Biblia Hazlie Optiuni

[(Justitiarul)]

Zilele astea am dat peste o carte care m-a amuzat teribil - Biblia hazlie de Leo Taxil.
Prezentul topic nu se vrea a fi o blasfemie, tocmai de asta l-am deschis la bancuri, daca cineva se va simti lezat imi cer scuze.
Am selectat unele pasaje din carte care m-au amuzat teribil.
Lectura placuta!

Şi fiindcă veşnicia-i nesfîrşit de lungă, de bună seamă că „elohimii" s-au plictisit aşa milenii şi milenii fără număr. Pînă la urmă, şi-a zis dumnezeu (aşa îi vom spune de acum încolo, în spiritul vremurilor noi) că, devreme ce este dumnezeu şi care va să zică atotputernic, nu se cade să se prăpădească de dor şi de urît, ci trebuie neapărat să facă o treabă oarecare. Şi s-a apucat moşneagul să creeze.
[...]
Şi ca să nu facă boroboaţe dumnezeu s-a gîndit că-i trebuie lumină. Ceea ce înseamnă — nu-i aşa ? — că, înainte de asta, milenii şi milenii de-a rîndul a orbecăit în întuneric. Noroc că n-avea de ce se lovi, pentru că de jur împrejur nu era nimic.
[...]
Totuşi, nici unul dintre aceste animale nu seamănă cu mine — şi-a făcut el socoteala. — Ce păcat! Eu am cap frumos, urechi potrivite, privire vioaie, nas drept şi, în sfîrşit, dinţi sănătoşi. Fireşte, aş putea să creez
cu uşurinţă şi o oglindă ca să mă uit în ea, dar cred că ar fi mult mai bine să mă admir privind pe cineva care să semene cu mine. Straşnică idee ! Pe pămînt trebuie să existe un animal după chipul şi asemănarea mea.
[...]
De îndată ce l-a zămislit pe om, dumnezeu l-a proclamat rege al creaţiei şi a organizat imediat pentru el o paradă a tuturor animalelor. „Căci domnul dumnezeu făcuse din pămînt toate vieţuitoarele cîmpului şi toate păsările cerului şi le adusese la Adam ca să vadă cum le va numi ; şi pe fiecare vietate, cum era s-o numeasca Adam, aşa era să fie numele ei" (Facerea, II, 19).
[...]
Trebuie să fi fost, desigur, o paradă foarte amuzantă. Nici cel mai învăţat naturalist nu s-ar fi încumetat să ia, în cazul acesta, locul lui Adam.
— „Umpleţi pămîntul şi supuneţi-l — i-a spus dumnezeu lui Adam — şi stăpîniţi peste peştii mării şi peste Păsările cerului şi peste toate vietăţile care se mişcă pe pămînt" (Facerea, l, 28). Nu strică să subliniem că, în ciuda acestei porunci a domnului, ,,regele naturii" — omul — a fost nevoit să lupte, şi nu întotdeauna cu succes, împotriva leilor, tigrilor, urşilor, crocodililor, lupilor etc. Dar nu numai fiarele sînt duşmanii omului, întreaga omenire are de suferit şi
din pricina numeroşilor paraziţi — pureci, păduchi, ploşniţe —, precum şi a microbilor aducători de boli.
[...]
În sfîrşit, în seara zilei a şasea, cînd totul fusese terminat sau aproape terminat, dumnezeu, nespus de încîntat de munca sa, simţindu-se obosit, s-a gîndit să se odihnească. Cităm : „Şi a sfîrşit dumnezeu în ziua a şaptea lucrarea sa pe care o făcuse şi s-a odihnit în ziua a şaptea de toată lucrarea sa pe care o făcuse" (Facerea, II 2).
[...]
Adam se plimbă pe moşia lui şi gustă din plin desfătarea trîndăviei. Iată ce-şi zice, probabil, în gînd :
„Sînt om şi mă numesc Adam ; se pare că asta înseamnă «pămînt roşu», pentru că am fost făcut din lut, ca un urcior oarecare. Cîţi ani oi fi avînd ? M-am născut acum cîteva zile, dar, după cum spune o zicală bătrînească, un bărbat are atîţia ani cît îl arată faţa. Iată de ce pot spune că, la drept vorbind, m-am născut la vîrsta de 28 de ani, avînd toate măselele... Ba nu, încă nu toate măselele, îmi lipsesc deocamdată măselele de minte.
Sînt bine legat, nu ? Şi apoi cum aş putea să nu fiu băiat frumos din moment ce, cu excepţia vîrstei şi a bărbii, sînt o copie fidelă a domnului, a celei mai vestite fiinţe din tot universul ? Admiraţi-mi, vă rog, sănătatea, priviţi aceste braţe, picioarele zvelte, muşchii, bujorii din obraji... Nici urmă de reumatism ! Nu-mi pasă de nici un fel de boală, nici măcar de vărsat : tăticul m-a zămislit gata vaccinat. Fără îndoială, sînt băiat frumos !
[...]
Şi duc o viaţă de huzur în acest rai minunat. Mă duc unde vreau, rup din copaci orice fructe şi mănînc cît încape în mine. Nu simt nici cea mai mică oboseală, pentru că nu fac nimic. Mă tăvălesc pe iarbă numai din plăcere.
În ziua a treia, amabilul meu amfitrion, dumnezeu, mi-a organizat o mică distracţie, despre care voi păstra o amintire plăcută toată viaţa. Toate animalele au defilat prin faţa mea : «Şi pe fiecare vietate cum o vei numi, aşa va fi numele ei», mi-a spus moşneagul. Aşa ospita-litate mai zic şi eu !
Nici nu vă închipuiţi cîte vieţuitoare au defilat prin faţa mea ! N-am crezut vreodată că există atîtea fiinţe pe lume. Totuşi, nu mi-a fost greu să le dau nume la fiecare. Limba pe care o vorbesc cît se poate de curgător, deşi n-am învăţat-o niciodată şi nicăieri, este o limbă neobişnuit de bogată, cu nenumărate expresii. Fără să stau o clipă pe gînduri, mi-am dat seama ce însuşiri are fiecare animal, privindu-l doar, şi am definit printr-un singur cuvînt particularităţile fiecărei specii. Prin urmare, numele dat de mine este în acelaşi timp şi o definiţie precisă şi completă. Să luăm, de exemplu, animalul care mai tîrziu va fi denumit «equus» în latină, «cheval» în franceză, «cal» în română etc. Ei bine, eu i-am dat un nume care defineşte cu precizie acest patruped, cu părul, coada şi hamul lui. Ah, limba pe care o vorbesc nu-şi are seamăn şi ce rău îmi pare cînd mă gîndesc că într-o zi ea va dispărea pentru totdeauna ! Parada tuturor fiinţelor vii a fost admirabilă. Şi cînd spun admirabilă încă n-am spus totul. Am avut şi un număr comic în program, şi anume cînd au apărut peştii.
Cu atît mai rău pentru cei care nu-rni vor da crezare cînd afirm că prin faţa mea s-au perindat toate animalele : vertebrate, nevertebrate, reptile. Nu există o singură insectă căreia să nu-i fi dat nume. Dar ceea ce m-a uimit cel mai mult a fost un vierme mare, alb, lung şi plat, care a ieşit uşurel chiar din mine, un vierme respingător, numit ulterior de naturalişti tenie. Acest prostănac lung cît toate zilele, cum a ieşit, mi-a făcut îndată o plecăciune adîncă. I-am dat un nume, după care el s-a băgat din nou în mine şi s-a instalat înăuntrul meu. Pomenesc toate acestea numai pentru a fi precis. Ca să spun drept, nici nu ştiam că sînt locuit pe dinăuntru.
[...]
Închipuiţi-vă pe prima femeie, a cărei curiozitate fusese stîrnită de şarpe. Ea se apropie de „pomul cunoştinţei", aflat în mijlocul grădinii, alături de „pomul vieţii", îl priveşte îndelung şi nu fără o oarecare şovăială.
— Şarpele acesta, care s-a agăţat adineauri de mine, nu-i chiar atît de frumos — îşi spune femeia. — Însă, pe cinstea mea, are maniere distinse şi un limbaj încîntător. Cred că aş putea să-i urmez sfatul, pentru că, zău, e destul de stupid să nu ştii nimic. Trăim cu Adam ca nişte gîşte, în timp ce am putea să fim ca dumnezeii ! Ademenitor fruct! Nu există altul mai minunat în toată grădina. Totuşi, dacă şarpele m-a tras pe sfoară, are să fie foarte rău. Viaţa e atît de plăcută ! Tare aş avea poftă să mănînc un măr ! Dar dacă, din pricina lăcomiei mele, va trebui să mor ? N-ar fi de loc plăcut.
Ea dă mereu tîrcoale pomului ; şarpele, pitit în apropiere, în tufişuri, îi urmăreşte toate mişcările.
—— Nu, e cu neputinţă să murim din pricina unui fleac ! Dumnezeu-tatăl ne păcăleşte. La urma urmei, moşneagul are o înfăţişare destul de vicleană. Dar şarpele ? Şarpele are un căpşor mic şi drăgălaş, o expresie blajină, iar ochii îi scînteiază de inteligenţă. Moşneagului, fireşte, îi convine ca noi să trăim aşa toată viaţa, fără să ştim nimic despre minunatele lucruri care reprezintă un privilegiu al dumnezeilor. Prin ameninţările lui a urmărit, probabil, să ne înspăimînte. Nu vrea să ştim totul. Of, ce ţi-e şi cu bătrînii ăştia ! Toţi sînt la fel ! Nu trebuie să le dai crezare !
Priveşte mărul şi se linge pe buze. Şarpele vede totul ; se saltă pe coadă înapoia tufişului şi joacă un cadril vioi.
Madam Adam duce mărul la guriţă.
— Oare cum s-o fi mîncînd fructul ăsta ? Trebuie curăţat sau poate fi mîncat cu coajă ? Oricum, trebuie să fie tare gustos.
Madam Adam mai şovăie puţintel.
[...]
— A şti totul sau a nu şti nimic ? Aceasta e întrebarea. Cînd ne jucăm de-a v-aţi ascunseiea cu Adam, e bine ceea ce facem sau e rău ? Ce enigmă chinuitoare ! Oare oile trebuie tunse sau facem rău dîndu-le jos lîna ? — îi vîjîie capul. — Dar obiceiul lui Adam de a se scobi cu degetul în nas este bun sau este rău ? Pe legea mea, ce viaţă-i aia dacă nu ştii toate acestea !
Prinzînd curaj, muşcă din măr.
— Vai, vai, vai, ce gustos e ! Ce zemos ! Ah, şmecher bătrîn, ne-ai interzis să mmcăm un lucru atît de bun !
Se lungeşte pe bancă şi muşcă cu şi mai mare poftă din „fructul oprit".
Vine Adam, vorbind de unul singur :
— De plictiseală am prins adineauri caraşi în Tigru, dar, cum sînt vegetarian, i-am aruncat pe dată în Eufrat.
Îşi vede nevasta,
— Ei, nevastă, ce ronţăi acolo ? Madam Adam sare în picioare ca arsă :
— Vai, să nu mă cerţi, e un fruct... din pomul... ştii, dintr-unul din cei doi pomi din mijlocul grădinii...
— Asta văd eu, fir-ar să fie ! E tocmai fructul de care ne e interzis să ne atingem. Da proastă mai eşti, femeie ! Ai uitat ce ne-a spus bătrînul ?
— Care bătrîn ? Tăticu ? Ăla de-şi bagă nasul în toate ? Ia uite ! Această maimuţă bătrînă îşi bate joc de noi.
— Ce-ai spus ?
— Ne-a ameninţat cu moartea, ţi-aduci aminte ?
— Mi-amintesc, fireşte, chiar mă furnică pe spinare.
[...]
— Ha-ha-ha, prostuţule ! Ameninţarea lui a fost un simplu şiretlic.
— Ce tot îndrugi acolo ? Ţi-ai pierdut minţile de-a binelea !
— E un şiretlic, te asigur. Află că, de cînd am mîncat din măr, am şi ajuns să ştiu o mulţime de lucruri.
— Ştii ce e bine şi ce e rău ? Ştii ce e voie şi ce nu e voie să faci ? Ştii absolut totul, ştii cauzele şi rosturile fiecărui lucru ?
— Da, încep să ştiu, dragul meu. Stai puţintel; uite, ştiu cîte fire de sare se pun la un ou.
— Nu se poate !
— Ştiu de ce cocoşii închid ochii cînd cîntă.
— Uluitor ! Dar de ce broaştele n-au coadă ştii ?
— Am aflat-o chiar adineauri.
— Ia spune-mi!
— Pentru că le-ar împiedica să stea jos.
— M-ai făcut praf !
— Mai mult decît atît! Ştiu, sînt convinsă, auzi ce-ţi spun ? Sînt convinsă că eşti cuminte şi că nu m-ai înşelat niciodată.
Adam este de-a dreptul buimăcit.
— Mii de draci, ia uite ce învăţată e nevastă-mea ! Are perfectă dreptate, n-am înşelat-o niciodată. Dar dacă te-aş fi înşelat, ar fi fost bine sau rău ?
— Ar fi fost foarte rău, domnule ! Foarte rău ! Îl trage către ea pe bancă.
— De altfel, dragul meu Adămel, numai de tine depinde ca să ajungi tot aşa de învăţat ca mine şi tot atît de repede şi de ieftin. Muşcă din măr l
Şi-i întinde mărul.
— Chiar că mi-era poftă, scumpă nevestică. Dar la ce ne va folosi să fim învăţaţi ca nişte academicieni dacă vom muri chiar astăzi ? La urma urmelor, să stăm şi să judecăm : să mori, de pildă, peste vreo mie de ani, asta mai treacă-meargă ; dar să-ţi frîngi gîtul astăzi, nu, asta ar fi prea stupid !
Doamna Adam ridică din umeri.
— Ai aerul că nu-ţi vine să crezi, draga mea, dar eu mi-aduc perfect aminte tot ce ne-a spus tăticul dumnezeu. Am discutat personal cu el şi te asigur că a vorbit foarte serios, îngăduie-mi să-ţi repet întocmai cuvintele lui : ,,Dar din pomul cunoştinţei binelui şi răului să nu mănînci, fiindcă în ziua cînd vei mînca din el vei muri !". După cum vezi, e foarte clar. Dacă nu ţii la pielea ta, te priveşte. Eu pe-a mea o preţuiesc.
— Adame, Adame, mă faci să rîd ! Păi ce, eu am murit, ia spune ?
— Nu, eşti încă vie, dar nici ziua nu s-a sfîrşit, păzeşte-te !
— Ah, ce încăpăţînaţi sînt bărbaţii ! Poţi să fii mîndru, dragul meu : eşti încăpăţînat ca un măgar. E de-a dreptul uimitor cît timp îmi trebuie să te conving că moşneagul şi-a bătut joc de noi. Uite, tu adineauri ai pomenit de academicieni.
— Am pomenit, şi ce-i cu asta ?
— Păi ei sînt adevărate izvoare de înţelepciune, tu ce crezi ?
— Fireşte !
— Ei bine, tocmai de aceea academicienii sînt nemuritori.
Acest argument l-a încurcat pe Adam. Soţia lui insista cu duhul blîndeţii, dar perseverent :
— Hai, fă-mi plăcerea, dragul meu, mănîncă din măr ! După ce ai să mănînci, o să fim amîndoi ca dumnezeii !
— Ca dumnezeii ?
— Nu mai tot pune întrebări ! Aşa a spus şarpele. Adam se hotărî. Dacă şi şarpele spune...
— Bine, dă-mi mărul !
Muşcă cu lăcomie din el. Două minute se scurseră în tăcere ; se auzea cum zburau muştele. Deodată Adam scoase un strigăt : începuse să cunoască, să ştie...
— Mii de draci ! — exclamă el. — Sîntem goi ca nişte viermi ! Ce ruşine !
[...]
Femeia bătu din palme : — Eu n-am nici măcar jartiere, vai, ce necuviincios e !
— Să ne-mbrăcăm, să ne-mbrăcăm, să ne-mbrăcăm cît mai repede...
„Atunci li s-au deschis ochii la amîndoi şi şi-au dat seama că sînt goi şi au cusut frunze de smochin şi şi-au făcut pestelci" (Facerea, III, 7).
[...]
„Atunci el a răspuns : «Auzit-am paşii tăi în grădină şi m-am temut, fiindcă sînt gol, şi m-am ascuns»" (Facerea, III, 10).
[...]
— Nu eu am început, ea e de vină, altă dată nu mai fac ! Zău că nu mai fac !
„Şi a zis (domnul) : «Cine ţi-a spus ţie că eşti gol ? Nu cumva ai mîncat din pomul din care ţi-am poruncit să nu mănînci ?». Atunci Adam a zis : «Femeia pe care mi-ai dat-o să fie cu mine, ea mi-a dat din pom şi eu am mîncat!»" (Facerea, III, 11—12).
Adam se pricepe să-i facă reproşuri lui dumnezeu pentru atotştiinţa lui :
— Doar tu, dumnezeul meu, mi-ai dat femeia. Oare tu nu ştiai pe cine-mi dai să-mi fie tovarăşă de viaţă ?
,,Şi a întrebat-o domnul dumnezeu pe femeie : «Pentru ce ai făcut aceasta ?». Iar femeia a răspuns : «Şarpele m-a amăgit şi eu am mîncat»" (Facerea, III, 13).
[...]
,,Şi Abel era păstor de oi, iar Cain era muncitor de pămînt" (Facerea, IV, 2).
Vă rog să vă gîndiţi o clipă şi să spuneţi care dintre cei doi fii ai lui Adam l-a ascultat, după părerea dumneavoastră, pe dumnezeu în alegerea profesiunii sale ? Fireşte, Cain, pentru că domnul a poruncit omului să muncească pămîntul şi să se hrănească exclusiv cu ceea ce produc ogoarele. Abel însă era păstor. Dacă el creştea o turmă de oi, o făcea, bineînţeles, nu pentru ca să le admire cum pasc, iar el să cînte din cimpoi. El îşi creştea oile pentru friptură. După cum vedem, Abel a încălcat prescripţiile categorice şi clare ale lui dumnezeu. Aceasta însă nu l-a împiedicat să devină favoritul domnului.
[...]
,,Şi a zis Cain lui Abel, fratele său : «Să mergem pe cîmp !». Iar cînd erau pe cîmp, Cain a tăbărît pe Abel, fratele său, şi l-a omorît" (Facerea, IV, 8).
Scurt şi cuprinzător-! Cain nu era omul care să stea mult în cumpănă. El îşi pofteşte fratele la plimbare, îl duce sub un pretext oarecare în cîmp, de pildă sub pretextul de a prinde fluturi, şi, cînd ajunge departe, angajează cu Abel o ceartă stupidă, apoi îi arde una cu tîrnăcopul peste scăfîrlie şi gata ! Reiese deci că din întreaga omenire primul care a murit a fost chiar Abel, favoritul lui dumnezeu.
Ce se petrece după aceea în mintea lui Cain ? Este el oare îngrozit de crima sa ? Cîtuşi de puţin. El se transformă imediat într-un tîlhar înrăit, într-un adevărat ocnaş. Nu are nici cele mai mici mustrări de conştiinţă. Se poartă deodată cu o cutezanţă neobişnuită cu dumnezeu, nemaisimţind în faţa lui nici un fel de spaimă.
,,Atunci a grăit domnul către Cain : «Unde este Abel, fratele tău ?». Iar el a răspuns : «Nu ştiu ! Nu cumva sînt paznicul fratelui meu?»" (Facerea, IV, 9).
Parcă vezi acest tablou în faţa ochilor : dumnezeu se iveşte de după un nor şi-l întreabă pe ucigaş, iar acesta trînteşte un scuipat printre dinţi, cu seninătatea desăvîrşită a criminalului de profesie convins că a şters urmele crimei şi că va duce de nas organele de anchetă. Dumnezeu nu a scăpat însă din vedere nici unul dintre amănuntele întîmplării : ochiul lui divin a fost şi de astă dată la înălţime.
[...]
Pierzînd simţul realităţii, dumnezeu îl ia pe Cain sub protecţia sa, împotriva unor ucigaşi inexistenţi. Dacă nici asta nu e aiureală, ar fi interesant de ştiut ce este ?
„Ci i-a răspuns dumnezeu : «Nu aşa ! Oricine va ucide pe Cain va cădea sub înşeptită răzbunare !» Şi a pus dumnezeu lui Cain un semn, ca nimeni care-l va găsi să nu-l omoare" (Facerea, IV, 15).
Acum, fără să vrei, te aştepţi să urmeze povestirea păţaniilor lui Cain din timpul pribegiei. Dar nu se întîmplă aşa. Dimpotrivă, iese la iveală că nimeni nu se ţinea mai mult de casă decît acest ,,pribeag".
[...]
Din versetele de mai sus aflăm că Cain s-a căsătorit ; autorul nu ne spune însă cu cine. Un lucru e limpede : Adam şi Eva au avut fiice, cărora Biblia nu le-a făcut cinstea să le pomenească numele, iar Cain s-a căsătorit cu una dintre surorile sale. Nu-i vom face însă nici o vină din asta : judecînd după ,,sfînta scriptură", incestul era obligatoriu în primele vremuri ale omenirii.
Dar ceea ce ne face să sărim în sus de uimire este oraşul întemeiat de Cain. Asta-i prea de tot ! Un vagabond construieşte un oraş ! Şi de unde, mă rog, a luat el muncitori ? Ce unelte a folosit pentru lucrările de construcţie ? Şi, în sfîrşit, de unde a luat Cain locuitori pentru a popula vestitul său oraş ? Cuviosul autor al „sfintei scripturi" nu s-a sfiit să mintă aici cu cea mai mare neruşinare.

-va urma-