Proza Lui Stejan Optiuni

[Mihai]

Bine ati venit in cadrul Jurnalului lui Stejan.
Idei, Ganduri, amintiri din viata sa veti putea citi aici.
Lectura placuta.

[stejan]

Zborul (2) - POPAS INTR-UN PAS


- Acuma ce facem, Steph?
- Pãi ce sã facem, hai sub stâncã. Hai!
- Si...
- Hai, mât plouat ce esti.
- Tu vorbesti?
- Hai, dã mânuta si hopa-sus. ti-e frig?
- Cam...
- Hai acolo, o sã stãm pânã ne uscãm. În halul ãsta nu putem ajunge acasã.
- Au, mã doare glezna! Au!
- Lasã cã-ti trece pânã te mãriti.
- Adicã n-o sã-mi treacã niciodatã?...
- Iar începi cu prostiile tale. Sezi! Mã duc sã aduc pãtura în care am împachetat sculele. Hai cã imediat se înteteste focul si o sã ne uscãm repejor.
- Nu, nu pleca, Steph!
- Ti-e fricã?
- Putin.
- Hai pitico, uite, nu poti sã spui cã n-am zburat. ti-a plãcut cadoul pe care ti l-am fãcut? ti-a plãcut acolo sus? Asa putin, cât a fost, dar spune-mi, te bucuri?
- Cum sã nu mã bucur, Steph? Sunt fericitã!
- Atunci de ce ai mutra asta?
- Nu mã simt bine, Steph. Hai lângã mine!
- Iar esti plângãcios, piticot? Iar? Acuma ce-i cu tine? Ce-i?
- Nu stiu, Steph, nu mai vreau sã pleci. Nu! Vreau sã stai cu mine, tot timpul. Numai cu tine mã simt bine.
- Si de-asta plângi, pitico?
- De ce-mi spui tot timpul asa?
- Cum?
- “Piticã”!
- De dragã!
- Ba, de tare ce mã urãsti! Nu-mi place, sã stii! Sunã asa de urât!
- Cum sã sune urât?
- Parcã tot timpul ti-ai bate joc de mine.
- Adele, þi-am spus eu asa de faþã cu cineva, vreodatã? Gândeste-te bine!
- Nu.
- Pãi vezi, ãsta e un semn de alint, plângãciosule, hai gata! Te mai doare piciorusu’?
- Un pic. Sã vii repede! Of, Steph, tu stii sã mã faci sa râd, dar si sa plâng. Fãrã tine, as fi numai tristã, nu si fericitã.
- M-am si întors. Hai, desfã-ti pãrul si sterge-te! Þi-a plãcut cum pluteam deasupra lacului?
- Da, si eu tineam zmeul în mânã, era ca o pasãre uriasã. Da’ ce zgomot fãcea, Steph... Si parasuta aia cât de mare era deasupra noastrã. Am stiut cã va pica peste noi. Cand mã uitam în sus, în loc sã vãd cerul, vedeam cupola asta de pânzã care stãtea sã pice pe noi. Dacã nu cãdeam în lac, poate ne agãtam de casa pompierului, ai vãzut cã era cât pe ce sã ne lovim de copaci?
- Da, Adele, eu am sperat pânã în ultima clipã, cã voi ridica aparatul de zbor pânã peste cel de-a doilea deal. Dar n-am reusit. Nu-i nimic, data viitoare va fi mai bine. Tu ai iesit mai repede la suprafatã, ca norocul, cã altfel trãgeam o spaimã... Ai înghitit apã?
- Da, o simt pe gât si în nas si gust de nãmol, ptui ce rãu îi!
- Mai vrei sã zbori cu mine?
- Sigur cã vreau, da’ nu cu motoretã din asta cu parasutã. Eu cred cã am avut noroc c-am plutit cât am plutit. Puteam sã picãm direct în vale, sã ne rostogolim sau cine stie ce mai puteam pãti.
- Adele, tu uiti de elice si de motor. Aparatul ãsta de zbor functioneazã ca un elicopter. Eu l-am facut!
- Functiona, cã acuma e în lac.
- Nu-i nimic, bine cã n-am pãtit noi nimica. Spune-mi pitico, dacã ai vrea sã zbori, cu ce ai vrea sã o faci?
- Cu mine, prin mine.
- Stiu, stiu, în afarã de asta?
- Pãi, cred cã as vrea sã mã instalez într-un deltaplan. Mi-as simti picioarele în vânt ºi cu bratele as conduce zborul si vântul mi-ar bate fata. Mi-as lua ochelarii lui bunicu’ sã nu-mi intre praf în ochi. Sau nu! De fapt, dacã mã gândesc bine, eu as vrea sã zbor, dar nu singurã. Cu tine! Asa cã m-as urca înr-un planor, cu tine, împreunã. Eu as conduce, bineînteles. Planorul are aripi mari, am zice cã e o pasãre uriasã, cã eu sunt o pasãre, iar tu te-ai fi asezat pe spinarea mea. Eu te-as duce departe, Steph, departe, poate în altã lume, poate, în lunã, în orice caz, dupã nori am trece, poate ne-am opri din când în când pe cel mai înalt pisc, sau poate n-am mai coborî niciodatã. Poate voi fi o pasãre din spatele cãreia n-o sã mai vrei sã te cobori...
- Si...
- Si! Ce vorbesc eu sunt prostii!
- Nu-i adevãrat, îmi place cum îmi povestesti, Adele, as sta zi si noapte sã te ascult. Pãcat cã-mi povestesti atât de rar. Mie îmi plac gândurile tale.
- Si mie îmi plac povestile tale despre unchiu’ Joe si despre bãieti. O sã-mi mai spui?
- De câte ori vrei, pitico! Stii cum facem? ti-am mai spus eu de jurnal. Si eu îmi scriu unele probleme în jurnal, ai putea sã-ti faci si tu unul, în care sã-ti scrii toate gândurile astea cu mine, sau fãrã mine, tot ce îti vine greu sã povestesti. Vrei?
- Da. Dar n-am sã-mi scriu numele pe el, voi scrie un A., ca sã nu stie nimeni cine sunt, în cazul în care l-ar gãsi cineva.
- Sigur, si dacã voi pleca, tu sã-ti scrii acolo gândurile pentru mine si sã mi le trimiti.
- Da-mi promiþi cã nimeni, niciodatã, în afarã de tine nu-mi va citi scrisorile?
- Îti promit! Nu pot sã fiu tigan cu tine.
- Juri, oricine ar fi si orice s-ar întâmpla?
- Jur, Adele! Nu-s chiar atât de lipsit de suflet cum mã crezi.
- Cã dacã le-ar vedea si altcineva as simti cã ti-ai bãtut joc de mine. Bine, atunci am încredere în tine.
- Ti s-a uscat pãrul si rochita?
- Nu prea.
- Pitico, eu mai am o surprizã pentru tine. De fapt, douã.
- Ce? A, submarinul!
- Si submarinul, dar nu acum.
- Steph, dupã planor, vom zbura cu un balon?
- Sigur. Sau cu un zeppelin.
- Planorul se va numi Adele si submarinul: Steph. Vrei?
- Sãnãtate! N-ai strãnutat?
- Nu.
- Dar ce s-a auzit?
- Nu stiu, or fi ceva arici prin tufisuri. Vezi tu pitico, azi de ziua ta, am si zburat si ne-am si scufundat. Si stai, cã mai am o surprizã, dar sã ne uscãm o datã hainele astea. Mai esi udã?
- Mai. Un pic. Ce-i acolo, Steph?
- Taci! Uitã-te si tu. Doamne! Niste ochi...
- Mi-e fricã, Steph. Ce-i ãla?
- Stai linistitã, tine si tu un lemn cu jar si dacã se apropie, sã dai spre el.
- Nu dau dacã-i animal.
- Ba, dacã-i animal sã dai!
- Mie nu mi-e fricã de animale!
- Mai fricã îti e de oameni?
- Da. N-o sã-ti spun acum de ce, dar mi-e fricã de oameni. Animalele se pot îmblânzi si dacã le privesti în ochi fãrã teamã, n-au sã-ti facã nimic. Mie mi-e fricã sã nu fie un criminal.
- E un animal, pitico, dar cred cã si el e speriat de noi. Eu cred cã e un bizon.
- Crezi?
- Da, sigur e un bizon, stai linistitã. N-are el treabã cu noi.
- Eu nu cred. Stii ce mi-au spus babele? Cã din fumul sau aburii ãia care ies noaptea din lac, apar niste femei rele, niste iele, care le furã mintile bãrbatilor. Crezi?
- Hai sã mergem, ia tu pãtura, eu mã duc înainte sã iau cãrutul lui Mol. Ti-e fricã?
- Nu. Mi-e frig.
- Pune pãtura pe spate. Hai pe-aici. O sã coborâm prin pãdure, dup-aia vom sãri gardul si vom traversa cimitirul si stii tu, prin spatele grãdinilor pânã la Mol, sã-i lãsãm cãrutul.
- Si ce-o sã le zicem bunicilor când ajungem?
- Nu stiu, gãsim noi ceva pân’ acasã. Hai pe-aici!
- Of, ce groazã mi-e de bunicu’!
- Las’ cã-i aburim noi cumva.
- Steph, eu nu mai pot sã duc ruxacul, e greu si mã doare glezna.
- Hai, mai du-l o sutã de metri, cã atât mai avem si ne oprim putin.
- În poienitã?
- Da. Acolo e surpriza.
- Abia astept. Steph, nu mi-ai rãspuns, tie de iele nu ti-e fricã?
- Nu, de ce sã-mi fie? Chiar as vrea sã mã întâlnesc cu una. Sã mã vrãjeascã bine...
- Mã, nerusinatule, te bat, poftim, te bat!
- Multumesc Adele, frumos te comporti!
- Steph! Iartã-mã, te rog. Mã gândeam la Mara si la Betty si chiar si la urâta de Venus, mã gândeam cã acum ai vrea sã fii cu ele si nu cu mine.
- Pitico, mã omori cu zilele! Ti-am spus cã ele nu-mi sunt nimic. Tu esti surioara mea. Tu si numai tu! Pe tine te iubesc altfel. Cu ele e altceva, pe ele nu le iubesc...
- Bine, gata, nu mã mai gândesc la iele si nici la fetele astea. O sã cresc eu si o sã le arãt eu lor. Gata, Steph, iartã-mã! Doamne!
- Ce-i pitico?
- Ce frumos e! Nu pot sã cred! Si ce bine miroase!
- Iti place surpriza mea?
- Ce frumos e, Steph!
- Stiam eu c-o sã-ti placã!
- Copacul roz?!
- Exact!
- Hai sã stãm putin sub el sã ne punem o dorintã. O dorintã...
- Tu sã-ti pui, cã e ziua ta.
- Stii Steph, eu am citit în caietul tãu despre copacul roz, dar credeam cã e chiar un copac roz, adicã îl vedeam parcã în fata ochilor cu tulpinã si frunze roz. Când colo, tu m-ai adus la un copac cu flori roz. Dar e minunat, sã stii cã n-am mai vãzut asa un copac. Oare cum îi spune?
- Habar nu am! Dar am s-o întreb pe bunica, ea le stie pe toate. Credeam c-o sã-ti placã...
- Ce frumos cad petalele astea, parcã ar ninge. Stii de ce spuneam cã nu-mi place primãvara?
- Nu. Chiar mã miram cã nu-ti place, eu o ador.
- Nu-mi place începutul de primãvarã, ãla care topeste zãpada si e umezealã si nu-mi mai place când copacii încep sã-si deschidã mugurii în frunze, sã se modifce repede si eu nu îi vãd. Adicã eu trebuie sã vãd fiecare copac cum se umple de frunze si de flori, întelegi? Eu trebuie sã stiu tot. Întelegi?
- Nu înteleg, dar stiu cã tu esti o micutã invidioasã.
- Nu invidioasã, Steph, nu, niciodatã! Uneori sunt putin geloasã. Dar e cu totul altceva. Si sunt asa pentru cã tu mã faci. Din cauza ta, cã altii nu mã intereseazã...
- Bine pitico, mã bucur cã-ti place. Stiam eu cã o sã-ti fac o bucurie. De zburat te-am zburat, de scufundat, te-am scufundat cu motoreta în lac si ti-am dat si copacul roz, cadou de ziua ta. Oare eu ce-am sã primesc de ziua mea?
- Ai sã primesti cele mai frumoase scrisori! Si pe mine, în plic. Eu voi fi acolo, pentru tine si o sã-ti placã Steph, pentru cã de ziua ta, parcã vãd cã nu vei mai fi lângã mine.
- Hai sã nu fim pesimisti. Bine pitico, eu mã multmesc si cu scrisorile tale, atâta timp cât ai ceva sã-mi dãruiesti, eu voi fi fericit. Adele...
- Da.
- Eu am sã-ti fiu ecou.
- Cum adicã?
- Simplu. Tu îmi vei scrie, iar eu am sã-ti rãspund de fiecare datã, voi fi ecoul tãu, al gândurilor tale. Ca si cum te-ai duce acum pe dealul celãlalt si ai striga ceva, iar ecoul, adicã eu, ti-as rãspunde.
- Cum sã nu vreau, Steph, sigur cã vreau!
- Adele, eu cred cã te iubesc!
- Si eu te iubesc Steph. Ha, ha! De data asta eu ti-am fost ecou.
- Te-ai prins. Asa e!
- Hai sã plecãm cã e tare târziu.
- Dar dorinta?
- Pãi eu am zis asa: dacã plecã Steph departe, fie într-un fel, fie în altul, eu vreau sã am ocazia sã zbor cel putin o datã cu el. Si sã-mi fie ecou! Si sã nu mã uite niciodatã! Crezi cã se poate împlini?
- Cu sigurantã, Adele! Am sã-ti fiu ecou!
- Îti multumesc, Steph, esti un frate adevãrat.
- Bine, hai fuga-fuga cã o sã ne batã bunicu’ si mai avem de trecut cimitirul si apoi la Mol.
- Uite cã m-am uscat de tot. Tu?
- Si eu. Ascultã-mã bine! Oricât ar insista bunicu’ si bunica sã le spunem pe unde am fost, sã nu cumva sã recunosti, cã e vai de capul nostru...
- Nu, Steph, ai încredere. Stiu cã te-ar bate si eu nu-ti vreau rãul.
- Bine. Pune piciorul aici si sari.
- Oare e cineva în cimitir?
- Nu e nimeni, cine sã fie, poate vreo vrãjitoare din aia...
- Taaaci mã!
- Taaac tu!
- Iar esti rãu.
- Iar esti rea.
- Mã enervezi!
- Te enervez!
- ...
- Pãi nu spuneam cã sunt ecoul tãu?
- Ba da, de fapt, esti un scump.
- Vezi?
- Mi-e fricã putin prin cimitir, noaptea. Ziua n-am probleme, dar noaptea... Dacã sunt criminali ascunsi pe-aici?
- Dacã sunt, sunt si eu cu tine, nu esti singurã. Ii facem bucati-bucatele. Ii batem de nu se vad.
- Au! Glezna!
- Ce glezne enervante ai, pitico!
- Ce sã fac dacã mã doare.
- Hai cã te duc în spate, dar numai astãzi. E o exceptie, sã stii. Da, da, da, stiam eu cã asta vrei. Atunci trage tu de frânghie cãrutul.
- Bine. Mi-e somn. Adorm imediat.
- Cred si eu, prin câte ai trecut azi, tu care nu ieseai din ogradã.
- Cum nu ieseam? Ce, eu îs piticã?
- Sigur cã esti!
- Bine, îs piticã. Stai, tine-mã mai bine. Asa. La ce te gândesti?
- La scormonit minciuni. Tu?
- La cântecelul pe care l-ai inventat tu.
- Care, ãla cu cimitirul?
- Da, mi-am amintit din cauzã cã trecem pe-aici printre morminte.
- Si ce-i cu el?
- E interesant, dar eu mã gândeam la refren.
- Care refren, cã n-are!
- Pãi nu-i asa: "Într-o zi, banc-banc,
În cimitir, banc-banc,
ne plimbam, banc-banc,
sã ne iubim, banc-bac,
Pãsãrele cripeau,
noi pe loc ne-ndrãgosteam,
banc-banc"?
- Asa-i!
- Mã gândeam cã nu stiu la cine te gândeai când l-ai compus si cã uite cã noi suntem în cimitir acum si tu mã duci în spate si ne-am mai plimbat si alte dãti si poate cã ciripeau pãsãrelele, nu stiu…
- Si...
- Si dacã e adevratã faza cu “banc-banc”, adicã dacã totul e doar un banc sau ai pus tu "banc-banc" ca sã sune mai smecheros?
- Pãi tu ce crezi?
- Eu nu stiu!
- Pãi, instinctul tãu de femeie ce-ti spune?
- Nu stiu! Ce femeie, mãi, eu sunt copil...
- Hai cã stii!
- Pe cuvântul meu cã nu stiu si poate n-am sã stiu niciodatã.
- Mai gândeste-te.
- Deci nu vrei sã-mi spui?
- Nu, cã m-ai enervat.
- Înseamnã cã n-o sã stiu niciodatã.
- Poate cã n-ai sã stii, poate am si eu dreptul la secretele mele. Hai jos, cã iesim imediat din cimitir si poate e cineva la poartã. N-am chef sã vadã cã te duc în spate.
- Da, cã ti-e rusine cu mine!
- Poate cã-mi e!
- Nu mai vorbesc cu tine!
- Nici eu.
- Pe tine nu te doare nimic?
- Nu.
- Dã, cã tin si eu de o parte.
- Poftim.
- Eu nu stiu ce ti-am fãcut da’ mã bucur cã nu vrei sã vorbesti cu mine...
- Jos! Stai! Psst!
- Ce-i?
- E luminã la Mol? Asteaptã-mã aici! Mã duc eu sã-l las în curte.
- Ai grijã la câine.
- Am. Stai nemiscatã.
- Of ce fricã mi-e de bunicu’... ce bãtaie o sã primim amândoi, dar mai ale Steph si mie mi-e milã de el. Nu vreau sã-i curgã sânge din nas, nu vreau sã-l batã. Dacã o sã ne batã o sã stau eu sã mã batã pe mine în locul lui. Sper sã fugã... Auzi Steph, am sã stau eu sã mã batã pe mine...
- Hai cã am rezolvat.
- Ce bine, acuma numai frica de bunicu’ mai e. Ce ziceai? Cã o sã stai tu la bãtaie? Hai cã-mi vine sã râd, asta e prea de tot. Si vrei sã te cred?
- Da, o sã stau. Tu sã nu stai sã te batã, te rog!
- Bine, lasã cã vedem noi. Uite, nu e luminã în bucãtãrie. Putem sã ne suim pe copac si sã intrãm prin cãmarã. Te mai doare piciorul?
- Da, dar o sã-mi treacã. Pot sã mã sui, linistitã. Cine urcã primul?
- Eu. Sã inspectez zona. Când îti fac ca si Tomy când e nebun, urci si tu repede pe creangã.
- Bine, te astept.
- Pitico, vino repede, nu-i nimeni acasã. Ãstia s-au pornit dupã noi, amâdoi. Hai repede!
- Asa. Acuma ce facem?
- Pãi, ne bãgãm rapid în pat si ne facem cã dormim, dacã scãpãm, bine, dacã nu, tâsnim din pat. Pune-ti papucii pe-aproape.
- Bine! Steph, hai repede. Tu poti sã dormi?
- Nu. Dar tu?
- Mie mi-a sãrit de tot somnul.
- Stii ce-ar prinde bine acum?
- O tigãruscã?
- Exact!
- Hai cã scot eu, uite aici le-am ascuns.
- Stinge repede. Vin! Fã-te cã dormi.
- Si tu. Tine!


- Aha, da, da, da, ia uite-i pe copilasi cum dorm.
- Sunt aici? Dragii de ei, s-au culcat mai devreme si dorm dusi deja, dar cum de nu i-am observat eu înainte de a pleca dupã ei?
- Lasã femeie cu scuzele, cã poate-i trezesc eu cu o nuieluscã sau cu o curelusã de la pantaloni. Cã uite cum au adormit ei cuminteii împreunã...
- Ia du-te mai bine, bãrbate si vezi cine-i la usã. Ei, copilasii bunicii, dormiti sau sunteti doar atipiti. Eh, sunteti si voi osteniti. Adelus esti mai mare acum, ai mai crescut cu un an, am vrut sã-ti dau acum cadoul, cã nu te-am gãsit toatã dupã-amiaza si toatã seara, dar îl las pe mâine. Si tu Steph, mare strengar mai esti, of, of.
- Era Mol, mãi femeie, zicea cã a apãrut cãrutul si cã îi pare rãu de învinuire.
- Ai vãzut, bãrbate? Copiii nu trebuie treziti, nici pentru bãtaie, dar nici pentru cadouri. Mâine dmineatã povestim noi pe îndelete. Noapte bunã, puisori si vise plãcute!
- Bine femeie, hai sã ne culcãm si noi cã e târzie vremea.
- Ai vãzut, Adele îsi misca pleoapele. Probabil iar viseazã cã zboarã.
- Da, zboarã cu nãzdrãvanul ãsta de Steph. Ueori uit cã nu-i de-al nostru. Cã e nãstrusnic si mi-e drag, dar mai meritã si câte-o scãrmãnealã...
- Ei si tu... Hai!


- Fumãm?
- Corect! Fumãm. Era singurul lucru pe care nu l-am fãcut azi.
- Si dupã aia dormim cã... eu nu mai pot de obosealã.
- Da’ stiu cã-mi bate inima, Steph... Noroc cu bunica, cã altfel, cred cã zburam noi pe geam afarã.
- Da, feblete ce esti! Piticã nebunicã preferatã de bunicã.
- Steph, cretuliu, mesteriu si nurliu...
- Piticã enervantã, râde la bãieti si cade-n baltã...
- Steph negricios si urât si bubos...
- Piticã mutã, nebunã, zãludã...
- Sã-ti fie rusine!
- Sã-ti fie rusine!
- Mã iubesti?
- Da’ tu mã iubesti?
- Nu stiu.
- Nici eu nu stiu.
- Ecou?
- Ecou, Adele, pentru totdeauna!
- Si iubiti?
- Si iubiti si cum vrei tu, hai cã mi-e somn.
- Noapte bunã!
- Vise placute!
- ...Ise ...cute!
- ...se ...ute!
- ...e ...te!
- ...e
- ...e
- Sigur cã da!
- Eram sigur. Si eu.
- Atunci putem dormi?
- Putem.
- Hiii... mi-am aminitit ceva. A patra surprizã. Submarinul.
- Mâine Adele, cã pic de somn.
- Azi Steph, cã mor de curiozitate.
- Cine e ecoul tu sau eu, hotãrãste-te!
- Tu, asa ne-am inteles.
- Atunci dacã vrei sã-i faci pe plac ecoului, pune capul jos si fã nani, cã l-ai epuizat pe ecou si nu-ti mai poate rãspunde asa cum vrei tu.
- Si totusi... mâine submarinul?
- Si totusi... mâine submarinul.
- Et csebui!
- Et csebui!

Acest topic a fost editat de stejan: 30 Jul 2003, 11:02 AM