Metafizică Universală Optiuni

[shapeshifter]

Metafizica pură, fiind prin esenţa ei în afară şi dincolo de toate formele şi contingenţele nu este nici orientală nici occidentală ci UNIVERSALĂ. Metafizica adevărată se regăseşte pretutindeni şi întodeauna din simplul motiv că adevărul este unul. Dacă se vrea a şti ce este cu adevărat ce este metafizica, Orientul e cel căruia trebuie să i ne adresăm deoarece Occidentul s-a rupt de adevărata metafizică. Echivalentul metafizcii hinduse de exemplu, se regăseşte în China, în daoism şi de asemenea în anumite şcoli ezoterice (acest ezoterism islamic nu are nimic în comun cu filozofia exterioară a arabilor, care în cea mai mare parte este de inspiraţie greacă) ale Islamului.

Vreau să atrag atenţia aici că nu se poate da o definiţie a metafizicii văzută în acest mod (universal) ci doar se poate caracteriza. Astfel Metafizica desemnează CEEA CE ESTE ,,DINCOLO DE FIZICĂ”. Aici prin cuvântul ,,fizică” trebuie înţeles ansamblul tuturor ştiinţelor naturii, considerat într-un mod cu totul general şi NU doar una dintre aceste ştiinţe.
Metafizica astfel înţeleasă ESTE esenţial CUNOAŞTEREA UNIVERSALULUI sau altfel spus a PRINCIPIILOR DE ORDIN UNIVERSAL.
O definiţie riguroasă a ,,metafizicii”astfel înţeleasă este imposibil de dat datorită tocmai acestei universalităţi care este aşa cum am mai spus prima dintre caracteristicile sale şi din care derivă toate celelalte. Deci nu poate fi definit decât ceea ce este LIMITAT, iar METAFIZICA ESTE dimpotrivă, în însăşi esenţa sa, ABSOLUT NELIMITATĂ.
DISTINCŢIA fundamentală dintre metafizică astfel înţeleasă şi ştiinţe (în sensul propriu al acestui cuvânt) care sunt particularizate şi specializate ESTE CEA DINTRE UNIVERSAL ŞI INDIVIDUAL, această distincţie nu înseamnă opoziţie pentru că între universal şi individual NU EXISTĂ NICI O MĂSURĂ COMUNĂ şi nici o relaţie de simetrie sau de coordonare posibilă.
Nu poate exista opoziţie sau conflict de nici un fel între metafizică şi ştiinţe, deoarece domeniile lor sunt profund SEPARATE şi la fel stau lucrurile între metafizică şi religie.
Domeniul metafizicii cuprinde totul, ceea ce este necesar pentru ca metafizica să fie într-adevăr UNIVERSALĂ în mod esenţial iar domeniile proprii diferitelor ştiinţe nu rămân din acest motiv mai puţin de cel al metafizicii (înţeleasă în sensul discutat mai sus).
Domeniul oricărei ştiinţe ţine întotdeauna de experienţă, într-una din diversele sale modalităţi, pe când cel al metafizicii este în mod esenţial constituit din CEEA CE SCAPĂ ORICĂREI EXPERIENŢE POSIBILE, metafizica fiind DINCOLO DE EXPERIENŢĂ.
Rezultă de aici că orice ştiinţă poate să se întindă INDEFINIT (a nu se înţelege infinit, indefinitul nefiind decât o extensie a finitului) fără a ajunge vreodată să aibă nici cel mai mic punct de contact cu acela al metafizicii.
De observat deci că OBIECTUL METAFIZICII ESTE ÎNTODEAUNA ACELAŞI, acesta neputând fi în nici un grad ceva schimbător şi supus timpurilor şi locurilor, contingentul, accidentalul, variabilul care aparţin domeniului individualului.
Rezultă din observaţiile de mai sus că ceea ce se schimbă în legătură cu metafizica sunt DOAR MODURILE DE EXPUNERE ale sale, moduri care se pot schimba în funcţie de timp şi loc, formele exterioare în care ea poate fi îmbrăcată, care sunt susceptibile de adaptări care ţin de stadiul de cunoaştere/ignoranţă a oamenilor faţă de metafizica veritabilă, metafizică ce rămâne perfect identică cu ea însăşi, deoarece OBIECTUL SĂU E în mod esenţial UNUL (,,fără dualitate”), obiect care este mereu ,,DINCOLO DE NATURĂ” şi deci SCHIMBARE.
ÎN METAFIZICĂ NU ESTE POSIBILĂ ABSOLUT NICI O DESCOPERIRE deoarece este vorba despre un mod de a cunoaşte CE NU ARE NEVOIE DE NICI UN MIJLOC SPECIAL ŞI EXTERIOR DE INVESTIGAŢIE, tot ceea ce este susceptibil să fie cunoscut a putut fi cunoscut de către oameni din toate epocile, acest lucru (cu referire la faptul că au existat întotdeauna oameni care au cunoscut ce e susceptibil a fi cunoscut) reieşind dintr-o examinare profundă a doctrinelor metafizice tradiţionale.
ÎN RAPORT CU METAFIZICA IDEILE DE EVOLUŢIA ŞI PROGRES NU AU NICI O APLICAŢIE POSIBILĂ, de aceea ideile de evoluţie şi progres sunt complet străine orientalilor care nu au fost despărţiţi niciodată de metafizica veritabilă aşa cum s-a întâmplat şi se întâmplă Occidentului.
Punctul de vedere metafizic SE OPUNE RADICAL PUNCTULUI DE VEDERE ISTORIC, dar această opoziţie trebuie văzută nu doar ca o chestiune de METODĂ ci şi ca una de PRINCIPIU. Doctrina metafizicii universale fiind de ordin universal, asupra acestei doctrine nu se pot exercita influenţele individuale (contingenţe). Circumstanţele de timp şi loc NU POT INFLUENŢA DECÂT EXPRESIA EXTERIOARĂ şi nicidecum ESENŢA ÎNSĂŞI a doctrinei metafizicii universale.
Metafizica nu participă în nici un fel la relativitatea ştiinţei, ea trebuie să implice certitudinea absolută drept caracter intrinsec (prin obiectul său dar şi prin metoda sa).
Metafizica exclude, în mod necesar orice concepţie cu un caracter ipotetic, astfel ADEVĂRURILE METAFIZICE, ÎN ELE ÎNSELE, NU POT FI ÎN NICI UN FEL CONTESTABILE. Concepţiile metafizicii, prin natura lor universală, NU SUNT NICIODATĂ CU TOTUL EXPRIMABILE, NICI CHIAR IMAGINABILE, neputând fi atinse în esenţa lor DECÂT DE INTELIGENŢA PURĂ ŞI ,,INFORMALĂ”.
Cunoaşterea de ordin universal trebuie să fie dincolo de toate distincţiile ce condiţionează cunoaşterea lucrurilor individuale, cea între subiect şi obiect fiind tipul general şi fundamental.
OBIECTUL METAFIZICII nu este comparabil cu obiectul special a indiferent oricărui alt gen de cunoaştere, neputând fi nici măcar numit obiect decât într-un sens pur analogic, deoarece este obligatoriu, pentru a putea vorbi despre el, să i se atribuie o denumire oarecare.
MIJLOCUL CUNOAŞTERII METAFIZICE nu poate fi decât una cu însăşi cunoaşterea, în care subiectul şi obiectul sunt în mod esenţial unificate, acest mijloc de cunoaştere nu poate fi nimic de felul exerciţiului unei facultăţi discursive precum raţiunea umană individuală.
ORDINUL DE CUNOAŞTERE al metafizicii este cel SUPRA-INDIVIDUAL şi deci SUPRA-RAŢIONAL adică DEASUPRA RAŢIUNII, care nu poate interveni aici decât într-un mod cu totul secundar, pentru formularea şi expresia exterioară a acestui adevăr ce depăşeşte domeniul să şi importanţa sa.
Trebuie precizat aici faptul că ordinul cunoaşterii supra-raţionale este cel al CONŞTIINŢEI ÎNSEŞI (cunoaşterea pură) în care ,,a cunoaşte” înseamnă ,, a fi”, în care nu intervine raţiunea deoarece această cunoaştere supra-raţională NU ESTE SEPARATĂ DE NIVELUL CONŞTIINŢEI ÎNSEŞI, cel al cunoaşterii pure.
Adevărurile metafizice nu pot fi înţelese decât printr-o FACULTATE CE NU MAI ESTE DE ORDIN INDIVIDUAL, INTUITIVĂ, intuiţie care nu se referă la semnificaţia obişnuită a cuvântului aceea de facultate pur senzitivă şi vitală (care este de fapt infra-raţională şi nu supra-raţională). Adevărurile metafizice pot fi înţelese printr-o INTUIŢIE INTELECTUALĂ (căreia filozofia i-a negat şi ignorat existenţa) adică INTELECTUL PUR (vezi Aristotel, scolasticii) acesta posedând ÎN MOD IMEDIAT CUNOAŞTEREA PRINCIPIILOR, operarea Intelectului Pur fiind imediată, în sensul că acesta nu este realmente distinct de ,,obiectul” său.

O observaţie foarte importantă trebuie făcută:
Distincţia fundamentală şi profundă dintre CUNOAŞTEREA METAFIZICĂ ŞI CEA A ŞTIINŢEI este dată de faptul că, CUNOAŞTEREA METAFIZICĂ ESTE A INTELECTULUI PUR, CARE ARE DREPT DOMENIU UNIVERSALUL, PE CÂND CEA A ŞTIINŢEI ESTE CEA A RAŢIUNII, CARE ARE CA DOMENIU GENERALUL.

Punctul de vedere al ştinţei este de ordin individual pentru că generalul NU SE OPUNE deloc individualului ci doar particularului, el fiind de fapt INDIVIDUALUL EXTINS, dar individualul poate fi extins, chiar INDEFINIT (a nu se înţelege infinit) fără a-şi pierde pentru asta natura sa şi fără să iasă din condiţiile sale restrictive şi limitative. Rezultă din cele spuse că ŞTIINŢA AR PUTEA SĂ SE EXTINDĂ INDEFINIT FĂRĂ SĂ ÎNTÂLNEASCĂ NICIODATĂ METAFIZICA, faţă de care va rămâne întodeauna PROFUND SEPARATĂ, pentru că NUMAI METAFIZICA ESTE CUNOAŞTEREA UNIVERSALULUI.

O altă observaţie foarte importantă:
CEEA CE FILOZOFIEI MODERNE ÎI PLACE UNEORI SĂ NUMEASCĂ METAFIZICĂ, NU CORESPUNDE ÎN NICI UN GRAD CONCEPŢIEI METAFIZICII UNIVERSALE CARACTERIZATĂ ÎN RÂNDURILE DE MAI SUS.
CONFUZIILE MAJORE CARE AU MARCAT GÂNDIREA OCCIDENTALĂ MODERNĂ SUNT CELE LEGATE DE CONCEPEREA INFINITULUI ŞI A ETERNITĂŢII:
- INFINITUL reprezentat întodeauna ca un spaţiu NU POATE FI DECÂT INDEFINIT, indefinitul fiind nul în raport cu INFINITUL ,,înţeles” în adevăratul său ,,sens”.
- ETERNITATEA care rezidă în mod esenţial în ,,non-timp”a fost şi este confundată cu perpetuitatea, care este o extensie indefinită (indefinitul nefiind în realitate decât o extensie a finitului) a timpului.
- O altă confuzie obişnuită este cea între RAŢIONAL ŞI INTELECTUAL. Pretinsa intelectualitate occidentală NU ESTE în realitate, mai ales la moderni, DECÂT EXERCIŢIUL FACULTĂŢILOR CU TOTUL INDIVIDUALE ŞI FORMALE: RAŢIUNEA ŞI IMAGINAŢIA iar de aici se poate înţelege lesne ce o separă de INTELECTUALITATEA ORIENTALĂ, pentru care nu este cunoaştere adevărată şi valabilă decât cea care îşi are rădăcina sa profundă ÎN UNIVERSAL ŞI INFORMAL.

De precizat că aceste confuzii nu au apărut în gândirea orientală (aici orientală nu se referă doar la India ci şi la lumea musulmană, China, Indo-China).
Punctul de vedere metafizic (cel prezentat în rândurile de mai sus) ESTE SINGURUL CU ADEVĂRAT UNIVERSAL, DECI NELIMITAT, oricare alt punct de vedere fiind în consecinţă mai mult sau mai puţin specializat şi obligat la anumite limitări.

În continuare voi arăta alte carcateristici ale metafizcii pure precum şi raporturile dintre acesteia cu teologia (care este o aplicaţie a sa), ştiinţa, filozofia, logica şi matematica. Trebuie spus încă de pe acum că după teologie, logica şi matematica au cele mai multe raporturi cu metafizica universală, ceea ce nu se poate spune despre ştiinţă, filozofie.

[shapeshifter]

Acolo unde este coincidenţa între Început şi Sfârşit, este necesar ca şi mijlocul să coincidă. Aceasta însă pare a fi Identicul însuşi, în care toate sunt acelaşi lucru despre care vorbeşte proorocul David: „La început Tu ai întemeiat pământul, iar lucrarea mâinilor Tale sunt cerurile. Ele vor pieri: Tu însă eşti chiar Identicul.”
Identicul absolut fiind identic, este etern. Căci Identicul absolut nu poate proveni din Diferit. Din moment ce Identicul este apt să facă să ia fiinţă identicul, rezultă şi că Diferitul este apt să facă să ia fiinţă diferitul. Identicul absolut este etern, simplu, nelimitat, infinit, inalterabil, nemultiplicabil şamd. Identicul trebuie să fie etern, Identicul neputând proveni din nimic altceva, el este deci nelimitat, fiind etern, este aşadar infinit şi inalterabil, fiindcă „alterabilitate” vine de la „alter” (altul). Identicul implică însă prin sine inalterabilitatea, deci şi ne-multiplicabilitatea, care nu poate exista fără alteritate.
În unele locuri, Dumnezeu este chemat UNU şi IDENTIC, unii l-au pus pe Unu chiar înaintea Identicului, ca şi cum Identitatea ar fi mai mică decât Unul, fiindcă orice identic este unu, şi nu invers. Ei au pus Fiinţa, şi Eternitatea, şi tot ce nu este Unu după Unul absolut , însă nu acesta este modul de a concepe Identicul în sens absolut.
Aşa este Identicul, cel despre care vorbeşte proorocul David,, fiindcă este însuşi Identicul absolut, înălţat deasupra oricărei diversităţi şi opoziţii, fiind identic. Identicul de nespus, în care toate sunt acelaşi lucru, nu este deci identic sau diferit faţă de nimic altceva. În Identic, universalul şi particularul sunt Identicul însuşi, unitatea este aceeaşi cu infinitatea, la fel actul şi potenţa sau esenţa şi fiinţa; ba chiar, în Identicul absolut, a fi şi a nu fi trebuie să fie Identicul însuşi.
Cei care spun că un lucru există se referă la Identic, după cum tot la Identic se referă dacă spun că el nu există. De aceea Identicul absolut este astfel încât în el nu se poate afla vreo opoziţie car să nu îngăduie Identicul, aşa încât toate celelalte diverse, opuse, compuse, contractate, generale, speciale sunt mult posterioare acestui Identic absolut.
Când spunem că Diferitul este diferit, afirmăm de fapt că Diferitul este identic cu sine însuşi, deoarece Diferitul nu poate fi diferit decât prin Identicul absolut, prin care tot ceea ce există este identic cu sine însuşi şi este altceva decât altul. Dar nici un lucru care e identic cu sine şi diferit de altceva nu este Identicul absolut: acesta nu este nici identic, nici diferit de altceva (nu e identic – cum i s-ar potrivi atunci la modul absolut calificativul absolut de „identic”?, şi nici diferit – cum s-ar putea potrivi diversitatea faţă de Identicul absolut, care precedă orice diferenţă şi alteritate?) ”
Dintre toate fiinţele nu există nici una care să nu fie identică cu sine şi diferită de alta, deci nici una din ele nu este Identicul absolut, chiar Identicul absolut nu este diferit de nici una din cele identice cu sine şi diferite de celelalte.
Identicul absolut, „Dumnezeu”, nu este supus numărului împreună cu nimic altceva, aşa încât Dumnezeu şi cerul să fie mai multe, sau două, sau altele şi diferite, după cum nici cerul nu este Identicul absolut (cerul fiind altul decât pământul). Iar fiindcă identicul absolut este în act Forma oricărei forme ce poate fi formată, forma nu poate exista în afara Identicului, căci forma face ca un lucru să fie identic cu sine dar faptul că un lucru este diferit de un altul se datorează Identicului absolut, adică Formei oricărei forme. Aşadar, Identicul absolut este începutul, mijlocul şi sfârşitul oricărei forme, actualizarea absolută a oricărei potenţe, el este Identicul necontractat în ceea ce este diferenţiat, în care universalul nu se opune particularului, fiindcă acestea urmează după el, universalul fiind identic cu sine şi diferit de particular, tot astfel şi particularul. Identicul absolut este înălţat deci deasupra tuturor universalelor intelectuale şi a particularelor reale existente.
Toate lucrurile participă la Identicul absolut căci dacă Identicul absolut ar fi altul şi diferit de toate lucrurile, ele n-ar fi ceea ce sunt. Cum ar putea fi un lucru oarecare identic cu sine dacă Identicul absolut ar fi diferit, distinct sau altul decât el? Tot astfel, dacă participantul la Identic ar fi acelaşi cu Identicul la care participă, cum ar putea fi diferit de un altul car e şi el identic cu sine însuşi?
De la Dumnezeu, Care este cel mai pur Intelect, existând complet şi în act, se ivesc formele naturale ale lucrurilor prin porunca voinţei, aşa cum se iveşte forma unei case la porunca arhitectului căruia i se supun uneltele. Orice agent, fiind identic cu sine însuşi, produce identitate, deci orice agent reprezintă în acţiunile sale, printr-o anumită analogie, <actul> Creaţiei.
Sticlarul adună materialul, apoi ajutat de foc, îl potriveşte în cuptor, apoi, prin intermediul unui tub de fier cu care materialul este legat pentru ca, prin suflarea meşterului, să primească forma vasului conceput în mintea meşterului, sticlarul suflă un duf care pătrunde în materialul însuşi; iar prin intermediul duhului care pune în mişcare materialul conform cu intenţia meşterului, el face un vas de sticlă din materialul căruia îi lipsea orice formă de vas.
<Forma> aceasta formează materia pentru ca vasul să fie aşa cum este, de o asemenea specie, încât materialul acela, acum stând sub o formă, este lipsit de posibilitatea universală de a avea orice formă de vas, fiindcă posibilitatea universală este specificată în act. Dar atunci când meşterul îşi propune ca din vasul acesta, de această specie, să facă un altul de o altă specie, văzând că nici vasul acesta, nici părţile lui nu pot deveni ceea ce are el în gând (fiindcă oricare <vas> este întreg şi complet, iar părţile lui sunt părţi ale acelui întreg), el face ca vasul sau bucăţile lui să se întoarcă la materia primă, înlăturând actualitatea formei <în care era turnat> vasul.
Iar materialul fiind atunci readus prin dizolvare la fluiditate şi la posibilitatea universală, el face un alt vas. Printr-o astfel de asemuire, chiar dacă îndepărtată, Dumnezeu, deşi nu culege din ceva vreun lucru pe care să nu-l fi creat, duce spre fiinţă posibilitatea tuturor lucrurilor. Şi natura se foloseşte de căldura soarelui în formele sensibile precum sticlarul de foc: natura acţionează precum suflarea sticlarului, ea fiind condusă de mintea Artistului suprem precum suflarea meşterului de mintea acestuia.

Pentru a-l chema pe învăţăcelul neinstruit spre o identitate a măiestriei, învăţătorul cheamă tăcerea spre vorbire, ca asemuire a conceptului său, iar tăcerea se ridică prin asimilarea conceptului magistrului – asimilare care este efectiv un cuvânt intelectual, figurat în cel raţional, iar acesta în cel sensibil.
Cuvântul sensibil, în ce priveşte vocalizarea lui, se ridică din tăcere şi, trecând prin stadiul de sunet confuz, devine o rostire distinctă, articulată. Cei mai îndepărtaţi de magistrul care repetă aud un fel de sunet confuz, deci sunetul iese ca posibilitate sau materie proximă a rostirii. De aceea, atunci când o rostire este chemată din tăcere, mai întâi ia naştere un sunet ca un fel de posibilitate a rostirii, astfel încât posibilitatea care e sunet nu este nici tăcere, nici rostire formată, ci una formabilă, apoi din sunetul confuz iau naştere literele, apoi combinaţia literelor în silabe, a silabelor în expresii, a expresiilor într-un enunţ. Acestea se petrec treptat, în această ordine, atunci când tăcerea este chemată spre rostirea cuvântului vocal, chiar dacă auzul nu percepe cu adevărat deosebirea de anterioritate şi posterioritate.
Cuvântul astfel rostit de magistru conţine apoi în sine o triplă ordine. Căci acesta este cuvânt sensibil şi el este perceput numai cu urechile sensibile de către cei care ignoră complet cuvintele <rostite>, iar modul acesta ţine de animalitate, căci toate animalele, împreună cu omul care ignoră termenii <folosiţi>, nu percep altceva decât sunetul care a fost articulat.
Cuvântul acela este apoi cuvânt raţional, fiindcă cele rostite sunt percepute de cunoscători, de aceea întrucât numai raţiunea pricepe termenii <folosiţi>, la fel şi vorbirea magistrului este percepută numai de om, iar nu de animale.
Dar fiindcă, cel ce studiază gramatica nu poate sesiza decât vorbirea magistrului, nu şi mintea lui, care se străduieşte să explice prin vorbire un concept matematic sau teologic, cuvântul magistrului există într-o altă ordine raţională decât a învăţăcelului. Apoi, întrucât cel ce studiază matematica sau teologia priveşte mintea magistrului în cuvântul acestuia, se deduce de aici cuvântul intelectual, care aparţine celei de a treia ordini, purtând cea mai apropiată asemuire cu mintea magistrului. În privinţa rostirii cuvântului însuşi, la magistru se mai vede şi o anumită putere a suflării, din care trebuie să provină diversele mişcări ale limbii, ale buzelor şi ale altor organe.
Identicul absolut este ÎN ACT Forma oricărei forme ce poate fi formată, forma nu poate exista în afara Identicului, căci forma face ca un lucru să fie identic cu sine. Cu cât un lucru tinde spre a fi identic cu sine, cu atât se apropie de Identicul absolut care este Forma oricărei forme ce poate fi formată.

Pentru Dumnezeu, a cunoaşte este a fi, pentru El, a fi este fiinţa Lui, pentru El cunoaşterea este prezenţa Fiinţei divine în toate făpturile. Mintea noastră nu e prezentă în toate pe care le cunoaşte, aşa cum e Dumnezeu, care, Cunoscând, creează şi dă formă. Ci prin cunoaştere mintea noastră discerne între cele create, aşa încât le îmbrăţişează pe toate prin puterea ei conceptuală. După cum Dumnezeu are în Sine modelele tuturor lucrurilor pentru a le putea forma pe toate, la fel şi mintea (noastră) are în sine modelele tuturor lucrurilor pentru a le putea cunoaşte pe toate. Dumnezeu este Puterea creatoare şi prin această putere El face ca toate să fie cu adevărat ceea ce sunt, El fiind fiinţa tuturor făpturilor. Mintea noastră este o putere conceptuală şi, prin puterea aceasta, ea face ca toate lucrurile să existe conceptual. Aşadar, adevărul este obiectul ei, şi dacă-şi asimilează conceptul ei cu adevărul, posedă în cunoaşterea ei toate lucrurile, iar ele se numesc „entităţi ale raţiunii”. Căci în cunoaşterea minţii (noastre) o piatră nu este o entitate reală, ci una a raţiunii. Dumnezeu nu are nevoie de număr ca să discearnă, pe când fără de număr minţii noastre îi este cu neputinţă să discearnă alterităţile şi deosebirile lucrurilor.
Dumnezeu le creează pe toate, chiar şi lucrurile alterabile, schimbătoare şi coruptibile, dar alteritatea şi schimbarea sau coruptibilitatea nu El le creează: fiind însăşi Fiinţa, nu creează pieirea, ci fiinţarea. Iar faptul că se alterează sau pier nu-l au de la Creator, ci aceasta se întâmplă astfel doar în mod contingent. Dumnezeu este cauza eficientă a materiei – nu a privaţiunii şi a lipsei, ci a prilejului şi a posibilităţii, după care urmează lipsa, astfel încât nu există prilej fără o lipsă care survine în mod contingent. Aşadar, răul şi capacitatea de a păcătui, de a muri şi de a se altera nu sunt creaturi ale lui Dumnezeu, Care este Fiinţă. Alteritatea nu poate ţine deci de esenţa vreunui lucru, fiinţa neaflându-se în ea, nici ea în fiinţă. Iar ea nu ţine nici de esenţa dualităţii, chiar dacă, prin simplul fapt că este o dualitate, îi aplică fiinţei în mod contingent o alteritate.

Acest topic a fost editat de shapeshifter: 21 Apr 2009, 02:55 PM