lungimea umbrei aruncate de un betisor infipt in pamant a fost probabil primul ceasornic solar. Unele monumente din epoca pietrei sunt in mod direct legate de observatii astronomice surprinzator de precise. Monumentul de la Stonehenge (Anglia) este orientat in functie de echinoctii si solstitii, ceea ce duce la efecte optice impresionante la datele respective.

Imaginile mitice, deosebite de la o semintie la alta, se bazau fireste pe aparente, pe ceea ce parea omului ca fiind "de la sine inteles". Pamantul era de aceea conceput imobil in centrul Universului si toate astrele ca rotindu-se in jurul sau - asa cum rezulta din experienta imediata. Privit de la suprafata sa, Pamantul parea un camp intins si plat, marginit de hotarele orizontului. Ia r deasupra sa, omul zarea o bolta, pe care se plimba astrii mai mare sau mai mici, ce par sa dea ocol Pamantului. Si atat Pamantul, cat si cerul erau socotite ca "stau" pe ceva, ca sa nu se "prabuseasca". Omul considera lumea si toate fenomenele observabile asa cum ii erau date de perceptiile senzoriale nemijlocite. Pe de alta parte, cerul era conceput ca fiind cu totul diferit de Pamant, un presupus "lacas al zeilor" spre deosebire de lacasul terestru al "oamenilor muritori". Cele mai cunoscute mituri ale antichitatii vedeau Pamantul marginit de niste munti care reprezentau suport pentru bolta cereasca si o impiedicau sa "cada" pe Pamant (la egipteni, mayasi). Un alt mit infatisa Pamantul ca o insula uriasa sprijinita pe spatele a trei balene uriase, plutind pe un ocean imens.

Marile imperii sclavagiste ale antichitatii au inceput observatiile astronomice sistematice asupra pozitiilor si miscarii astrilor, din doua scopuri fundamental diferite: pe de o parte pentru a servi unor scopuri practice (de exemplu pentru precizarea calendarului sau pentru prevederea perioadelor de revarsare anuala a unor fluvii, vitala pentru agricultura unor tari), iar pe de alta parte pentru a se "prooroci" viitorul pe baza pozitiilor relative ale astrilor, presupusi a reflecta vointa supranaturala a zeilor. Astfel, astronomia si astrologia au convietuit multa vreme laolalta. Secole mai tarziu, Johannes Kepler avea sa scrie: "Astrologia este fiica neroada a astronomiei".

Contributii ale marilor astronomi greci ai antichitatii

Progresul hotarator al astronomiei antice a fost determinat de astronomia greaca. Conditiile materiale specifice ale civilizatiei grecesti - agricultura intensa, navigatia ampla, coastele maritime foarte intinse, favorizand comertul, contactul cu numeroase tari - au contribuit la dezvoltarea unei civilizatii si culturi stralucite, in care s-au pus treptat si s-a incercat rezolvarea marilor probleme ale cunoasterii.

Thales din Milet (624-548 i.e.n.) - primul mare astronom grec, a sustinut ca Pamantul este un disc plat care pluteste pe apa. A determinat inegalitatea anotimpurilor si a prevazut o eclipsa de Soare.
Pitagora (581-500 i.e.n.) - cel dintai care a sustinut ca Pamantul este o sfera ce pluteste liber in spatiu, ideea sfericitatii impunandu-se in Grecia cateva decade mai tarziu. Intreg Universul e conceput ca o sfera, de aici pornind teoria sferelor si a miscarilor perfect circulare ale planetelor.
Parmenide din Eleea - Lumina Lunii este imprumutata de la Soare.
Heraclit din Efes (540 - 470 i.e.n.) - "Lumea este pe deplin unitara, n-a fost creata de nimeni dintre zei si de nimeni dintre oameni ci a fost, este si va fi un foc vesnic viu, care se aprinde si se stinge dupa anumite legi".
Anaxagora din Clazomene (500-429 i.e.n.) - concepe Soarele ca un glob incandescent, explica in mod corect fazele Lunii, cat si eclipsele de Soare si de Luna. Proclama ideea fortei centrifuge care este responsabila pentru faptul ca nici un astru nu se prabuseste pe Pamant.
Filolaus din Tarent (450-400 i.e.n.) - detroneaza Pamantul din pozitia centrala a Universului, aceasta pozitie privilegiata fiind atribuita unui foc central, dar nu Soarele.
Eratostene din Alexandria (276-194 i.e.n.) - masoara aproximativ circumferinta planetei noastre.
Eudoxus din Knidos (408-355 i.e.n.) - concepe un model de 27 de sfere pentru a explica miscarile planetelor si Lunii in jurul Pamantului. Ulterior, marii ganditori ai antichitatii sporesc numarul de sfere, complicand intregul sistem.
Aristotel (384-322 i.e.n.) - concepe sistemul de planete folosind 55 de sfere imaginare. Aduce probe valide in favoarea sfericitatii Pamantului. A sustinut, de asemenea, geocentrismul si imobilitatea Pamantului, ca si ideea de perfectiune si eternitate a corpurilor ceresti, cunoscuta ca "armonia miscarilor perfecte".
Heraclid din Pont (388-355 i.e.n.) - autorii antichitatii spun despre el: "el face ca Pamantul sa se roteasca in jurul sau insusi in decursul unei zile, in timp ce cerul este in repaus. El misca Pamantul ca o sfarleaza, de la Vest la Est, in jurul propriului sau centru; el face ca Venus sa se roteasca in jurul Soarelui si nu al Pamantului; el face ca ecliptica sa fie descrisa de catre Pamant, iar Soarele dobandeste rolul unei stele fixe." Este in mod clar o idee heliocentrica, precursoare lui Nicolaus Copernicus.
Aristarh din Samos (320-250) - elaboreaza schema primului sistem heliocentric planetar cunoscut. A fost primul care a incercat sa determine prin observatii marimea si distanta Soarleui si a Lunii.
Hipparh din Niceea (190-125) - cel mai mare astronom al antichitatii, a reusit sa prevada pozitiile viitoare ale planetelor, folosind un sistem geocentric. Ordinea componentelor sistemului planetar devine astfel (de la centru): Pamant - Luna - Mercur - Venus - Soarele - Marte - Jupiter - Saturn - stelele.Ordinea a fost determinata dupa urmatoarea lege: cu cat o planeta are o perioada de revolutie mai indelungata, cu atat este vorba de o planeta mai indepartata.
Claudiu Ptolemeu (90 - 160 e.n.) - dezvolta modelul lui Hipparh care va domina astronomia timp de 14 secole, pana la Copernic. Observa, de asememenea, refractia luminii stelelor in atmosfera. Explica in mod perfect logic teoria geocentrica, care din punct de vedere matematic, nu este cu nimic absurda.


Bilant al astronomiei antice

Se face diferentierea intre stele si planete.
Forma Pamantului se precizeaza pana la urma ca fiind sferica si Terra ajunge sa fie privita ca un corp ceresc, considerat in general a ocupa o pozitie centrala.
Masurarea dimensiunilor Terrei si a primelor distante cosmice da unele notiuni despre scara de marime a Universului (mentionez ca departarea Lunii de Terra si circumferinta Pamantului sunt singurele masuratori sigur determinate la acea vreme).
Soarele, Luna si planetele constituie un sistem, considerat in mare parte geocentric, a carui limita nu trece de orbita celei mai indepartate planete vazute cu ochiul liber, Saturn. Celelalte stele sunt considerate a fi fixe pe o sfera care inglobeaza sistemul geocentric.
Apar primele idei heliocentrice, prevestind marea revolutie copernicana de mai tarziu.
Progresele astronomiei au fost infranate cu inversunare de conceptia religioasa.

Astfel era vazuta imaginea Universului la sfarsitul antichitatii.