Apocalipsa Lui Ioan Optiuni

[shapeshifter]

Sper să îmbogățesc subiectul cu preocupările mele de traduceri din mai mulți teologi foarte buni cu deschideri spre metafizică.

Apocalipsa oferă o cale spre inima revelației creștinismului, ne oferă cheia pentru a înțelege atât Biblia, cât și Tradiţia. Este vorba despre „sfârșitul� lumii, în sensul de „semnificație� sau „scop� al lumii. Căci la sfârșitul vieții sale Sfântul Ioan ajunge la un Sfârșit care este, de asemenea, un Început, Alfa, precum și Omega. Viziunea Sa despre Iisus, Fiul Omului, are loc de Ziua Domnului, Ziua Sabatului, când Dumnezeu se odihnește. Ne duce înapoi la Geneză și reinterpretează totul. Este o dezvăluire a misterul lumii în Hristos însuși.

Bine v-am regăsit...

[shapeshifter]

Bestia se ridică din abis. Am văzut cum, la cea de-a cincea trâmbiță, „abisul� a fost făcut pentru a acoperi pământul și marea, adică toată jumătatea de jos a pătratului. Deci este simbolic perfect, când Sfântul Ioan opune celor doi martori pentru templu și altar doar Fiara din abis. Ea îi ucide, iar trupurile lor cad pe străzile cetății păcătoase, sub linia orizontală. Dar după jumătate de săptămână o voce cerească îi cheamă și ei se înalță din nou la cer. Un cutremur zguduie cetatea pământului, iar locuitorii ei se tem și dau slavă Dumnezeului cerului.
Trâmbița sună și mintea Sfântului Ioan se ridică la cer în urma martorilor: vede și aude imnodia Anului Nou. O viziune a templului (nu a altarului) îl poartă pe partea cartierului de vară, vizavi de locul trâmbiței: locul trâmbiței care este și locul femeii cerești. Pentru înțelegerea astrologiei aici trebuie să ne oprim și să luăm în considerare câteva date astrologice. Aranjarea convențională a semnelor zodiacale plasează câte trei în fiecare sfert, astfel încât punctele de trecere de la un sfert la altul - solstițiile și echinocțiile, reprezentate în figura noastră de colțurile pătratului - nu sunt sub nici un semn, ci în punctul de împărţire între un semn şi altul. Așa că trâmbița Anului Nou ar trebui să sune când Soarele părăsește Fecioara pentru a intra în Balanță. Dar aranjamentul convențional fusese cartografiat în jurul anului 400 î.Hr., iar pe vremea Sfântului Ioan, schimbarea numită „procesiunea echinocțiilor� a mutat (ca să spunem așa) toate semnele cu o cincime dintr-un loc spre dreapta în raport cu circuitul solar. La echinocțiul de toamnă, soarele mai avea șase zile să treacă din Fecioară în Balanță, până la sfârșitul secolului I d.Hr. Putem reprezenta în mod convenabil datele astrologice din timpul Sfântului Ioan prin următoarea diagramă.

Nu trebuie să fim, așadar, surprinși să observăm că suflarea trâmbiței Anului Nou dezvăluie semnul Fecioarei, un semn care aparține în mod corespunzător cartierului de vară. Vara fiind cartierul luminariilor, ea este îmbrăcată în soare, stabilită pe lună și încoronată cu cele douăsprezece stele.
Dacă Sfântul Ioan nu ar fi avut niciun interes simbolic să facă altfel, s-ar fi putut mulțumi să urmeze astrologia convențională și să trateze echinocțiul ca începutul Balanței. Dar de fapt, așa cum am văzut, el este profund interesat de legătura dintre Anul Nou și purtarea pruncului în pântecul femeii: așa că preferă astrologia propriu-zisă astrologiei convenționale și plasează Anul Nou în Fecioară.
Drama femeii și a balaurului din XII se îndreaptă parțial, s-ar părea, pe poziția ambiguă a femeii la balamaua dintre „cer� și „pământ�. Locul ei potrivit este cerul (vara): totuși ea aparține pământului și toamnei. Viziunea va descrie modul în care balaurul cade din cer pe pământ și în mare. (XII, 12.) Aceasta ne amintește de îngerul glorios din X, care a coborât din cer pe pământ și pe mare. Este firesc să presupunem că vom avea o altă viziune în care întregul pătrat este folosit deodată, ca decor pentru o acțiune care cuprinde cerul și pământul.
Poziția femeii, oricum, este cunoscută: ea este ultimul semn al sfertului de vară. Pruncul ei, când se naște, trebuie să fie Leul mesianic, chiar deasupra ei: prin echivalența stabilită în V, Leul nu este altul decât Mielul. Balaurul, așezat împotriva ei în ceruri, va fi în sfertul primăverii, regiunea apelor. Am văzut Eufratul ca locul din care provin cei mai răi demoni (IX, 13 și urm.): Balaurul este Leviatan, monstrul Nilului, tipul Faraonului, și el este mai ales acesta în XII, unde evadarea femeii în pustie este atât de evident scăparea lui Israel din Egipt, după ce copilul-băiat (Moise) fusese smuls providențial din fălcile persecuției pentru a proteja tronul. Mai mult decât atât, Satana ca acuzator (diabolos) este asociat ferm cu sfertul de primăvară prin al doilea și al șaselea Mesaj1 (II, 9, III, 9). Putem să desenăm fără prea multă zarvă pătratul care pregătește scena pentru drama din XII-XIII.

Balaurul atacă: pruncul mesianic este adăpostit în Tron, iar femeia evadează în pustie, adică pe pământ. Îngerii (stelele) din cartierul de vară luptă împotriva Balaurului, iar el cade pe pământ și în mare. Mergând în sus prin pământ împotriva femeii, el aruncă un râu după ea, ceea ce ne amintește că el este originar din regiunea râurilor. Dar pământul o salvează pe femeie înghițind râul. Este regiunea pământului, este și cartierul vulturului prin care se târăște: aripile vulturului sunt date femeii, iar ea își asigură scăparea. Derutat, Balaurul se întoarce la marginea mării, de unde iese prima Fiară. El este susținut de îndată de a doua Fiară care se ridică din pământ.
Deoarece caracterul astrologic al Femeii și al Balaurului este subliniat atât de mult de Sfântul Ioan, pare rezonabil să cautăm trăsături astrale în detaliile viziunii. Sus, în spatele semnului de mijloc al cartierului de primăvară, se află constelația Marelui Râu (Eridanus), și chiar de o parte a lui Eridanus se află Cetus, monstrul de apă, cu capul întors în sus opus Berbecului, adică împotriva lui Hristos, Mielul Pascal. De fapt, nu este femeia ci Fiul ei pentru care Leviatan pândește. Se poate obiecta că Hristos, ca Fiu al femeii, nu trebuie să fie nici un Miel, ci Leul care se alătură femeii. Sfântul Ioan a prevenit această obiecție prin egalarea de neuitat și emfatică a Leului și Mielului din V, 5-6.
Vom observa în continuare că la căderea Balaurului se introduce numele său echivalent „Șarpe� și că acest nume este folosit de două ori în povestea urmăririi femeii de către Balaur. Constelația Șarpelui merge de-a lungul acelei părți a eclipticii care alcătuiește „pământul�, sfertul de toamnă. Vârful cozii îl atinge pe Săgetător, capul său mare și strălucitor este ridicat peste Balanță ca și cum ar vrea să lovească femeia. Degeaba, pentru că Vulturul care se înalță peste coada șarpelui și este dușmanul ereditar al șarpelui, îi dă femeii aripile sale, pentru ca ea să-și asigure scăparea.

Note de subsol:
1 - Slujitorii lui Satana apar în aceste Mesaje ca fiind fals mesianici: ei spun că sunt Iuda dar nu sunt: ei sunt o sinagogă a lui Satana. Acum Satana însuși apare ca o parodie a lui Iuda însuși, adică a lui Hristos, Mielul. Cele șapte capete și zece coarne sunt o denaturare a celor șapte coarne și cei șapte ochi. Parodia Mielului este moștenită de celelalte două Fiare, dar începe la Balaur.

Acest topic a fost editat de shapeshifter: 5 Jan 2023, 01:55 AM