„căderea” Lui Lucifer Optiuni

[shapeshifter]

Vă invit la o dezbatere aprinsă pe marginea a ceea ce este Lucifer şi ceea ce se numeşte popular „Căderea” sa...
Aveţi cuvântul...

[shapeshifter]

ok... pt. că am postat şi Luceafărul lui Eminescu mai sus... urmează acum o exegeză:

Traseul hyperionic(“Porni luceafărul …”) este, de fapt, simularea traseului Spiritului, amprentator al haosului, întru expresia-Logos: depăşeşte vălurile Māyei (ciclicitatea) şi ajunge la punctul initium, când şi unde Ormuzd şi Ahriman (alternanţe-conflicte ale logicii sinelui prin Fiinţă) erau gemeni (şi consubstanţiali). Confruntarea dintre ei este o apocatastază mascată, dar şi o împăcare în esenţă.

După modul cum şi locul unde îl numeşte Eminescu, în poemul său – dar şi după funcţia îndeplinită, Luceafărul (sinonimul Spiritului) are diverse ranguri de activitate sacră (sinonime cu transpunerea / vs/ refuzul transpunerii Spiritului în Logos):

I. este Hyperion, ca deitate (Gottheit), identic cu Divinitatea Ademiurgică, Spirit Pur şi Impasibil (Neimplicat) – penultima parte, I-134: “Noi nu avem nici timp, nici loc / Şi nu cunoaştem moarte…”. Dincolo de sugestia sintezei contrariilor (coincidentia oppositorum), pluralul “noi” devine, în această ipostază mistică-sintetică (unde “E un adânc asemene / Uitării celei oarbe), pluralul majestăţii divine. “Iar tu, Hyperion*, rămâi / Oriunde ai apune” – adică esenţa ta, ca arhetip mistic al tuturor lumilor posibile (dar blocate în stadiul anterior Proiectului-de-Fiinţă), rămâne în afara frământării posibilităţilor de activare, în fenomenalitate, a lumilor.

Spiritul Suprem şi Impasibil încă nu a propus nimic din Trinitatea Ideală a Logos-ului, ci o conţine în sine (ca puritate incoruptă şi incoruptibilă): Adevăr-Dreptate-Fire (Demonism, I-228 şi Andrei Mureşanu, I-206);

II. este Hyperion-Luceafărul, din ultima parte poemului; ieşit din Gottheit (impasibilitate) şi tocmai devenind Gott (Proiectantul-Demiurg)**: El este Spiritul activ, dar supraveghind-dominând Proiectul, din “loja luciferică”: nemuritor şi rece. El, Spiritul Proiectant, tocmai a creat Edenul (căci ce este Edenul decât Proiectul, neazvârlit încă, în conflictualitatea-fiinţare?), tocmai a definit sferele edenice (re-contopite, gregar, în Sfera Edenică: rude mari împărăteşti devine sinonim cu doi copii cu plete lungi, bălaie şi cu impasibilitatea rece a Sferei Lucifer), şi, deci, s-a autodefinit: a) există un cerc strâmt, cel al sferei Eden-prin-Eros, şi b) există cercul fără margini, care tocmai s-a delimitat, la modul cel mai subtil-ideal, de cercul strâmt-proiectul proiectat: cercul fără margini mai păstrează, încă, pe Cel Neimplicat decât ca Arhitect Proiectant, Spirit cu atribute ideale: Amprente Arhetipale-Logos, trăsături ale Planului Divin, încă suspendat ca expresie. Această stare este de Lucifer-Demiurgos, stare de Logos Proiectat, Ideal, ca Trinitate: Adevăr-Dreptate-Fire;

III – Luceafărul ca Gott neliniştit, implicat nu doar în creaţie cât, implicit creaţiei, în problematizarea naturii creaţiei, a moralei creaţiei, a logicii absurde a creaţiei; este Luceafărul din primele trei părţi (atât ca Luceafăr prins între propriile-i ipostaze contradictorii, cât şi ca Luceafăr descoperitor al resorturilor spiralei-eros, prin care se reface, ermetic, deci în afara contradictorialităţii, Sfera: cătaţii-căutaţii, Cătălin-Cătălina, îmbrăţişaţi-sărutaţi-uitaţi (cu urmele şi numele pierdute, cuminţiţi-fixaţi în nunta alchimică a esenţei, deposedaţi de dor şi vis, tocmai prin intrarea pe porţile deschise ale visului, voioşi şi teferi fiind doar zeii, Soarele-Luna fixaţi). Acest Luceafăr este un proteic şi capricios zeu-stea, neliniştit şi necunoscător al esenţei sale. În această ipostază, Luceafărul este Spiritul corupt în Logos activ, corupt tocmai prin misiunea sa de exprimare-amprentare concretă asuprea haosului; a fost Spirit Pur (ca niciodată înseamnă statutul de deitate), prin greagaritatea (rude mari împărăteşti) atotînglobatoare, dar perfect impasibilă faţă de voinţa de demiurgie; apoi s-a rupt, din el însuşi, haosul cu labilitatea-versatilitatea Mercurului în el (haosul pentru hermeneutică, haosul comentat în forme): Ea nu este decât reflexul Lui, El aflat în plină criză de identificare (identitate) a esenţei: Ea este simbolul neliniştii celui care nu se poate identifica, nefixat alchimic în esenţa pură. El pendulează, mereu, între Re-Ordonator (re-legiutor) şi Răzvrătit, între Ormund şi Ahriman, între Cel-care-Este şi Cel-care-Hotărăşte (nefiind, pentru că nu s-a transmutat în Arhitect Activ). Ce este altceva Logos-ul, decât război[1] împotriva Dumnezeului-Spirit? Războiul neclarităţilor expresiei, care voiesc a se clarifica: atât de clară să devină expresia-Logos încât să devină, de fapt, inutilă şi inutilizabilă; să nu mai simtă nevoia de sine-expresie, ci, pur şi simplu, să însemne iluminare-tăcere. Războiul Logos-ului-lume de a dispărea în Revelaţia-Spirit Impasibil.

Stadiul sacral este de nenuntire-nefixare alchimică. Stadiul de Logos în dezvoltare – spre epuizarea-război, care duce la reconsiderarea-recuperarea, circulară, a Logos-ului ca Spirit.

Sinele său (al Luceafărului) oscilează între faţa oglinzii şi adâncul (subconştient al) oglinzii redublatoare: “Şi din oglindă luminiş / Pe trupu-i se revarsă / Pe ochii mari, bătând închişi / Pe faţa ei întoarsă” (faţa întoarsă este cealaltă faţă a acestui Ianus bifrons, care este Luceafărul: faţa-haos, pe care lumina-luminiş urmează s-o fixeze, “De suflet să se prindă” – sufletul fiind osia fiinţei, punctul de întâlnire şi pacificare a vârtejurilor-vehemenţe ale cosmosului de forme); între cer şi mare, între soare şi noapte (subtil, oscilaţiile sunt tot mai reduse, căci Logos-ul dezvoltat se epuizează spre fixare: Luceafărul este identic cu Soarele Negru, deci soare şi noapte reprezintă nu părinţi adoptivi, ci Sinele Mistic al frământatului Luceafăr, limanul întoarcerii în Sinele-Esenţă); între voievod solar şi demon lunar – mereu între, deocamdată incapabil de voinţa demiurgică a sintezei, mereu capabil de a se război cu contrariile (şi totuşi, voievodul şi demonul sunt stăpâni asupra zonei de dedesubtul giulgiului, vânăt sau negru: mişcarea de auto-căutare sub giulgiul-văl-Māyā se întrerupe la nivelul demon cu ochii “ca două patimi fără saţ / Şi pline de-ntuneric” – şi se dezlănţuie energia potenţială, iniţiatică, a căutării, în ipostaza fulger: “Părea un fulger ne-ntrerupt / Rătăcitor prin ele” – fulgerul este ipostaza Revelării Sinelui, iar rătăcirea, încă, printre lumile-stele, este acel rest ademenitor al lumilor, îngânarea din Dintre sute de catarge, care sugerează inutilitatea Logo­s-ului, sau “suspinare-aeriană” a “arfei” lui Orfeu, în pierderea-regăsire de sine în “văi de chaos”).

Aventura lui între nu se rezumă la atât.

De aici, şi întrebările, din Demonism, asupra moralităţii celor două ipostaze divine (Ormuzd şi Ahriman), despre moralitatea creaţiei în sine (nu cumva Demonul-Satana-Ahriman, răzvrătit, îl corectează pe Dumnezeul-Ormuzd, revoltător de mulţumit de sine, egoist, egotist, cinic etc., despre necesitatea supunerii sau răzvrătirii (supunerea fiind intuită, în cele din urmă, drept singură cale iniţiatică-soteriologică valabilă: vehemenţa paroxistică a suferinţei, pentru epuizarea, de tip Cain, a formelor, deci pentru întoarcerea în Nirvana-Spirit Impasibil, din Rugăciunea unui dac, sau supunerea ascetică şi mistică a Călugărului faţă de Mag, în Povestea magului…), despre supremaţia-prioritatea întrebării sau răspunsului (finalul la Memento mori: însuşi drumul întrebărilor, drumul iniţiatic-Logos, este Răspunsul-Revelaţie, ieşire în afara Logos-ului: (I-285) “Tu nedând dezlegare, duci l-a dezlegărei uşi” – sau finalul poemului Dintre sute de catarge: “Nenţeles rămâne gândul / Ce-ţi străbate cânturile / Zboară vecinic, îngânându-l, / Valurile, vânturile” – gândul, ca Spirit explicitat în proiectarea-amprentarea-Logos, nu se mai înţelege pe sine, preocupat să împace contradicţiile pe care le naşte simpla clipă a naşterii-fiinţării: a fi-a nu fi intră în luptă semantică şi ontică: apare întrebarea dacă e drept să fii, eliminând pe a nu fi; dacă într-adevăr eşti, şi dacă nu cumva tocmai ce nu este, este cu adevărat; dacă se poate să fii şi să nu fii, în acelaşi timp etc. Încrederea salvării nu este străbaterea-Logos în Cânturi (“Ce-ţi străbate cânturile”) şi Cântul însuşi, ca stare de sinteză orfică, supremă, îngânând: de fapt, propunând alt Logos, cel Ne-Logos; promiţând, de fapt, după paroxismul vehemenţei, epuizant, a Logos-ului Manifestat – valurile-vânturile – tăcerea Sublimă. Încetarea războiului-Logos contra lui Dumnezeu, încetarea ispitirii epuizante – prin instituirea Logos-ului ca Dumnezeu Spirit.

Îngânarea este atât sublinierea (prin neîncrederea în articularea clară, nouă, interesantă) derizoriului oricărui Logos, cât şi soluţia de depăşire a Logos-ului, prin negarea esenţialităţii sale ca Logos: nu înţelegi ce îngână, crezi că repetă ce spui tu (sau ce se spunea, oricând), de fapt, îţi resoarbe (sunt resorbite) incongruenţele-şiruri ale Logos-ului-lume, formă îngânată după formă îngânată – până se ajunge la dez-îngânare, le des-cântec: desfacerea Cântecului Logos în Simpla şi Suprema Tăcere: Logos reîntors în Spirit. Nirvana Sacră, după războiul necredinţei-Logos.

Spargerea catargelor Logos-ului răzvrătit, pentru revărsarea, dinăuntrul lor, a potopului-elixir al mântuirii. Înecarea-contopire a zborurilor-păsări (care trec-străpung-străbat iniţiatic vălul pământului) cu Trinitatea Ideală a Spiritului: Fire-Dreptate-Adevăr.

*

* *

Întregul demers al Logos-ului Luceafărului este unul de tip orfico-pitagoreic – ceea ce ne îndreptăţeşte credinţa că poemul Luceafărul a fost scris ca Mister, ca Ritual de recuperare a Spiritului (dintre feţele versatile ale Logos-ului), ca în-cântec şi des-cântec (retragere a Spiritului din starea de război, de vehemenţă-Logos, în starea hieratică: “nemuritor şi rece” – stare echivalentă cu deitatea, conceptul lui Meister Eckhart). Să încercăm să descifrăm, deocamdată, ceva din misterul pitagoreic, lăsând să se întrevadă, astfel, implicit, şi gestica Ritualui de renunţare şi întâlnire (renunţare la Fiinţă şi întâlnire a opoziţiilor, înapoi, în Creaţia-Mythos, Creaţia-Proiect Ideal):

a) sub semnul mitic (a fost odată… ca niciodată) se află un personaj-divinitate (prea frumoasa fată), provenit dintr-o formaţiune luminoasă unică, de tip gregar-divin: “rude mari împărăteşti”. Prea frumoasa (deci, provenită dintr-o zonă exclusă normalităţii terestre) este echivalentă calitativ (dar, probabil, şi funcţional) cu Luna şi Sfânta Fecioară (intermediar al naşterii germenului divin; unică, pe de o parte; dar, prin singularizare, se creează premizele ieşirii din gregaritatea originară şi zămislirea involuntară, incidentală, a zonei divinului-esenţă pură);

b) prin singularizare-separare (bolţi), prea frumoasa fată, provenită din rude mari împărăteşti, determină dublarea imaginii (apare Luceafărul în colţ – deci, într-o zonă de convergenţă-divergenţă, ca o jumătate vizibilă a crucii, făcând presiuni semantice pentru recuperarea celeilalte jumătăţi) – dublare şi a sensurilor spaţial-ontologice: sus-jos, alunecare-pas;

c) de ce apare Luceafărul (Soarele Negru, în folclorul românesc[2]) pentru a dubla imaginea, singularizată dintru început, a prea frumoasei fete, provenit din rude mari împărăteşti (zona luminii originare)? Evident, din moment ce prea frumoasa fată-luna (între stele) şi-a părăsit originea, deci s-a autodegradat (din esenţialitate, devenind fenomenalitate) în zona lui azi-mâni (temporalitate istorică), în zona pas (spaţialitate frântă istoric) – e clar că funcţia Luceafărului este de recuperare a fetei-Lună (pentru că esenţialitatea ei originară nu poate fi pierdută, aşa cum nici o esenţă nu se poate pierde: singularizarea-separare nu este decât un accident, care trebuie repus sub semnul eternei Armonii orfice); Iubirea celor doi este, de fapt sentimentul solidarităţii oculte, originare, întru Armonie: aici este jocul Spiritului care porneşte drama cosmică (este forţa care [se] expulzează din zona impasibilităţii-gregarităţii, provocând “divorţul” iniţial), apoi ia seama şi se autolansează în recuperarea Lumii-Logos, pe care şi-a dorit-o, dar nu şi-o mai doreşte, decât ca fenomen narcisiac (reîntoarcere în Sinele Impasibil, Inexprimabil-Gottheit);

d) sub semnul roţii-rotire, angelic-demonic, Luceafărul tentează (tutelat-renăscut de entităţi cosmico-divine, patru la număr, grupate în perechi yin-yang: cer-mare, soare-noapte) zadarnic recuperarea; o zădărnicie relativă, căci

e) din două personaje, apar patru, prin redublare reciprocă, iar numele celor patru nu mai este ascuns. Avem de a face cu nume-funcţiuni: Luceafărul devine Hyperion (hiper = peste, deasupra, în exces, iar eon = spirit emanat dintr-o inteligenţă divină; eion-eternitate) şi determină relevanţa Logos Pur (Spirit Pur) = Demiurgos (plăsmuitorul, gânditorul şi făuritorul de lumi-proiecte) – iar Cătălin determină onomastica-ecou a prea frumoasei fete: Cătălina (de la a căta): sunt căutătorii de sine, pentru fixarea alchimică. Cei doi reînvie mitul platonician despre fiinţele sferice, androgine-secţionate, împrăştiate şi pierdute de o divinitate irascibilă şi capricioasă – şi, apoi, prin miracolul fundamental (Eros), regăsindu-se şi refăcând sfera-sinele divin. Cătălin “împle cupele cu vin / Mesenilor la masă” şi provoacă râsul (“să râzi mai bine”), făureşte dublul laţ al amorului (îmbrăţişare-sărut) şi produce uitarea şi re-armonizarea (“Vom fi voioşi şi teferi / Vei pierde dorul de părinţi / Şi visul de luceferi”). Este Cătălin-Hephaistos, cel care toarnă zeilor olimpieni certăreţi, în cupe, apa Lethei (uitării), re-creând Armonia divină. Cătălin-Cătălina sunt cuplul edenic-divin: ei regresează temporal, dinspre anonimitatea doi tineri singuri, spre anonimitatea originară, absolută, doi copii cu plete lungi, bălaie (sunt Gemenii Solari, feţi cu stea în frunte, androginii-esenţă);

f) în cuplul doi tineri singuri (Adam şi Eva) se face evidentă contaminarea Ei cu funcţia hyperionică: Logosul-expresie(Ea trăieşte criza de identitate şi de reconversiune la esenţa originară: Eden, rude mari împărăteşti etc.) – Spirit. Funcţia hyperionică este aceea de a re-uni ocult în nunta astrologico-alchimică, faţa impasibilă (Spirit) cu faţa expresivă (Logos): “O, lasă-mi capul meu pe sân [n.n.: coasta re-devine emi-sferă] / Iubito, să se culce [n.n.: cap culcat pe sân înseamnă, simbolic, unire-nuntă a emis-sferelor, a culca marcând transcenderea], / Sub raza ochiului senin / Şi negrăit de dulce [n.n.: Logos-ul, prin regăsirea plenarităţii esenţiale, devine ne-grai, lăsând prioritate razei-Spirit-Revelaţie şi ochiului-sferă]… / căci eşti iubirea mea dentâi / Şi visul meu din urmă”: erosul celor doi are caracteristici divine: alfa şi omega, situare sub semnul demoniacului fascinant şi veşnic, nocturn şi hipnotic-transcens (resurecţional: prin moartea iniţiatică-culcare);

g) Hyperion şi-a regăsit esenţa pură neînjosită: ca Spirit activ, a recuperat sferele: edenică (a celor două emisfere căutătoare, prin regăsirea cărora Pământul re-transcende în Eden) şi demoniacă (Sfera ante-proiectului Eden: e cuplul de forţe, latente la modul absolut: nemuritor-rece). De fapt, şi-a recuperat Sinele Impasibil, căci cele două tipuri de sfere, Sfera Proiect şi Sfera Ante-Proiect, sunt concentrice – şi astfel, “reîncep-eterna pace” (I-102, Scrisoarea I);

h) mai mult, în ultima parte, reapare Luna (“Răsare luna liniştit / Şi tremurând din apă”), care o înlocuieşte, la modul transcens-divin, pe prea frumoasa fată (de fapt 1 – o repetă pe prea frumoasa fată, în alt plan, 2 – desparte cercurile coaxiale ale spiralei, în două ranguri suprapuse şi coaxiale, reciproc generatoare: rangul expresiv-Logos-Eden şi rangul non-expresiv-spiritualizat-uranic). În felul acesta, traseul spiritual-hyperionic trebuie să fie reluat la nesfârşit, pe căile iniţiatice ale Logos-ului-Mythos (după finalul poemului, cuplul Luceafărul (Soarele Negru)-Luna va declanşa, din nou, Logos-ul pentru Mythos: “A fost odată ca-n poveşti, / A fost ca niciodată…”).