Apocalipsa Lui Ioan Optiuni

[shapeshifter]

Sper să îmbogățesc subiectul cu preocupările mele de traduceri din mai mulți teologi foarte buni cu deschideri spre metafizică.

Apocalipsa oferă o cale spre inima revelației creștinismului, ne oferă cheia pentru a înțelege atât Biblia, cât și Tradiţia. Este vorba despre „sfârșitul� lumii, în sensul de „semnificație� sau „scop� al lumii. Căci la sfârșitul vieții sale Sfântul Ioan ajunge la un Sfârșit care este, de asemenea, un Început, Alfa, precum și Omega. Viziunea Sa despre Iisus, Fiul Omului, are loc de Ziua Domnului, Ziua Sabatului, când Dumnezeu se odihnește. Ne duce înapoi la Geneză și reinterpretează totul. Este o dezvăluire a misterul lumii în Hristos însuși.

Bine v-am regăsit...

[shapeshifter]

Tratatul Mișna Tamid oferă o mărturie despre liturghia zilnică din templu, așa cum a fost reamintită și discutată în secolul de după distrugerea orașului, în timpul perioadei, adică la începutul căreia a scris Sfântul Ioan. Acest lucru ne oferă ceea ce avem nevoie. Nu vrem să știm ce s-a întâmplat în templu înainte de 70 d.Hr., vrem să știm ce s-a întâmplat în sinagogi mai apoi, pentru că există toate probabilitățile ca ceea ce au presupus ele să fie ceea ce a presupus Sfântul Ioan. Comparând tratatul cu Apocalipsa, ajungem la următoarele concluzii. Sfântul Ioan împarte liturghia în patru acte pentru a corespunde celor patru sferturi ale anului.

(1) În zori, mielul ofrandei zilnice este înjunghiat, jupuit și dezmembrat, iar ofranda de sânge este adusă la baza altarului.
(2) Liturghia altarului este suspendată în timp ce ofranda de tămâie este adusă în templu și făcută pe altarul de aur din interior.
(3) Reapariția preoților din templu este semnul că trebuie făcută ofranda arderii. Mielul dezmembrat este aruncat în focul altarului și mistuit însoțit de sunetele de trâmbițe.
(4) După ce bucățile au fost aruncate în foc, ofranda de băutură este turnată peste ele, imediat după ce se sună prima trâmbiță.

Sfântul Ioan aplică sacrificarea mielului și ofranda de sânge - Paștelui, cea de tămâie - Mijlocului Verii, cea a arderii cu trâmbițele sale - Anului Nou și cea de băutură - Dedicării. Cum interpretează el cele patru acte sacrificiale și cum le face potrivite celor patru anotimpuri?

(1) Uciderea mielului și ofranda sângelui acestuia sunt în mod evident potrivite Paștelui. La Paște, un miel era sacrificat nu doar pentru întreaga casă a lui Israel, ci pentru fiecare dintre case: niciodată nu s-au ucis atât de mulți miei. Și o semnificație deosebită atașată sângelui mielului: era sângele Paștelui, semnul răscumpărător prin care Israel a fost eliberat. Sfântul Ioan este preocupat să raporteze acest moment al liturghiei la Pentecostă, deoarece aceasta cade în sfertul Paștelui. Putem deduce din scrierile lui Philon și din alte părți că a existat o tendință de a interpreta ofranda zilnică în conformitate cu ritualul Zilei Ispășirii. În Ziua Ispășirii, Marele Preot aducea sângele sacrificial în templu cu tămâia, chiar în Sfânta Sfintelor. Era firesc, deci, să ne gândim la ofranda de sânge ca fiind prețul cu care se făcea intrarea în locul cel mai sfânt, chiar și în zilele în care sângele nu era adus împreună cu tămâia și când preotul nu mergea mai departe de primul văl. Fiecare ofrandă de tămâie era un simbol al Zilei Ispășirii. Fiecare ofrandă de sânge deschide pentru noi secrete. Secretul templului lui Solomon era Chivotul Legământului, care conținea tablele Decalogului. Secretul fiecărei sinagogi era Chivotul Legii, care conținea scripturile sacre: deschiderea Chivotului și aducerea la suprafață a Scripturii era cea mai augustă ceremonie a liturghiei sabatului sinagogale.
Sângele Paștelui a adus pe Israel pe Sinai și tablele Legii, iar aceasta a fost Pentecosta. Sângele Ispășirii îl purta pe Marele Preot la altarul unde stăteau acele table, ascunse în Chivot. În virtutea sângelui Legământului, israelitul poate să se apropie și să scoată sulul din Chivotul sinagogal și să dezvăluie adevărul sacru către poporul său. Mielul este vrednic să ia cartea și să-i deschidă pecețile, pentru că a fost înjunghiat și a răscumpărat pe mulți pentru Dumnezeu cu sângele său (V, 9). Cei care cântă acest imn au tămâie în mâini, pentru a ne aminti că deschiderea Cărții în Sinagogă echivalează cu pătrunderea în locul Sfânt din templu, căci aceasta avea loc la ofranda de tămâie.
Am sugerat că Apocalipsa IV-V echivalează ceremoniile sinagogale cu ceremoniile din templu. Faptul este, într-adevăr, evident. Căci aranjarea viziunii este o fuziune între Templu și Sinagogă. Avem aici ligheanul, sfeșnicul și heruvimii templului: și aici este mielul sacrificial. Dar tronul pe care îl flanchează heruvimii este locul unui cap al sinagogii, cu cei douăzeci și patru de bătrâni ai săi șezând în jurul său: și aici avem cartea legii.

(2) Ceea ce ni s-a arătat în IV-V este ofranda de sânge văzută ca prețul prin care este deschisă calea către ofranda de tămâie. La viziunea de la Mijlocul Verii (VIII, 1-6) trecem la însăși ofranda de tămâie și o privim la rându-i ca pe o ceremonie care deschide calea ofrandei arderii cu trâmbițele ei. Stăm cu adunarea în curtea deschisă lângă altar. Vedem trompeții preoțești stând lângă. Li se dau trâmbițele: când vor putea suna? Nu până când un preot-înger nu s-a dus la altarul înjunghierii și a primit cărbune din focul său nemuritor și tămâie într-un vas separat. Nu până când nu a intrat în templu, a întins cărbunele peste altarul de aur de acolo și a împrăștiat tămâia pe el. Când iese din nou, poate începe arderea mielului. Când toate piesele sunt în foc, trâmbițele vor suna, jumătatea de oră de liniște se va încheia.
Pentru scopul Sfântului Ioan, următoarea scenă după ofranda de tămâie trebuie să înceapă cu trâmbița, pentru că trâmbița Anului Nou deschide Anotimpul Sfânt. Există o dificultate aici: căci trâmbița nu urma direct ritualul tămâierii. Porțiunile sacrificiale trebuie mai întâi să intre în foc. Sfântul Ioan depășește această dificultate încorporând ritualul arderii în liturghia tămâiei sub o formă simbolică. Îngerul tămâiei nu stă nemișcat pe treptele templului așa cum ar trebui să facă în timp ce bucățile sunt aruncate în focul altarului. El însuși se apropie de altar, își umple din nou cădelnița cu foc și o aruncă pe pământ. Când incendierea victimei a avut loc sub această formă simbolică, trâmbițele pot suna. Dar de ce aruncarea focului pe pământ ar simboliza incendierea victimei? Pentru că, în aplicarea liturghiei de către Sfântul Ioan, ofranda arderii este un holocaust al celor răi: pământul este victima focului sacrificial.
Sensul liturghiei de tămâie este clarificat. Îngerul își primește tămâia lângă acel altar de sub care tocmai s-a auzit strigând sângele martirilor. I se dă tămâie din cer pentru a o „pune� în rugăciunile sfinților, și la sau prin rugăciunile sfinților devine aburi înaintea lui Dumnezeu. Pare clar că rugăciunile sunt cărbunele. Moartea Mielului și a martirilor lui dă acces rugăciunilor lor în locul sfânt, iar adăugarea slujirii îngerilor, tămâia, îi face o mijlocire predominantă. Avem aici o complicație a simbolului mai simplu din V,8, unde tămâia este doar rugăciunile sfinților, iar îngerii doar o prezintă.

(3) Există două moduri de a privi ofranda arderii. Vederea originală și cea mai naturală o consideră a doua etapă a liturghiei altarului. Sângele a fost oferit: acum părțile sunt arse. Ambele sunt daruri curate, sfinte și acceptabile lui Dumnezeu. Liturghia tămâiei este pur și simplu o pauză între cele două. Pe de altă parte, s-ar putea considera mai degrabă liturghia tămâiei decât ofranda arderii ca fiind împlinirea ofrandei de sânge. Sângele deschide calea către templu: tămâia intră în templu însuși și este primită înaintea lui Dumnezeu. Apropierea de Dumnezeu, impăcarea lui Dumnezeu, a mers cât se poate de departe. Când ne întoarcem cu spatele la Chivot și ieșim din nou din altar, trebuie să fie în alt scop. Ne-am dus la Dumnezeu: acum venim de la Dumnezeu, însărcinați să executăm ceea ce pentru ce ne-am rugat. Întrucât rugăciunea era pentru reabilitare, sacrificiul arderii este executarea ei: holocaustul nu mai este văzut ca mielul curat al ofrandei de sânge, ci ca locuitorii pământului, destinați Gheenei.
L-am văzut pe Sfântul Ioan constrâns să dea incendierea părților sub formă simbolică îngerului tămâiei, pentru ca actul de Anul Nou să înceapă cu suflarea trâmbiței. Dar în timp ce trâmbițele au sunat, părițle au continuat să ardă și astfel urgiile care însoțesc trâmbițele Sfântului Ioan sunt plăgi de foc și fum. Sfântul Ioan face șapte răsunete de trâmbiță, în conformitate cu schema lui de săptămâni. De fapt, au fost trei la sacrificiul obișnuit și, într-adevăr, cele șapte ale lui sunt probabil considerate ca subdiviziunea de șapte ori a primei dintre acestea. Căci trâmbițele Sfântului Ioan ne poartă de la tăcere la psalmodie (VIII, I, XI, 15), și a fost prima trâmbiță care a efectuat această trecere: celelalte două împărțite între psalmi.
Așa cum pauza de jumătate de oră pentru liturghia tămâierii exprimă bine timpul gol al Mijlocului Verii, tot așa ofranda arderii așa cum o interpretează Sfântul Ioan, exprimă suficient de bine calitatea Anului Nou. Trâmbița Anului Nou este prefața Gheenei, iar trâmbițele sacrificiului însoțesc arderea.

Acest topic a fost editat de shapeshifter: 23 Jun 2023, 03:03 AM