RECVIÉM PENTRU UN FILM, Cronica de Film a lui Marian R Optiuni

[Data'q]

Recenzii pentru filme... Eu de abia aștept să le citesc.

[rogvaiv]

„De ce stați aici dacă puteți pleca oricând? Vă credeți nebuni? Ei bine, nu sunteți! Nu sunteți mai nebuni decât orice persoană de pe stradă!”

„Zbor deasupra unui cuib de cuci” (1975) e o ecranizare care a vrut să aducă în atenție sistemul psihiatric și practicile lui fasciste, scop care n-a fost îndeplinit în 40 de ani de când a fost lansată producția datorită propagandei psihiatrice a cărei industrie totalizează suma PIB-urilor a unor state întregi (peste 300 de miliarde de dolari!) precum și a ignoranței populației care își merită pe deplin soarta.



Personajul principal, Patrick McMurphy (Jack Nicholson), un șmecheraș inteligent și plin de viață care pune pariuri stupide cu toată lumea (Cel cu chiuveta a fost stupid de-a dreptul: “Măcar eu am încercat fir-ar să fie, măcar am încercat!”) e internat într-o instituție psihiatrică, întrucât cei din sistemul corecțional de unde aparține are dubii referitoare la capacitatea sa de-a munci. La începutul filmului vedem oameni legați cu curele de pat care spun că se simt odihniți, iar muzica clasică de la început atunci când li se dădeau medicamente (= cătușele minții), aduce cu cadrele filmelor în care era tratat Holocaustul și în care evreii erau primiți pe muzică clasică. Distragerea atenției pacienților de către McMurphy de la plictisitoarele și ineficientele ședințe de grup cu un pachet de cărți porno reprezintă momentul cheie și la prima vedere pare chiar distractiv ce se petrece acolo. Poți crede că e un loc de relaxare în care ți-ai dori să fii internat pe o perioadă scurtă. Dar nu e deloc așa!



La prima ieșire în curte, McMurphy vede unele lucruri care îi dau idei: o veveriță care merge pe sârma ghimpată => gard neelectrificat. Apar și primele tehnici de BRAIN FUCKING pe care le cunosc cadrele medicale ce au făcut studii înalte în așa ceva: Spui ceva, medicul nu înțelege pt. că e foarte prost și-ți spune: „nu vă enervați!” deși tu ai vorbit calm, moment în care te enervezi cu adevărat. “Ne cereți să schimbăm un program foarte precis” “Dar schimbările n-au făcut rău nimănui, așa-i? ” […]”Dacă nu vrea să vorbească despre asta de ce îl forțați?” “Scopul e terapia și discutăm problema asta!” “Dar nu prea îl ajută, nu-i așa?”.



Urmează votul anulat de asistenta diabolică Ratched și imediat momentul memorabil când McMurphy comentează meciul cu TV-ul stins iar pacienții se entuziasmează că “văd” și ei un meci. Asistenta Ratched, învinsă, crapă de ciudă. Lui McMurphy i se aduce la cunoștință că nu poate învinge un sistem și aude pentru prima oară de “internare pe termen nedeterminat” (pe viață) “până te vindeci” (până te reeducă și îți învinge definitv spiritul și mintea sau până le vine lor cheful să-ți dea drumul).




Apare iar o tehnică de BRAIN FUCKING în care filmul abundă: După ce s-a întrebat dacă vrea cineva să comenteze regimul ăsta fascist apare și replica venită tot din partea asistentei Ratched pe care îți vine să o fuți în inimă: Stai jos și așteaptă-ți rândul! (Și nu uita, viața bate de departe filmul!) Asistenta Ratched îmbrăcată în timpul serviciului în ALB ca un înger neprihănit e arătată la un moment dat în hainele ei civile: Negru, culoarea Morții. McMurphy plin de viață și glumeț face o remarcă amuzantă și inteligentă după ce a fost întrebat dacă i-a priit ședința de electro-”terapie”. “Următoarea mea femeie o să se aprindă ca un joc mecanic și o să scoată din ea dolari de argint.” Despre final nu spun nimic că am dat deja destule spoilere dar dacă o să-ți placă această minunată ecranizare te rog să mă răsplătești cu un pachet de țigări atunci când o să fiu internat la nebuni™. ©