Du-te Si Vezi..., [Cronica de film a lui The Dude] Optiuni

[The Dude]

Nascuti asasini
Natural Born Killers - Oliver Stone (1994)


We are becoming a society more interested in crime and scandal than in anything else - more than in politics and the arts, certainly, and maybe even more than sports, unless crime is our new national sport.




Natural Born Killers e un exercitiu de cinematografie; un curs, sau cel mai exact: un seminar.. Nu stiu vreo alta manifestare artistica in care sa se fi petrecut macar jumatate din cate se intampla aici cu imaginea.

Zeci de filtre si de obiective schimbate intre ele la distanta de secunde, cele mai bizare unghiuri alternate intr-o succesiune ametitoare in format de imagine care se schimba de mai multe ori chiar pe acelasi cadru (18 !!! diferite)…Pasaje suplinite, sau subliniate, prin animatie, ori flash-back-uri in rafale stroboscopice, relatate “film in film”, dar in stilul sitcom, ori in cel al reclamelor tv.…

Intr-adevar, asistam la o impresionanta demonstratie de forta si la o megalomanica risipa de resurse, intr-o productie psyhedelica cu o poveste captivanta ce contine cel putin patru prestatii actoricesti de exceptie (Woody Harrelson, Juliette Lewis, Tom Sizemore, Tommy Lee Jones ).



Pentru fotografi Natural Born Killers e un fel de reportaj din paradis…sau poate un workshop in care poti vedea la lucru o mare gama de echipamente si tehnici profesional intrebuintate.



Pentru sociologi e drama erei comunicatiilor si una dintre consecintele mediatizarii din inertie. Cuplul de asasini Mickey si Mallory, nu ucid din alienare, nevoi materiale, razbunare, invidie, complexe nerezolvate, ori din dragoste pentru arme (“trigger happy”) sau din pasiune pentru violenta. Nope. Ei ucid pentru popularitate si glorie. Un martor e lasat intotdeauna in viata ca sa aiba cine relata ororile, iar cand reporterul Wayne Gale (Robert Downey, Jr) developand un adevarart Stockholm Syndrome, pactizeaza cu atacatorii sai el asta sugereaza: puterea modului in care functioneaza informatia transmisa.



Si nu-s decat instantele de prim impact…Caci in ciuda faptului ca acesta este un road movie (gen de film “in miscare” in care totul se deplaseaza) el reuseste un mesaj ferm, mult echilibru, o inalta tinuta…dialoguri compacte ….dar si scene cheie memorabile:
-In razmerita din puscarie un gardian e surprins si amenintat cu arma de Mickey. Intr-o mana el tine o gogoase, in cealalta o pusca.."Drop it !!" e somat el….iar gardianul lasa sa cada gogoasa…
-In scena de debut (masacrul din bar), Mickey comanda un pahar….de lapte degresat
-In interviul cu adolescentii, fiecare intrebat condamna actele ca reprobabile..ultimul intervievat conchide insa: “daca s-ar intampla sa ajung vreodata criminal in serie atunci as vrea sa fiu Mickey si Mallory".



Sunt peste trei mii de taieturi in 118 minute de proiectie; de cinci ori mai multe decat intr-un lung-metraj normal.
Bombardamentul de cadre (unul mai interesant ca celalalt) suprapus coloanei sonore aglomerata si alerta la randul ei, pastreaza surprinzator productia in limitele unei acalmii benefice plotului, printr-o magie accesibila numai marilor maestrii, Oliver Stone confirmand inca o data aici apartenenta sa la elita mondiala.



Cu un proiect bine ticluit, dar si cu multa spontaneitate Natural Born Killers e totusi un film ce s-a infiripat abia in platou…sau mai exact in sala de post procesare, caci inregistrarile ce au durat numai 56 de zile au avut nevoie de 11 luni ca sa devina ceea ce se poate vedea pe ecran. Spun ca s-a infiripat in platou intrucat scenariu initial (Quentin Tarantino) a trebuit sa suporte doua rescrieri ulterioare (ce l-au indepartat considerabil de varianta initiala), iar importante ajustari de moment s-au operat permanent, finalul fiind rezultatul unei stari de spirit pasagere de ultima clipa.



Nici nu merge vazut filmul asta in conditii precare. Ca sa faci dreptate calitatii crystal-clear a proiectiei dar si costisitoarei investitii din turnaje, e musai sa ai echipament pro (macar un blu-ray si un HD, acolo), ideala fiind sala cu proiectie digitala, caci altfel e mare pacat…Oricum o singura vizionare nu poate fi indeajuns; recomand cel putin doua: prima focalizata pe efecte, a doua strict pe narativ…

Incepe insa imediat cu prima: Du-te sa vezi imaginea lui Natural Born Killers, o chestie elaborata, complexa si doldora de fantezie….Oriunde are sa se intample asta, in dreapta ta, te va onora cu prezenta insasi cinematografia…Ea merge mereu sa revada filmul asta, ca e unul dintre copii ei de suflet….







Old Indian: Once upon a time, a woman was picking up firewood. She came upon a poisonous snake frozen in the snow. She took the snake home and nursed it back to health. One day the snake bit her on the cheek. As she lay dying, she asked the snake, "Why have you done this to me?" And the snake answered, "Look, bitch, you knew I was a snake."





Picanterii:
-Tommy Lee Jones si-a construit rolul din film inspirat de piesa lui Molière 'Burghezul Gentilom' investind foarte mult in aceasta creatie pe care a dorit-o o satira la adresa celor ce aspira la pozitii nemeritate in ordinea sociala.
-Quentin Tarantino, a declarat ca “maltratarea” scenariului sau de catre regizorul Stone nu il deranjaza catusi de putin si a urat succes productiei . Story-ul fusese cumparat de o casa de filme, care apoi l-a incredintat lui Oliver. In adevar Tarantino s-a suparat teribil pe interventiile facute, ce nu lasa mai nimic din ideile sale intregi. A mers pana acolo incat i-a amenitat pe Steve Buscemi si Tim Roth, curtati de castingul productiei, ca daca vor accepta oferta de a juca in film nu vor mai avea niciodata vreun angajament din partea sa. Atitudinea lui Quentin Tarantino avea insa sa se schimbe in timp, el ajungand chiar sa se mandreasca cu modesta sa contributie.
-in scena din celula, Juliette Lewis chiar i-a spart nasul lui Tom Sizemore cand il izbeste cu fata de perete pe Scagnetti. Desi extrem de aprig dezbatut, rolul lui Mallory ramane interpretat asa cum a dorit artista si nu cum a vrut Oliver Stone. In contrapartida, ea a acceptat insa sa ia lectii de box si sa isi performeze direct agresiunile..
-nota de influenta definitorie a productiei ramane insa Bonnie and Clyde - Arthur Penn (1967), o realizare pentru care Oliver Stone are multa admiratie si respect. Intr-un interviu el avea sa declare ca a optat pentru un sfarsit optimist intrucat nu a indraznit sa concureze cadrul final al impuscarii din filmul sau favorit.

Acest topic a fost editat de The Dude: 29 Apr 2014, 07:03 PM

[The Dude]

Revolta Kung Fu
Kung Fu Hustle -Stephen Chow (2004)


"This movie…it’s like Jackie Chan and Buster Keaton meet Quentin Tarantino and Bugs Bunny."

Nu-mi plac filmele cu arte martiale, consider China o tara ce nu are mare lucru de spus in cinematografie si detest regizorii care joaca roluri principale, dupa scenariile proprii, ale propriile lor filme…(cu cateva mici excepetii…cetateanul Kane intre ele…)

Dintro suflare, iaca cinci motive pentru care nici nu ar fi trebuit sa ma apropii de sala in care rula Kung Fu Hustle, si ar fi fost cu siguranta o mare greseala si o semnificativa pierdere..

…inca o lectie in sprijinul ideii ca parerile preconcepute, ori pripit formulate, sunt si paguboase si nedrepte; de aceea scopul oricarui om atent si responsabil ar trebui sa contina instructiuni si obiceiuri care sa blocheze acest reflex. Caci, prin felul grabit si superficial in care ne dramuim arbitrar interesul se pierd mereu valori importante si e pacat.



Nu filmul asta nu e nicio capodopera, nu-i niciun urias succes si nici nu e altceva decat ce ne anunta inca din titlu ca ar fi. E cu baieti buni si baieti rai, cu legende si kung-fu, cu un fel de dragoste ceva mai discreta si cu o incarcatura neobisnuita ce amesteca comic si fantastic in participari egale. E plin de metafore, parabole, aluzii si simboluri; are o imagine si un cinema de invidiat detinand un plot omogen, incarcat si convingator povestit.

Kung Fu Hustle e un film pitoresc, frumos si usor de vizionat.



Ca unul care nu a urmarit cu seriozitate genul asta de ecranizari, noutatea, primita cu o satisfactie plina de sperante, e deschiderea si disponibilitatea pe care Chow le afirma si divulga fata de cinemaul serios; dezinvoltura cu care el transmite ori comenteaza ample mesaje, de la egal la egal, din marea literatura, din temele clasice sau din realizarile de referinta ale artei. In afara lui Akira Kurosawa, n-au fost multi directori asiatici cu asemenea preocupari.



Nota ironica ce domina cele 99 de minute ale proiectiei e de o impresionanta si surprinzatoare subtilitate la randul ei, ea operand in cele mai multe cazuri la un alt nivel decat cel al replicilor, gesturilor sau atitudinilor, undeva prin dedesuptul imaginii, acolo unde Chow livreaza cu darnicie un intreg arsenal de efecte tehnice de post-procesare. Este acelasi tip de umor neaos chinezesc, dar etalat..ceva mai european...



Iarasi remarcabila evolutia personajelor, suficient de conturate si de vii (nu prea se intampla asta batausilor mascati, cu trupuri de contorsionisti), intr-o permanenta devenire si care aluneca natural pana la pozitii extreme, diametral opuse .



Desi Kung Fu Hustle nu este o comedie, se rade mult la filmul asta atat de intortocheat si plin de grozavii, iar sentimentul cu care parasesti sala de spectacol e acelasi ca la oricare alta productie cu pretentii.

Nu despre confruntari, banditism, suprematie ori puteri anormale si legenda; despre cinema: Du-te sa vezi un film haios, plin de neprevazut si de justificate aspiratii…..






Picanterii:
-filmul este adanc ancorat in istoria, traditiile si cultura chineza; numele unor tehnici martiale, a unor personaje si situatii, fac permanent referire la tot acest bagaj de informatii, de care spectatorul necunoscator ramane vaduvit.
- Kung Fu Hustle a facut un extraordinar box-office fiind una dintre cele mai vizionate productii non-americane din SUA anului 2005
-Numele "Pig Sty Alley" este un joc de cuvinte ce face aluzie la cetatea Kowloon din Hong Kong, un loc rau famat unde crima, prostitutia si scursurile societatii amenajasera un puternic fief. In traducere Kowloon inseamna noua dragoni si se refera la opt munti si un imparat chinez (asimilat muntelui). In perioada antebelica sub influenta colonialismului britanic, si a excentricitatilor lui, aici s-au dezvoltat cele mai importante concentrari de saloane erotice specializate in pedofilie si zoofilie.

Acest topic a fost editat de The Dude: 5 May 2014, 05:29 PM

[The Dude]

Umbre întunecate
Dark Shadows - Tim Burton (2012)


Barnabas Collins: My name is Barnabas Collins. Two centuries ago, I made Collinwood my home... until a jealous witch cursed me, condemning me to the shadows, for all time.


De vreme ce oricum ne-am abatut prin cartierele marginase ale cinematografiei (Kung Fu Husle)…De ce nu ? Hai sa zicem ceva si despre filmele cu vampiri….un segment cu cifre de afaceri destul de semnificative si cu un public dedicat, credincios si statornic….(fata de care nu simt nicio apropiere).



Spre deosebire de suratele sale din periferia platoului de filmare, tematica e mult mai generoasa si a fost intoarsa pe toate fetele. Am vazut deja pe ecran vampiri eroi, vampiri persecutati si victime, vampiri minoritati sociale defavorizate, vampiri de orientari diferite si aflati in conflicte etnice, vendete, segregatii rasiale… recent si o abordare psihologica cu pretentii (dar mediocra): Only Lovers Left Alive - Jim Jarmusch (2013); iar pentru azi, din intregul noian am ales o monografie. O cronica in timp, a unei familii cu traditie, in care vampiriismul devine instrument al unui plan malefic , pus la cale si declansat de….o dragoste neimpartasita.



Cuplul Tim Burton/Johnny Depp (la a opta colaborare) a contribuit decisiv In favoarea alegerii , iar teza originala de a interpreta fenomenul dintr-o perspectiva patologica, cu vadita compasiune si in stilul tele-novela (soap opera), au decis : vorbim asadar de Dark Shadows.



Anul 1776. Barnabas (Johnny Depp), fiul familiei de idustrias Collins (proaspat emigranti din Liverpool), are o idila cu Angelique Bouchard, o tanara vecina cu care copilarise, de formatie vrajitoare. Barnabas trece mai departe si se insoara cu Josette du Pres (Bella Heathcote….jee…I love this girl), gest ce declansaza o reactie isterica din partea Angelquei…dar si represalii imediate. Prin puterile oculte de care dispune, parintii lui Barnabas sunt ucisi, Josette impinsa sa se arunce de pe o stanca, iar pentru a nu se putea sinucide, iubitul e transformat intr-un vampir nemuriror. Suita de evenimente nu schimba insa nimic, asa ca in continuarea demersului domnisoara Bouchard, il captureaza pe Barnabas (proaspat vampir de acum) si il inchide bine incatusat intr-un cosciug de lemn, pe care il ingropa apoi (pe o perioada nedeterminata), in adancul padurii, oferindu-I astfel timpul necesar unei reconsiderari.

Fix 196 de ani mai tarziu, actiunea e reluata cam din acelasi punct, prin dezgroparea accidentala a sicriului (de catre cativa muncitori), de data asta cu participarea descendentilor de moment ai familiei Collins (aflati mai mult, sau mai putin in viata)…si in aceiasi opozitie cu eterna Angelique Bouchard.

Adaptarea unuia obisnuit cu atmosfera retro a secolului 18 la cultura pop a anilor ’70 prilejuieste multe momente de amuzament exploatate subtil sau direct de story.



Despre atmosfera personalizata a filmelor lui Tim Burton am mai vorbit aici, insa cu o poveste ca asta ea se imperecheaza in cel mai fericit mod. Sumbrul si tenebrosul sunt de aceasta data diluate intr-o satira fina, plina de accente ironice si picurata cu mici note filozofice strecurate delicat.



Dark Shadows a fost acuzat de incoerenta narativului si de o anumita inconsecventa. Critica a primit cu multa retinere pelicula, iar in lipsa unui suport adecvat ea nu a reusit sa se impuna nici in fata publicului, insemnand pana la urma o afacere jalnica pentru investitori.

Personal am fost dezamagit de prestatia lui Depp al carui joc al fetei impovarat de un machiaj nepotrivit se pierde (…la fel de palid la fata ca oricine ar fi stat ingropat doua veacuri), si de abuzul de efecte speciale (agasanta fiind mai ales lipsa lor de originalitate).


Dincolo de nemultumiri , ale mele ori ale altora, Dark Shadows va fi mereu un basm incantator macar si numai prin intriga policroma, comic, spectaculos si prin ciudatul happyend, insa exceptionalitatea sa rezida in reusita catorva metafore asezate “in cascada” in cadre succesive pline de simbol si semnificatie.



Am ezitat mult in a stabili despre care sa vorbesc. Tim Burton e un poet atat de rafinat si de complex incat nici nu sunt sigur ca le-am inteles bine pe toate, cele mai multe dintre ele avand nevoie de documentari suplimentare.

E scena confruntarii in care Angelique Bouchard e dezlantuita in violenta. Se schimba lovituri dure, se consuma multa energie, magie, invocatii, incantatii, blesteme..O lovitura la cap sugereaza prin caracteristicile ei ca Angelique are pielea de fragilitatea si consistenta cojii de ou. In cadrul care urmeaza coborarea in mrejele candelabrului in care a fost proiectata, o aseamana cu o papusa actionata prin sfori, iar imaginile imediat urmatoare, in care isi sparge pieptul pentru a scoate de acolo inima roza, frumoasa, functionala ; ca sa i-o poata oferi inca o data lui Barnabas si felul in care ea se sfarama si se dezintegreaza atunci cand e respinsa, intorc filmul. E un personaj infam, responsabil de tot raul din script si culpabilizat de intregul plot. Insa…iata: e un suflet singur cu o motivatie impresionanta. A facut tot ce-a facut numai din iubire. Prin noua lumina incriminata in final nu e vrajitoarea Angelique Bouchard, ci ansamblul de conditii ostile care ii impiedica implinirea. Strambaciunea unei lumi care nici pe alte paliere (supranatural, miraculos, fantastic) nu functioneaza mai bine, si pentru care echitatea e o chestiune la fel de abstracta.



Dark Shadows nu e o incursiune in lumea populata de personaje ce isi asigura imortalitatea pe seama victimelor absorbite, ci doar o observatie atenta a uneia cu mai multe posibilitati, in care vampirismul nu e decat una dintre optiuni..



Intre filmele cu varcolaci, fantome, strigoi si alte jivine fabuloase, Du-te sa vezi unul in care miracolul este priceput ca o maladie; investigat, diagnosticat si tratat…O istorioara de tip tele-novela, cu multe increngaturi, complicate ite ….si superbe metafore.


"When the children ask what the family will do now, Elizabeth replies, "What we've always done - endure."





Picanterii:
- Dark Shadows este un remake dupa serialul TV, de mare succes si cu acelasi nume, din perioada 1966-1971, care i-a fascinat deopotriva atat pe Tim Burton, cat si pe Johnny Depp si Michelle Pfeiffer . Inca patru ecranizari s-au mai produs: House of Dark Shadows (1970) si Night of Dark Shadows (1971), apoi Dark Shadows (1991) urmat de Dark Shadows (2005) ultimul fiind un film TV
-foarte multe aluzii si similitudini cu serialul original sunt cuprinse in scenariu, Tim Burton angajand in acest scop, pe post de consultant, pe Tracy si pe Linda Curtis, cele doua fete ale creatorului "Dark Shadows" scriitorul Dan Curtis
-afisul filmului are o poveste foarte interesanta; pentru a putea sa isi introduca actorii in rolurile incredintate, dar si ca sa ii faca sa inteleaga mai usor ce asteapta de la fiecare, Tim Burton i-a adunat pe acestia la o sesiune de proiectii cu extrase din filmul serial tv. Cu acel prilej s-a facut fotografia de grup ce a fost ulterior utilizata la realizarea posterului de promovare.
-coloana sonora a filmului este un fermecator omagiu adus muzici pop: "Nights in White Satin" (1967)-The Moody Blues;
"Season of the Witch" (1966)-Donovan; "Top of the World" (1972)-The Carpenters;"Bang a Gong (Get It On)" (1971)-T. Rex
"No More Mr. Nice Guy" (1972/1973)-Alice Cooper-"The Joker" (1973)-Steve Miller Band
-Alice Cooper apare in cateva cadre din film


PS. The making of Dark Shadows



Acest topic a fost editat de The Dude: 9 May 2014, 07:20 AM

[Promo Contextual]

[The Dude]

Şi caii se împuşcă, nu-i aşa?
They Shoot Horses, Don't They?-Sydney Pollack (1969)



Rocky: Yowza! Yowza! Yowza!


Un cal se raneste grav la unul din picioare si, fiindca prin natura destinului sau nu poate continua asa, este impuscat pentru a i se curma suferinta. In mod asemanator, un om se raneste grav la suflet si, fiindca prin natura fiintei sale nu poate continua asa, cere (spre deosebire de cal, el poate asta) sa fie impuscat pentru a i se curma suferinta.




Cam despre asta vorbeste ecranizarea lui Sydney Pollack (The Firm, Three days of The Condor, Out of Africa, The Way We Were) un rasfatat al hollywood-ului, un regizor surprinzator de fiecare data, si unul cu o cariera plina de recunoasteri.

They Shoot Horses e o poveste superba (dupa nuvela de mare succes a lui Horace McCoy), dar si o adevarata metafora a supravietuirii. Caci in spatele chinului si a atrocitatilor maratonului de dans, stau amenintatoare in boxa acuzarii: marele crah american, recesiunea care i-a urmat, nesfarsitele posibilitati ale degradarii umane, limitele compromisului opuse celor ale verticalitatii.

Rocky: It isn't a contest. It's a show.

Pe acest fundal de exceptie, Pollak construieste, printr-o cinematografie extrem de personala, un narativ firesc si discret. Tehnicile lui sunt redutabile si pentru anul 1969, cand au trecut aproape neobservate, desăvârșit novatoare. Aveau sa fie reluate la alta scara de cineasti precum Vilgot Sjöman, sau Louis Malle.



Pasiunea (controversata) pentru travelingul lateral continuat de unul axial dintro singura priza, gaseste cele mai adecvate secvente ce il pot justifica; iar geniala alegere de a utiliza, in marea majoritate a situatiilor, obiectivul corespondent focalei de 50 mm (cel care vede cel mai apropiat de felul in care ochiul citeste realitatea) e atat de adanc asociata sory-ului, incat esti efectiv acaparat de plot, daca nu cumva smuls si imbrancit brutal acolo.

Imaginile in care Gloria il poarta in spate pe Robert sunt redundante, emblematice si sugestive.




E fascinant si modul in care e intrebuintata lumina, dialogurile plan/contraplan, filmarile din unghi si in racursi, atentia fata de background in care iar se petrec scheme elaborate de iluminat.



Dupa ce il plimba prin toate mlastinile si prin intreaga mizerie a conditiei umane, in ultimele secvente, filmul recupereaza din adancul spectatorului compasiunea. Adica ceva pe care in general nu punem mare pret, tindem sa bagatelizam, sau pur si simplu: ignoram grabit si iresponsabil.

Gloria Beatty: I'm gonna get off this merry-go-round. I'm so sick of all sticky things.
Robert: What thing?
Gloria Beatty: Life. And don't give me no sunshine lectures!
Robert: I wasn't going to.


Cele doua personaje principale intrezaresc victoria, dar afla cu stupoare ce premiul concursului e grevat de cheltuieli neanuntate. Si daca ar castiga, s-ar alege cu mai nimic..in plus sunt la pragul cel mai de jos al indurarii. Parasesc competitia. Pe o alee marginasa, slab luminata si neutra, Gloria ar vrea sa se sinucida dar n-are puterea sa apese tragaciul. Ii cere lui Robert sa o ajute sa faca asta...Ii cere mult mai mult decat atat, caci implicatiile si consecintele pot fi dezastroase, dar Robert, in modul cel mai natural, accepta. Rar s-au vazut in film declaratii de prietenie si intelegere (citeste compasiune) de o asemenea forta si intensitate.....




Glontul care ii zdruncina capul Gloriei (scena a fost repetata de 60 de ori, imitand rezultatul unor teste reale, facute pe manechine) o trimite pe aceasta din strada sumbra direct pe un camp insorit plin de culoare, unde se prabuseste moarta (imaginea caderii este mixata in relanti exact asa).





E atat simbol in cadrele astea incat variantele de interpretare pot atinge cifre ametitoare; eu zic numai ca nu e tragic sa mori atunci cand iti doresti asta, cand esti epuizat, cand nu mai poti. Si mai adaug ca moartea chiar poate fi o eliberare, iar trecerea lugubru/insorit sugereaza asa ceva. Extraordinar insa imi pare ca, ucisa, Gloria nu se trezeste pe campia mirifica plina de viata...Ea doar cade rapusa acolo, si nu in mijlocul unei aleei sorbide.

Robert: Suppose we did win? What would you do with it?
Gloria Beatty: What, what, what?
Robert: The money.
Gloria Beatty: Maybe I'd buy some good rat poison.




Nu stim ce se intampla pana la urma cu infruntarea din ringul de dans, nu aflam niciodata daca Robert va fi condamnat la moarte (sunt motive sa credem ca da), si nici nu ne mai ingrijoreaza prea tare vreuna din temele astea devenite dintr-odata secundare si neinteresante. Aflam din secventele de final, ce ne prezinta sala de dans indepartandu-se (mai intai axial si apoi ascendent), ca spectacolul va continua in acelasi ritm...ceea ce din 69 si pana azi s-a si intamplat...si probabil va continua sa se intample...E limpede asadar: Lumea nu merge in directia buna.



Policeman: Let's go.
Policeman: Why did you do it, kid?
Robert: She asked me to.
Policeman: [smirking] Obliging bastard. Is that the only reason you got, kid?
Robert: They shoot horses, don't they?


Preluat de ofiterii de politie, Robert e intrebat, in timp ce e incatusat, de ce a facut asta.

Pentru ca ea mi-a cerut-o !...

Politistii rad, iar Robert replica: Şi caii se împuşcă, nu-i aşa?
E doar atat pentru el. A facut un gest capital pentru un prieten sfarsit oricum...A facut-o din compasiune.

Şi caii se împuşcă ?
...Du-te si vezi.......!!


Dar mai ales du-te sa afli un sens nou al termenului « compasiune » ceva pentru care (vei intelege usor) dictionarele nu au gasit inca o formula explicativa suficient de incapatoare.



Picanterii:
-este filmul care detine cel mai straniu record din istoria premiilor Oscar. A fost nominalizat la 9 categori, fara insa a fi propus si pentru cel mai bun film...Nici astazi nimeni nu intelege cum cei mai buni actori, cele mai bune decoruri, cel mai bun regizor si cel mai bun scenariu, nu pot da la un loc : cel mai bun film. Avea sa castige, ridicol, unul singur : cel mai bun rol secundar.
- prezentat in afara concursului la Cannes, They Shoot Horses, Don't They, a fost o intamplare aproape necomentata. Anonimatul s-a motivat in culise prin averisunea nedeclarata a criticii fata de personalitatea accentuata a Janei Fonda, adica ceva care ii provocase lui Pollack mari neplaceri in platou; intr-o relatare autobiografica, un important critic de film francez explica tacerea ca unica alternativa de o amenda pe Jane, fara a il nedreptati pe Sydney...
-a fost si greu si nedrept pentru producatorii acestui film. Desi un box office reusit (de patru ori investitia) multe persoane s-au simtit deranjate de pelicula; in special cei angajati in midnight show-uri, (o industrie ce functiona ca un aisberg, cu doar 20% la vedere). Pentru o scurta perioada Sydney Pollack a trebuit sa faca fata unui embargo ce nu a reusit sa se concretizeze asa cum si-a dorit.


Acest topic a fost editat de The Dude: 11 May 2014, 11:25 AM

[The Dude]

Gravitația
Gravity - Alfonso Cuarón (2013)


At 600KM above planet Earth the temperature fluctuates between +258 and -148 degrees Fahrenheit.
There is nothing to carry sound. No air pressure. No oxygen.
Life in space is impossible.



SF filozofic cu exceptionale procesari electronice, prezente in 80 din cele 91 de minute ale proiectiei, "Gravity" e un film ce trebuie vazut musai in 3D si numai cu un procesor de sunet adecvat numarului de canale pentru care a fost realizata coloana sonora, caci cunoscutei companii de efecte speciale Framestore Oxford Street din Anglia i-au trebuit trei ani pentru a fabrica prelucrarile digitale, iar o sumedenie intreaga de echipamente de unica utilizare, au fost construite special in scopul turnajului scenelor cheie.





“Gravity” este si o piatra de hotar, un pas inainte al cinematografului si o productie unde audio-vizualul e principalul beneficiar al progresului. Cea mai mare parte din valoare sa rezida exact in dimensiunea calitatii unei redarii pe ecran. Altfel spus sala de spectacol e indispensabila aici, o copie vizionata online, CD, DVD, pe calculator sau laptop, insemnand practic orice altceva decat filmul in sine.




Chiar daca o distributie cu Sandra Bullock si George Cloony ar putea sa descurajeze pe multi, cei doi obisnuindu-ne in timp cu performante dintr-o arie a cinemaului ce cocheteaza pe fata cu showbiz-ul, sau cel putin cu una plina de o vinovata intelegere pentru superficial, facil si lejeritate, in “Gravity” insa, sub bagheta magica a lui Alfonso Cuaron, amandoi au prestatii actoricesti remarcabile, Sandra reusind probabil cel mai bun rol al carierei sale.




Nici clipul de prezentare nu e din cale afara de convingator, iar campania de promovare, in cazul in care a existat cu adevarat una, nu a reusit sa atraga pe nimeni, audienta si interesul sosind abia dupa ce filmul a capatat recunoasterile meritate din partea academiei americane. Si e cel putin straniu cum, cei sapte ani de munca asidua (de la inceputul proiectului, pana la premiera) si un buget ce a totalizat 100 de milioane USD, au putut fi tratate cu atata neglijenta pe latura comerciala.



Poate ca totusi producatorii s-au gandit ca avem de a face cu un film excelent ce se va impune de unul singur ?
Posibil.



"Gravity" e o aventura tensionanta, relatata cursiv, cu imagini comentate din off de alternanta tacerilor absolute cu cea a sound-urilor necunoscute, in care gravitatea ("Gravity") eroina principala, e exact cea care ne place....taman pentru ca lipseste in cea mai mare parte din plot.



Desi narativul e beton, iar cadrele si sunetul sunt exotic suprarealiste, nu numai pentru asta ai sa iubesti filmul pana la lacrimi, ci mai cu seama pentru ingeniozitatea lui Alfonso Cuaron ce speculeaza original si inselator cateva teme esentiale. Mai intai aduse periferic in atentie, apoi propuse dezbaterii, niciuna nu este insa dezvoltata pana la concluzii, fiecare ramanand in aceiasi stare de suspendare ca cea a membrului de echipaj Dr. Stone ce rataceste prin spatiu interstelar intr-o deriva periculoasa.



Pe tot parcursul sunt exploatate asemanarile izbitoare dintre un cosmonaut echipat in costum si un foetus uman in gestatie. Unul pluteste prin saptiu, altul in lichidul aminotic, disproportia dintre cap (casca) si restul trupului, forma rotunjita, platfusul (cismele cu talpa dreapta), cordonul ombilical (cablul de siguranta), limita in amplitudine a miscarilor ce se produc in relanti…






Accentuarea acestei observatii prin cadre secventa lungi (primul are 14 minute trase continuu) inseamna un omagiu adus miracolului maternitatii, dar semnifica in acelasi timp ca omul, in cucerirea spatiului extraterestru, se afla abia in stadiu embrionar.

Si nu-i numai asta. Intrata in cabina statiei rusesti Dr.Stone are un moment de destindere si o relaxare totala in care ia exact pozitia intrauterina a fatului, identica cu cea a ultimelor secvente din Space Odyssey a lui Stanley Kubrick. Devine foarte limpede cum Alfonso Cuaron face prin asta iar o dubla trimitere, atat la capodopera amintita, dar mai ales la teoria din spatele ei, cea care sugereaza ca germenii vietii au ajuns pe pamant accidental si din cosmos…



Multe alte markere aduc in discutie Solaris - Andrei Tarkovsky, The Right Stuff - Philip Kaufman, Deliverance- John Boorman, Cast Away- Robert Zemeckis, Meshes of the Afternoon - Maya Deren…caci "Gravity" zice cel mai mult despre felul in care poate fi gestionata o situatie post-catastrofa; despre supravietuire si conditiile impuse de ea..







Metaforele religioase si mistice nu lipsesc si sunt la randul lor tratate cu delicatete, subtilitate si eleganta. Amintirea Gangelui, statueta lui Buda din nava chineza…Insa de departe cea mai reusita pare scena in care, in statia ruseasca Dr.Stone gaseste pe bord o icoana a sfantului Hristofor, patronul spiritual al calatorilor la crestini..Mai inainte de a lua decizia de a abandona lupta pentru viata (debransand oxigenul), privirea ei mangaie cateva clipe icoana..Nu-i rostit niciun cuvant si nici nu-i foarte clar ce ii trece prin cap savantului privind-o…Insa, intocmai ca in urma unei rugaciuni ascultate, lucruri ce pot fi socotite supranaturale, ori doar nefiresti, se intampla...ele ii schimba radical si hotararea si soarta. Brusc, si cu o daruire totala, Dr. Stone vrea cu intreaga ei fiinta sa traiasca.



O alta parabola impresionanta vizeaza lumea dezbinata..Periplul imprejurarilor ce ii pot salva viata o plimba pe Dr.Stone prin trei statii/nave spatiale, ce au toate comenzile si instructiunile in limbaje complet diferite (alfabete: latin englez, chirilic rus si ideografic chinezesc); Haosul ce se instaureaza e depasit cel mai mult prin noroc si similitudini, insa indicatia e transparenta: pentru a spori sansele unui succes universal societatea oamenilor trebuie sa isi anuleze granitele ce o divid si sa isi uite neantelegerile.





La capatul unor epuizante eforturi Dr.Stone reuseste. Din pantecul inundat al capsulei salvatoare (aterizata dramatic pe fundul unui lac) ea se naste parasind placenta (costumul de astronaut) si iesind la lumina. Pluteste apoi inerta, o vreme, pe suprafata apei, pentru ca apoi, ajunsa la mal…fata in fata cu gravitatea insasi, sa se tareasca in nisip ca o reptila, sa mearga in patru labe ca o primata, si ezitant biped in cele din urma…Simbolic e evocata aici faza cea mai importanta a evolutiei vietii pe pamant (amfibienii)..



"Gravity"...pentru cei mai multi, povestea palpitanta a unui naufragiu dublata de forta invincibila a sperantei si a increderii...e si altceva. Du-te si vezi..ai sa afli singur care-i adevarul despre filmul asta.






Picanterii:

-In limba engleza, termenul Gravity vine din familia de cuvinte ce are la baza grave…adica ceva foarte profund si marcant, sau locul in care toti vom sfarsi: mormant. Ceva de care Dr.Stone fuge pe intreaga durata a proiectiei, titlul filmului ascunzand si aici un hint.

-co-scenarist al productiei este fiul cel mai mare al regizorului Alfonso Cuaron.

-pentru a putea deveni compatibila cu trairile intense prin care trebuie sa treaca personajul sau, Sandra Bullock a urmat o pregatire psihiatrica de sase luni de zile. Sedintele s-au desfasurat in sensul invers al celor traditionale de tratament, medicul incercand sa o familiarizeze si pregateasca pentru starile de suspans, de panica si de soc.

-in cateva imagini preluate fara casca de astronaut, chipul Sandrei este adus in ipostaze ce fac aluzie la filmul de referinta The Passion of Joan of Arc, a lui Carl Dreyer.

- parerile specialistilor privind posibilitatea ca un accident similar sa se petreaca in spatiul cosmic din imediata apropiere a planetei noastre sunt destul de controversate. In aeronautica fenomenul e recunoscut ca sindromul Kessler, dupa numele savantului care l-a imaginat in anul 1978.

- dupa abandonul lui Robert Downey Jr, pentru rolul Matt Kowalski au fost evaluati ca inlocuitori, pe rand: Daniel Craig, Tom Cruise, Tom Hanks, Harrison Ford, John Travolta, Bruce Willis, Russell Crowe, Kevin Costner,si Denzel Washington, abia dupa asta jobul i-a fost incredintat lui George Clooney. Pentru rolul Dr. Stone fusese avuta in vedere doar Angelina Jolie (la care s-a renuntat pentru a se usura bugetul filmului). O a doua invitatie a fost lansata catre Natalie Portman, dar respinsa de aceasta din cauza sarcinii avansate.

-ciclul de 90 de minute in care norul ucigas de ramasite revine la locul primului accident cu aceleasi intentii criminale, corespunde unei rotatii complete (la altitudinea statiei orbitale si la viteza ei de 17 500 mile/ora) …nu intamplator el dicteaza durata filmului.

-este al treilea scenariu in care actorul Ed Harris reprezinta vocea de la sol a centrului de control al misiunii (celelalte doua: Apollo 13 si The Right Stuff )

-cand Dr.Stone intra in contact radio cu un necunoscut (pe unde scurte) acesta: Aningaaq, este de fapt personajul principal al scurt metrajului Aningaaq (2013) regizat de Jonás Cuarón si care relateaza despre un pescar inuit, cainele si fetita sa, nevoiti sa locuiasca o bucata de timp pe un fiord inghetat.

-in spatiul cosmic sunetul nu se poate transmite in conditiile cunoscute de noi. Din acest motiv coloana sonora (absolut atipica) e una dintre cele mai mari izbanzi ale acestei productii, si ea a tinut cont de un volum impresionant de informatii, de consultanti NASA si de personal ce a desfasurat autentice activitati de intretinere si reparatii in afara statiilor orbitale din cer

The making of:



Acest topic a fost editat de The Dude: 14 May 2014, 10:23 AM

[The Dude]

Moromeții
Moromeții - Stere Gulea (1988)

E ceva mai mult decat o simpla recomandare…Un fel de dilema rezolvata.

In colorata lume a filmului romanesc contemporan productia asta a generat o mare valva. La vremea respectiva, cei mai multi fiind indignati de usurinta cu care, un buget socotit imens, a fost alocat in suspect de mare graba scenariului semnat de un autor controversat in ochii regimului (Marin Preda) si unui regizor modest cotat.



S-a spus atunci ca Stere Gulea era: fie pila directa a rectorului Academiei de învățămînt social-politic „Ștefan Gheorghiu din București - tovarasul Dumitru Radu Popescu (zis Dumnezeu), fie un favorizat al familiei Ceausescu, fie un abil manipulator de fonduri ce viza de fapt o delapidare mascata printr-o investitie cinematografica, pe care ar fi urmat sa o partajeze dupa, cu finantatorii ei.

Nu mai departe decat acum doi ani, intr-o discutie a senatului UNATC, s-a afirmat apasat ca meritul regizoral a lui Gulea in succesul Morometii, s-ar limita numai la faptul ca el a acordat o libertate deplina colaboratorilor, secundului sau - Jeana Dochita, si operatorului de imagine (combinata) Nora Irimescu; la majoritatea turnajelor absentand din platou.

Parerea mea sincera, formata din toate aceste zvonuri de culise, cele mai multe cumulate din surse demne de toata increderea, a fost pana recent ca Stere Gulea nu-i decat unul dintre acei farsori (de care cinematograful nu duce lipsa) ce traieste bine din roadele unor talente ratacite prin interiorul echipei, sau isi formeaza o glorie falsa pe seama scenariilor excelente, a actorilor de marca, si/sau a unor consultanti geniali, accidental intersectati cu productiile sale. Caci, fiind un etalon al cinemaului romanesc, filmul Morometii pur si simplu nu ar fi putut sa iasa asa cum a iesit, in alte conditii decat cele ale dezimplicarii unui director anost, sarlatan si neavenit.

Pe Stere Gulea insa l-am cunoscut personal, iar prima impresie, ce pleca din start cu handicapul informatiilor de mai sus a fost una contrara lor. Un interviu de pe postul de radio Cultural, in care profesorul isi impartasea experienta americana, alaturat altuia cu mult mai amplu din revista UNATC, aveau sa imi schimbe radical opiniile.

Mai mult decat atat: punand cap la cap barfa si explicatiile, am putut atinge o concluzie fireasca si unica, intrucat cele doua se completau perfect una pe alta si pentru ca relatia dintre ele era una determinativa, iar argumentele colaterale de mai mica importanta, ce nu incetau sa apara, nu faceau decat sa consolideze aceasta concluzie.



Stere Gulea e un exemplar director de film si unul dintre cei mai competenti de care am cunostiinta. Ramane pe pozitia pe care noul val francez o aloca regizorului de film (demiurg) insa respecta cu o rigoare religioasa fiecare functie a celor ce compun echipa de filmare:

-Cand a fost invinuit ca a redistribuit banii alocati pentru confectionarea costumelor si a decorurilor in scopuri oculte, faptele erau adevarate, insa motivele lor altele. Gulea a tinut cont de propunerile celor responsabili cu asta si a acceptat ca hainele sa fie cumparate de la sateni (din cele vechi si uzate, depozitate prin poduri) si casele in care urma sa se desfasoare actiunea filmului sa fie inchiriate de la localnici in loc sa fie ridicate in platou (ele exista si azi in satul Talpa, județul Teleorman). Efectul ? Stabilirea unui grad de autenticitate imposibil de atins in oricare alta situatie.



-Cand i s-a imputat ca optiunea de a realiza filmul in alb/negru a fost dictata de comoditate si din dezinteresul pentru a dezvolta tehnicile de exprimare utilizand procedee de interventie in culoare, observatia e falsa si rautacioasa. Pentru un profesionist exigent filmatul monocrom poate fi la fel de complicat, daca nu chiar mai complicat, iar economiile inregistrate au permis cresterea duratei peliculei, de 105 de minute la 142. Ca sa nu mai spunem ca algerea asta se potriveste cel mai bine narativului si caracterului memorialistic al plotului.



-Cand i s-a reprosat lipsa din platou la unele dintre inregistrari, explicatia lui Gulea imi pare si logica, si corecta, si generoasa. Este in firea lucrurilor ca secundului sa nu ii fie stirbita nici autoritatea si nici cota de participare. El trebuie sa invete sa se exprime liber. Aceasta e menirea lui acolo, iar diferentele de interpretare, ce sunt inerente in cazul unei duble viziuni sunt intotdeauna binevenite, dupa cum s-au dovedit si in acesta caz; reprizele regizate de Jeana Dochita pline de o inviorare naturala intrerupand excellent cursul scriptului atunci cand el ameninta sa cada in monotomie.



-Cand s-a insinuat ca Stere Gulea a obtinut acest proiect pa cai ilicite, detractorii au neglijat amanuntul ca solicitarea catre Consiliului de Stat pentru Cultură și Artă a fost lansata inca din primavara lui 1984, iar bugetul alocat numai partial. Pauzele largi dintre refinantari (un lucru neobisnuit in cinemaul de atunci) a facut ca productia filmata in numai doua luni de zile, sa aiba nevoie de patru ani pana sa ajunga in salile de proiectie.



Odata finalizat Morometii avea sa fie considerat un fel de extensie a romanului lui Marin Preda, pastrandu-se exact in granitele lui fidele prin surprinderea precisa, atat a atmosferei, cat si a bogatiei de reactie a personajelor in constrangerile intrigii, adica un deziderat pe care putine ecranizari il reusesc.



Dialogurile, colonana sonora si ambientul de zgomote, consolideaza latura cine-verite a productiei transformand-o intr-o adevarata fresca a satului romanesc din anii ’30.



Du-te si vezi, ca sa afli cum arata el pe vremea aia, cum functiona, dar mai ales..
Du-te sa vezi ca sa afli cum exista el pe atunci.

Marin Preda iti face invitatia asta, Stere Gulea nu-i decat curierul ei.




Picanterii:
-este primul film la care, in staf au fost cooptati consultanti etnografi, literari si lingvisti.

-pe timpul filmarilor conditiile de acomodare au fost ingrozitoare pentru intreaga echipa, nevoita sa locuiasca intr-un hotel insalubru din Alexandria, in care gandacii, mustele, plosnitele, tantarii si mizeria erau nelipsite. Chiar si asa acesta se afla la 80 de km de locul filmarilor iar naveta zilnica, intr-o caldura infernala avea sa marcheze in mod profund pe toti cei ce au contribuit la realizarea Morometii.

-pe intreaga perioada de teren s-a practicat un troc constant intre artisti si sateni, primii aducand zilnic paine de la oras, iar ceilalti platind in carne, lapte, branza, oua.

- actorul Gheorghe Dinica a refuzat rolul lui Ilie Moromete instituind o veritabila criza. Inlocuitorul lui, Victor Rebengiuc, a parasit locatia la cateva zile dupa inceperea filmarilor fiind necesar ca din acest motiv ele sa se intrerupa timp de o saptamana, cat i-a trebuit Leopoldinei Balanuta sa il convinga sa revina. Restul castingului a fost ales intr-o ampla cautare ce s-a desfasurat in toate teatrele din tara.

- cenzura ultimei variante de inregistrare a trebuit revizuita integral in repetate randuri, la cererea expresa a Sectiei Propaganda a PCR. Fusesera atatea observatii contradictorii incat, asemeni lui Ilie Moromete in fata presiunilor platii fonciirei, Stere Gulea a ales la fel solutia tergiversarii…care s-a prelungit la peste un an. In final, niciuna din scenele vizate nu a mai fost inlaturata.

-rolul lui Niculae Moromete s-a incredintat dupa evaluarea a circa 300 de copii din zona. Ingrozit de conditiile in care trebuiau sa lucreze actorii, Marius Rivera Badea (11 ani) a refuzat alte oferte ulterioare, renuntand la platou. Avea sa devina om politic si in prezent e director de banca (ING)

-"Familia scriitorului a fost dezamăgită după ce a aflat că Gheorghe Dinică a refuzat rolul principal. Alexandru Preda, fiul cel mic al lui Marin Preda, considera că Dinică reprezenta pentru el imaginea lui Ilie Moromete. Alegerea lui Rebengiuc a fost privită cu neîncredere pe motiv că actorul era considerat un actor de oraș, greu de imaginat în rolul unui țăran ce mergea în picioarele goale pe o miriște. Interpretarea actorului a fost apreciată ulterior ca fiind excepțională".

Acest topic a fost editat de The Dude: 16 May 2014, 05:37 PM

[The Dude]

Forrest Gump
Forrest Gump – Robert Zemeckis (1994)



I've never met anyone like Forrest Gump in a movie before, and for that matter I've never seen a movie quite like "Forrest Gump." Any attempt to describe him will risk making the movie seem more conventional than it is, but let me try. It's a comedy, I guess. Or maybe a drama. Or a dream.



In cunoscutul clasament al revistei Empire, Forrest Gump este al 20-lea erou de film al tuturor timpurilor si unul dintre cele mai interesante din cate exista acolo. Cand spun asta, ma gandesc strict la personaj, si nu la atmosfera metaforica tesuta in jur, cea careia unei priviri atente si speculative i s-ar putea lesne substitui.

The world will never be the same once you've seen it through the eyes of Forrest Gump.

Gamp este unul dintre acele caractere construite alambicat, pentru a sugera o epoca din care trebuie sa cuprinda cat mai multe aspecte semnificative, insa in esenta el continua sa ramana un extraordinar copil (cel din cartea ce a stat la baza scenariului dupa care s-a realizat ecranizarea) inocent, curat, incet la minte, dar limpede si precis. Nu gangav. Nu un idiot. Nu un prost.






Prost este cel care se poarta prosteste ii explica mama sa, asa ca Forrest Gump evita prostia si cauta sensul in absolut fiecare gest al sau, iar sensul…nu are intotdeauna noima. Riscul e unul acceptat si continuat in educatia instituita de mama. Taman de aceea ea si-a numit fiul dupa generalul sudist/secesionist Nathan Bedford Forrest, inventatorul neoficial al Ku Klux Klan-ului: pentru ca Gump sa isi aminteasca permanent ca omul face ades lucruri care n-au nicio noima.



Atunci cand faci totul profund, in afara prostiei si lipsit de sentimentalisme, ori alte complicatiuni afective, atunci lucrurile platesc pe loc. Gump devine central. Invata un pusti un nou pas de dans si acela ajunge regele rock-ului (Elvis Presley), ii ofera altuia pe tava inspiratia pentru una dintre cele mai frumoase melodii ever (Imagine - John Lennon), declanseaza firesc si accidental scandalul Watergate. Primeste medalia de onoare in Vietnam, ajunge fotbalist celebru, mare campion de ping-pong, cel mai norocos pescuitor de creveti, si prin ricoseu: milionar cofondator al imperiului Apple (...a "fruit company"....)





Regizorul Robert Zemeckis (Death Becomes Her, Who Framed Roger Rabbit, Flight, The Polar Express, Cast Away) nu e genul care sa se impauneze cu laurii muncii altcuiva. Calitatile lui remarcabile rezida in felul in care s-a priceput, de aceasta data, sa isi extraga protagonistul dintrun context (cel al romanului) si sa il reaseze pe acesta in altul, fara a respecta insa cu fidelitate coordonatele, ci lasand frau liber povestii, zagazuite doar pe un anumit curs. Strategia ii deschide culoar lui Tom Hanks care marcheaza fara ezitare, capatand si el unul dintre cele mai cuvenite premii Oscar - Interpretare atribuite vreodata, dar cu o viziune dintrun alt registru.



De aceea, sa vezi Forrest Gump fara sa citesti Forrest Gump insemna o initiativa dusa numai pana la jumatate. Fiindca, desi fiecare dintre ele functioneaza individual bine-mersi, numai ansamblul le poate pune in evidenta adevarata forta si valoare..



Pelicula e indatorata vital efectelor speciale, cele care jaloneaza story-ul dandu-i coeziune, savoare si tinuta. Prin referintele directe ale scenelor mixate intre reportaj si fictiune (John Lennon, Richard Nixon, John Kennedy, George Wallace, Lyndon Johnson), sunt aduse pe ecran momente cheie ale culturii pop, putine, dar semnificative si cu o puternica incarcatura emotionala. Coloana sonora puncteaza ferm fiecare moment; si are si de unde alege si cu ce instrumente opera, caci perioada intamplarilor e plina pana la refuz de resurse in aceasta directie.



E probabil cel mai reprezentativ moment al plotului, si zice despre dualitate, infrangere, asteptari, sperante; prezentate intr-o superba arcada. E intersectia unor destine paralele in care unul accede iar celalalt decade. Cu o copilarie grea (abuzata sexual de tata), Jenny isi cauta un drum in experimentul hippie, apoi in miscarea pacifista, proteste si umanitarism, insa aluneca in dependenta de droguri, ajungand stripteuza si prostituata ce sfarseste contaminata de SIDA. Este o invinsa si o condamnata, insa in secventa despre care vorbesc, constientizand toate astea, ea ii povesteste cu un optimism debordant lui Gump despre planurile de viitor, intr-o maniera al carei entuziasm pune in mare dificultate realitatea constrangand-o miraculos pe aceasta sa faca cativa pasi inapoi.

Forta increderii muta muntii, desi increderea pierde invariabil fiecare finala.

Cinematografie la limita minimala suportului unei povesti triste si fermecatoare, plina de inteleptciune; cu interventii discrete si solutii regizorale ce nu isi propun sa incarce proiectia, ori sa tulbure atentia spectatorului.



Filmul se inchide circular, printr-o actualizare a cadrelor, cu o pana preluata de vant dintre paginile unei carti, dupa ce in debut, ea fusese tandru asezata acolo, culeasa tot din aer. Dintro statie in care mama si fiul asteapta autobuzul scolar, in alta in care naratorul relateaza trecatorilor povestea vietii lui, si inapoi la prima, unde stau acum tatal Forrest Gump si fiul sau din relatia cu Jenny. Popasurile vietii si visul unei trairi...Imaginile sunt impresionante, stenice si empatice…



Lumea merge inainte, indiferent de parerea celor care o compun la un moment dat, asa ca e fara niciun rost sa pui la inima toate cate se intampla intr-o existenta..Gump are o atat de induiosatoare dreptate incat, pe masura ce genericul defileaza in ecran, intelegi si tu sensul cuvintelor mamei: daca viata e ca darul unei cutii cu bomboane de ciocolata in care nu stii niciodata ce ai sa primesti...?…Atunci nimanui n-ar trebui sa ii pese din cale afara ce-i inauntru…doar gestul cadoului merita sa conteze…




Nu, Forrest Gump nu trece orbeste prin viata, ci trece alocandu-i de fiecare data, infantil, pretul corect.
Numai atat cat costa. Nimic in plus. Si narativul confirma valabilitatea alternativei...

Tonul general al productiei, osciland intre comic si drama pe masura ce survoleaza nepasator repere conventionale si.. idealuri in care libertatea deschide oportunitati nesfarsite prosperitati si succesului prin munca asidua si o extrema mobilitate (Salut ! - James Truslow Adams)..conduc la o singura concluzie logica: Forrest Gump este insasi America perioadei ’50-’80…Dar e si un om frumos cu un mecanism delicat, onest, mai ales: deosebit de restul printr-un alt gen de sensibilitate. E un tipar. Nu ma crezi ??…Du-te si vezi !




Picanterii:
-din cauza unor excese si a decaderii, Jenny este HIV pozitiv, insa acest diagnostic nu exista in perioada evenimentelor din film. Existau cazuri, scheme de tratament, iar boala era in evaluare de catre CDC. Avea sa primeasca un nume cativa ani mai tarziu, de accea, pentru acuratete, in film se vorbeste mereu de o infectie virala si nu de sindromul imunodeficientei dobandite.

- Bill Murray, John Travolta si Chevy Chase au refuzat rolul inaintea lui Hanks; care l-a acceptat la numai o ora dupa formularea ofertei si frunzarirea sumara a scenariului.

- autorul nuvelei Winston Groom, a sustinut tot timpul ca actorul ideal ar fi fost insa John Goodman si a criticat continuu productia, mergand pana acolo incat a publicat si o nuvela in continuarea ei. Una in care Gump il intalneste pe Tom Hanks si ii reproseaza rolul pe care il gaseste gresit interpretat. Cu toate acestea Groom s-a imbogatit de pe urma filmului, el primind un comision de 3% din profitul general.

-multe scene il utilizeaza, ca dublura, pe fratele lui Tom Hanks, iar fica acestuia apare in cateva cadre de inceput, la fel ca si fiul regizorului Zemeckis (imaginile copiilor din autobuz).

-in box-office Forrest Gump a batut record dupa record. A fost prima productie care a depasit cel mai rapid 100 de milioane USD, apoi prima care a depasit 150, si tot prima ce a acumulat in cel mai scurt timp 200 (in numai 66 de zile de la lansare). Succesul avea sa insemne o adevarata lovitura pentru Tom Hanks ce se intelesese cu producatorii sa nu solicite niciun pret in contul prestatiei sale, ci doar un comision din incasari; ele au totalizat 350 de milioane, asa ca Hanks a castigat peste 40 din ele (mult mai mult decat orice suma de impresariat).

-colona sonora numara sase piese ale grupului The Doors: "Soul Kitchen", "Hello, I Love You", "People Are Strange", "Break On Through, "Peace Frog" si "Love Her Madly"

- Terry Gilliam si Barry Sonnenfeld au refuzat pe rand oferta de a regiza aceast film.

-maratonul lui Gump a fost inspirat dintrun fapt real pentrecut in 1982, atunci cand Louis Michael Figueroa (16 ani) a alergat intre New Jersey si San Francisco pentru American Cancer Society. Cateva dintre raspunsurile lui din interviuri sunt reluate in film.

Acest topic a fost editat de The Dude: 22 May 2014, 07:39 AM

[The Dude]

Frumusețe americană
American Beauty - Sam Mendes (1999)


Lester Burnham: [narrating] I had always heard your entire life flashes in front of your eyes the second before you die. First of all, that one second isn't a second at all, it stretches on forever, like an ocean of time... For me, it was lying on my back at Boy Scout camp, watching falling stars...




Indeobste cunoscut prin numai trei productii: Road to Perdition (2002), American Beauty (1999) si James Bond - Skyfall (2012) Sam Mendes este un talent inascut. Cara in spate tot ce e autentic in re-dramatizarile unor musicaluri precum: Cabaret (1994), Oliver! (1994), Company (1996), Gypsy (2003), Charlie and the Chocolate Factory (2013), iar vestitul Donmar Warehouse din Covent Garden – West End – Londra lui ii datoreaza in cea mai mare parte gloria mondiala.



Cu un profil pastrat intr-o decenta discretie Sam Mendes este insa si unul dintre cei mai titrati regizori englezi avand un impresionant palmares de puneri in scena, din care nu lipsesc colaborarile cu aproape fiecare dintre marile companii teatrale de pe intregul mapamond. Asa ca, atunci cand filmul sau de debut capata instantaneu: 5 premii Oscar, 6 premii BAFTA si 3 Globuri de Aur…asta nu ar trebui sa surprinda pe nimeni.



Caci American Beauty reprezinta un proiect conceput cu sapte ani inainte si la care s-a lucrat decisiv pana in ultimele secunde ale montajului, acolo unde literalmente parti intregi ale scriptului au fost reevaluate si reatasate narativului cu sensuri radical opuse de cele mai multe ori.

Rulat pentru prima data intr-un cadru restrans, filmul a surprins pana la uimire in primul rand pe cei ce participasera la realizarea lui, secvente intregi fiind suspendate, iar altele redistribuite, atat ca succesiune cat si ca lungime.



Initial American Beauty ar fi trebuit sa fie o piesa de teatru, dar a fost rastalmacit in telenovela, pentru ca in final (cand studiourile DreamWorks cumpara materialul), sa devina scenariu de film. Iarasi, daca in prima faza aveam de a face cu o satira la adresa cazului Amy Elizabeth Fisher ce tinea pe atunci primele pagini ale tabloidelor (o tanara de 17 ani care a impuscat sotia amantului ei, si care avea sa ajunga una dintre cele mai importante starlete porno ale vremii); in ultima etapa story-ul ajunge o tragi-comedie ce incrimineaza otova trasaturile definitorii ale societatii americane din clasa de mijloc (middle class).




Lester Burnham: Remember those posters that said, "Today is the first day of the rest of your life"? Well, that's true of every day but one - the day you die.


De fapt este vorba despre revolta unui om pe care toti ceilalti au decis sa il ignore. Poate ca rezultat al instrainarii, poate ca victima a sistemului, ori poate ca o consecinta a vietii pasive, Lester Burnham devine invizibil pentru sotia sa, doar un accesoriu pentru fica, si inutil la serviciu.



Incepem prin a constata cum cele mai multe dintre conditiile ce au contribuit la decaderea lui Lester ii sunt imputabile si aproape simpatizam cu drama personajului pe care il percepem nedreptatit….Insa odata ajunsi in realiatea lui, perspectivele incep sa se tulbure, iar vina sa se dizolve. Problemele sunt existentiale, profunde si de esenta, iar felul in care se realizeaza trecerea de la criza individuala, la racile sociale complicate ce tin de convietuire, compromis si consens, inseamna marea izbanda a acestui film.



Alegerea lui Kevin Spacey si Annettei Bening este una inspirata si salvatoare, amandoi reusind sa izoleze caratere expresive din partituri derizorii. Impacarea, linistea si pacea lui Lester; opuse expansivitatii Carolynei, un agent imobiliar ce nu reuseste sa faca diferenta intre succes si fericire (pierzandu-le astfel deopotriva) formeaza impreuna un suport solid pe care se poate edifica orice; inclusiv o productie desfasurata stratificat, cu multe personaje incarcate de indoieli, ezitari si confuzii, in care nimeni nu e rau cu adevarat, dar in care, pe de alta parte, nimeni nu reuseste fi asa cum ar dori sa fie.

Lester Burnham: My name is Lester Burnham. This is my neighborhood; this is my street; this is my life. I am 42 years old; in less than a year I will be dead. Of course I don't know that yet, and in a way, I am dead already.





Cinematografie excelenta cu imagini impecabile. Scenele wide-screen, in care compozitia cadrului e tratata cu o maxima atentie si mult simt artistic, sunt turnate in trei moduri diferite: unul static (formal si distant) pentru corpul filmului, un altul gratios si romantic - pentru scenele fantezie, si un al treilea dinamic si succint (cu camera din mana) pentru partile ce introduc elemente de tensiune si filmarile "din film". Metodele sunt utilizate alternativ, dar si gradual, prin dozaj progresiv-accelerat spre sfarsitul peliculei.



Este cam acelasi procedeu pe care Sam Mendes il intrebuinteaza in portretizarea celor doua protagoniste Jane si Angela, la care machiajul este din ce in ce mai discret pentru prima si tot mai excesiv pentru a doua, pe masura ce intriga avanseaza. E sugerata in felul asta deosebirea de atitudine a rolurilor interpretate si evolutia lor in raport cu sinele; caci trairile Angelei ii impun acesteia o maturizare imediata, in timp ce la Jane deriva e nevoita sa o mentina in neutralitate.



Aluziile la Lolita lui Nabokov sunt doar ocazionale si de coloratura. S-au pastrat in film numai din cauza eroinei de la care s-a pornit initial Amy Elizabeth Fisher supranumita de presa pusa pe scandal ca "Long Island Lolita".



Nu. Productia este atat de preocupata de personajele sale, de Lester in primul rand, incat toate celelalte contributii devin neinteresante, iar efortul concretizat prin reusita: el este in final un invingator, justifica intregul demers…caci si daca Lester Burnham pierde totul pana la sfarsitul filmului (inclusiv viata), din exact acelasi punct insa el inceteaza sa mai fie un perdant. E un castigator.




Du-te si vezi American Beauty...un film cu subiect si predicat, extrem de frumos ambalat si jucat cu maiestrie..o experienta plina, densa si eliberatoare...






Picanterii:
-Kevin Spacey si Annette Bening au fost prima si singura optiune a regizorului Sam Mendes pentru rolurile lui Lester si Carolyn, desi producatorii doreau sa il aiba pe Chevy Chase, ori pe Tom Hanks, cu care se si semnase un precontract. Pozitia lui Mendes a fost insa atat de ferma incat acesta i-a oferit lui Hanks personajul principal din urmatorul sau film: Road to Perdition (2002), numai pentru a anula amaraciunea actorului si pentru a ii dovedi ca il apreciaza...in pozitiile care ii se potrivesc artistic

-Terry Gilliam a refuzat oferta de a regiza acest film. Imediat ce pelicula a devenit un succes Gilliam a declarat ca nu regreta alegerea si ca viziunea sa ar fi fost oricum mult diferita de cea a lui Mendes.

-Pentru scurta scena topless, actrita Thora Birch (Jane) in varsta de numai 17 ani, a avut nevoie de acordul scris al parintilor si de prezenta acestora in platou la momentul inregistrari.

-Sloganul “….look closer” prin care filmul a facut o puternica impresie (asociat cu imaginea trandafirilor si sugerand tepi pe care frumusetea lor ii ascunde) a fost atasat afisului in mod intamplator. Regizorul Sam Mendes a vazut inscrisul pe dulap unuia din membrii echipei si i-a placut….

-exista o abundenta de referiri la Lolita (1962), "Lester Burnham" fiind anagrama sentintei "Humbert learns". Putine din ele apartin directorului Mendes, cele mai multe provenind din scenariu.

-studiourile DreamWorks impreuna cu scenaristul Alan Ball ar fi dorit ca rolul lui Lester sa ii fie incredintat lui Kevin Costner, Woody Harrelson, John Travolta sau Bruce Willis. Cand American Beauty a fost preluat de Sam Mendes orice demers in acest sens s-a intrerupt, intreaga critica anticipand un dezastru financiar numai consultand lista distributiei si speculand ca filmul era unul de debut. Contrar prognozelor incasarile au depasit orice asteptare (350 milioane USD, fata de un buget investit de 15)

Acest topic a fost editat de The Dude: 28 May 2014, 07:21 AM

[The Dude]

Eve's Bayou
Eve's Bayou - Kasi Lemmons (1997)

Copiii gasesc totul in nimic, oamenii gasesc nimic in tot. - Giacomo Leopardi

"Iata, iata"...iata ca omul are aceasta extraordinara facultate de a isi aminiti: de a face sa fie din nou, ceea ce nu mai este…

Fragmente de timp, materializate prin intamplari ce ne-au marcat existenta, ne fac sa credem ca suntem stapanii memoriilor noastre. Ca avem un trecut consemnat obiectiv si ca stadiile distincte ale vietii au fost corect si impartial stocate de fiecare data.

Toti cei care au studiat atent mecanismele mintii ne asigura insa, la unison, ca pastram din evenimentele traite doar alternative contaminate de subiectivism. Ca, in timp, avem tendinta sa „indulcim” informatiile, sa ne minimalizam contributia la actiunile reprobabile, ori la cele de care ne rusinam, si sa le gasim cele mai sanatoase motivatii; sa le adugam dimensiuni inexistente, mergand pana la a le mistifica cu totul.



De aceea prapastiile dintre generatii se adancesc mereu, desi cei care au experimentat etape ale vietii ar trebui sa aiba macar intelegerea, daca nu si atitudinea necesare unei minime comunicari capabile sa anuleze orice disensiune….

De aceea….amintirile din copilarie n-au mare legatura cu copilaria, ci doar cu ce banuim ca ar fi putut fi ea….

De aceea copilaria fiecaruia e irecuperabila si a ramas de-a pururi undeva, acolo, inapoi in timp, cu toate ale ei..

…si tot de aceea, lumea nu va putea fi privita niciodata cu ochii unui copil de nimeni altul din afara unui copil..


Mozelle Batiste Delacroix: Life is filled with goodbyes, Eve, a million goodbyes, and it hurts every time.

Eve's Bayou e un exercitiu ce pleaca de la aceste premize si care isi propune sa investigheze tema strict cu instrumentele ei. Si reuseste…caci poti vedea aici timp de 109 minute, asa cum ai vazut probabil atunci…si poti mirosi, pipai si savura universul la aromele si miresmele cele mai apropiate zilelor alea.



Copilaria…o varsta a inocentei si a lipsei de griji ?? Crezi ca-i asa ??

Aiurea..Nici pomeneala…de aia tu nu o mai poti recupera..de aia cand tu o invoci primesti in loc, ca raspuns, numai falsuri saturate in siropuri groase si lipicioase si incadrate in aura nevinovatiei, a sfielii si a ingenuitatii..

Copilaria e plina de culpe si doldora de nelinisti...in plus are o latura imaginativa de o intensitate fabuloasa ce opereaza diferit de felul in care iti inchipui tu acum..Stai sa vezi:



In Eve's Bayou plotul e generos. Pe fundalul blazonului unei familii de intemeietori (Eve Batiste, o sclava concubina cu un ocupant francez caruia i-a daruit 16 copii cofondatori ai asezarii ce ii poarta comemorativ numele), e aplicata imaginea barbatului preocupat sa isi adjudece cat mai multe trofee pe lista cuceririlor amoroase. El are insa un camin reusit in care crede si caruia incearca sa ii fie devotat, chiar daca nu isi poate controla instinctele. Aduagam acum decorului cateva alte destine paralele, trasatura ereditara pe linie materna de a putea simtii viitorul, ceva magie, cateva linguri de voodoo, un strop de umor, o puberta cu manifestari pronuntate si un copil cu initiativa...

Reteta, preparata cum trebuie, va furniza un patricid neclar de care multi sunt cei vinovati insa niciunult intru-totul responsabil. Victima insusi se rascumpara in final printr-o scrisoare testament gasita accidental in chiar ultimele cadre.



Suntem asadar facuti martorii unei familii „disfunctionale in devenire”, dar altfel: prin intelegere, compasiune si simpatie...

Un cutremurator subiect, strecurat intr-o tandra confesiune cu pacate putine ce declanseaza tragedii capitale...multiplele subploturi reorientand abil orice adiere centrifuga, spre inima povestii si colorand-o.



"Memory is a selection of images…some elusive, some printed indelibly on the brain the summer I killed my father, I was ten years old."


Alaturarea inteleapta a unor tehnici cinematografice imprumutate direct de la marii maestrii - Fellini, Bergman, Tarkovsky - in care prim-planul domina, iar unghiurile se pastreaza cu rare intreruperi, asigura productiei o constanța matura si bine chibzuita in alcatuirea cadrelor, ce conțin obsesiv, misterios si emblematic (aproape permanent) cate o zona insuficient luminata. In acest fel Eve's Bayou propune spectatorului o atmosfera eleganta de intensa si pastorala naturalete.

Lunca, râul, padurea, gazonul din fata casei, masa de familie; apoi zbenguiala, nazdravaniile, pedepsele, joaca, iertarile..clasicul alergat in jurul mesei…secvente preluate numai pe suport stabil, nimic, niciodata, din mâna…

E ca si cum Kasi Lemmons nici nu s-ar afla la primul ei film; e ca si cum am viziona unul din multele episoade ale unei mari epopei continue, perpetue….



Poate ca doar in subtext scriptul isi propune sa prezinte intamplarile marcante din viata unei fetite de zece ani, pe care curiozitatea fireasca varstei o ajuta sa le descopere, si sa le identifice ca importante (...pliate strict pe posibilitatile ei de a intelege, de a asocia si de a interpreta).

Pas cu pas, din franturi dispersate, Eve reconstituie acea latura a caracterului tatalui ei despre care nu stie mai nimic, dar pe care o anticipa ca extrem de periculoasa lumii ei, devenita brusc fragila si vulnerabila. Congenital Eve e si ea, asemenea stra-bunicii (Eve) si matusii sale (Mozelle) o clarvazatoare, insa infidelitatile parintelui nu ii vor fii dezvaluite pe aceasta cale, ci doar unele consecinte posibile. Emotii periculoase ii inunda fiinta, reactii impulsive declanseaza gesturi ireversibile si drama devine de ne-evitat.



Narativul, cu o tinuta rezervata doar marilor productii, surprinde si acapareaza intr-o maniera pe care merele ecran, din nu stiu ce motive, nu prea o intrebuinteaza. Inflatia de scene cheie, flash-back-uri (monocrome sau sepia), ce completeaza spectacolul, asociate destinului vitreg si absurd al peliculei Eve's Bayou, ii sporesc acesteia atat importanta cat si valoarea.



Tanara Eve Batiste e martora unei scene confuze, in garaj unde tatal ei respira greu in ceva ce pare sa fie o imbratisare cu alta femeie decat mama sa. Momentul e de scurta durata si barbatul ii explica imediat ca nu e ce ar putea crede…Eve ii povesteste apoi surorii mai mari, si confirmarea ei ca nu a priceput ce a vazut, e sugerata pe ecran prin suprapunerea imaginii celor doua surori peste reluarea secventelor intamplarii, ca prin geamul separator al unui vivariu.

De o exceptionala ingeniozitate imi pare si secventa in care Mozelle retraieste scena sotului ei impuscat de amant. Intreaga istorioara se poate vedea in oglinda in care se privesc matusa si nepoata, proiectata peste reflexia lor, iar pentru cateva secunde eroina chiar trece din planul povestitorului in cel al povestii, inuntru si in afara oglinzii…



Spuneam despre „destinul vitreg si absurd al peliculei Eve's Bayou” fiindca atunci cand a ales sa se refere la o comunitate de negri, din lipsa bugetui care sa ii permita un casting aliniat la mercurialul momentului, cand a ales sa nu respecte regulile meinstream-ului, reciprocitatile, convenienta si conventia; aceasta “neica nimeni” Kasi Lemmons (pana atunci doar o actrita modesta) aflata la butoanele primului ei film, si-a permis sa scrie si sa regizeze atat de bine, incat jignit si ofuscat sistemul a rejectat Eve's Bayou in ignoranta si dezinteres…comitand astfel unul dintre cele mai grave abuzuri din cinema.





……ironic Eve’s Bayou, cel mai bun film al anului 1997, nu a primit nici macar o singura nominalizare, desi comparativ si-a surclasat umilitor concurenta...Du-te sa vezi infrangerea lui glorioasa. Du-te si vezi un minunat film, nostalgic, magic si incantator...nu doar pentru calitatile astea ale lui...ci si pentru ca uneori ai datoria sa faci dreptate dreptatii…


O incursiune in taramul copilariei acolo unde Eve Batiste e convinsa ca si-a ucis tatal..dar s-a intamplat asa ? Du-te si vezi…..


the making off







Picanterii:

-influentele Bergmaniene din modul de filmare, asociate aceluiasi gen de influente din scenariu, de data asta dupa paternul Tennessee Williams sunt realizate intr-o tehnica ce aminteste de colaj. Pe langa ingenioasa alegere, procedeul, utilizat si in alte dati de cinema, capata unicitate gratie alegerii de a filtra totul prin sensibilitatea unui copil. Metoda a avut un impact atat de semnificativ incat pelicula a fost propulsata imediat in programele de invatamant ale universitatilor de film din intreaga lume ca obiect de studiu...cand inca rula pe ecrane.

-parte a bugetului necesar productiei a fost asigurat de actorul Samuel L. Jackson care astfel a devenit coproducator, gurile rele sustinand ca multe dintre abordarile din platou i-ar apartine direct

-Eve si Poe Batiste sunt frate/sora si in realitate.

-drama matusii Mozelle, ce si-a pierdut tragic trei soti, si careia ii este teama sa faca o a patra incercare din suspiciunea da a nu fi purtatoarea unui blestem aplicabil noului partener seamana foarte mult cu situatia actritei ce interpreteaza acest rol, aflata in pragul unui al patrulea mariaj la data filmarilor.

-un studiu recent al OMS, care incerca sa afle daca practicile voodoo, larg raspandite inca in lume, au legaturi cu toxicologia ori psihotropia, au relevat surprinzator concluziile unor statistici in care, se pare ca ele au functionat „de la distanta”. Desi rezultatele sunt considerate incerte si tributare folclorului, ele au condus la aprobarea finantarii unor cercetari mai ample. (B.O. – O.M.S. -2011)

- "Bayou" inseamna un fel de brat mort al unui rau...o fundatura a unei ape curgatoare. numele peliculei nu a fost ales intamplator.






Se dedica Felinei, alaturi de urarile unei insanatosiri grabnice....in toate.

Acest topic a fost editat de The Dude: 31 May 2014, 12:38 PM

[The Dude]

Point Break
Point Break - Kathryn Bigelow (1991)


Bodhi: Yo, Johnny! I see you in the next life!

Din punct de vedere chimic, este un produs insarcinat sa declanseze aproape instantaneu lantul de reactii ce pregatesc organismul pentru conditii extreme. Punctul de pornire sta in sinteza aminoacidul tirozină sau fenilalanină, care prin hidroliză L-DOPA stereoselectiva (si un proces de decarboxilare), devine o dopamină activă. Fabricata si pusa in circulatie de glanada medulosuprarenala, efectele ei sunt imediate si conduc la accelerarea ritmului cardiac, conjugata cu vasodilatare si cresterea in volum a bronhiilor, totul in scopul favorizarii lipolizei (producerea glucozei).

In situatii identificate “de criza” functioneaza ca un transmitator neuronal, activand spontan receptorii nervosi si instituind starea generala de alerta..se numeste Adrenalina, dar mai este cunoscuta si ca epinefrină, sau suprarenină.

In literatura, adrenalina apartine unei biochimii a emotiilor, iar termenul a preluat popular in incarcatura semantica nevoia unora de a isi gestiona actiunile la cote limita, ca pe imperative important de indeplinit intr-un stil de viata original.



Point Break, al patrulea lung metraj al regizoarei Kathryn Bigelow (The Hurt Locker , Blue Steel, Zero Dark Thirty) a fost denumit de o parte a criticii a real…"Pure Adrenaline Edition"..iar filmul tine inca varful clasamentelor cu cele mai tari scene de actiune, cele mai riscante cascade realizate de actori fara dubluri, cele mai captivante imagini din surfing, ori din skydive..



Intr-adevar, inauntrul cuiva obisnuit cu viata latenta, cantonata in rutina si cotidian, imaginile ce se succed pe ecran, intr-o mare viteza, induc un fel de acuza, daca nu chiar o condamnare; insa dincolo de structura unui scenariu destul de comun (o banda spargatori de banci alcatuita din tineri extravaganti), ori incarcat de preocupari spectaculose, Point Break propune (in paralel) si o complexa dilema existentiala, filozofica.

Bodhi: What's the matter with you guys? This was never about the money, this was about us against the system. That system that kills the human spirit. We stand for something. We are here to show those guys that are inching their way on the freeways in their metal coffins that the human sprit is still alive. Don't worry about this guy, okay? I know exactly what to do with him.



Niciunul dintre cei ce alcatuiesc “banda fostilor presedinti” nu jefuieste din nevoi materiale, ori din imboldul lipsei de actiune; din dorinta de a impresiona media, sau pentru propria legenda. Motivatiile vin din zona protestului si a nemultumirilor sociale..a unor aspiratii, pasiuni si sensibilitati comune. A aceleiasi interpretari si intelegeri a universului.




Atacurile sunt mai mult simbolice, pentru ca regula lor de baza este sa nu fie niciodata fortat tezaurul sucursalei pradate..iar banii subtilizati la nivel de caserie (maruntis) sunt oricum asigurati…Victima e numai banca si sitemul pe care ea il reprezinta…Niciun client nu sufera vreo pierdere…dar capata in schimb o experienta marcanta: participarea pe viu la un hold-up banditesc..iarasi: adrenalina.



Insa Point Brake nu e o productie speciala doar pentru atat. Pana aici el se inscrie perfect in categoria de filme “californiene” si elogiul adus surfingului e parte inseparabila a genului ce detine un public dedicat, putin numeros dar constant.



Nu e nici vreo productie care sa graviteze in jurul unor actori cu larga audienta, desi la momentul lansarii cei doi protagonisti principali, erau…”pe val” si la figurat…In afara unei cinematografii de inalta clasa (scenele urmaririi pe aleile inguste ale Santei Monica, filmarile din skydiving si surf, fiind absolut geniale) narativul lui Point Brake lasa toate astea in subtext, intreaga ambianta minutios si atent construita servind doar ca suport plotului, in care e vorba de fapt despre cu totul altceva.



Abia numele liderului neoficial al grupului de surferi, Bodhi (Patrick Swayze) arunca in script primul marker, si asta destul de tarziu. Caci ”The Bodhi Tree”, semnifica in religia budista locul magic in care cineva poate oferi altcuiva iluminarea…El e hintul care ne pune pe sinele povestii vizate. (Bodhisattva – wakefulness)

Iluminarea nu e accesibila insa oricui. Iar daca Bodhi o poate transfera, discipolul dornic sa o primeasca, trebuie sa aiba resursele necesare receptarii darului; si Johnny Utah (Keanu Reeves) le are. Adanc disimulate in sufletul sau de proaspat agent FBI si de fost jucator profesionist de fotbal american, stau toate calitatile care sa ii permita accesul la pragul suprem al devenirii. Bodhi, nici nu face altceva decat sa declanseze un mecanism armat sa functioneze independent intr-o singura directie, insa maiestria nu pierde nimic din grandoare, ramanand la nivelul instituorului care a stiut sa isi descopere ucenicul inzestrat cu har.

Johnny Utah: [while night surfing] I gotta be fucking crazy!
Bodhi: But are you crazy enough?





Relatia stabilita intre cei doi, suficient de distanta in planul evenimentelor, insa agresiva si violenta pe palierul confruntariilor ontologice, radiaza o unda crepusculara ce se propaga concentric in intregul film, metamorfozand pelicula intr-un magnific eseu cinematografic.






De la un cap la celalalt Point Break e doar relatarea unui ritual de initiere cu faze distincte dintr-o asceza inversa, iar gaselnita transpunerii pe ecran a experientei (majore si determinante in viata oricui) sub forma istorioarelor de vacanta plina de evenimente memorabile, declanseaza in spectator o adevarata revelatie.

Secventele finale ce se petrec la o buna perioada de timp dupa povestea propriu-zisa, ni-l prezinta pe Johnny Utah transformat deja…parul ii este lung, starea de neglijenta suficienta, costumul de jeansi indeajuns de nonconformist pentru un agent in exercitiu; gestul aruncarii in valuri a insignei de ofiter bifeaza irevocabil sfarsitul procesului evolutiv al carui obiect a fost de-a lungul celor 122 de minute ale proiectiei.




Intre Utah si Bodhi transferul e acum complet.



Bodhi: If you want the ultimate, you've got to be willing to pay the ultimate price. It's not tragic to die doing what you love.

“Nu e tragic sa mori facand ceea ce iti place” este motto-ul celor care aleg sa traiasca fiecare clipa ca si cum ar fi ultima. Un mod de viata, pe care daca nu il poti urma, merita macar sa il admiri de la distanta…



Du-te si vezi punctul rupturii…..aaaa, adica… “Point Break”…dar fii cu bagare de seama: e posibil sa se schimbe cate ceva si in tine.....






Bodhi: Look at it! It's a once in a lifetime opportunity, man! Let me go out there and let me get one wave, just one wave before you take me in. I mean, come on man, where I am I gonna go? Cliffs on both sides! I'm not gonna paddle my way to New Zealand! Come on, compadre. Come on!


Picanterii:
- banda de spargatori The Ex-Presidents are in componenta sa patru personaje in spatele carora opinia publica americana (si nu numai) a adunat multe reprosuri: Nixon, Carter, Reagan si LBJ (Lyndon Johnson). Ideea unor oameni politici talhari care sa isi asume acte gangsteresti indreptate impotriva sistemului este metaforica.

- Keanu Reeves, nu foarte apreciat printre colegi, dar care face in acest film unul dintre cele mai reusite roluri ale carierei sale, a fost cooptat in casting (pentru caracterul Johnny Utah) abia dupa refuzul in lant al actorilor Matthew Broderick, Johnny Depp, Val Kilmer si Charlie Sheen.

- Point Break s-a incredintat initial regizorului Ridley Scott. Motivele inlocuirii lui cu Kathryn Bigelow sunt ambigui si neconvingatoare.

- pentru acest film Keanu Reeves a luat lectii de surf, descoprindu-si in asta o chemare si un talent inascut despre care nu avea stiinta. A devenit de atunci pentru el o pasiune si un hobby practicat asiduu.

- in perioada realizarii productiei James Cameron si Kathryn Bigelow erau sot si sotie. Cameron a participat intens la rescrierea scenariului, apoi nu a mai intervenit deloc in productie, fiind absorbit de filmul pe care il turna in paralel: Terminator 2.

- inregistrarile urmaririi din alergare au fost realizate cu un echipament inventat ad-hoc: o camera de 35mm, accesorizata cu un girostabilizator si vizare prin dispozitiv independent coaxiat, intrucat la acea viteza filmarea prin vizor nu era posibila. Chiar si asa scena a reclamat un mare curaj din partea operatorului.

- numele original al filmului a fost “Johnny Utah”. Temporar s-a renuntat insa la el, in favoarea titlului “Riders on the Storm” (vestita piesa The Doors), abandonat de asemenea. Niciunul nu avea o sonoritate ori vreo semnificatie care sa rezoneze cu plotul. Point Break in schimb este un termen ce tine de surfing si de circuitul narativului. S-a ivit accidental, si a fost adoptat abia pe la jumatatea filmarilor.

- Patrick Swayze, care in mai toate filmele si-a facut singur cascadele de lupta, ori conducand masini, a invatat skydiving-ul cu instructori specializati. Pentru scenele in care plonjaza din avion au fost necesare 55 de salturi, toate filmarile din aer care il surprind fiind autentice.

-actul in care Utah sare fara parasuta pentru a se atasa in cadere de altcineva care poarta una (Bodhi) a fost analizat intr-unul din episoadele MythBusters (Discovery Channel ). Rezultatul ?...saltul si rezultatul actiunii sunt posibile (nu pe durata celor 90 de secunde considerata excesiva); cei doi nu puteau comunica; Johnny nu ar fi putut tine in mana un pistol (sau alt obiect), deschiderea parasutei la altitudinea din film fiind socotita tardiva si imposibila.

- in lumea celor pasionati de acest sport Point Break a fost mereu apreciat ca filmul care detine una dintre cele mai importante 10 scene de surfing surprinse pe pelicula in toate timpurile, desi cele alese difera intre ele de la clasament la clasament.

-utilizata pur metaforic "furtuna de 50 de ani" nu este o legenda, desi durata ciclului ar putea sa fie ceva mai lunga. E deja dovedit ca repetarea evenimentelor meteorologice, ce concura la producerea unor astfel de efecte, exista ca fenomen.

The making off:



Acest topic a fost editat de The Dude: 6 Jun 2014, 05:23 AM

[The Dude]

Fitzcarraldo
Fitzcarraldo - Werner Herzog (1982)


“A fairly young, intelligent-looking man with long hair asked me whether filming or being filmed could do harm, whether it could destroy a person. In my heart the answer was yes, but I said no.”




Mai puternic decat visul unui nebun, dispus sa faca orice pentru a construi o sala de opera in mijlocul Junglei Amazoniene (sic!), este decizia unui nebun inca si mai mare de a ii reitera intreprinderile pentru a le aseza apoi intr-un film memorialistic laudativ.



Nu sunt tiparele dupa care functioneaza in general cinematograful, dar datoram stilul asta faptului ca Herzog este la origini un specialist al documentarului. Tendinta lui de a fabrica o realitate (acolo unde cea existenta e prea modesta) se justifica, pe de-o parte printr-un respect desavarsit fata de acuratetea relatarii, iar pe de alta, prin nevoia ridicarii intamplarilor la un nivel superior al exigentelor, care sa satisfaca un public ceva mai rafinat.



Fitzcarraldo ar fi putut sa fie realizat integral intr-un studio. Scenele cu fundalul padurii tropicale puteau fi supraimprimate, raul putea fi oricare altul, vaporul doar o macheta, ori o suita de machete..De asemenea rolul principal i-ar fi putut ramane lui Jason Robards, iar scenariul in prima lui forma.



In locul variantei facile si la indemana, Werner Herzog alege insa (cu un pret urias) autenticul, printr-un gest de protest ce reprosaza simbolic studiourilor de film abuzul in butaforie si excesul tehnicilor de contrafacere.



Paradoxal, istoria productiei Fitzcarraldo releva ca aventurile petrecute cu prilejul turnajelor intrec in spectaculos pe cele despre care ea vorbeste, caci daca eroul evocat a reusit sa transporte un vas de 30 de tone, dezasamblandu-l si reconstituindu-l de o parte si de alta a unui deal, Herzog a carat un vapor de 340 de tone, intreg pe acelasi traseu. Tot procesul ispravii fiind cel ce poate fi urmarit pe ecran, unde doar accidentele mortale si riscurile sunt tratate cu discretie.

Abia tarziu, intr-un documentar comemorativ regizorul se destainuie doar partial, omitand evenimente importante (dar riscant de manipulat), insa chiar si asa declaratiile lui, sustinute de ceilalti participanti la experimentul celor patru ani de inregistrari (!!!),....sunt cel putin socante.



Doi sateni striviti sub busteni, patru inecati, trei membrii ai echipei de filmare greu accidentati in scena derivei vasului din zona caderilor de apa...Riscul enorm al unui accident colectiv cu consecinte greu de anticipat, caci cablul de tractiune al navei era mult subdimensionat, ori smulgerea lui ar fi facut ravagii printre satenii ce participau la actiuni. Imbolnaviri de malarie, infectii grave, muscaturi veninoase...Peste toate, dramatismul supranatural al muncitorului intepat de o insecta ucigasa, care isi taie fara ezitare piciorul, (cu drujba pe care o avea asupra sa) pentru a isi salva viata...

Trei vapoare identice au fost cumparate, iar secventele in care unul dintre ele e scapat de sub control printre pragurile cascadaelor, au fost filmate "la noroc" si "la sacrificiu", fara sa se cunoasca cum se vor termina.








Partea cea mai impresionanta a productiei sta exact in veritabilitatea ei. O poveste adevarata, un vapor adevarat...si un nebun adevarat Klaus Kinski (cu sotia lui adevarata Claudia Cardinale)...Dar cel mai mult: Amazonia adevarata...Locul in care Dumnezeu nu a mai apucat sa isi termine creatia si a lasat lucrurile in voia lor, de izbeliste, urmand sa se intoarca, pentru a duce treaba pana la cap abia dupa trecerea omului.




La polul opus: visatorul irecuperabil, mistuit de pasiunile si de obsesiile sale pentru opera si pentru Caruso, gata sa faca fata oricarei incercari, cu o duritate si o tenacitate de care nicun alt personaj al filmului nu pare sa fie capabil.

Optimismul si increderea ii sunt pur si simplu fermecatoare, cu atat mai mult cu cat apare in narativ imediat dupa un mare esec (falimentul Trans-Andean Railways) si in plin semi-esec (fabrica de gheata). Perseverenta si staruinta lui vor fi recompensate pe alt palier. Nu, nu se va imbogatii...asta nu ii iese, insa va reusi sa treaca vaporul peste munte si va reusi sa aduca opera acolo unde si-a propus....chiar daca numai la o singura reprezentatie...Pentru ca idealurile realizate sunt ingeri cazuti Herzog, ca si divinitatea, le implineste numai atat cat trebuie si diferit de solicitare.

O scena cheie de mare eleganta confirma asta. Daca proiectia incepe cu un Fitzcarraldo vaslind la o mica barca al carui motor a crapat, ea se sfarseste cu un Fitzcarraldo aflat pe puntea cea mai de sus a unui cargobot de 340 de tone in mijlocul unui apoteotic concert...de opera...in navigare, cu decoruri si costume..patronand maiestos si incantator.




Fitzcarraldo e un film frumos, spus dintro suflare. Are sa iti placa.

Prin cinema Herzog stapaneste autoritar o poezie ciudata si inimitabila ce, intre altele, nu iti da voie sa te rupi din story..In cadrele voiajului din amonte el reuseste sa surprinda insasi plutirea; in ciuda tensiunilor de la bord si fara niciun gest care sa o anunte....E aceiasi plutire ce stapaneste lumea interioara a lui Fitzcarraldo acolo unde se petrec atatea lucruri minunate de care n-avem cunostiinta si despre care nu n-i se spun prea multe, dar cum altfel poate arata arhitectura interioara a unui pasionat ca el ??

De fapt simbioza Herzog/Kinski (legendara, si de care am mai vorbit) e iarasi motorul ce tine in miscare actul artistic. Ca si in "Aguirre, the Wrath of God", meandrele Amazonului ofera suportul epic, iar clasicii colaborari cu "Popol Vuh", ii sunt alaturate complementar, cu bun simt si in armonie, o sumedenie de arii de referinta, ce participa activ la plot, facand din coloana sonora personaj, dar si o alta forma de decor.



Desi i s-a reprosat calitatea imaginilor, Fitzcarraldo ramane dupa mine un eseu pictural in primul rand. Secvente-cadru lungi, de tip fresca; panoramari ce scot in fata peisajul luxuriant, curgerea apelor, jocul mimic al fetei lui Kinski, ce tine locul unor capitole intregi de text, ori a unor zeci de minute din scenariu...Du-te sa vezi toate astea intr-o aventura al carui absurd e egalat doar de increderea in posibil, si amandoua sunt duse pana hat, departe de ce stii, sau de ce stiai...

The making off:




Picanterii:
- ca de obicei Kinski a fost o pacoste de la un cap la altul..certurile si bataile cu mebrii echipei de filmare, dar si comportamentul despotic fata de localnicii care asigurau figuratia, l-a facut pe unul dintre acestia sa ii propuna lui Herzog, in modul cel mai serios, sa ii permita sa il ucida.

- numele personajului real al scriptului: Carlos Fermin Fitzcarrald (Brian Sweeney Fitzgerald in film), era mult peste posibilitatile de comunicare a bastinasilor in mijlocul carora a fost nevoit sa evolueze. Abreviind si consonand corespunzator, acestia au impus formula Fitzcarraldo.

-Carlos Fermin Fitzcarrald a murit la 35 de ani inecat intrun accident naval.

-in primele patru luni de filmare s-a inregistrat circa 25% din intreaga pelicula. Jason Robards si Mick Jagger imparteau rolurile principale, insa primul s-a imbolnavit de o boala tropicala ce nu i-a mai permis intoarcerea in locatie dupa tratament. Tot materialul a fost distrus. Filmarile s-au reluat de la zero cu Kinski, personajul lui Jagger (servitorul si confidentul lui Fitzcarraldo) fiind cu totul scos din scenariu.

-ori de cate ori in film canta Caruso, norocul lui Fitzcarraldo se schimba in bine.

-documentarul Burden of Dreams (1982) povesteste in detaliu, despre felul in care s-a realizat productia.La consilierea unui avocat, din el au fost excluse mai multe scene ce puteau genera anchete privind accidentele din culpa. Recomand ca Burden of Dreams sa fie urmarit abia dupa vizionarea lung metrajului

Acest topic a fost editat de The Dude: 12 Jun 2014, 07:34 AM

[The Dude]

Samsara
Samsara - Ron Fricke (2011)



Lumea asta….Daca nu-i o farsa, atunci cu siguranta e un spectacol foarte inteligent realizat (desi o asemenea afirmatie e riscanta: in lipsa altora cum l-am putea aprecia obiectiv pe unicul disponibil ?)



Samsara lui Ron Fricke (tradus = cercul in permanenta rotatie al vietii) a fost catalogat ca film documentar. Nu vreau sa comentez decizia cu care nu pot fi de acord, productia apartinand in opinia mea, fie filmului de arta, fie celui "de autor"; dar este spre binele meu sa afirm cu tot aplombul ca oricum l-ai incadra, el va ramane de fiecare data aceiasi puternica demonstratie de forta cinematografica.

Zic ca nu are un carcater strict de document, intrucat ar trebui sa fie evident pentru oricine, ca metodele utilizate in turnajul imaginilor, calitatea lor, decupajele si montajul cadrelor, nu sunt aleatorii asa cum ar putea parea la o frivola prima observatie, ci atent corelate dupa un scenariu premeditat. Ca e urmarit un efect metaforic de tip estetic si ca realitatea e reformulata dupa o schema bine gandita.

Regizorul Ron Fricke asistat de Mark Magidson (concept scenariu) se afla in Samsara la a doua tentativa de acest fel (dupa Baraka -1992) , si au asudat din greu pentru a oferii stabilitate plotului, eforturile lor fiind usor de remarcat si cuantificat, dar si eficiente pana la superlativ.



Din toate timpurile, Samsara este a doua productie inregistrata integral pe pelicula de 70 de mm, “singurul format in masura sa asigure o calitate a imaginii care sa cuprinda intreaga gama de culori” si a fost denumita de catre realizatorul ei “un ghid al meditatiei”. Cineva din critica spune ca ar fi vorba despre o invitatie la transa, iar altcineva ca avem de a face cu o marturie. Una, care asemenea unei intamplari imaginate de Ray Bradbury (Star Trek- ep. The Star), sa povesteasca despre noi, peste timp, atunci cand nu vom mai fii. Care sa explice altor civilizatii frumusetea si miracolul acestei lumi, dar si cauzele care au facut-o sa piara.



Pentru spectator Samsara e o impresionanta calatorie nonverbala, ce parcurge 25 de tari, si strabate 5 continente in cateva din minunile planetei…Intr-un melanj sinuos, rand pe rand sunt aduse pe ecran traditii, obiceiuri, franturi din cotidian…indivizi din toate rasele si din toate natiile, tot felul de preocupari…..lung metrajul vorbind permanent doar despre planeta Pamant si despre realizarile omului, alternand sugestiv relatarii ce penduleaza dramatic intre critic si laudativ.



Cinci ani au fost necesari obtinerii materialului, la care grija pentru tehnica preluarilor aminteste de Griffith, si a carui montaj pare sa se fi facut sub indrumarea directa a lui Serghei Eisenstein.



Lumea asta…Spectacol sau farsa ??
Te invit cu staruinta: du-te si vezi parerea lui Ron Fricke si Mark Magidson in complicata dilema…





Picanterii:
-coloana sonora a fost scrisa special pentru aceasta productie, dupa ce filmul s-a montat "la gata" in mut (no sound).

-compozitorul Michael Stearns a vizionat pelicula de opt ori inainte de a se aseza la masa de scris, iar anumite pasaje de legatura s-au improvizat direct in faza de post procesare sunet.

-Samsara inseamna in sanscrita o scurgere continua…un fel de Panta Rei..semnificand ciclul nastere-viata-moarte-renastere; roata vesnica a vietii..

-autorii au reusit incredibile negocieri pentru a obtine permisiunea de a filma la Mecca; insa chiar si asa, dreptul de a inregistra imagini in Korea de Nord, solicitat in mai multe randuri, le-a fost si le-a ramas refuzat.

-este primul lung metraj filmat integral pe pelicula de 70 mm si a doua inregistrare in acest format dupa Hamlet-ul lui Kenneth Branagh -1996 (care nu e socotit cinema, ci teatru).




The making off:


Acest topic a fost editat de The Dude: 18 Jun 2014, 04:32 AM

[The Dude]

Din Iad
From Hell - Albert and Allen Hughes (as The Hughes Brothers)-2001



Sir William Gull: One day men will look back and say that I gave birth to the twentieth century.



Toamna anului 1888, districtul Whitechapel (limitrof orasului Londra - un fel de mahala). Cinci crime odioase au loc intr-o perioada de numai zece saptamani. Victimele, toate prostituate notorii, sunt gasite ciopartite, mutilate, eviscerate; configuratia si scopul plagilor (extirpari de organe interne) indicand fara dubii ca instrumentar medical si cunostinte din anatomie au fost necesare si intrebuintate. Suspectii de o asemenea isprava nu au cum sa fie localizati printre cei ce compun fauna periferiei, alcatuita integral din indivizi fara educatie.




Autorul necunoscut a fost poreclit Jack The Riper, si avea sa devina unul dintre cele mai celebre cazuri ale istoriei criminalisticii. Misterul intamplarilor incepute/stopate la fel de brusc si de irational se pastreaza intact si azi alimentand in continuare presa de scandal (aflata pe atunci in plina afirmare) cu cele mai nastrusnice supozitii. Caci si daca nu este primul patern al ucigasului in serie (inregistrat documentar) , asasinul din Whitechapel, a fost (si ramane) cel mai mediatizat dintre toti cei care au ajuns vreodata sa comita astfel de fapte.



Cunoscuta si la noi ca "Taina lui Jack Spintecatorul", tema a fost abordata in timp din toate unghiurile. De la zeci si sute de publicatii, teorii si variante de solutionare a enigmei, la un mare numar de ecranizari artistice sau documentare, niciuna dintre ele nu a reusit vreodata sa impuna o încheiere care sa satisfaca toate ipotezele sustinute de probele administrate in dosarele vremii.



Un subiect deschis asadar, care permite regizorilor: gemenii Hughes (Menace II Society, The Book of Eli) o dezvoltare interesanta pe una dintre alternativele ce au circulat in ziare; o alternativa, in spatele careia ei reusesc abil constructia unui adevarat rechizitoriu al coruptiei, inculpand indirect un singur reprehensibil: structura societatii…si nu doar la nivelul epocii victoriene.



Varianta aleasa in plot e cea in care un membru al familiei regale, cu apucaturi erotice libertine, ce nu tin cont de diferentele de rang, pozitie sociala, ori alte restrictii etice, ajunge in anturajul obscur al mediului interlop. Relatia lui cu una dintre practicantele celei mai vechi meserii da roade (un prunc), dar se si concretizeaza printr-o mezalianta periculoasa monarhiei anglicane, ce interzice aprioric unui apartenent casatoria cu o romano-catolica lipsita de grad nobiliar (ca sa nu mai spunem nimic de celelalte, ori de moralitatea ei).

Apoi interventia serviciilor secrete din initiativa institutiei coroanei (dar nu direct, ci prin mijlocirea Ordinului Masonic), soldata cu organizarea unei actiuni diversioniste care conduce la eliminarea tuturor celor ce cunosteau intamplarea; si totodata la anihilarea protagonistilor principali, de o maniera “onorabila”.

Din schema citata, decurge o formidabila interpretare a dovezilor pastrate, ce alcatuiesc astfel un narativ complicat si antrenant; condimentat cu puterile vizionare din starea de transa indusa (prin consumul de opiu) a inspectorului Frederick Abberline (metodele lui neortodoxe), dar si componenta horror, corelata cu alienarea progresiva a chirurgului dezaxat.






In subtext vinovatii fara vina: depravarea femeilor usoare si a pestilor lor, justificata imediat prin absenta altei forme de subzistenta; lipsa de scrupule a administratiei si a serviciilor operative cu motivatii coerente in pastrarea credibilitatii si a autoritatii publice, inventivitatea malefica a celui angajat cu rezolvarile faptice ce se scuza si ea prin scop, suplete si ingeniozitatea planului, dar mai ales prin eficienta lui exemplara (itele complotului fiind chiar si azi doar "presupuse").



Conceput in culori saturate, cu lumina putina, planuri medii, dialoguri scurte si pline de miez “From Hell” nu reuseste mare lucru in narativ. Sunt chiar prea multe stangacii, iar caracterul Sergent Peter Godley, un fel de inger pazitor sau de constinta treaza, impanat cu citate din Shakespeare, e atat de neconvingator (fara nicio imputatie in exprimarea actoriceasca), incat sunt de parere ca numai el singur a tras filmul inapoi cu cateva puncte serioase de cotatie.




Calitatea documentarii, scenografia, un Johnny Depp in mare forma si cu mult feeling, asociate cu ritmul de banda desenata (comics) in care se deruleaza evenimentele, dar mai mult decat toate scriptul alert, de mare senzatie, salveaza insa in extremis pelicula.



Pentru o data recomand un film dinspre calitatea scenariului ce i-a stat la baza si nu plecand de la cinematografia lui. Pentru o data zic: Du-te sa vezi o poveste urata, groteasca, bine conceputa si interesant structurata..Una peste alta, n-ai sa regreti timpul investit.




Picanterii:
-niciun tribunal masonic (el nu poate apartine decat unei mari loji regulare) nu judeca, ori a judecat vreodata, o actiune din viata profana. Abateri grave de la civism (condamnari, acte reprobabile de notorietate, etc.) declanseaza automat arderea intre coloane, fara sa fie necesara o sentinta a tribunalului, ci ca urmare a hotararii marelui consiliu. Tribunalul Masonic are competentele limitate strict pe incalcarile constitutiei masonice, a regulamentelor si a landmark-urilor traditionale; Nu este singura exagerare din film privind modul de functionare a Ordinului, desi ritualul de initiere, ca si alte aspecte ce tin de conduita unei tinute sunt riguros redate.

-una dintre cele mai sugestive scene, cea in care camera coboara in traveling de pe inaltimea unor monumente arhitecturale (preluate in panoramare) pana intr-un subteran echivoc, in care are loc comunicarea unei decizii luate de trei inalti demnitari masoni (probabil cele trei lumini) impotriva unuia din frati, semnifica legatura dintre impozantele cladiri si constructorii lor anonimi, nu promiscuitatea. Pe tot parcursul productiei, niciuneia dintre organizatiile citate, ori persoanelor invocate, nu ii este atribuita vreo vina absoluta..ci doar parti din ea.

-corpul filmului a fost structurat nu numai ca intriga, ci si ca tip de montaj dupa un periodic ce a imaginat totul intr-o banda desenata. Istorioarei strict fanteziste i s-au atribuit ulterior probele fizice adevarate care s-au potrivit de minune in puzzele-ul inchipuit.

-intr-una din scene sergentul Peter, sugerand ca autorul crimelor ar putea fi un strain, agita in aer un flyer ce face reclama la spectacolul cu Buffalo Bill (celebrul pistolar american care impreuna cu nu mai putin celebra Calmity Jane, cutreierau la acea vreme Europa intr-un spectacol de circ) este o aluzie la un alt mare asasin in serie, mult mai recent, denumit de tabloide "Buffalo Bill" si despre care povesteste thrillerul Tacerea Mieilor.

-crimele care apar in film au fost minutios regizate in sensul respectarii fidele a conditiilor in care s-au produs. Tot scriptul are ca imperativ acuratetea de tip reconstituire a evenimentelor, mai putin personajul lui Johnny Depp ( Frederick Abberline) , ce este puternic romantat, ca si distanta idila (inventata) a acestuia cu una dintre victime, respectiv confuzia ultimului asasinat.

-turnajele s-au realizat in partea medievala a orasului Praga si au durat o perioada record de numai zece zile.

-aparitia unui film insinuand mai mult, sau mai putin voalat uneltire si complot, la nivelul coroanei britanice, impotriva unui membru al familiei regale ce "a luat-o razna", la numai cativa ani dupa accidentul fatal al printesei Diana, speculeaza zvonurile care incepusera sa circule in acea perioada, potrivit carora atunci si acolo s-ar fi petrecut o executie la ordin....taman pentru ca ea si amantul ei arab asteptau un copil.

-utilizarea amestecului absint+laudanum nu trebuie privit ca un delict, el nefiind un preparat ilegal. In epoca victoriana Laudanum (tinctura de opium) era un medicament de larga circulatie ce se putea gasi in farmacii, indicat pentru calmarea durerilor, recomandat chiar si copiilor. Absintul pe de alta parte era doar o bautura dublu distilata, din plante, si cu un gust puternic amarui, capabil sa produca o stare de euforie speciala, care i-a adus si porecla “The Green Fairy”. Se consuma indoit cu apa si amestecat cu indulcitori, ori cu lamaie. Topirea unui cub de zahar la flacara alcoolului continut era un rafinament, ce propunea imbogatirea potiunii cu un gust de caramel


The making off:




Acest topic a fost editat de The Dude: 21 Jun 2014, 08:27 AM

[The Dude]

Aripile Gloriei
Wings of Fame - Otakar Votocek (1990)



Se spune ca raiul ar fi un loc din inima noastra in care cei ce traiesc ii pastreaza in viata pe cei ce mor. Daca sintagma functioneaza, si eu cred ca da, inseamna ca un om nu moare cu adevarat decat atunci cand toti ceilalti inceteaza sa se mai gandeasca la el. Atunci cand este atins de uitarea si nepasarea celorlalti..Ca omul este asemenea ranitului dintro gloata, ce ramane vertical doar pentru ca e sustinut de aglomerare...iar de indata ce multimea se imprastie, aluneca ca o frunza pe caldaram...

Pe de alta parte, un individ nici nu-i viu decat atata vreme cat se reinventeaza, decat atunci cand reuseste sa fie inca o data nou: fie printr-o pozitie adoptata, fie printr-un gest, fie printr-o idee…



E generoasa si interesanta tema a filmului Wings of Fame care ne spune (prin pamflet) povestea amara a celeilalte lumi, in cea mai comuna dintre versiuni, dar elegant cosmetizata si priceput transpusa (excelent script, dupa o nuvela de Herman Koch, nu mai putin deosebita).

Nu stiu cum a fost posibil ca o asemenea productie sa ramana atat de ignorata, caci nu e doar admirabilul subiect, …sunt si imaginile, decorurile sobre pana la lugubru, dialogurile marcante, jocul actoricesc cu o participare de elita (Peter O'Toole, Colin Firth, Andréa Ferréol, Gottfried John, Marie Trintignant, Walter Gotell ), dar mai mult si mai ales este sub-plotul sugerat de nenumaratele aluzii, simboluri, semnificatii si mesaje criptate.




In Wings of Fame ni se spune ca dupa ce murim, o parte dintre noi ar ajunge la un hotel de lux situat pe o insula invaluita in ceata, necartografiata. In ea, vom fi cazati atata vreme cat pe Pamant reusim sa ramanem in actualitate. Functie de faima din prima viata, beneficiem aici de un tratament diferentiat. Daca am fost o persoana publica in mare voga, indiferent de domeniu de activitate, vom primi cel mai grandios apartament si cea mai curtenitoare atentie; daca insa nu am reusit sa ocupam decat mici spatii din sufletul celor apropiati, atunci am putea capata cel mult o camera marunta si insalubra din subsolul cladirii, amenajata sumar, printre instalatii si materiale depozitate. Iar daca n-am contat pentru ceilalti; daca am fost anonimi si absenti, atunci e posibil sa nici nu debarcam vreodata pe insula stabilimentului, si sa ramanem vesnic, inotand haotic in apele ce o inconjoara…..un fel de Styx legendar

Si nu-i numai asta…dupa cum nici in viata nimic nu-i permanent, la fel si in hotelul-purgatoriu lucrurile se afla intr-o continua devenire. Daca ai fost, de pilda, un recordmen ce a prins prima pagina a actualitatilor sportive si la numai un an de la decesul tau opinia publica s-a reorientat catre noul campion, atunci vei fi declasat. Din apartamentul ce ti-a fost alocat initial, vei fi mutat intr-o garsoniera, si apoi de acolo intr-o anexa si mai modesta…iar cand presa pur si simplu nu va mai vorbi de tine, si nimeni nu isi va mai aminti, vei fi alungat…Filmul nu ne spune unde, insa de fiecare data cand cineva e uitat pe Pamant, el dispare din aşezământ, fara sa i se pastreze nicio urma, ca si cum nu ar fi existat niciodata.



Intr-un loc ca asta “convietuiesc” fara sa se influenteze intre ei, poeti, anarhisti, logicieni, teroristi, cateaua Lassie, copilul Lindbergh, mentori si guru spirituali, Albert Einstein, Dr. Anna Frisch, Ernest Hemingway si Horace T Merrick.etc..



Influentele Sartriene (Diavolul si Bunul Dumnezeu) sunt evidente, intregul scenariu dezvoltand original si teza potrivit careia eternitatea ne-ar fi fost daruita doar pentru a ne retrăi si aprofunda viata terestra, acolo unde suntem mult prea grabiti, prea agitati, si mult prea impulsivi pentru a putea cantarii corect toate atitudinile, ori toate consecintele lor.





Personajul principal, este un actor (numele Valentin spune multe) in culmea gloriei, cu aroganta si ifosele de rigoare, dar si cu un trecut plin de negura care i-a favorizat semnificativ ascensiunea prin "scurtaturi"; intre ele plagiatul unei carti ce ii refuza autorului de drept recunoasterea meritata, doborandu-l moral. Al doilea il ucide pe primul si moare la randul lui intr-un accident stupid produs in valmaseala din atentat. Notorietatea vedetei se transfera in parte si ucigasului, asa ca amandoi, vinovat si victima, trebuie sa imparta impreuna anticamera aneantizarii, intr-o confruntare de mare delicatete spirituala.

Plotul superb, intregit de o cinematografie de gala (Alex Thomson ) ofera o suita de scene cheie si de magnifice declinari filozofice, lui Peter O’Toole lasandu-ise in scopul asta o liberate deplina a textului, iar incepatorului Colin Firth, sarcina deloc usoara de a il sustine.



Un actor traieste cel mai intens prin publicul lui. Intocmai ca un peste ce se zbate pe uscat, un actor mare nici nu se poate dispensa vreodata de ambientul vital, care pentru el se numeste scena (...sau platoul), asa ca Cesar Valentin, in alt plan al story-ului se stinge de la sine, simultan cu estomparea imaginii lui din constinta colectiva…Nici nu e nevoie de o "judecata de apoi" pentru asta..declinul lui e nostalgic si tragic…atat de tragic incat induioseaza pana si calaul.



Scena finala, un corelar a tot ce se intampla in aceasta productie, trebuie comentata. Inapoi la viata de pe Pamant prin mijlocirea Fortunei, Valentin intelege imediat ca revenirea e iluzorie. Nimeni nu ii mai atine calea. Nu reporteri, nu fani, nu paparazzi …Nimeni nu il mai opreste sa il salute, nimeni nu il mai asalteaza, iar in sala de cinemateca de la periferie, unde inca s-a mai programat o integrala de-a sa, niciunul din cei trei, patru, spectatori nu il mai recunoaste macar si accidental, in asociere cu imaginile de pe ecran…Intr-un colt de cafenea, distrus, parasit si de ultimul martor al apusei celebritati, cu privirea pierduta Cesar e un invins..

Din spatele ferestrelor insa, intelegandu-i caderea, tanarul amic ce tocmai plecase, angajeaza in graba o gasca de eleve care tocmai trec prin fata localului…Ele trebuie sa patrunda in incinta, sa fie surprinse de cel pe care il identifica rapid acolo, sa il inconjoare in idolatrie si adulatie…printre solicitari isterice de autografe….si ele fac ce li se cere, iar actorul renaste, asa cum renasc de fiecare data actorii, prin intermediul unui scriitor (dramaturg) si a publicului receptiv si ingaduitor…reluand viata din propriul purgatoriu …prin mijlocirea Fortunei….inca o data....



Wings of Fame nu se termina odata cu sfarsitul proiectiei de pe ecran…mai dureaza inca o buna bucata de vreme si dupa asta, iar pentru cei mai multi, el va continua sa ruleze mereu, pe undeva prin adancul fiintei. Du-te sa vezi cum va fi si cu tine, la capatul celor 116 minute de film, atunci cand luminile se vor aprinde in sala…sau cand intunericul iti va invada fiinta…


Partea optimista a mesajului acestui lung-metraj e ca, in final, uitarea (the oblivian) ne va cuprinde pe toti…iar gandul asta, subliminal adaugat peliculei instaleaza pirat un puternic efect reconfortant…..Sa ne bucuram asadar....!!


Picanterii:
-cele mai multe dintre comentariile lui Valentin sunt in afara scenariului scris si lasate la latitudinea lui Peter O’Toole caruia, in schimb, i s-a explicat doar viziunea regizorala a personajului. Pentru ca aceasta curajoasa initiativa sa nu ii puna in dificultate pe interlocutorii sai, replicile au trebuit reinventate ad-hoc in platou.

-filmarile s-au petrecut intr-un hotel din Nisa (Nice), pe care s-au aplicat decoratiuni imaginate in stil suprarealist. Eclarajul special a reclamat intreruperea serviciilor de gazduire pentru turisti, iar echipa de filmare a locuit amplasamentul pe perioada turnajelor.

- iesirea inapoi in lumea reala, pe o gura de metrou, s-a realizat “pe viu” in orasul Bruxelles, socotit de regizor ca cel cu o atmosfera suficient de apasatoare incat sa corespunda cerintelor din ultimele cadre ale productiei. Orasul a confirmat pe deplin asteptarile.

-foarte multe elemente scenografice au semnificatii complexe ce tin de sensul general al plotului. Descifrarea lor impune vizionarea repetata a peliculei..cu o foarte mare atentie.

-numele Valentin este alegoric. In tinerete actorul Peter O'Toole a fost adesea comparat cu marele Rudolph Valentino si chiar interpretat ca o revenire a acestuia pe ecrane

Acest topic a fost editat de The Dude: 25 Jun 2014, 10:53 AM

[The Dude]

Balonul Rosu
"Le ballon rouge" - Albert Lamorisse (1956)


Pascal - le petit garçon: Could you hold my balloon while I'm in school?


Baloanele colorate umplute cu heliu au o constiinta proprie, personalitate, multa intelegere, un devotament infailibil si o simbiotica apropiere de copii, cei cu care impart in taina un univers doar lor cunoscut.



Chiar daca umbla numai cu nasul pe sus, baloanele colorate incarcate cu heliu traiesc intr-o lume frumoasa, in care exista adevarat, socializeaza empatic, iubesc patimas, sufera cu sfiala..si mor iremediabil; pentru ca s-a demonstrat stiintific: baloanele colorate care plutesc prin aer contin heliu doar intr-o mica masura. Mai au, amestecat prin gazul asta ilar, si altceva..ceva cu care se infoaie singure, ceva fara de care nu si-ar avea niciun rost, un ingredient esential: extract din puritate de copil.

Asa au fost ele alcatuite si imaginate: sa absoarba tot ce e mai frumos din sufletul picilor si pentru asta, din prima clipa in care sunt umflate, ca sa se poata implini, fiecare balon isi cauta perechea. Pustiul predestinat numai lui.. Si se intampla usor, pentru ca atunci cand se intalnesc, copil si balon, ei se recunosc deopotriva imediat, si se impreuna cu voiosie gata de orice isprava…



Despre o astfel de confluenta e vorba in filmul Le Balon Rouge, dar si despre, visare, solidaritate, incredere, stralucire si prietenie.. Despre tristetea baloanelor care nu si-au gasit copilul potrivit, dar mai ales despre rautatea copiilor care nu au un balon.



Orice s-ar spune in plus ar putea deturna si sensul, si marturia celor doar 35 de minute ale proiectiei..caci dincolo de posibilele comentarii, poemul asta structurat din imagini, e obligatoriu de vizionat.

Un cinema simplu, cu preluari iscoditoare si insinuante, in secvente precis alese.
Cu putina butaforie, interesante rezolvari si remarcabile contraste de culoare, surprinse in cadre sugestive.



Pana sa se mute intr-alta parte, inima unui copil ii locuieste privirea, iar tu ai trecut de atatea ori pe langa fara sa observi vreodata ce spun ochii baietelului, ori fetitei, care poarta un balon… Nu-i prea tarziu: Fa asta acum !!!.....Du-te sa vezi un copil si balonul lui…cea mai deplina si sincera companie posibila.



Picanterii:

-este singurul scurt metraj care a reusit sa castige vreodata un premiu al academiei de film (Oscar); la sectiunea scenariu, desi in pelicula nu sunt decat cateva dialoguri.
- filmul a intrat imediat in programele scolare de invatamant din SUA, devenind astfel cea mai reprodusa pelicula (peste 20 000 de copii pe 16mm numai intr-un singur an). A completat educatia generatiilor de americani si canadieni din 1960 si pana in 1994.
- in rolurile principale, realizatorii ai unor interpretari naturale si de mare finete, Pascal Lamorisse si Sabine Lamorisse (frate si sora) sunt fiul si fiica regizorului Albert Lamorisse.
- in cronica sa scrisa cu prilejul lansari productiei pe dvd, Owen Gleiberman afirma ca "More than any other children's film, The Red Balloon turns me into a kid again whenever I see it ... “ si e cel mai comun dintre sentimentele care ii incerca pe spectatorii ce au urmarit "Le ballon rouge".
-aparut la zece ani dupa terminarea celui de-al doilea mondial, care pentru Franta a insemnat o crunta experienta, filmul asta trebuie inteles in contextul acelui moment...la fel si simbolurile lui.
-poate fi vizionat in conditii foarte bune aici la aceasta adresa.










Acest topic a fost editat de The Dude: 27 Jun 2014, 06:22 PM

[The Dude]

Ultimul Țărm
On the Beach - Stanley Earl Kramer (1959)


…..sa poti sa apreciezi asa cum se cuvine un film tematic, de acum mai bine de 50 de ani, a devenit deja o treaba al naibi de complicata. Desi la vremea ei productia asta a starnit asemenea ecouri, incat a influentat decizii guvernamentale si chiar strategii poiltice mondiale (este posibil sa ne fi salvat chiar specia de la extinctie), astazi ea ne apare prafuita, suprainterpretata actoriceste si modest convingatoare ca marturie.




S-a spus ca ar fi un SF, pentru ca scenariul pornea de la o nuvela SF, insa eu l-as include fara prea mari retineri in grupa filmelor de autor. Ca sa poata ajunge acolo, un lung-metraj trebuie sa indeplineasca cumulativ cateva conditii, intre ele, esentiala fiind existenta unui public dedicat artistului si care sa cunoasca opera de pana atunci a acestuia…Pornind de aici, regizorul (in cazul nostru), se poate cita pe sine, din operele anterioare, poate relua ideei neduse pana la capat in celelalte realizari, ori poate comenta intr-un mod foarte personal, fara riscul de a fi gresit inteles…

Stanley Kramer nu face explicit exercitiul asta in Ultimul Țărm, insa felul clasic in care utilizeaza simbolul, mai exact stilul inconfundabil cu care ne obisnuise anterior, este distilat aici pana la nivel de esenta. Vizionand pelicula, doar cel care cunoaste reusitele lui Kramer (se face vadit apel la el) poate sesiza rafinamentul speculativ si pasul inainte in ordinea devenirii acestui minunat creator. Si e o importanta descoperire pentru oricine.



Subiectul zice de lunile urmatoare celui de-al treilea razboi mondial. Confruntarea a fost un dezastru general, iar in urma ei lumea moare. A murit deja in emisfera nordica si acum, norul radioactiv ucigas se indreapta amenintator catre ultimul loc populat: Australia..

Sperantele sunt infime, iar celor care mai sunt in viata le sunt distribuite pastile de eutanasiere, pentru un sfarsit linistit si lipsit de chinuri. Singurul submarin american ramas intreg incearca sa dezlege misterul semnalului in cod morse, parvenit haotic si incoerent dintrun loc in care nu ar mai trebui sa fie vreun supravietuitor. Asta, alaturi de investigarea gradului in care cercul arctic e capabil sa opreasca norul criminal sunt misiuni pline de optimism pe care echipajul navei le adopta cu entuziasm. Din pacate amandoua se vor dovedi simple iluzii…





Povestirea pe care e tesut scriptul (nuvela lui Nevil Shute) a facut mare valva la randul ei, alegerea lui Kramer nefiind privita cu ochi buni aproape de nimeni..Studiourile au fost retinute si investitorii sceptici, in timp ce critica se temea fatis de raspunsul negativ pe care filmul l-ar fi putut primi. Intr-un gest fara precedent armata americana, a facut public un comunicat ostentativ prin care refuza sa puna la dispozitia productiei echipamente militare, ori accesul pentru turnaje in vreuna din bazele sale.



In fata tuturor acestor gesturi ostile Stanley Kramer a inteles ca nu ii va fi nici simplu, nici usor, asa ca inarmat cu o incredere oarba, s-a ambitionat sa infrunte provocarile cu orice efort…si bine a facut.



Cum datele problemei ramaneau constante in privinta castingului si a scenariului, atentia s-a concentrat in directia cinematografiei si a viziunii regizorale, de aceea “On the Beach” exceleaza in cele doua directii.



Cea mai mare reusita sta in atmosfera instituita. Condamnate irevocabil, si traind la limita, personajele ce defileaza pe ecran nu sunt deloc tragice. In fapt sunt ireal de naturale si de impacate cu teroarea destinului lor. Viata le continua nealterat, in acelasi ritm. Pana la urma ce s-a schimbat ??.. doar termenul final s-a scurtat considerabil. Atat. Si ce-i cu asta ?? O reasezare a programului si basta...



Ca intotdeauna si ca mereu, unii isi incearca in continuare norocul in afaceri, considerand ca sansele de reusita sunt mai bune acum, altii se intrec in confruntari sportive mizand pe reguli mai flexibile, filozofii cauta explicatii si raspunsuri adecvate cazurilor extreme, alcoolici au justificari mult mai solide pentru viciul lor, iar credinciosii se roaga cu si mai mult sarg, fiind convinsi ca inca pot rezolva lucrurile in felul asta, si ca ce se intampla nu e decat un test divin..peste procesiunea lor remarcam in treacat imaginea sugestiva a unui banner cu mesajul “There is still time… brother”





Pe masura ce plotul avanseaza, tot nu asistam la nicio revolta. Ba mai mult, fiecare pare mai acaparat de preocuprea unui sfarsit cat mai in acord cu aspiratiile sale; ori cu grija nefireasca fata de imaginea pe care o va lasa, in clipa mortii (inutila atata vreme cat nu va ramane cine sa o evalueze). E o fabuloasa radiografie spirituala a societatii in scenele astea, dar si o meditatie critica, acida.





Finalul e implacabil. Cei mai multi vor lua pilula; gestul de tandrete cu care tanarul cuplu din debutul proiectiei face asta, impreuna cu fetita din leagan, e memorabil…Iar secventele cursei de automobile in care nimeni nu mai alearga cu adevarat pentru victorie, ci doar pentru a obtine un accident cat mai spectaculos si mai fatal, intrerupte de sinuciderea prin asfixie a expertului in fizica nucleara, sunt coplesitoare.





Prin cadre discret strecurate, Kramer induce insa, in subtext, ideea ca sfarsitul omului pe Pamant nu-i chiar atat de catastrofal. Daca natura pare sa fie neutra in derularea evenimentelor (asteptand cuminte sa isi reintre in drepturi), lucrurile fabricate iau atitudine si nemultumite refuza sa mai asculte. Au crezut in om si l-au servit cu devotament, dar el le-a inselat increderea dovedind o slabiciune si o lipsa de inteleptciune incalificabile. Portiera masinii care refuza sa se inchida, filmata in racursi asta ne spune..





Pentru un script postapocaliptic, curajul de a prezenta in ultimele imagini strazile pustii si absenta vietii dintro metropola, e unul extrem, pe care nici nu imi amintesc sa il mai fi intalnit pe undeva (de fiecare data, in celelate ocazii in care l-am vazut, mai devreme sau mai tarziu, aparea mereu cineva, sau ceva). Printr-o metafora de mare impact, dupa ce rataceste prin orasul parasit, camera se opreste si focalizeaza insinuant bannerul comuniunii religioase, in acelasi loc unde l-am zarit prima data, lipsit de sens de acum. Ironic in succesiunea povestii, (el nu mai are cui sa se adreseze, piata e goala, oamenii nu mai sunt) dar extrem de actual si de incurajator pentru spectatorul ingrozit de ce vede: “There is still time… brother”.





Inregistrat pe durata unui an (intre 1959-1960), in locatii diferite din America si Australia, Ultimul Țărm a avut premiera simultan in cateva mari orase din lume intre care si Moscova, socand publicul de peste tot. Astazi tu stii ca posibilitatile ca lumea sa fie nuclear distrusa sunt foarte mici, insa Du-te si vezi cum era atunci..du-te sa vezi cinematograful militand pentru salvarea umanitatii.....si o stare de spirit, cu trairi excelent surprinse.



Picanterii:
-tenacitatea lui Kramer in a obtine sprijinul ce i s-a refuzat in America, a fost una supranaturala, iar rezultatele ei, pe masura. Nu numai ca a reusit sa capteze interesul unor importante institutii, dar The Royal Australian Navy, The Victorian Railways, The Victorian Police si chiar Primul Ministru: Sir Robert Menzies, au sprijinit si ajutat substantial productia fara pretentii financiare.

-abundenta unor neconcordante in ce priveste imaginile ce prezinta submarinul american, indicatiile cadranelor de ceasornic ce apar in diverse momente, alte elemente de compozitie scenografica, sunt pur accidentale si au motivatii in conditiile dificile in care s-au inregistrat imaginile. Chiar si asa, identificate in postproductie ele au ramas necorectate. Scopul declarat al mentinerii lor a fost justificat de nevoia creeri unei stari de confuzie necesara promovarii sugestiei ca tot ce a fost realizat fizic de om se intoarce cumva impotriva lui. O idee pe care Kramer si-ar fi dorit-o mult mai dezvoltata decat apare pe ecran.

-este primul film in care Ava Gardner apare ca artist liber..Pana la acest rol, ea fusese doar angajata, cu salariu lunar si cu o retributie modica. De asemenea este primul film in care Fred Astaire joaca un personaj ce nu danseaza.

-pentru a putea prelua imagini cu strazi nepopulate, s-au utilizat primele ore ale diminetii, iar trecatorii ocazionali au fost rugati sa evite anumite trasee in intervale precis stabilite (Berwick – Melbourne). De asememenea s-au oferit sume de bani soferilor care doreau sa traverseze podul Golden Gate Frisco, pentru ca acestia sa fie de acord sa isi devieze intinerarul, astfel ca filmarile din elicopter sa poata surprinde ansamblul necirculat.

-criza cubaneza, declansata la doi ani dupa lansarea “On The Beach”, a gasit resursele necesare pentru a nu degenera intr-un razboi atomic si in mesajul acestui film. A fost pentru prima data cand, in communicate oficiale de la cel mai inalt nivel al deciziei s-a invocat posibilitatea unui dezastru anuntata de o productie cinematografica. Desi in acel moment patrimoniu militar mondial, nu detinea arme atat de periculoase incat sa distruga lumea (ci numai o parte din ea), semnalul de alarma a fost luat in serios si insusit ca rezultat al unei experiente intamplate.



The making off:






Acest topic a fost editat de The Dude: 2 Jul 2014, 11:02 AM

[The Dude]

Post dublu anulat

Acest topic a fost editat de The Dude: 4 Jul 2014, 06:45 AM

[The Dude]

Post triplu anulat !

Acest topic a fost editat de The Dude: 4 Jul 2014, 06:47 AM

[The Dude]

postare repetata.....anulat

Acest topic a fost editat de The Dude: 4 Jul 2014, 07:05 AM

[The Dude]

postari multiple due to system malfunction......

Acest topic a fost editat de The Dude: 4 Jul 2014, 07:06 AM

[The Dude]

Culoarea sentimentelor
The Help - Tate Taylor (2011)



Din fata camerei de filmat treaba pare si simpla, si la indemana…De aceea a existat mereu, exista, si din pacate va mai exista inca, un soi de actori, nu foarte daruiti, care se cred regizori, inghesuindu-se cu ascutisul coatelor sa uzurpe aceasta pozitie. Inarmati cu un intreg arsenal de tehnici, si cu o lipsa totala de scrupule; mimand calitatile necesare si trecandu-si fara rusine pe numele lor munca si talentul tuturor celorlati participanti dintro echipa de filmare, (da, Woody Allen, de tine zic), aceasta specie va dainui.

Lejeritatea condamnabila, prin care impostura poate accede in cinematografie (de la snobismul din sala de spectacol, si pana la frivolitatea criticii dispuse la orice compromis) a mai fost comentata aici si de data asta nu o sa reluam discursul. Ne vom ocupa in schimb de un grup mult mai interesant: cel al regizorilor nascuti, ce nu au avut sansa de a isi urma cursul firesc al devenirii, si care pentru a putea ramane aproape de pasiunea lor (platoul de filmare) au acceptat temporar chiar si pozitia de actor. De acel potential tacut, care fie din lipsa curajului, fie din scepticism si neincredere in propriile forte, fie din vanitate, refuza incercarea.





Am vazut deja cazul lui Kasi Lemmons (Eve’s Bayou), unde o actrita modesta s-a transformatat, luand taurul de coarne, intr-un regizor genial, iar azi il vom aborda pe Tate Taylor, un performer despre care nu se pot spune prea multe, dar un ireprosabil teoretician al scenei teatrale si, iata, un fenomenal director de film, pentru ca subiectul discutiei noastre: The Help, al doilea lui lung metraj, este un devastator testimonial autobiografic, transpus pe pelicula in cei mai exigenti termeni novatori imaginabili.





In general, o productie de mare succes, construieste abil si temeinic structuri narative care converg spre una, doua, trei…foarte rar patru, sau cinci, scene cheie de mare intensitate, ce concentreaza tema abordata in puternice momente expresive. The Help insa functioneaza aproape invers. Daca in prima jumatate a sa cadrele supraincarcate emotional sunt prezente cat pentru un intreg film, in a doua parte ele se tin lant si capata o stranie continuitate, rar si succint intrerupta in acalmii de durata clipei. E un procedeu costisitor ce consuma uriase energii si reclama considerabile disponibilitati empatice.







Fara echivoc, in ciuda a tot ce se intampla pe ecran pe timpul celor 146 de minute, filmul asta nu e despre rasism. Si nici despre un proiect editorial secret/riscant, initiat de trei prietene ad-hoc, total diferite, dar cu interese care coincid.

Desigur, se vorbeste mult despre negrii a caror stare de sclavie s-a schimbat pentru o perioada intermediara in aceea de rândaş cu simbrie; despre felul discriminatoriu in care erau tratati cetatenii de culoare din cel mai radical loc al Americi anilor ’60 (Jackson, Mississippi); despre abuzuri, inechitati, injosiri flagrante, ori despre un atac destabilizator al sistemului prin literatura....etc. E adevarat, insa The Help foloseste toate astea ca background, si numai ca sa scoata in fata o curioasa increngatura: bonele menajere de culoare, de pe pozitii subalterne, sunt mame surogat pentru copiii albilor; si pentru copiii acestora, iar cele mai longevive, pentru copiii, copiilor lor. In felul asta albii-stapani au pierdut controlul si abilitatile educationale, iar servitoarele, prin consecinta, au dezvoltat adevarate vocatii pentru ele.

Ca urmare, generatiile elitei sunt crescute si instruite intr-un spirit diferit de catre slugi, ce insereaza si promoveaza in odraslele ingrijite, conduite morale proprii de tip cod etic, dar care se pierd inexplicabil pe parcurs, raporturile existente perpetuandu-se paradoxal sub aceiasi forma. Ce e special in story e ca anormalitatea conjuncturii nu e nici ea incriminata, ci doar atent radiografiata, intr-o cronologie progresiva cu multe meandre. Un scenariu atat de greu si de complicat, dar care curge lin si acaparant, intr-un amalgam de personaje perfect compuse de artisti cu posibilitati ce nu par sa aiba limite; caci The Help este un film ce degaja o colosala forta a interpretarii.





Calitatea imaginii, tratata cu o rigoare ce aminteste de precizia orologeriilor elvetiene, e si ea exemplara...Nu-i nici cea mai firava fisura in modul de expunere al cadrelor. Chiar si atunci cand se filmeaza in conditii de noapte eclarajul utilizat e calibrat milimetric. Ajuta mult la asta optiunea pentru reprezentari luminoase, pline de culoare, preluate stationar, ori cel mult in travelinguri lente. Cine procedeaza asa intr-o pelicula, transmite publicului larga deschidere pentru adevar, dar mai ales impartialitatea, acuratetea si obiectivismul relatarilor sale.....Prin iconografia limpede si clara, multe dintre barierele spectator/cineast dispar pur si simplu, iar The Help straluceste cu fiecare act intocmai ca un briliant rotit in raze sclipitoare...





In camera saracacioasa a lui Aibileen, Skeeter: Cum e sa cresti un copil alb, atunci cand acasa, propriul tau fiu e ingrijit de altcineva ?? Aibileen nu raspunde..aparatul de filmat, urmarind privirea ziaristei, descopera si el pe perete fotografia unui pusti absolvent, iar Aibileen, in picioare, cu fata intoarsa la geam are ochii inecati in lacrimi….Ce dialog ar mai fi necesar ??..cati regizori comunica asa cu privitorul ???





Scena (pe muzica de Bob Dylan) in care Hilly, incurajata de trufie si alcool, intra vijelios pe veranda casei lui Skeeter proferand amenintari si injurii, balanseaza in putine secunde intreaga intriga a scriptului reorientand-o spectaculos..Atitudinea complet neasteptata a mamei, declansata spontan si adanc, urmare a lecturarii cartii scrise de fiica (in care acuze si imputari grave o vizau direct), e fascinanta si evocatoare....Nu numai ca cele doua se raintorc una catre alta, dar ele se si asociaza de o maniera eroica, induiosatoare…Care este copilul ce poate ramane de gheata, atunci cand parintele, distant si ostil pana atunci, ajunge sa ii spuna: sunt mandru de tine…?? ..sau, ce replica ar putea raspunde declaratiei: “esti mai bun decat am putut fi eu vreodata: pentru o generatie curajul a lipsit din casa asta, iti multumesc ca l-ai readus in familia noastra…” ori, mai exact : Charlotte Phelan: Courage sometimes skips a generation. Thank you for bringing it back to our family.





Imi dau seama ca la Du-te si vezi colcaie o inflatie de superlative ce ar putea deranja..Caut sa diversific atat cat pot elogiile, dar mai ales sa pun un echilibru in ele, insa cronicile de aici vorbesc selectiv doar de productii certate ireconciliabil cu mediocritatea. Incap in rubrica asta numai filmele exceptionale si din cand in cand cate o capodopera…Mai tii minte cum arata una ?? Iti e dor sa o reintalnesti ?? Du-te si vezi The Help …Vorba unui slogan:Tocmai te-am rezolvat !

Preacher Green: If you can love your enemy, you already have victory.









Picanterii:
-cartea ce a prilejuit scenariul filmului, a fost scrisa de Kathryn Stockett, o prietena a regizorului Tate Tylor, cu care acesta a copilarit in Jackson, Mississippi. Inainte de a fi acceptat de o editura, manuscrisul a fost respins de alte 60.

-the help= ajutorul, aici cu sensul de ajutor dat in intretinerea unei case (corespunzand activitatii de menaj, sinonim = servitoare, slujnica), cel pentru mentenanta/administrarea unei gospodarii, a unui camin; a capatat o traducere bizara cu ocazia publicarii volumului in limba romana. “Culoarea sentimentelor” este o aluzie la atasamentul doica/prunc ce n-ar tine seama de culoarea pieli, .... si o alegere total nepotrivita. Tentant in raport cu textul era cuvantul "sprijinul", dar avand in vedere ca HELP este un termen cuprins in dictionarul limbajului universal, indicat ar fi fost ca el sa ramana asa, adica netradus.

-in carte nick-ul Skeeter (tantar-picioare de tantar) ii este atribuit Eugeniei, din cauza constitutiei avute in copilarie. Filmul nu explica in niciun fel apelativul.

-in 2011 The Help a obtinut 5 nominalizari la Oscar si un singur premiu (rol secundar Minny - Octavia Spencer, care a mai primit tot pentru asta un glob de aur, si un BAFTA ) Spectaculoasa, corecta si unanima a fost insa decizia S.A.G.A. – 2012 (Screen Actors Guild Awards) care a premiat in corpore 12 roluri ( !!!) ale productiei.


The making off:





Acest topic a fost editat de The Dude: 4 Jul 2014, 06:58 PM

[The Dude]

Pulp Fiction
Pulp Fiction - Quentin Tarantino (1994)

"spectacularly entertaining piece of pop culture...a startling, massive success."


Vorbind cu seriozitate despre impostura si arivismul din regia de film ajungem, inevitabil si de fiecare data, la cazul suficient de controversat al lui Quentin Jerome Tarantino. un personaj fara studii de specialitate (academic certificate), ba chiar mai mult decat atat: unul ce nu a reusit nici macar sa isi termine liceul, dar care a furnizat totusi celei de-a saptea arte o importanta si semnificativa contributie.

Provenit dintro familie dezorganizata, cu putine componente ereditare de tip artistic (un parinte teatralist obscur, si muzician amator), Quentin are primul contact cu sala de proiectie in frageda copilarie, atunci cand, prietenii ocazionali ai mamei ii cumparau bilete la filme de categorie B sau C, pentru a il putea indeparta de casa.

Altfel un tip destul de hotarat, la numai 15 ani ia viata pe cont propriu, abandonand colegiul pentru o scoala de teatru, pe care insa o va parasi la fel de subit si de nonsalant.



Ambitiile sale, canalizate initial spre actorie, aveau sa se reorienteze si sa se amplifice in directia cinematografiei abia odata cu angajarea la video-rental-shop-ul numit: « Video Archives » din Manhattan Beach-California.



Detinut si administrat impecabil de Lance Lawson si Dennis Humbert, magazinul era un urias succes in decada ’80 (anii de glorie ai video sistemelor VHS-Betamax); iar pentru mai bine de un an de zile el avea sa devina chiar cel mai important centru de inchiriat video casete din intrega lume, confirmat statistic.

Asta explica insa doar in parte strania coincidenta ce a aglomerat in jurul stabilimentului o intreaga fauna de aspiranti la cultura (autointitulata "the archivists") ce avea sa rodeasca, in timp afirmand din randurile ei mai multe nume grele: Roger Avary (scenarist/director - The Rules of Attraction), Daniel Snyder ( producator- Dreams on Spec), Josh Olson (scenarist-A History of Violence), Jeff Maguire (scenarist-In the Line of Fire), Adam Rifkin (director si scenarist – MouseHunt,Underdog), John Langley (creatorul serialului COPS), Danny Strong (scenarist-The Butler, Recount) si altii.



Ne putem doar imagina impactul unui asemenea mediu asupra tanarului adolescent, debusolat si necunoscator, asaltat dintr-odata atat de oferta gratuita, nelimitata si tentanta a rafturilor pline cu productii din toate genurile, cat si de nevoia mentinerii unui nivel al participari la discutii, corespunzror polemicilor din jurul sau.




Caci este complexul infruntarilor de idei dintre membrii grupului (ce accelerau patologic interesul archivistilor pentru vizionari cat mai multe si mai diverse) cel care ii impune lui Tarantino un regim intensiv si un ritm epuizant, ce a culminat (dupa propriile declaratii) la blocarea in fata ecranului timp de peste zece ore zilnic, pe durata unor luni neintrerupte.

Acestei perioade eroice si acestor trairi extreme le datoram filmul Pulp Fiction, dar si intreaga cariera a lui Quentin.



In lipsa educatiei si a unui traseu prestabilit nici nu existau alte posibilitati, iar ideea geniala de a compune un scenariu care sa mixeze cap la cap scene cheie a unor productii selectate aleatoriu (in mare lor majoritate de importanta secundara), nici nu mai pare acum atat de nefireasca, ci mai degraba o consecinta normala a unei conjuncturi fericite.

"The miracle of Quentin Tarantino's Pulp Fiction is how, being composed of secondhand, debased parts, it succeeds in gleaming like something new."

Desi meritul gaselnitei ar trebui sa se imparta proportional suportului oferit de anturaj, iar intr-o mare masura si co-scenaristului Roger Avary, creditul intregului demers ramane atribuit lui Quentin Tarantino, printr-o suita de imprejurari ce elimina elegant si credibil alte posibile pretentii paternale (justificate in opinia mea).



Plecat de la structura unui triptic cinematografic, inspirat din antologia Black Sabbath - Mario Bava (1963), Pulp Fiction (fara un nume la acea data) ar fi trebuit sa contina trei filme scurte dupa cateva povestiri distincte scrise de Tarantino, Roger Avery si Adam Rifkin, insa lucrurile au mers prost.

Dupa mai multe alambicate convulsii, abia la doi ani dupa demarare proiectul ajunge sa capete o forma apropiata de cea ce stim azi. Adica, el a renuntat la cele trei scenarii diferite, ca si la partea ce ii revenea lui Rifkin, contopind si completand lipsa cu scene extrase din alte productii planificate, ori aflate in lucru, la Quentin si Avery separat. Scriptul are de data asta un caracter neclar si confuz, ce mizeaza totul pe socante descarcari violente de moment, alternate unor scene ceva mai domestice.



Si doar in acest punct este sesizata conexiunea dintre elementele disjuncte ale narativului si fenomenul pulp (activ in publicistica dintre 1900-1950), ce reprezinta acea literatura de aventuri livrata pe tarabele matinale, in serial, si tiparita pe hartie ieftina (wood pulp support, opusa celei de calitate "glossies" sau "slicks"), iar constatarea redirectioneaza demersul artistic catre un sens si o forma completa…dar ii si sugereaza cel mai potrivit titlu.



Cu o perioada de gestatie care s-a intins pe durata neoficiala a opt ani (oficial, doar patru) si strabatand etape ale devenirii care i-au schimbat radical si compunerea si mesajul (in mai multe randuri) Pulp Fiction apare pe ecrane in 1994 declansand o adevarata panica in randul criticii, consternate la inceput de imposibilitatea incadrarii lui in vreun gen precis. In final, prin excludere, s-au retinut numai opt(!!) posibile apartenente: post-modernism, noir, neo-noir, comedie, drama, thriller, comedie neagra, fantasy...Pentru restul aprecierilor, confuziile si dezbaterile aprige continua si azi.



Orice ar fi insa, plotul nu e chair atat de complicat precum pare.
Sunt doar sapte segmente mari si late :

1. "Prologue—The Diner"
2. Prelude to "Vincent Vega and Marsellus Wallace's Wife"
3. "Vincent Vega and Marsellus Wallace's Wife"
4. Prelude to "The Gold Watch" (a—flashback, b—present)
5. "The Gold Watch"
6. "The Bonnie Situation"
7. "Epilogue—The Diner"

Prezentate intr-un narativ circular si intr-o dezordine planuita (4a, 2, 6, 1, 7, 3, 4b, 5.), cateva dintre capitole sunt suprapuse (1 si 7), iar doua includ puncte de vedere alternative (2 si 6). Fiecare dintre cele sapte parti ale filmului metamorfozeaza scene de referinta ale unor productii alese pe criterii subiective, ce nu tin cont de cotatiile lor, ori de pozitiile ocupate in clasamentele de specialitate, principalele influente fiind atribuite cineastilor: John Badham, Jean-Luc Godard, Brian De Palma , Anna Karina, John Boorman, Dennis Donnelly, Sheriff Buford Pusser, Sam Raimi, Tobe Hooper, Akira Kurosawa, Sydney Pollack, Robert Houston, David Weisman, Don Siegel, Robert Aldrich; cea mai mare izbanda a lui Pulp Fiction constand taman in felul in care functioneaza aceasta bizara selectie.



Nu. Quentin Jerome Tarantino nu e un regizor de film nascut peste noapte din talent, ardoare, munca si inspiratie. In fapt, daca luam in calcul intreaga istorie a realizarii acestei extraordinare pelicule, nu putem spune cu mana pe inima nici macar ca lui i-ar apartine integral scenariul, ca sa nu mai zic nimic de cinematografie.

Nu. Quentin Jerome Tarantino e un scamator, un orchestrator care s-a priceput de minune sa armonizeze si sa fructifice toate oportunitatile ce i s-au ivit in cale. Un prestidigitator cu o impresionanta dexteritate, caruia frumusetea iluziilor oferite iti da voie sa ii scuzi orice, pentru ca pana la urma, de la un cap sau altul, in platou totul nu-i decat spectacol si magie…Du-te si vezi intamplarile ce se deruleaza pe traseul continuu al benzi Moebius, ce poarta ţanţoş numele Pulp Fiction…caci zau ca ai ce vedea.





Picanterii:

-cuvantul “f**k” este rostit in film de 265 de ori. Pe hanul ancutei fimul asta ar fi fost cenzurat de tot atatea ori

-dansul dintre Travolta si Thurman, s-a copiat la indigo dupa cel al Barbarei Steele si Mario Pisu, din filmul lui Federico Fellini, "8½", fiind alegoric.

-in Pulp Fiction rolurile principale au fost scrise dedicat pentru fiecare actor din distributie, cu exceptia caracterului Vincent Vega (John Travolta) ce ar fi trebuit sa fie interpretat de Michael Madsen.

-intrucat instructiunile de platou ale lui Tarantino au fost sumare, lipsite de importanta si colaterale, cea mai mare parte a responsabilitatilor de turnaj s-a transferat operatorilor, asistentilor si cinematografiei..Cateva scene au fost regizate de alte persoane, intre care si Robert Rodriguez, prieten bun cu Quentin.

-dupa obiceiul deja generalizat al filmelor independente, Tarantino si-a supraincarcat productia cu aluzii, mai reusite, ori mai putin reusite, la mediul sub-culturii pop americane, accesibil numai unui grup restrans de admiratori. Azi, cele mai multe dintre ele sunt ignorate, iar autorul care in mai multe randuri a facut dovada unei moralitati indoielnice, insista ca acolo era vorba doar de ironii.

-din bugetul total de 8 milionae de dolari, 5 milioane s-au cheltuit pe salariile actorilor. un raport neobisnuit.

-la inceputul parcursului sau, imediat dupa primele incercari, Quentin Tarantino si-a dorit sa fie numai un scenarist de succes. Fascinat insa de puterea decizionala a directorului de film, dar si de faptul ca din aceasta pozitie orice opera putea fi substantial schimbata , s-a razgandit......

-afirmatiile lui Tarantino, potrivit carora, ar fi scris cea mai mare parte a scenariului intr-un cofee-shop din Amsterdam (Betty Boop) sunt exagerate , aberante si contrazise de toti cei care au participat cumva la productie.

-o atentie deosebita a fost acordata lansarii filmului, pentru care s-au obtinut conditii speciale de prezentare in concursuri (Cannes), interviuri corelate ale vedetelor si o poveste “making off” contrafacuta in mare parte, dar care s-a putut pastra unitara o buna bucata de vreme.

-niciunul dintre cele sapte capitole ale lung-metrajului nu respecta fidel scena de la care s-a inspirat; la toate au fost adaugate elemente aditionale ce tin de cazuri notorii din presa, ori din alte productii care au ajuns la momente similare, si/sau modificari ce contribuie la incadrarea lor in story-ul general propus.

-cele mai multe clasamente importante pozitioneaza Pulp Fiction, pe buna dreptate, intre primele 20 de filme ale tuturor timpurilor, iar in USA, pelicula a fost primita in patrimoniul cultural national. (repet, un film care aici nu ar fi fost imediat interzis)



The making off:







Acest topic a fost editat de The Dude: 9 Jul 2014, 07:06 AM

[The Dude]

Ultimul rege al Scoţiei
The Last King of Scotland - Kevin Macdonald (2006)

“I may wear the uniform of a general, but in my heart I am a simple man”





Idi Dada Amin. Numai rostind acest nume multe spinari simt fiori de gheata....
Da...Fiul unuia dintre fondatorii Kakwa (primul grup etnic din Uganda convertit de la catolicism la islamism), si al vindecatoarei samane Assa Aatte (ce avea in grija si protectie mai multe dintre ierarhiile locale), a ramas in istorie drept unul dintre cei mai odiosi si mai sangersoi tirani de pe mapamond, ce a promovat exemplar metoda exterminarii (prin lichidare fizica), ca forma de guvernare aplicabila oricarei opozitii (avand pe constiinta circa 300 000 de suflete).





Crimele imputate s-au intamplat in toate domeniile de activitate, la toate nivelurile societatii, si au vizat in mai multe randuri comunitati intregi. In ciuda agresivitatii fara margini si a unui sistem de teroare dus pana la paroxism, Idi Amin a fost insa si un adevarat erou al neamului, reusind pentru patria sa o serie impresionanta de succese cu care nu multe administratii statale se pot mandri. Consecintă aproape fireasca a totalitarismului, progresul Ugandei de atunci reuseste insa in mica masura sa ii transfere personalitatea in zona ceva mai convenabila a controversei, chiar daca parte din populatia tarii inca regreta perioada "mandatului" sau.




In alcatuirea impunatorului roman "Toamna Patriarhului" (El otono del patriarca -1975 ) Gabriel García Márquez, care si-a petrecut foarte mult timp studiind cazurile celor mai importante regimuri abuzive, pentru a construi un personaj fictiv puternic conturat si structurat pe profilul dictatorului de pretutindeni (Nicolae Ceausescu included), confirma ca in plamadirea portretului central majoritatea "imprumuturilor" au fost preluate din ascensiunea, discursul si actiunile lui Idi Amin. Ca el este cel mai complet individ din acest punct de vedere si cel mai potrivit destinului despotic ce i-a fost harazit.




Atribuit de exegeti, fara retineri, calificativului: The Most Evil Men In History, Idi Dada Amin se prezenta deja, pe la jumatatea dominatiei sale, cu titlurile autoconferite de "Excelenta, Presdinte pe Viata, Mareshal de infanterie Al Hadji, Doctor Honoris Causa, detinator al ordinelor si decoratiilor VC (Victorious Cross), DSO (Distinguished Service Order) , MC (Military Cross) , Suveran Suprem al tuturor Animalelor de pe pamant si a tuturor Vietatilor din adancul apelor, Invingator al Imperiului Britanic din Africa in general, si din Uganda in special, Rege neincoronat al Scotiei “;

In plin delir egocentric, avea sa isi sanctifice mama, sa aseze in functiile cheie ale carmuirii pe multi dintre cei 40 de fii legitimi (proveniti de la sapte neveste oficiale) si sa faca o problema nationala din macelarirea bestiala a uneia dintre sotii; pedeapsa prin care a dorit sa transmita o pilda si un exemplu intregii omeniri, dar care i-a adus in schimb doar faima de canibal scelerat.




The Last King of Scotland a lui Kevin Macdonald, este in primul rand o replica a peliculei investigative General Idi Amin Dada: A Self Portrait - Barbet Schroeder (1974), si la inceput pare sa aiba unicul scop de a provoca o disputa de specialitate, o polemica divergenta acesteia.

Caci daca Schroeder (cunoscut pana atunci pentru filmele More si La Valee - dar mai ales prin inspiratele colaborari cu grupul Pink Floyd) venea ca un amator in domeniu, Macdonald este un profesionist al documentarului, cumva ofensat de autoportretul lui Amin; nu de lipsa autenticitatii informatiilor, nu de tratarea superficiala a unui subiect extrem de generos…ci doar de felul in care s-a realizat abordarea lui. Parca simtim asta in primele secunde din King of Scotland (...doar daca anterior am savarsit parcurgerea materialului semnat de Barbet Schroeder)…insa e un sentiment inselator.



Filmul asta nu puncteaza vreo mare izbanda cinematografica, o creatie nemaipomenita, ori o memorabila cronica a unei domnii autoritare..Nicidecum. E mai degraba plin de greseli tehnice, de inconsecvente, si chiar radiaza pulsativ in diletantism; elementele spectaculoase din cariera lui Amin, cu doua trei exceptii, sunt indicate aluziv.....(..si cat de multe se puteau extrage numai din ele ...)......



Productia The Last King of Scotland marcheaza insa o nemaintalnita realizare din alta perspectiva; si multa vreme ai crede ca ar fii vorba doar de un accident norocos, dar re-vizionarea confirma indubitabil dimensiunea ei exceptionala ca fiind una planificata si scontata. Abia constatarea asta face filmul sa poata arata asa cum e, si numai ea m-a determinat sa il propun in rubrica.



Sa ne intoarcem acum la regizorul Kevin Macdonald (nepotul legendarului Emeric Pressburger autor, intre altele, a celebrului Stairway to Heaven (1946) ce avea sa imprumute grupului Led Zeppelin, nu numai titlul hit-ul cu acelasi nume, ci si graficul lent/crescendo al melodiei).

Macdonald este aici un dublu debutant (intaiul lungmetraj - primul nondocumentar), iar ingaduinta la care are dreptul pare sa fie la locul ei, fiindca in cadrele de debut ale productiei (acolo unde James McAvoy - Dr. Nicholas Garrigan e aproape penibil), imaginile exceleaza printr-un caracter informativ, (fara valente artistice) iar narativul e tratat rudimentar.

Pe masura ce timpul trece, de-a dreptul miraculos, filmul creste in maturitate cu fiecare noua secventa a lui, sugerand astfel simultan transformarile pe care le prezinta, si anume: a directorului ce devine din documentarist-artist, a politicianului ce se metamorfozeaza din presedinte in dictator, a omului Amin alunecand subtil din sanatate in alienare. Mai mult, insasi cinematografia participa la proces, toate scenele de calitate ale peliculei aglumerandu-se pe ultimele lui minute, acolo unde gasim, in sfarsit, un tratament profesionist al redactarii si compozitiei, dar si prelucrari inteligente in culoare, menite sa alinieze imaginile cu evolutia dramatismului.

Idi Amin: Look at you. Is there one thing you have done that is good? Did you think this was all a game? 'I will go to Africa and I will play the white man with the natives.' Is that what you thought? We are not a game, Nicholas. We are real. This room here, it is real. I think your death will be the first real thing that has happened to you.



O atat de elaborata si discreta transgresie nu stiu sa mai fi fost in cinema pana acum, dar chiar daca ideea are un precedent, este imposibil ca el sa atinga gradul de imponderabilitate al plotului din The Last King of Scotland, o metafora a carei valoare cei mai multi o echivaleaza, ori o confunda, cu interpretarea splendida, magnifica si stralucitoare a lui Forest Whitaker din rolul principal, rasplatita in cvasi unanimitate cu toate onorurile posibile (oscar, bafta, golden globe…si alte 34 (!!!) de premii best actor).



Pentru a putea acoperii intreaga gama a fatetelor, Idi Dada Amin din The Last King of Scotland, se inventeaza ca un erou bine intentionat, tributar insa educatiei, traditiilor, contextului si dependent de anumite conjuncturi. Esecul lui in paranoia profunda e predictibil, si veritabil asociat unei "boli profesionale" dobandite gradual.

Du-te si vezi cum cred Kevin Macdonald si Forest Whitaker ca s-a instalat aceasta deviere maladiva, studiind fisa medicala a pacientului Idi Amin, cu fiecare etapa de diagnostic, riguros completata la zi de catre doi fini observatori/analisti…


Nicholas Garrigan: If you're afraid of dying it shows you have a life worth living.













Picanterii:

-initial, solicitarea de a se permite inregistrarea peliculei in Uganda, a fost respinsa de oficialii competenti cu emiterea acestor autorizatii, din teama ca populatia va avea reactii ostile, necooperante, ori chiar periculoase team-ului. Cu multa ingrijorare, producatorii au obtinut o audienta la insusi presedintele republicii, Yoweri Museveni, sperand la un ajutor din partea lui. "Presedintele nu numai ca a fost incredibil de bucuros sa facem filmul in tara sa, ci chiar ne-a ajutat cu armata sa, parlamentul si ministrii sai!", a declarat regizorul Kevin Macdonald.

-fiu al unei femei cu puteri paranormale (vraci, saman, vrajitor) Amin a capatat ereditar darul premonitiei ce i-a permis sa vada, in viitor, ziua in care va deceda…Ea i s-a aratat indepartata, la capatul vietii, si intr-un spatiu medical. Dada Amin a fost atat de increzator in viziune, incat nu a avut nici cea mai mica teama de o moarte prematura, formidabila fiind reactia pe care el a avut-o la una dintre nenumaratele tentative de asasinat ce i s-au organizat, atunci cand fara nicio tresarire, s-a indreptat spre agresorul care il tintea de la mica distanta, cu un pistol de mare calibru..l-a palmuit, si abia apoi l-a dezarmat, profitand de starea de stupefactie ce il paralizase pe atentatorul surprins de un asemenea curaj. Episodul este evocat de Márquez in "Toamna Patriarhului", alaturi de precizarea ca previziunea....s-a adeverit. Idi Dada Amin, a murit in patul sau, la o varsta onorabila, de o moarte naturala…fara sa ajunga in fata niciunei instante de judecata.

-in rolul Sarah Merrit, poate fii (cu greu) recunoscuta partenera lui David Duchovny, "Scully" din serialul "Dosarele X", actrita Gillian Anderson.

-caracterul Dr. Nicholas Garrigan nu este in intregime imaginat. Desi Amin nu a avut niciodata un medic personal scotian, el a avut un confident special, de profesie medic, militar si diplomat pe nume Bob Astles, fost soldat englez si apropiat al predecesorului lui Amin, Milton Obote.

-productia s-a realizat pe un scenariu adaptat dupa nuvela cu acelasi nume, scrisa de Giles Foden, care apare in film ca jurnalist englez la conferinta de presa din final, pentru numai cateva clipe, intr-un camo.



The making off:




Acest topic a fost editat de The Dude: 12 Jul 2014, 09:42 AM

[Cla]

...

Acest topic a fost editat de Cla: 12 Jul 2014, 11:26 AM

[The Dude]

Băieţi Buni
Goodfellas-Martin Sorsese (1990)



Henry Hill: [narrating] For as long as I can remember I always wanted to be a gangster. To me that was better than being president of the United States. To be a gangster was to own the world.


S-a numit initial Wiseguy, intocmai ca nuvela ziaristului de investigatii Nicholas Pileggi (ce i-a servit drept model de inspiratie la scrierea scenariului) si propunea relatarea autobiografica fictiva, a unui personaj real, prilejuind astfel o incursiune analitica prin interiorul mafiei…

Ideea unei astfel de radiografii era diferita de celelalte abordari de pana atunci, care desi depaseau granita observatiilor impartiale, ori mergeau pana la a sugera relatiile organizatorice, nu au ajuns niciodata sa explice mecanismele intime ale fenomenului, ori fascinatia exercitata de el in ochii celorlalti, acolo unde numai opulenta era corect receptata.





Pentru noi toti, initiativa a avut fericita sansa de a aduna la un loc, printr-un miraculos concurs de imprejuarari, cele mai potrivite persoane ce ar fi putut vreodata sa construiasca un story sui-generis;





Atat Scorsese, cat si Pileggi..Liotta, DeNiro, Pesci aveau descendente italiene recente, ce ii apropiau nostalgic de inima povestii; aveau in amintire intamplari asociate celor din plot, dar mai ales: aveau ritmul complementar narativului. Asta a facut posibil un mod nou de lucru, unul ce a propulsat Goodfellas in panteonul inovatiilor cinematografice incununate cu un imens succes.





Cand Martin Scorsese primeste de la un prieten brosura scrisa de Pileggi, hotararea lui de a nu mai face filme despre gangsteri era deja luata si publica. Efectul lecturii e insa atat de puternic incat el trebuie sa reconsidere totul. La numai cateva zile, urmatorul dialog telefonic are loc Scorsese: “..am asteptat o viata intreaga cartea asta”, iar raspunsul lui Pileggi: “…am asteptat o viata intreaga sa primesc un telefon asemanator”.

Si nici nu vorbim de o carte asa bine scrisa, caci subiectul e destul de comun in publicistica vremii, iar stilul gazetaresc utilizat impune o anumita circumspectie din partea cititorului (una care afecteaza destul de serios trairile), combinand aleatoriu transpuneri literare a unor cazuri circulate in presa. Pare o consemnare, mai degraba decat o scriitura.

Dar este exact lipsa adausurilor fanteziste cea care da valoarea nuvelei si asta ofera baza solida de plecare a oricarui script, asa ca, scenele sunt explicate actorilor, iar ei incurajati sa improvizeze, interpretand fara text, strict in limitele unui personaj superficial creionat.





Actorul Joe Pesci (Tommy DeVito), recompensat prin cele mai variate premii pentru rolul de aici, datoreaza prestatia de mare exceptie taman acestor libertati absolute ce culmineaza cu episodul in care el isi pune in dificultate colegii de act. Pesci, care nu prea il inghitea pe Liotta, il sicanase deja pe acesta cu o serie de intepaturi, dar cu prilejul filmarilor efective ele erau mereu lasate in urma. Tommy, fusese compus de Pesci in imaginea singurului mafiot veritabil pe care l-a cunoscut nemijlocit...un personaj volatil, extrem de agresiv si care trecea de la o stare la alta in termen de secunde, asa ca atunci cand Tommy bine-dispus, povesteste comesenilor o intamplare ce starnea mult amuzament, el schimba brusc registrul si i se adreseaza taios lui Henry Hill (Ray Liotta) reprosandu-i ca nu accepta sa se rada de el ca de un clovn, reactia ii pune in contre-pied pe toti participantii la turnaj, multi avand proaspat in minte divergentele anterioare dintre cei doi...Secunde bune, nimeni nu mai stie ce sa faca, aparatul insa nu este oprit...iar ce inregistreaza el sunt momente fara egal in istoria cinematografiei...









La fel de inegalabile ca secventele in care Hill il pedepseste pe amicul nesabuit al viitoarei lui sotii, a scenei cu invitatia la restaurantul de lux, a celei in care Tommy si Conway (DeNiro) il ucid bestial pe Billy Batts si inca a atat de multe altele cu care Goodfellas face risipa..







Scenariu si dialogurile filmului asta, asa s-au scris: de toti participantii...au fost jucate si abia apoi trecute pe hartie...

....si lucruri uimitoare continua sa apara in platou, neprevazute de nimeni. In afara cadrelor cu deosebit impact, rolurile capata viata, iar caracterele din film devin puternice, spectaculoase, pline de tensiune si de credibilitate. Nu mai e ca si cum am privi prin gaura cheii, am ascuta prin microfoanele federalilor, ori am face panda cu mijloacele procurorilor de caz…Nope..de data asta suntem parte dintr-o familie numeroasa, care isi apara interesele, devine, isi edifica sau consolideaza faima, se motiveaza si se explica pe sine doar pentru sine…nu si pentru altcineva.





Martin Scorsese nu lasa nimic vraiste..ca in Raging Bull, cand prinzi atentia observatorului il duci in cascada pana la primul antract de destindere, asta e regula, iar in Goodfellas nimic nu se opreste. Caci abundenta traveligurilor "din felie", a cupajelor scurte, perfect sincronizate coloanei sonore, vocea din off mai intai a lui Hill, apoi a lui Karen (alta superba gaselnita), umplu pana la refuz toate clipele neutre....





Dintre productiile care au marcat semnificativ publicul, cele mai multe ne parasesc la scurta vreme dupa terminarea proiectiei, iar cele care raman sunt pastrate in secvente dispersate, cioburi de replici memorabile, franturi de traiecte eroice ale unor indivizi, ori socante; prin butaforii, cascade, scene cheie, prelucarri elctronice, sound, piese muzicale de top, etc…Filmul asta insa se instaleaza in spectator exact ca o experienta traita…ca ceva care i s-a intamplat, si ca ceva de care el isi aminteste intr-o paleta larga de sentimente, de unde cel al rusinii absenteaza, desi in procesul vizionarii se petrec majoritar chestii reprobabile, chiar condamnabile.





Si asta fiindca aproape toti beneficiem de o configuratie etica cantonata precis intre margini ale compromisului pe care le pozitionam ca “onorabile” dupa propriul barometru; in structura noastra stau insa dosite constient si altfel de disponibilitati, si altfel de aspiratii, si altfel de nevoi…Ca admitem sau nu, tanjim dupa castigul usor si nemeritat, dupa respectul din teama, dupa invidia celor pe care ii credem dusmani, ori dupa admiratia celor pe care ii consideram prieteni (doua categorii cu prea putine diferente intre ele).





Du-te si tu sa fi mafiotul unui intreg parcurs, cu initiere, ucenicie, calificare si ascensiune in clasa VIP, pentru 146 de minute…Du-te si vezi Goodfellas, caci in sufletul tau, un loc gol, un raft intreg, a fost special prevazut pentru bagajul asta, si nu se merita sa il umpli pe acela in alt mod decat printr-o fictiune.


Tommy DeVito: You mean, let me understand this cause, ya know maybe it's me, I'm a little fucked up maybe, but I'm funny how, I mean funny like I'm a clown, I amuse you? I make you laugh, I'm here to fuckin' amuse you? What do you mean funny, funny how? How am I funny?

Henry Hill: Just... you know, how you tell the story, what?

Tommy DeVito: No, no, I don't know, you said it. How do I know? You said I'm funny. How the f**k am I funny, what the f**k is so funny about me? Tell me, tell me what's funny!

Henry Hill: [long pause] Get the f**k out of here, Tommy!

Tommy DeVito: [everyone laughs] Ya motherfucker! I almost had him, I almost had him. Ya stuttering prick ya. Frankie, was he shaking? I wonder about you sometimes, Henry. You may fold under questioning.



Picanterii:

-intrucat personajele din film sunt adevarate, si existau inca la momentul productiei, cele mai multe au fost consultate permanent. Desi a negat ulterior (din cauza impunerilor programului de protectie a martorilor) Robert DeNiro ii telefona zilnic lui Henry Hill pentru a il intreba pe acesta despre caracterul James Conway... cum isi tine tigara, ce ii place sa imbrace, cum privea interlocutorul, etc....dar si pentru a ii iscodi limbajul, inflexiunile lui, cuvintele reflex, etc. Singur numai lui Ray Liotta i s-a interzis sa comunice cu Hill, pentru ca instructiunile lui Scorsese privind acest rol sa nu fie distorsionate. Era prima data cand cei doi lucrau impreuna si toate asigurarile trebuiau intreprinse.

-desi marea majoritate a dialogurilor sunt rezultatul unor improvizatii de moment, Scorsese intervine de multe ori, sugerand doar unui participant la o scena, in mod tainic, sa adopte alta pozitie decat cea stabilita de comun acord..in felul acesta se obtin reactiile naturale ale actorilor pe care orice regizor spera sa le surprinda.

-atat Catherine cat si Charles Scorsese (parintii regizorului) apar in film, in rolul mamei lui Tommy si respectiv al detinutului care pune prea multa ceapa in sosul pentru paste.

-filmul aloca o deosebita atentie vestimentatiei personajelor …de asemenea accentului si gesturilor. Pentru a controla cat mai eficient aceasta latura, Scorsese a apelat la interlopi adevarati, angajati si platiti pentru consultanta.

-construit in imaginea unei amintiri, rolul lui Joe Pesci coincide perfect cu personajul pe care il are de model. Toti cei care l-au cunoscut pe adevaratul Tommy sunt unanimi de acord cu asta, singura diferenta majora fiind aceea ca adevaratul gangsterul avea o talie impresionanta.

-in scena in care Hill il bate cu pistolul pe oponentul sau in dragoste, ura si mania sa sunt rezultat al informatiei tocmai primite, ca mama sa murise cu cateva ore in urma.

-cuvantul “f**k” este utilizat in film de 321 de ori, jumatate din ele fiind rostit de Joe Pesci…pe hanul ancutei, pentru o asemenea ofensa Pesci ar fi fost banat de mai multe ori; americani insa au plasat Goodfellas intre primele 20 de filme ale tuturor timpurilor si l-au trecut pe lista patrimoniului national.

-scena travelingului prin culisele marelui restaurant s-a intamplat dintro necorelare a organizatorilor. Actele de accept nu au ajuns in timp la administratorii stabilimentului si acestia au interzis echipei utilizarea intrarii principale. E socotita una dintre cele mai reusite din intregul film si s-a realizat din numai sapte taieturi.

-totul e improvizat in vizitarea mamei lui Tommy, mai putin prezentarea tabloului, care a fost singura instructiune regizorala. Tabloul in chestiune era o lucarare apartinand lui Nicholas Pileggi


The making off







Acest topic a fost editat de The Dude: 17 Jul 2014, 07:16 AM

[The Dude]

Troia
Troy - Wolfgang Petersen (2004)


Achilles: I'll tell you a secret. Something they don't teach you in your temple. The Gods envy us. They envy us because we're mortal, because any moment might be our last. Everything is more beautiful because we're doomed. You will never be lovelier than you are now. We will never be here again.








...un film pentru Du-te si vezi, la care argumentele pro si contra raman, pana la un punct, intr-un ciudat echilibru...



Pe de-o parte avem un abuz stanjenitor de prelucrari electronice, personaje disproportionate narativului, mistificari ale adevarului instaurat in noi (atat cat poate fi el construit din cartile Iliadei, Eneidei si ale Odiseeii), gesturi lipsite de motivatii credibile si intolerabil de multe dezacorduri; pe de alta, avem un cadru scenografic destul de acurat (decoruri si costume excelent alese), o imagine si o structura multumitor de precise, dar si cateva scene de o impresionanta calitate stilistica. Recomandarea mea pentru pelicula Troy, se bazeaza aproape in totul pe aceste izbânzi.



Achilles: [to his men] Myrmidons! My brothers of the sword! I would rather fight beside you than any army of thousands! Let no man forget how menacing we are, we are lions! Do you know what's waiting beyond that beach? Immortality! Take it! It's yours!


Suntem in anul 1250 b.c. (potrivit lui Herodot) si armata condusa de Agamemnon se foloseste de pretextul furtului sotiei lui Menelaus (regele Spartei), Elena (pe numele ei), de catre Paris, (fiul lui Priam) pentru a porni un razboi (oricum planuit si inevitabil) impotriva cetatii Troia. Aproape singura ramasa autonoma in aria de influenta greaca, bogata si semeața Troie e asediata timp de10 ani, iar confruntarea cunoaste pe final o rasturnare spectaculoasa de care istoria isi aminteste guraliv cu multa mandrie si ravna. Epuizati de ineficacitatea strategiilor si de irepugnabilitatea orasului, atacatorii decid sa faca cale intoarsa, insa aproape in ultima clipa, Ulise (arhetipul istetului) imagineaza o inselatorie prin care vigilenta si eroismul aparatorilor devin inutile. Troia este invinsa, pradata si stearsa de pe fata pamantului (atat de bine, incat nici azi nu i s-a putut preciza cu exactitate pozitia geografica).



Iliada povesteste cu un extraordinar talent literar intreaga tarasenie, iar filmul nici nu isi propune sa ecranizeze lucrarea cu care este evident ca nu poate concura in niciun fel. Troy vrea sa zica despre altceva, unul dintre scopurile nedeclarate fiind acela de a reconstitui cumva atmosfera conflictului si cel mult felul in care el s-a purtat (in opinia mea sunt singurele initiative care ii si reusesc intr-o mica masura).



Inca o data nu-s multe lucruri bune de spus despre aceasta productie, dar… …dar Troy e unul din filmele pe care eu unul il revad destul de des si (de fiecare data) cu aceiasi placere, pentru trei, patru scene, insa si pentru tot ce contribuie la realizarea lor (adica restul proiectiei - privit insa ca demers de fundal menit sa puna in evidenta un subiect).







Si daca cel ce a vazut-o, nu va uita niciodata secventa in care Ahile (cel mai temut razboinic din toate timpurile) doboara numai asa....in trecere... si cu o arma ceva mai mare decat un pumnal, muntele de muschi si tiparul supradimensionat al luptatorului antic, atunci cei devotati spiritualitati, nu isi vor putea sterge nici ei, vreodata, din amintire actul conversatiei dintre regele Priam – Peter O’Toole (riscant strecurat printre liniile de lupta, pentru a recupera trupul neinsufletit al fiului sau Hector) si Achile - Brad Pitt…o adevarata lectie de actorie si dialoguri cu o sublima incarcatura emotionala.

[Priam kneels and kisses Achilles' hands]
Achilles: Who are you?
Priam: I have endured what no one on earth has endured before. I kissed the hands of the man who killed my son.
Achilles: [realizes, stands abrubtly] Priam? How did you get in here?
Priam: I know my country better than the Greeks, I think.
Achilles: [walks forward, lifts Priam] You are a brave man. I could have your head on a spit in the blink of an eye.
Priam: Do you really think death frightens me now? I watched my eldest son die, watched you drag his body behind your chariot. Give him back to me. He deserves a proper burial, you know that. Give him to me.
Achilles: He killed my cousin.
Achilles: He thought it was you. How many cousins have you killed? How many sons and fathers and brothers and husbands? How many, brave Achilles?



Achilles: You're still my enemy in the morning.
Priam: You're still my enemy tonight. But even enemies can show respect.

Achilles: [to Hector's corpse] We will meet again, my brother.






Mai ne plac foarte mult punctele de belvedere special alese, cateva preluari si manevre de montaj, coloana sonora (suficient de interesanta)…dar mai mult si mai ales ne place sa auzim iar in urechi invocatia lui Homer, care ne-a prilejuit, unora, cateva dintre cele mai minunate vise ale tineretii: “Cântă, zeiță, mânia ce-aprinse pe-Ahil Peleianul, patima crudă ce-aheilor mii de amaruri aduse, suflete multe trimise pe lumea cealaltă, trupul făcându-le hrană la câini și la păsări...."

Thetis[ to Achilles]: If you stay in Larissa, you will find peace. You will find a wonderful woman, and you will have sons and daughters, who will have children. And they'll all love you and remember your name. But when your children are dead, and their children after them, your name will be forgotten... If you go to Troy, glory will be yours. They will write stories about your victories in thousands of years! And the world will remember your name. But if you go to Troy, you will never come back... for your glory walks hand-in-hand with your doom. And I shall never see you again.




Regizorul Wolfgang Petersen: Das Boot (1981), The NeverEnding Story (1984), Enemy Mine (1985), In the Line of Fire (1993), Outbreak (1995), Air Force One (1997), The Perfect Storm (2000), n-a prins o mana norocoasa cu realizarea asta, dar incercarea lui nu-i una complet irosita..Chiar daca nu-i vreo mare reusita cinematografica, filmul asta totusi trebuie vazut…Du-te si vezi Troy…in agenda cinefilului trebuie sa existe si momente de ragaz, destindere, respiro, musai traite tot in acord cu pasiunea aleasa...iar aici, tocmai ce a venit vremea unuia dintre ele…






Picanterii:

-in timpul filmarilor Brad Pitt s-a lasat de fumat...multe din iesirile lui nervoase (perfect adaptate plotului) sunt, in parte, consecinte ale acestei decizii.

-pe piata italiana productia a trebuit sa se numeasca Troy (in original) intrucat in italiana cuvantul troia este sinonim cu sensul de prostituata.

-contrar a tot ceea ce stim azi (cei mai multi dintre noi), scriptul relateaza fidel doar date ce pot fi confirmate istoric. Ele contravin flagrant mitologiei si legendelor, fapt responsabil pentru o anumita frustrare in randul spectatorilor, obisnuiti si de celelate ecranizari sa regaseasca o alta poveste.

-Wolfgang Peterson a schimbat trei proiecte de anvergura in numai cateva luni, pentru a prelua din mers acest story. Timpul scurt si presiunile producatorilor nu i-au permis o adaptare optima, asa ca multe dintre explicatiile acestui rateu au o cauza rezonabila.

-Ahile il cheama la lupta pe Hector, singur in fata portilor Troiei, de noua ori.

-Terry Gilliam a refuzat acest scenariu...si pentru o data, cred ca a fost mai bine asa...desi Troy e catalogat in general ca un semiesec.

-intr-un mod absolut inexplicabil, varianta director’s cut contine o alta coloana sonora, multe scene aditionale si un alt sfarsit (ce face loc continuarii cu eneida). per total aceasta editie nu e cu nimc mai buna

-un ultim aspect asupra caruia insist: in grecia antica arcasii erau priviti ca niste luptatori de rang secund. Asta pentru ca ei nu se angajau niciodata in lupta corp la corp...Nu erau nici lasi, dar nu erau nici aclamati ca eroi plini de vitejie, indiferent de succesele lor...Ucigandul pe Ahile cu o sageata, Paris (un redutabil tragator cu arcul), invinge razboinicul niciodata infrant in lupta directa...Avem aici o metafora si un mesaj de retinut...poate cel mai important din toata Iliada...ca semizeu Ahile este nemuritor, dar vulnerabil in calcai...cand este sagetat, prima lovitura atinge acest loc iar urmatoarele trupul...nu este foarte sigur, insa putem presupune ca prima sageata anuleaza vraja si il lasa pe erou descoperit.

-Iliada mizeaza totul pe disputa dintre Agamemnon si Ahile. Troy are clar alte obiective.

-guvernul turc a insistat pe langa producatori ca turnajele sa se realizeze in Canakkale. In contrapartida tuturor concesiilor facute (fara numar), calul troian utilizat la filmari a fost daruit locuitorilor acestui orasel de coasta (staiune turistica) , care s-au grabit sa il expuna in centrul asezarii ca punct de atractie.










The Making off:










PS. Timeo Danaos et dona ferentes

Acest topic a fost editat de The Dude: 19 Jul 2014, 09:11 AM

[The Dude]

Diligenţa
Stagecoach - John Ford (1939)



"A man's gotta do what a man's gotta do….."





Nici cinematografia nu putea fi ocolita de nedreptatea acestei lumi strambe. Lasa ca o portretizeaza frecvent, dar din pozitia de oglinda a realitatii lumea filmului este ea insasi vie: traieste intens, se bucura, sufera, jubileaza, plange, sarbatoreste si e de multe ori apatica, ori trista; asa ca vulnerabilitatea ei la zulum n-ar trebui totusi sa surprinda.

Contrar insa acestei logici, ori de cate ori ma gandesc la Diligenţa lui John Ford, sentimentul care ma inunda este cel al revoltei din fata unei uriase inechitati, caci productia asta de o valoare incomensurabila a fost atat de citata, atat de influenta si atat de copiata, incat revazuta la 75 de ani dupa lansare, pare a fii tocmai ea doar o aglomerare de clisee culese din fimele pe care le-a generat.

Cu atata amatorism si superficialitate (cu praguri mult prea joase ale culturii generale, dar si cu ambitii si pretentii ce nici nu iau in calcul capodoperele de inceput, pe motivele saraciei in spectaculozitate, a conditiilor precare de calitate din sectiunea imagine/sunet) cinefilul contemporan neinstruit e victima sigura a labirintului edificat prin reproduceri, remakeuri, aluzii si preluari directe, in jurul unui original puternic dar de circulatie redusa. Si e un mare pacat…



Ca multe dintre momentele de referinta ale artei, Diligenta a impus si ea un curent despre care in zilele noastre, nejust, se vorbeste foarte putin, sau deloc. S-a numit “Ark Movie” si specula exclusiv felul in care se instaleaza solidaritatea intr-un grup alcatuit din personaje foarte diferite, cu prilejul unei amenitari comune, venita din afara. Izvor al unor dezvoltari psihologice generoase in posibilitati, tema oferea explorari inedite ce sfarseau aproape intotdeauna in convergente catre umanitarism, concordie, unitate, acte de eroism.



Ark Movie, ceva ce tine de banalitate in scenariile de azi, era la acea vreme o tendinta noua, captivanta si plina de miez. Nimeni nu mai poate trai la fel sentimentele astea urmarind pelicula acum, insa fascinant e ca Diligenţa a gasit singura resursele sa isi mute farmecul in alta parte, dezvaluind surprinzator frumuseti ce, in perioada de glorie a filmului, au scapat neobservate celei mai mari parti a spectatorilor.

Nu zic aici de cadrele eliptice, ce au inceput sa spuna o poveste a lor abia cu intarzierea a treizeci de ani, (cat i-au trebuit stilizarii si simbolului sa isi afirme imperativ drepturile de pe ecran - in cazul asta particular ele confruntandu-se si cu metoda lui Ford ce compunea numai prize in acte complete de tip "cap/coada", ce puteau functiona independent in interiorul narativului prin sugestii); vorbesc despre tratamentul unic al personajului colectiv; vorbesc de atmosfera puternica si plina pe care plotul o reuseste printr-un minim de mijloace; despre genialitatea alegerii “platoului” in Monument Valley, locul de bastina al indienilor Navajo (Colorado Plateau), acolo unde caracterele sunt dispuse in opozitie cu gigantice si singuratice stanci, nascand dramatice contraste; vorbesc despre convulsiile story-ului, care elibereaza pana la urma tipologii de tip romanesc, solide, interesante si veridice pana la detaliu.


Buck: If I was you, I'd let them shoot it out.
Marshal Curly Wilcox: Let who?
Buck: Luke Plummer and the Kid. There would be a lot more peace in this territory if that Luke Plummer had so many holes in him he couldn't hold his liquor.




Desi plin de tempo, cavalcade, infruntari si intrigi fatise, Diligenta ramane indeobste cunoscut ca filmul de debut a unui talent debordant: John Wayne (The Duke); dar si ca primul pas dintrun sir important de colaborari Wayne/Ford, ce avea sa ne daruiasca memorabile episoade; Adevarul este insa ca atunci cand semneaza pentru rolul Ringo Kid, Marion Morrison in varsta de 32 de ani, pasise deja in platou de circa 50 de ori (figuratie, sau roluri efemere). Avea sa devina John Wayne exact incepand de aici, impunandu-se ca superstar dintr-o singura prestatie, iar individul propus de el inca marcheaza generatiile de artisti in formare.

Pe de alta parte, John Ford, parintele filmului western de calitate My Darling Clementine (1946), Fort Apache (1948), She Wore a Yellow Ribbon (1949), Wagon Master (1950), Rio Grande (1950), The Searchers (1956), Sergeant Rutledge (1960) si Cheyenne Autumn (1964), este astazi considerat unul dintre cei mai apreciati regizori ai tuturor timpurilor si unul ce a contrbuit decisiv la evolutia cinematografului mondial.



Ringo Kid: "I still got a ranch across the border. There's a nice place--a real nice place... trees... grass... water. There's a cabin half built. A man could live there... and a woman. Will you go?"
Dallas: "But you don't know me--you don't know who I am."
Ringo Kid: "I know all I wanna know."

Nu stiu sa existe vreo universitate de film din intreaga lume care sa nu aiba in programa si studiul mizanscenei din Diligenta, iar ea este azi una usor de deslusit. Daca intr-adevar filmul a devenit pasiunea ta, atunci invata sa il intelegi incepand, daca nu cu abecedarul, macar cu clasele lui primare: Du-te si vezi Diligenta lui John Ford…un eseu, un seminar, o expunere si un debuseu prin care cea de-a saptea arta a reusit sa castige valente noi de exprimare in cei mai simpli termeni.







Picanterii:

-in Diligenta, s-a improvizat si testat pentru prima data un dispozitiv nou: “The Running W” menit sa impedice caii lansati in plin galop. Rezultatul era o cadere spectaculoasa a calaretului, prin azvarlirea lui spre inainte, in "zbor planat". Cascadori experimentati au deprins tehnica exersand indelung, insa caii….ei bine, filmul asta a fost pentru ei un adevarat macel. Ca urmare "Running W" nu a mai fost niciodata folosit la o asemenea scara, ci doar ocazional.

-majoritatea covarsitoare a scenelor de lupta sunt realizate aproape pe viu, renumita fiind secventa in care un indian cade intre atelajul cailor si este tavalit apoi de diligenta in alergare. Interpretul care se vede pe ecran, nu e un manechin ci un om in carne si oase, care si-a riscat efectiv viata.

-prin angajarea unui important numar de indieni navajo (care urmau sa interpreteze roluri de apasi) pe o perioada suficienta de timp, filmul a contribuit puternic la relansare economica a zonei. Ford s-a dovedit un priceput administrator, platind salarii de care nimeni nu s-a plans, dar si realizand importante economii pentru producatori.

-unic in istoria industriei cinematografice, contractul pe care John Ford il “semneaza” cu Hosteen Tso (localnic shaman) pentru ca al doilea sa furnizeze echipei o formatie de nori convenabila preluarii in plan general a vaii monument , a fost indeplinit in detaliu. Auditul post productie confirmand cu uimire, identitatea dintre schitele anterioare facute de "fotografie" (anexate documentului) si imaginile inregistrate post factum live. Ceremonia de invocare a norilor a durat doua ore.

-pentru a exploata la maxim efectul spatiilor exterioare, toate scenele de interior au plafoane vizibile in cadru (procedeu foarte rar utilizat pana la Diligenta si care reclama altfel de conditii pentru eclaraj). Claustrarea introdusa prin filmari in astfel de spatii, s-a dovedit benefica si prin implicatiile indirecte din narativ.

-Orson Welles a vizionat aceasta pelicula de 40 de ori in etapa pregatitoare a filmului Citizen Kane; totusi niciuna din metodele de turnaj nu a fost preluata, ci doar o esenta a scriptului, ce tinea de ritm si o anumita armonie a montajului final.

-intr-un mod ceva mai alambicat scenariul acestei productii are la origini intriga nuvelei 'Boule de Suif' (Guy de Maupassant) din care, insa pastreaza doar foarte putin.




The making off:




Acest topic a fost editat de The Dude: 22 Jul 2014, 08:20 PM

[The Dude]

Master and Commander: The Far Side of the World
Maestru si Comandant: La capătul Pământului - Peter Weir (2003)



Capt. Jack Aubrey: The simple truth is, not all of us become the men we once hoped we might be. But we are all God's creatures.


"Professional mariners live on the margins of society, with much of their life spent beyond the reach of land. They face cramped, stark, noisy, and dangerous conditions at sea. Yet men and women still go to sea. For some, the attraction is a life unencumbered with the restraints of life ashore. Seagoing adventure and a chance to see the world also appeal to many seafarers. Whatever the calling, those who live and work at sea invariably confront social isolation."


Inapoi la inceputurile marinaritului imbarcarea pentru o calatorie catre necunoscut echivala, in constiinta tuturor celor implicati, cu o despartire definitiva. Multe culturi ale lumii aveau pe atunci ritualuri identice in evocarea celor aflati in incursiuni itinerare, ori a mortilor. Pentru ca “plecatul” si “plecarea”, desi importante si esentiale devenirii, n-au fost niciodata pe placul oamenilor.





Din principalele puncte de vedere, navigatul pe oceanele lumii secolului 18, nu poate fi foarte diferit de navigatul prin cosmos al secolului 22. Gradul de aproximare a reperelor cartografiate ar fi asemanator, modul de pregatire al traseului n-ar reclama eforturi psihice mai mari, spaimele si teama de necunoascut ale echipajului ar fii…..cam la fel.


Temerarii cutezatori ce s-ar angaja intr-un quest spatial vor urma sa se supuna acelorasi discipline ferme, superstitiile si misticismul n-ar lipsi din actul deciziei, iar optiunile pentru situatiile critice ar trebui probabil alese tot printr-un dramatism extrem.

Spiritul calatorului dintrun circuit plin de surprize nu variaza asadar prea mult de la individ la individ, nu tine decat vag de lungimea, ori de complexitatea drumului, iar intensitatea trairilor nu variaza cine stie ce, limitandu-se strict la cadrul cunoscut al reactiei la nou.

Chiar si fara voia lui, omul a fost si este o fiinta nomada prin definitie. Daca nu ar fi avut in el provocarile distantei, extincția speciei s-ar fi produs inca de la prima mare glaciatiune, si de atunci pana acum inca de cateva sute de ori.



Capt. Jack Aubrey: For England, for home, and for the prize!


Elaborat pe structura minunatelor povestiri ale lui Patrick O'Brian (Patrick Richard Russ pe numele adevarat), dar imprumutand masiv, si aproape “pe fata”, din scriptul serialului tv inspirat tot de acolo, Master and Commander ne propune un demers pitoresc, supraincarcat cu imagini exuberant-exotice, peisaje marine, traditii navale, capa si spada, confruntari de tot felul….

Capt. Jack Aubrey: England is under threat of invasion, and though we be on the far side of the world, this ship is our home. This ship "is" England.



Evenimentele se petrec aproape exclusiv la bordul micului velier, HMS Surprise, aflat in misiunea disproportionata de a intercepta, captura, ori distruge, nava de razboi frantuzeasca Acheron, de doua ori mai mare, mai bine inarmata si mai performanta.



Desi filmul a fost conceput sa poata avea o viata a lui independenta (fata de nuvelele lui O’Brien), imi este aproape imposibil sa imi imaginez cum poate fi el receptat de cineva care nu a parcurs in prealabil macar cateva dintre aceste incantatoare si palpitante lecturi; si asta pentru ca in Master and Commander nu vorbim atat despre o ecranizare, cat despre un alt nivel de prezentare a unor evenimente ce se presupun cunoscute.



Sigur, pana la urma nu e decat rezultatul unui stil cinematografic, caci pe parcursul proiectiei, pelicula isi completeaza zonele lasate libere din debut, capatatnd o personalitate proprie; in timp ce pentru cel care a citit cartea (cartile), pasajele “de completare” sublinieaza doar momente cheie semnificative pe care regizorul Peter Weir le crede esentiale interpretarii sale.



Sub pretextul filmului de aventuri (presarat cu multe scene reusite), timp de 138 minute, asistam insa, la un narativ epic discret, splendid conceput ca eseu inchinat amicitiei, pe care Weir o identifica drept singura cale de implinire onesta a unei relatii.

Ceva mai putin ca prietenia, dar undeva deasupra colegialitatii, Amicitia e iarasi una dintre manifestarile peste care trecem cu o condamnabila usurinta si filmul amendeaza asta.

Amicitia, adica reciprocitatea sentimentului de simpatie, stima si atasament dintre doi indivizi, se datoreaza cel mai ades unor conditii externe si functioneaza prin consens.

In numele ei, si numai mizand pe ea, omul poate infrunta orice incercare si toate vicisitudinile…poate chiar ajunge dincolo de ultimele frontiere, acolo unde… "… no man has gone before". Zace o imensa forta ascunsa in amicitie, si nimeni nu poate spune cum se declansaza ea, ori: ce ar putea fi capabil sa o intrerupa…care ii sunt regulile dupa care opereaza, ori cum isi stabileste subiectii pe care urmeaza sa ii aseze in asociere..



Pentru ca nu te-ai gandit niciodata serios la asta, capitanul Jack Aubrey si medicul chirurg Stephen Maturin, iti explica pe indelete principiile, intrucat ei ii devin in lung-metrajul asta si protagonistii si modele de referinta.



Amicitia…acest infinit paradis al promisiunii..neintinata si negrefata de impunerile prieteniei, de contractul matrimonial, de spasmele dusmaniei, de angoasa urii, de incertitudinile colaborarii, sau de frustrarile asteptarilor.



Master and Commander are o atat de fina sensibilitate cand analizeaza sentimentul asta, incat de la cele mai incipiente forme ale instaurarii lui, si pana la momentul in care el poate degenera in altceva (prietenie sau dusmanie) nici nu aflam ca am fost cooptati participativ in investigatie.

Abia cand grija pentru mentinerea amicitiei dicteaza personajelor angrenate in jocul ei, actionarea unor mecanisme care sa o salveze, incepem sa suspectam cate ceva. Iar totul sa limpezeste cristal in ultima dintre desele reprize de armonie (scena cheie a plotului), in care Capt. Jack Aubrey si Dr. Stephen Maturin fac inca o data muzica impreuna.

Iar de indata ce filmul rezolva chestiunea asta, el se departeaza elegant de ea, suficient pentru a ii oferii si o imagine de ansamblu....apoi se termina abrupt, anuntand banal ca forfota goanei dupa nava Acheron va continua in acelasi ritm, dar ca el, filmul, si-a terminat mesajul pe care il avea de transmis…



In secvente lungi si impozante, cu mijloacele cinemaului documentar utilizate ori de cate ori preluarile o impun; si cu un ambiental construit minutios numai pentru evidentierea scopului propus, grandioasa productie “Master and Commander” incanta spectatorul ….

….si zau ca merita sa faci asta: Du-te si vezi cum e si cu amicitia, explicata in pilde, pe fundalul unei povestiri antrenante, plina de nerv, de culoare si ….de valurile marilor si ale oceanelor..






Preserved Killick, Captain's Steward: [hearing Aubrey and Maturin warming up for their music session] Ugh, here we go again. Scrape, scrape, scrape!







Capt. Jack Aubrey: To wives and sweethearts.
Officers: To wives and sweethearts !!
Capt. Jack Aubrey: May they never meet.


Picanterii:
- inregistrarile furtunei din apele sud americane sunt adevarate, au fost preluate pe viu, si nu contin trucaje. Ele au ca subiect nava replica a HMS Endeavour, aflata la primul ei voiaj (de testare) in jurul lumii.

- pentru a facilita construirea unei atmosfere corespunzatoare, toate personajele care apar in film au fost incartiruite intr-un loc separat de membrii echipei de filmare; le-au fost impuse reguli de convietuire asemanatoare celor de pe o nava aflata in croaziera, iar pentru instituirea sentimentului de camaraderie, ele au beneficiat si de serviciile unui club special, in care nimeni altcineva nu a avut acces pe perioada filmarilor.

- din respect fata de autenticitate, majoritatea obiectelor ce apar in cadru au fost obtinute de la (sau cu participarea) unei case de antichitati specializata in artefacte ce tin de activitatile marinaresti.

- aproape toate inregistrarile duetelor muzicale contin interpretari in priza directa ale lui Russell Crowe, care special pentru acest film, a invatat sa cante la vioara...din intreaga participare, aceasta parte i s-a parut cea mai dificila.

- la turnajele efectuate in tangaj si hula, singurul care nu a avut rau de mare a fost actorul Paul Bettany (Dr. Maturin), datorita experientei din marinaritul cu vele, exersat in tinerete..

- multe filmari aditionale s-au petrecut in studiourile de la Baja din Rosarito, Mexico (construite special pentru realizarea Titanic-ului lui James Cameron) si au durat 100 de zile. Restul inregistrarilor s-a facut intr-un voiaj de 10 zile pe mare; in economia peliculei circa 90% din actiune intamplandu-se in plutire.

-coloana sonora a peliculei Master and Commander a luat Oscar. Au mai fost 10 nominalizari, insa aceasta recunoastere e una dintre cele mai meritate; una pe care nu doreesc sa o comentez, intrucat isi poate sustine singura cauza….Urmariti asta cu mare atentie..

-cartile lui Patrick O’Brian, pe care le recomand fara niciun fel de retinere, au aparut traduse sporadic in Romania , ca un serial, intr-un bilunar transilvanean. Ceva mai recent (2005), Editura Litera International a publicat un melanj a trei nuvele sub titlul “Maestru si Comandant”. Desi nu am cum sa fiu de acord cu etichetarea atribuita de cronicarii ziarului The Times („Cel mai mare romancier istoric al tuturor timpurilor.”) subscriu si repet: acesta este un autor ce trebuie musai citit.



The making of:










...se dedica eternului meu prieten March...God Speed mafrend....

Acest topic a fost editat de The Dude: 25 Jul 2014, 07:40 PM

[The Dude]

Copiii Tatălui
Children of Men - Alfonso Cuarón (2006)


Miriam: As the sound of the playgrounds faded, the despair set in. Very odd, what happens in a world without children's voices.



Sase autori s-au chinuit o buna bucata de vreme sa scoata din nuvela The Children of Men (apartinand lui P. D. James) un script de exceptie. O ciudata poveste SF pre-apocaliptica, cu un final dual optimisto/pesimist, relateaza impartial despre o lume intrata in colaps ca urmare a doua decade de infertilitate. O lume ce se pregateste de un sfarsit cutremurator.



Miscari sociale radicale, contrate de o administratie quasi-functionala, ce apara ultima ierarhie supravietuitoare, respectiv guvernul Marii Britanii.

Intr-o atmosfera distopica de plan secund, cufundata in violenta, teroare, gherila urbana si atentate (cu motivatii si revendicari ambigui), de nicaieri, se iveste in peisaj o prima gravida ce poarta cu ea speranta reluarii ciclului unei vieti normale. Din motive insuficient dezvoltate "domnisoara" trebuie ascunsa autoritatilor, transferata in clandestinitate unui centru care sa ii studieze particularitatile, protejata si convinsa sa coopereze.



Semnificatiile cu care e investit plotul, nu il fac pe acesta mai convingator, asa ca te intrebi aproape inevitabil cum a putut el sa capteze atentia generala, Afli insa curand ca asta se intampla pentru ca aici conflictul e bine separat de narativ, iar narativul prioritar.

Intr-adevar Children of Men marcheaza o mare isprava in privinta asta, si e limpede ca cei sase scriitori nu si-au dramuit nici imaginatia, nici talentul, realizand in cele mai mici detalii un proiect pe care ma incumet sa il etichetez ca perfect.



Nu e povestea…Un scenariu bun, doar porneste de la ea..E felul in care intamplarea trebuie sa ajunga la spectator..E impartirea ei in acte, apoi structurarea cadrelor, a dialogurilor, a tehnicilor de turnaj…Iar pentru ca evenimentele de pe ecran au singura menire de a crea stari de spirit si trairi fictive, in filmul asta se merge direct acolo, cinematografia modeland o sinopsa intunecata din care abia apoi se desprind dominantele de impact peste care sentimentele de teama si de speranta troneaza.



Cred ca Alfonso Cuaron si-a construit productia asa cum obisnuia sa faca asta, prin anii ’70, Stanley Kubrick; adica pe cateva imagini reportaj din lumea stirilor de senzatie ale actualitatilor si a buletinelor informative. Inserate in pelicula, prin suportul unor tehnici specifice filmului documentar, ele contribuie la obtinerea unei autenticitati ingrijoratoare; intrucat vedem pe ecran cazuri socante pe care nu ne-a trecut niciodata prin cap sa le asociem unele cu altele…

Da, stim terorismul…Desigur nu ne sunt straine actiunile de forta ale organizatiilor si a fundatiilor nonguvernamentale angajate in sustinerea unei cauze, ori a alteia, prin mijloace ce depasesc cu mult protestul….fara indoiala ca statul politienesc (si metodele lui abuzive) ne este cunoscut nemijlocit..Nimic nou in toate astea. Ce face nou Children of Men e modul in care ne atrage atentia asupra unor elementele dispersate din cotidian, care unite pot declansa dezastrul ireparabil.

Pe rand toate semnele pe care le nesocotim, ori le bagatelizam, ne sunt prezentate in alta lumina, iar la un moment dat, undeva pe la jumatatea proiectiei, chiar te surprinzi intelegand ca procesul apocalipsei, nu numai ca se afla deja in derulare…dar si ca el a atins fazele finale.

Pricepem simultan si brusc, cat de vulnerabil e omul, ce ampla e magnitudinea vietii masurata in cotele manifestarilor metafizice; cum functioneaza mirajul inselator al perenitatii (al stabilitatii si al continuitatii deopotriva), dar si miracolul maternitatii (despre care am mai vorbit pe aici).

“I thought director Alfonso Cuarón's film of P.D. James' futuristic political-fable novel was good when it opened in 2006. After repeated viewings, I know "Children of Men" is indisputably great ... No movie this decade was more redolent of sorrowful beauty and exhilarating action. You don't just watch the car ambush scene (pure camera wizardry)—you live inside it. That's Cuarón's magic: He makes you believe."





Spatiul opresiv rimeaza armonios cu simbolistica bogata, sustinuta de nenumarate citate si aluzii ce se cer descifrate, in acordurile unei coloane sonore din care nu lipsesc Pink Floyd (porcul lor controleaza cerul unuia din cadre), King Crimson, Deep Purple, dar nici Handel, Mahler, ori coralele lui John Taverner (impresionanta scena cinei sub Guernica lui Picasso - preluata in traveling ce contine si David-ul lui Michelangelo- utilizata aici ca ecou).

Theodore Faron: I can't really remember when I last had any hope, and I certainly can't remember when anyone else did either. Because really, since women stopped being able to have babies, what's left to hope for?



Catapultata in conditia de erou, calatoria lui Theo nu este doar fizica ci se desfasoara simultan in mai multe directii (reamarcabila utilizarea split-screen-ului, nu din montaj, ci prin alcatuirea cadrului) intre care trecerea de la disperare la speranta si credinta este fara indoiala motivanta story-ului. Iarasi, sa spui despre Children of Men fara sa amintesti de filmarile single-shot (dintro felie) in actiuni complicate, cu personaje in miscare rapida, planuri suprapuse, active simultan si cu trei, patru, puncte de interes focusate continu; ar fi o mare nedreptate, caci metoda este un adevarat brand Cuaron.

Jasper: Everything is a mythical, cosmic battle between faith and chance.
[offers Miriam a joint]
Miriam: Maybe I shouldn't.
Jasper: You already did. Take another one. Now cough. What do you taste?
Miriam: Strawberries!
Jasper: Strawberries? That's what it's called: Strawberry Cough!
Kee: Wicked!
Jasper: So. You've got faith over here, right? And chance over there.
Miriam: Like yin and yang.
Jasper: Sort of.
Miriam: Or Shiva and Shakti.
Jasper: Lennon and McCartney!



Filmul asta, vitregit, marginalizat si catastrofal dpdv financiar, are ca dimensiune majora contrarietatea. Nu intalnesti des contrardictia prezentata atat de sugestiv intr-o opera de arta; de fapt ea imi pare chiar o tema destul de ocolita in expresiv, asa ca Du-te si vezi o apocalipsa intrerupta, sau poate una doar amanata, in care povestea e relativ searbada, iar relatarea magica…in termenii cei mai apropriati lanternei magice…cu un final pe toate posibilitatile........................................


"We wanted the end to be a glimpse of a possibility of hope, for the audience to invest their own sense of hope into that ending. So if you're a hopeful person you'll see a lot of hope, and if you're a bleak person you'll see a complete hopelessness at the end."










Picanterii:

-fiecare cadru al filmului contine un animal; cel mai frecvent un caine. Toate animalele care apar alaturi de Theo Faron, arata simpatie fata de acesta.

-rolul jucat (fara repros) de Michael Caine este inspirat din caricaturistul Steve Bell (The Guardian), specializat in pamflet politic si notoriu in Anglia. In secventele filmate in casa lui Jasper desenele de pe pereti sunt originale ale lui Bell.

-desi paternitatea scenariului e atribuita celor sase coautori: Phyllis James, Paul Chart, Mark Fergus, Hawk Osby, Timothy Sexton si Alfonso Cuaron; inca doua semnificative contributii au ramas necreditate, cea a lui David Arata ce a redactat forma finala, si cea a actorului Clive Owen ale carui sugestii au modificat substantial structura productiei.

-Children of Men, face foarte multe referiri la cartea 1984 - George Orwell, si la ecranizarile ei ulterioare (inclusiv varianta animata). In fapt multe dintre elementele esentiale ale plotului depind in intelegere de cunoasterea acestui roman distopic de referinta.

-in rolul tigancei Marichka, care este anuntata ca fiind de origine ruseasca, joaca (suficient de prost) Oana Pelea ce isi spune toate replicile in limba romana.

-numele tinerei gestante Kee, se citeste chi...sau Chee si mai inseamna, "energie" ori "forta a vietii".

-autorul nuvelei, P. D. James, apare in cameo, in rolul batranei din cafenea, alaturi de Theo.

-tema unui nou-nascut ce reprezinta o noua speranta pentru umanitate este o aluzie la legenda lui Isus Cristos; asa cum ne-a obisnuit, simbolurile religioase la Cuaron sunt subtile si directe. In film Theo Faron (numele se poate traduce in greaca ca Dumnezeu al Iluminarii) afla de sarcina Kee-ei intr-o iesle (moderna), exclama Jesus Christ, iar Kee afirma in zeflemea ca e virgina. Numele Fishes este o trimitere la simboluri biblice, la fel ca spalatul picioarelor altcuiva, o situatie ce se repeta pe ecran in mai multe randuri. Filmul a fost lansat in ziua de Craciun a anului 2006.

- in scena in care Theo si Jesper evoca moartea fiului Dylan, in background coloana sonora reda Cantecul Copilului Pierdut de Gustav Mahler, compus de acesta la pierderea unicului fiu.

-ultimele secvente (acolo unde Theo intrerupe un conflict armat, cu schimburi violente de focuri, aparand intre combatanti cu pruncul in brate) propuse de critica drept scene ce ar trebui incluse in patrimoniul universal al cinemaului...au fost receptate de public cu un entuziasm retinut...si, pe buna dreptate, respinse de la aceasta onoare.




"We didn't want to be distracted by the future. We didn't want to transport the audience into another reality."




The making of:







Acest topic a fost editat de The Dude: 30 Jul 2014, 10:00 AM

[The Dude]

Chinatown
Chinatown - Roman Polanski (1974)


Walsh: Forget it, Jake. It's Chinatown.


Nu-i cu, sau despre, chinezoi, kung-fu, traditii, alte arte martiale, mancaruri exotice, ori atitudini ale dragonului. Nope, e un noir revolutionar si apartine unui maestru ratacit de viata, intr-un labirint ce l-a impiedicat sa spuna tot ce ar fi avut de spus….Sau poate ca e despre cum s-au priceput niste investitori rapace sa faca milioane de dolari din.....apa chioara ?



Roman Polanski, un regizor pentru care aprecierile mele depasesc limitele cuantificabile in argumente obiective, se intrece pe sine aici. Incursiunea lui intr-o lume inchisa si izolata, imi pare un act de o senzationala temeraritate si de un pilduitor curaj. Pana la Chinatown, tot acest tipar de filme (noir) a orbitat strict in jurul a numai cateva nume John Huston, The Maltese Falcon, Humphrey Bogart, Dashiell Hammett si Raymond Chandler..cei care i-au facut regulile, si cei care l-au impus. Stilul, ce a izbutit in timp o importanta cariera, o solida priza la public si un mare succes, avea insa sa primeasca prin filmul lui Polanski o replica majora si o importanta noua dimensiune.



Nu ca se schimba multe privind tipologia detectivului ingenios, atent la detalii, ironic, transant, viril si violent (doar atat cat trebuie)..Nu ca situatiile pe care trebuie sa le deznoade devin mai simple, ori mai complicate, si in sfarsit, nu ca narativul ar merge pe alt circuit decat cel de la mister spre elucidarea lui..

In Chinatown astea toate sunt la locul lor si primesc tratamentul meritat. Pana la un punct lungmetrajul chiar se desfasoara liniar si oarecum previzibil, insa dincolo de el se desprind limpede doua ploturi separate intre care cel ce abandoneaza genul (relatia incestoasa) ii da intreaga savoare. E atat de importanta inovatia split-plot aici, incat, la unison, critica a decis ca ea reprezinta un curent centrifug personalizat, si l-au denumit neo-noir.

Noah Cross: 'Course I'm respectable. I'm old. Politicians, ugly buildings, and whores all get respectable if they last long enough.



Se pun in carca neo-noir-lui implicatii mai mari decat decriptarea unor nelegiuiri marunte (tragedii de familie ce implica infidelitati, delapidari, abuzuri sau escamotari si tapaje ce merg pana la asasinat) ajungandu-se la conspiratii, coruptie la nivelul cel mai inalt, santaj politic, frauda nationala, victime multiple si/sau in cascada, etc…Iarasi, i se defineste particularitatea printr-o aprofundare a laturii umane, a justificarilor intime si a motivatiilor ontologice ale criminalilor in primul rand.

Straturile suprapuse ale intrigii raman, dar parasesc centrul atentiei in favoarea unor circuite mult mai precise, ce au putina legatura cu structura de tip politist, ori cu descriptivul investigativ.



Pionier in neo-noir, Chinatown exceleaza in toate astea. Nu-i nimic supraevaluat in pretuirile si in recunoasterile castigate, desi adevarata lui frumusete ii sta in alta parte…fiindca filmul asta e cumva hipnotic. Totul vine ca printr-un vis, personajele au permanent o componenta contemplativa, dialogurile un ritm melodios, lent si abisal, imaginile preluate in wide degaja o liniste si un echilibru aparte…E o atmosfera onirica suberb instituita.





Condus prin hatisurile unui scandal ce atinge tangential inaltele etaje ale societatii americane, dar si cotele adanci ale fiintei umane, Chinatown ramane reprezentativ, nu pentru o anume categorie, nu pentru o metoda inegalabila de narativ, ci pentru filmul insusi...pentru film ca mod de exprimare artistica.

Jake Gittes: Mulvihill! What are you doing here?
Mulvihill: They shut my water off. What's it to you?
Jake Gittes: How'd you find out about it? You don't drink it; you don't take a bath in it... They wrote you a letter. But then you have to be able to read.

Academia americana i-a remarcat calitatea limbajului cinemtografic propunandu-l premiului Oscar, insa o monografie a operei lui Roman Polanski releva imediat ca in toate productiile sale, ea este o constanta. Nu este lasata latura asta strict celui insarcinat cu gestionarea ei (directorul de fotografie - o persoana care difera de la film la film), pentru ca e ceva ce tine de exigentele unui profesionist pentru care inca o data: am toata admiratia.



Si nici nu exista ascuns in Polanski vreun mare talent fotografic, insa sta acolo un exceptional strateg al luminii…un fel de Rembrandt al platoului.

Intr-una din scene, o schema de iluminat (pentru preluarea in plan mediu a portretului detectvului Gittes) accentueaza zona ochilor, in contrast cu restul fetei aflat in umbra. O interesanta constructie pe care am incercat sa o reproduc in studio din voletii unui reflector, dimarea intensitatii, si din expunere…fara sa obtin aceleasi rezultate. La circa 35 de ani dupa film, am aflat insa ca acolo s-au utilizat echipamente avansate dedo, cu proiectii si filtre de disolutie suprapuse…O tehnica ce mi s-a parut disproportionata pentru cateva secunde de proiectie..asa ca am pus totul sub semnul intrebarii; insa atunci cand am intrat in posesia unui sistem dedolight am repetat intocmai instructiunile si, la capatul lor….am obtinut fix acelasi efect.

Sunt in acel cadru controlate gradual toate zonele de eclaraj, dar mai ales raportul dintre umbre, unul care transfera imaginii o incarcatura sobra si insinuanta ce trimite mult dincolo de ceea ce se intampla pe ecran.

Pe toate palierele Chinatown functioneaza la fel: investitii uriase pentru sclipiri de genialitate, presarate oportun peste un narativ dual in crescendo, cu spectaculoase dezvaluiri si surprinzatoare rasturnari..

Ida Sessions: Are you alone?
Jake Gittes: Isn't everybody?




Intr-o sucesiune epica, pelicula s-ar putea incadra intre The Maltese Falcon-ul lui Huston si Mulholland Drive-ul lui Lynch…insa o astfel de abordare e superficiala si nedreapta, Chinatown numai si prin modul in care isi conduce spectatorii prin script, cu o maiastra dexteritate, se pozitioneaza singur in alt registru…asa ca si cele mai exigente comentarii, ori recenzii fac ca Chinatown sa fie socotit o piatra de hotar, iar eu adaug ca pe drumul deschis de el, pana azi, nu s-a inaintat mai deloc…

Du-te si vezi....




Picanterii:

-dupa o serie epuizanta de duble, ce nu ajungeau niciodata sa fie suficient de convingatoare, Faye Dunaway ii cere lui Jack Nicholson sa o palmuiasca fara mimica…palmele (cinci la numar) sunt zdravene, iar de data asta, cadrul a fost retinut din prima preluare, si apare in film.

-productia este si azi socotita perfecta din punctul de vedere al scenariului; din acest motiv ea e unul dintre punctele principale din programa de studiu a oricarei universitati de film (inclusiv a UNATC-ului din Romania).

-Chinatown este prima serie a unei trilogii care mai planuia inca doua continuari: The Two Jakes (realizat in 1990) si Who Framed Roger Rabbit (realizat in 1988) Desi ele s-au infaptuit cu mari eforturi si multa greutate, niciuna nu a trecut pragul anonimatului. Seria a doua, The Two Jakes a fost regizata de Jack Nicholson.

-scena in care Polanski ii taie nasul lui Nicholson este atat de complexa si implica o butaforie in care pana si cutitul folosit are trei variante (una cu lama din folie flexibila metalizata). Obositi de cei care intrebau mereu cum s-a realizat filmarea, cei doi au sfarsit prin a declara ironic ca totul s-a inregistrat pe viu, si ca rana s-a intamplat cu adevarat.

-Chinatown e incarcat de simboluri in toate gradele de transparenta; de la defectul de ochi (iris) a lui Evelyn Mulwray (vezi mitul lui Oedip care orbeste atunci cand realizeaza dimensiunile incestului in care e implicat) si pana la metafora viol tata/fica, viol capital/natura (valea de portocali). De asemenea, tot o parabola este utilizarea, ca actor, a lui John Huston (autorul noir-ului emblematic The Maltese Falcon si considerat parintele genului)

-o situatie cu totul jenanta se petrece in scena primei intalniri dintre Noah (John Huston) si Gittes (Jack Nicholson). In acea perioada Nicholson era intr-o idila amoroasa cu Anjelica Huston fiica lui John, care nu vedea deloc bine relatia…Din acest motiv, intrebarea lui Noah "Mr Gittes...do you sleep with my daughter?"…are o altfel de incarcatura, nu numai pentru cei doi…

-in anul 2007 filmul a obtinut locul 24 in topul celor mai bune productii din toate timpurile (Institutul American de Film).

-nu mai putin de cinci directori de cinematografie au fost curtati, consultati, angajati, sau demisi, in acest demers, iar grija asta fara precedent, indica (inca o data) atentia lui Polanski pentru latura imagistica a peliculelor sale.

-scenariul a fost construit dupa un scandal adevarat, iar diversele forme prin care acesta a trebuit sa treaca l-au readus in final, fara dorinta expresa a cuiva, inca si mai aproape de evenimentele real petrecute. Elogiat de presa, filmul a relansat disputele legate de cazul Districtului de Apa L.A. vs. locuitorii Vaii Portocalilor.

-e singurul film care are in doua roluri secundare, doi regizori premiati cu Oscar (John Huston si Roman Polanski)

-pe toata durata filmarilor conflictele dintre Polanski si Nicholson/Dunaway au fost de o violenta nemaintalnita pana atunci in platouri..Intr-unul din ele, Roman ii smulge cateva suvite de par lui Faye, iar in altul tot el ii face zob televizorul lui Jake la care acesta urmarea un meci de fotbal (american).

-Jack Nicholson (detectivul J.J. Gittes) apare in fiecare cadru al filmului. E o alegere in suita celor menite sa sustina intentia ca relatarea sa fie perceputa prin ochii sai (dezvaluirea adevarului pe masura ce Gittes il identifica, intreruperea povesti pe perioada in care el este inconstient, etc.). Asta pentru ca scenariul initial propunea existenta unui narator ce a fost inlaturat de Polanski in aceasta idee.

-finalul intunecat este rezultatul unei dintre crizele prin care Roman Polanski trecea destul de frecvent de la asasinarea sotiei sale (insarcinate) Sharon Tate, de clanul hipiot Charles Manson. In cartea dupa care s-a realizat, scenariul avea un happyend


The making of:













Jake Gittes: May I speak frankly, Mrs. Mulwray.
Evelyn Mulwray: You may if you can, Mr. Gittes.

Acest topic a fost editat de The Dude: 1 Aug 2014, 05:22 PM

[The Dude]

Vorbeşte cu Ea
Hable con ella - Talk to Her - Pedro Almodóvar (2002)


Dintotdeauna mi-am dorit să fac un film despre cum bărbatul cutreieră corpul persoanei iubite ca pe un teritoriu. -Pedro Almodóvar


E o drama compusa din flashback-uri ce zice despre prietenie, despre valoarea cuvintelor si importanta povestii, despre ranile provocate de iubire, dar mai mult si mai ales, spune despre nebunie. Multe teme suprapuse, inobilate cu lacrimi pretioase (fiind planse de barbati, ele sosesc prin violare de statut), e multa grija plina de atentie si o suprema fericirea nascuta din “a purta de grija”.



Doi barbati ajung sa imparta aceiasi soarta, prin accidente care le arunca partenerele in coma profunda. O toreadoare si o balerina in devenire. Posibilitatile ca vreuna din ele sa isi revina candva sunt minuscule, si aproape doar teoretice. Femeile au fost considerate moarte clinic, asa ca este foarte putin probabil ca ele vor afla vreodata de onestitatea, interesul sau daruirea perechilor lor. Prin inspirata alegere, Almodovar relanseaza tema freudiana a "femeii obiect" insa de data asta din perspectiva iubirii/neiubirii, pentru ca se intampla ca unul din barbatii sa isi ingrijasca pacienta pana mult dincolo de devotament, iar celalalt sa ii impuna suferindei de care se ocupa, un moratoriu al acceptarii fatalitatii.

B.: „Vorbeste cu ea, povesteste-i“,
M.: „Da, mi-ar placea, dar ea nu ma poate auzi“,
B.: „Creierul femeii e un mister, iar in starea aceasta chiar mai mult...“


Primul ii povesteste tot neputincioasei sale, o spala, o coafeaza, ii face unghiile si o maseaza cu creme si uleiuri intocmai ca cel mai ambitios stilist si cosmetician aspirant; celalalt este surpat in sine, isi limiteaza actiunile la simpla prezenta, instituind linisti grave si tristeti profunde. Cei doi devin amici apropiati.



Rezultatul tratamentului diferit este evident: bolnava careia i se vorbeste, desi in continuare absenta, radiaza si e plina de culoare, cea careia i se tace e cianurata, morbida…si nici nu va supravietui.




Prin tehnica filmului in film, ingenios inserata la momentul cel mai potrivit al narativului, aparent fara legatura, aflam de povestea (indrazneata) a unui amant, transformat din epatare in liliputean, si care in momentul erotic al reintalnirii cu iubita sa, nu are decat alternativa unei explorari ce nu refuza escaladarea sanilor, a coapselor si care sfarseste prin investigarea vaginului urias in care eroul si dispare ca intr-o pestera insufletita…E doar o reiterare psihanalitica a motivului principal din sub-textul intregului plot, conturat acum din alt unghi si printr-un alt discurs.




Da, criza comunicarii dintre sexe ar putea avea o rezolvare si in asta, caci femeile tacute, misterioase si constranse la o evolutie retrasa si distanta, sunt foarte vii pe dinauntrul lor. Trebuiesc cercetate in adancurile cele mai intime, in cele mai ascunse cotloane, chiar daca nu te poti astepta sa intelegi tot ce gasesti acolo; pentru ca in spatele unui corp atragator exista intotdeauna o persoana condamnata si ispasind o pedeapsa, iar metoda eliberari ei este dialogul…e necesar sa ii vorbesti…metoda consta in conversatie, chiar daca aceasta imbraca forma monologului..

Astfel de strategii reclama insa sentimente ce trec de granitele amorului ajungand in tinutul fermecator al pasiunii......Pasiunea pentru o femeie inapta...atat de greu de priceput din afara ei, si atat de usor de confundat cu efectul unor obsesii sexuale, in care moralitatea capata statutul echivocului.




Posibila inspiratie dintrun caz real, in care un necrofil abuzand cadavrul unei minore o readuce pe aceasta la viata (moartea fusese pripit diagnosticata) e confirmata. Infamul agresor capata toate absolvirile din partea familiei, bucuroasa de finalul intamplarii, dar sfarseste in puscarie pentru ca procuratura "s-a sezizat din oficiu"...si iata ca Talk to her ridica cam aceleasi probleme, caci daca un viol s-a produs asupra cuiva decedat in cea mai mare masura, dar el a declansat procesul reintoarcerii la normalitate, atunci cat de multa vina mai exista totusi in gestul reprobabil ???

„Nu exista nimic mai rau decit sa-l parasesti pe cel pe care inca il iubesti“






Ca de obicei Almodovar socheaza si induioseaza generand o complexitate de sentimente ce ravasesc serios spectatorul cu atat mai mult cu cat istoria asta ii ofera o gama nesfarsita de posibilitati…Intriganta imi pare sugestia Marco/Alicia survenita pe final, dar ea e lasata in obscuritate de cea mai frumoasa idee a acestui film: iubirea lui Benigno petrecuta si probabil implinita intr-un plan incert, ce nu apartine pe deantregul nici realitatii, dar nici imaginarului.

Despre dragostea in forma pura, prieteni si prietenie, nebuni si nebunie, sadacat si fidelitate..Du-te sa vezi despre toate astea o istorioara emotionanta si plina de talc..Are sa iti prinda bine ce ai sa afli, si te va ajut sa iti depasesti unele praguri...





Picanterii:

-moartea taurilor din film este adevarata si a atras puternice proteste ale unor grupuri de iubitori ai animalelor care insa au ramas fara efecte imediate. abia mult mai tarziu cateva scene au fost retrase din film.

- păpuşa gigantica din filmul mut a fost realizat in atelierul unui plastician, dupa ce furnizorii de decoruri contactati si-au declinat "competenta" in realizarea unei asemenea butaforii.

-filmul a cunoscut mai multe variante din care au fost pe rand extrase pasaje considerate erotice, ori violente. Cea mai circulata versiune este una ce convine satisfacator mesajului dorit de Almadovar, desi nu contine mai multe cadre de nuditate si nici uciderea celor 6 tauri.

-scena acidentului din corida a trebuit repetata de nenumarate ori intrucat taurul refuza sa loveasca manechinul si il ocolea.

-similitudinile cu intriga din nuvela The Marquise of O a lui Bernd Heinrich Wilhelm von Kleist, ori cu ecranizarea (magnifica) a acesteia, realizata de Eric Rohmer (1975) au fost exagerate si tendentioase.

-scenariul a ramas neschimbat fata de forma sa initiala, desi actorii pentru care fusese gandit nu au putut participa la proiect.





The Making of:





Acest topic a fost editat de The Dude: 6 Aug 2014, 08:58 AM

[The Dude]

Inteligență Artificială
A.I. Artificial Intelligence - Steven Spielberg (2001)




Monica: What day it is?
David: It is... Today



Daca generatiile viitoare de roboti vor putea aduce pe scena o masina capabila de iubire, care ar fi responsabilitatile beneficiarului acestui sentiment fata de mecanismul compasional ??...E o problema morala nu-i asa ??..."cea mai veche dintre toate....Dumnezeu nu l-a creat pe Adam ca sa il iubeasca pe EL ????


"Copiii incep prin a-si iubi parintii; pe masura ce cresc incep sa ii judece; uneori, ii iarta." Gandul ii apartine lui Oscar Wilde si certifica o stare de fapt ce tine de fiinta umana si de alcatuirile ei interioare. Nu ar trebui sa ne supere si nici nu ar trebui sa ne rusinam de aceasta “repetabila povara”, insa nici nu ar trebui sa ne impiedice sa ne imaginam: ce ar fi daca oamenii ar putea arata asa cum si-ar dori ???


Professor Hobby: "The greatest single human gift - the ability to chase down our dreams."


In amintire, toate nazbatiile copilaresti ni se arata nevinovate, cu mici consecinte, si de cele mai multe ori ca intamplari hazlii..Ne amuzam de geamul spart cu mingea, zambim la furtisagurile din dulapul cu borcane de dulceata, cuplam repede la micile minciuni recitate “dintro suflare” care invinuiesc pisica, papusa, cainele, canarul…pe oricine altcineva de o culpa, sau de alta.


Cand suntem insa cu ei, de prea multe ori, copiii devin agasanti, cicalitori, egoisti si rai..Formarea unei educatii nu-i nicio treaba simpla, reclama multa pricepere, si necesita o mare de calm.

Oamenii nu ajung de la sine oameni, iar copilaria neindrumata, neocrotita, ori neglijata in meandrele ei, naste cel mai ades monstrii, coplesiti de complexe nerezolvate si gata oricand de conduite nefiresti, abuzive, sau periculoase.

Nu-i de mirare ca omul si-a imaginat si aici o situatie ideala, cu un copil perfect, care sa evolueze liniar si care sa nu puna probleme parintilor sai, ori celor insarcinati cu dezvoltarea lui (evolutia mental-institutionala); insa rezultatul acestui exercitiu de reprezentare simbolica a condus la aparitia unor scenarii uimitoare.



In cea mai impresionanta dintre variante, copilul perfect a fost numit …Pinocchio (numai bine, Carlo Collodi) si a fost creat de batranul Geppetto (maestru tamplar) ca substitut pentru fiul pe care acesta nu l-a putut avea. Povestea devenirii lui Pinocchio, atesta insa un crunt adevar...nu copilul are in el cusurul metehnelor, ci mediul este acela care le provoaca eliberarea, pe seama slabiciunilor lui intrinseci.



Povestea unui copil perfect este povestea unui ambient impropriu omului...si probabil ca de aceea, A.I. Artificial Intelligence, reactualizand prin upgrade caracterul Pinocchio, inventeaza un android, David (Haley Joel Osment), pe care il monteaza in linii mari cam in acelasi conflict, edificand insa pe final o modificare radicala a conjuncturilor, care sa ii imbunatateasca sansele implinirii.

David este ultima creatie a Cybertronics Corporation si este atat de uman incat are incluse in programele sale subrutine ce implementeaza inocenta, candiditatea, naivitatea...dar si dragostea de mama. De fapt e ceva mai mult decat atat, din superficialitatea unor interpretari, proiectantii i-au inserat instructiuni dedicate, ce rulate in proces, fac ca el sa existe numai pentru a isi iubi mama, si pentru a fi iubit de ea.

Partea cea mai mare reusita a plotului e chiar aceasta dragoste lansata in joc de un neparticipant; caci robotul sofisticat, nefiind capabil de trairi, genereaza in jurul sau o unda ce ii afecteaza doar pe insufletiti; doar pe cei vii implicati in story.




David: "Why do you want to leave me? Why? I'm sorry I'm not real. If you let me, I'll be so real for you!"
Monica: "Let go, David! Let go! I'm sorry I didn't tell you about the world."


Intrebarea care se pune apasat si declinat in toate modurile pe parcursul scenariului, este de ce isi doreste atat de mult David sa devina un copil in viata ? ....Pentru el totul n-ar trebui sa fie decat insiruirea logica a unor secvente informatice. Implicarea empatica a masinii e de neconceput, asa dupa cum nici cea mai firava urma de emotie nu poate fii in vreun fel justificata...Asadar, care este motivatia unei asemenea a
abnegatii ?



Nu poti discerne A.I. Artificial Intelligence dintro singura vizionare. Greu poti si din a doua….
E posibil chiar ca intregul film sa fie doar fundalul ultimului sau act, acolo unde Spielberg se dezlantuie...Trupul androidului, conservat timp de 2000 de ani sub o crusta de gheata, si in adancurile unui ocean, este descoperit de succesorii sai, masini mult avansate tehnologic. Omenirea nu mai exista. Pentru noii stapani ai planetei, David inseamna o inestimabila valoare, intrucat este ultimul care i-a cunoscut pe oameni in mod nemijlocit..


Ca si in Odiseea Spatiala a lui Kubrick, EI (am sa ii numesc “altfel de entitati”), reconstituie fizic (sau doar imaginativ) din memoria robotului, un ambient identic celui in care acesta a evoluat, incercand astfel sa nu il expuna la ceva de neinteles pentru el, in unicul scop de a il studia.





De ce e atat de important sa il cercetezi in amanunt pe ultimul android care s-a aflat in contact direct cu muritorii ?? ...Pentru ca cea mai performanta generatie de inteligenta artificiala, aflata la capatul unor etape lungi si costisitoare de progres, a inteles ca nu poate functiona in absenta fiintelor rationale...Ca e esential pentru perpetuare ca persoanele vii sa fie replicate....N-au putut recupera din David (prin download) decat dragostea lui pentru mamica sa, pe care vor incerca sa o utilizeze cumva....dar va putea oare vreodata un calculator sa iubeasca asa cum poate face asta o mama ??

"David, you are the enduring memory of the human race. The most lasting proof of their genius. We only want for your happiness. David, you have so little of that."







"So you see, David, the equations have shown that once an individual space/time part had been used it could not be reused. If we bring your mother back now it will only be for one day. And you will never be able to see her again."


Exista pana la urma in intregul Univers o forta mai puternica ca cea care leaga mama si copilul…??? A.I. Artificial Intelligence zice ca nu, dar tu nu il crede Du-te si vezi argumentele cu care isi sustine teoria, vei avea numai de castigat…ca e film de film…chiar daca nu are mereu dreptate.




"David, I often felt a sort of envy of human beings, of that thing they call 'spirit'. Human beings have created a million explanations of the meaning of life- in art, in poetry, and mathematical formulas. Certainly human beings must be the key to the meaning of existence. But human beings no longer existed. So, we began a project- that would make it possible to recreate the living body of a person long dead from the DNA in a fragment of bone or mummified skin. We also wondered would it be possible to retrieve a memory trace in resonance with a recreated body. And you know what we found? We found the very fabric of space/time itself appeared to store information about every event which had ever occured in the past. But the experiment was a failure."


Picanterii:
- scenariul A.I. Artificial Intelligence, i-a fost initial incredintat lui Stanley Kubrick. Acesta a pastrat proiectul in asteptare 12 ani, perioada in care ocazional a gandit mai multe scheme regizorale si o sumedenie de rezolvari tematice. Kubrick a intarziat deliberat realizarea filmului asteptand ca metodele digitale sa avanseze pana la gradul la care ele ar fi putut permite turnajele gandite. A murit insa mai devreme, apucand totusi sa isi sistematizeze obsevatiile din intregul material adunat. Cand era clar ca nu va mai putea lucra, Kubrick a cerut studiourilor ca documentele sa ii fie incredintate lui Spielberg, indicandu-l pe acesta drept cel mai potrivit continuator al demersului...pe motivul sensibilitatii comune si a reciprocei afinitati dintre cei doi..

-aproape toate indicatiile lui Kubrick au fost respectate de narativ, mai putin scenele care inchid proiectia, acolo unde Spielberg intervine masiv, prin stilul personal, dar in aceiasi nota.

-foarte multe sugestii privind solutiile de platou ii apartin actorului Haley Joel Osment (11 ani), care a fost consultat de Spielberg in aproape toate situatiile. Pentru a putea sa fie cat mai apropiat de personajul sau, Haley a fost supus unor tratamente de epilare generala si de depigmentare a pielii.

-intrucat piesa muzicala aferenta ultimei scene, compusa de John Williams, depasea in lungime durata proiectiei, scena a fost revizuita integral pentru a nu schimba structura melodica. De obicei se procedeaza invers.

- desi pornit de la nuvela sf "Supertoys Last All Summer Long" a scriitorului englez Brian Wilson Aldiss , scenariul a fost puternic in fluentat de intriga din "Second Variety" a lui Philip K. Dick si este in cea mai mare masura datorat poemului "The Stolen Child" a lui William Butler Yeats,







Narrator: That was the everlasting moment he had been waiting for. And the moment had passed, for Monica was sound asleep. More than merely asleep. Should he shake her she would never rouse. So David went to sleep too. And for the first time in his life, he went to that place where dreams are born.


........................................................................


Making of:





Acest topic a fost editat de The Dude: 8 Aug 2014, 09:58 PM

[The Dude]

Cinema Paradiso
Nuovo Cinema Paradiso - Giuseppe Tornatore (1988)

In mahalaua giulestilor, in care locuiam, primul cinematograf a aparut in 1964 si a fost un eveniment “monden” major.
Anii gloriei socialismului. Crescusera blocuri, complexe comerciale, carciumi si se amenajasera parcuri.

Inaugurarea s-a facut vara, intr-o zi de duminica, si toti locuitorii cvartalului, imbracati la patru ace si ferchezuiti “nevoie mare”, s-au aliniat la cozi nesfarsite pentru a fi partasi la emotionantul eveniment.



Imi amintesc ca in debut s-a programat Cavalerii Teutoni (original Krzyzacy - in regia lui Aleksander Ford; inspirat din opera lui Henryk Sienkiewicz, si care zice despre batalia de la Grunwald) iar incinta a fost plina pana la refuz circa trei luni de zile, si nu era locuitor al zonei, care sa nu fi revazut pelicula in mai putin de cinci, sase randuri.



Intrarea costa atunci cam cat o bere, iar practica de a imparti un film (de a il vedea, doua persoane pe un singur bilet, schimband locurile la jumatatea proiectiei si povestind ulterior celuilalt, partea pe care el nu o vazuse), era una curenta si des utilizata. Singur “Timpuri noi” de pe bulevard, oferea spectacole continuu, fara sa evacueze publicul in pauzele dintre reprezentatii, asa ca inarmati cu senviciuri si sticle de limonada, asaltam sala in grup, revizionand de patru, cinci, ori o productie pe un singur acces platit.



In cartierele Bucurestene insa, cinematograful devenise un punct ce impunea asamblarea comunitatii, construind un spirit al locului si instalandu-se in cotidian ca factor de o inegalabila influenta. Era un barometru, un indrumar si un reper unanim recunoscut.

Daca Sarita Montiel aparea pe ecran in rochie inflorata, cu o garoafa prinsa in parul despletit …in urmatoarea luna toate fetele si toate femeile isi aranjau la fel tinuta..Era ca un concurs, in care competitoarele (si nu numai ele) reprezentau de fiecare data pe altcineva aflat de pe generic, oferind permanent ipostaze proaspete de comparatie… Fiecare ajungea in felul asta sa se identifice cu un personaj, in pielea caruia incapea mai bine decat adversarul lui in look…

Lumea noastra se misca in ritmul dictat de astfel de oglindiri…si chiar si relatiile se stabileau prin descoperirea unui consens al tipologiilor asemanatoare preluat tot de acolo. Caci daca M. putea fi confundat cu Stan, iar N. era asimilat cu Bran, atunci cei doi erau imperecheati automat, dupa sistemul din film, fara ca nimeni sa le mai ceara parerea…iar ei sfarseau prin a institui aceasta uniune impusa de mediu, dar si din voluntariat, mandri de identificare.



Putin dupa 1970, cinematograful ca entitate pierde teren in lupta cu televiziunea, si de atunci regreseaza permanent, in pasi marunti, razbit de cable TV, videocasete, de CD payere, de DVD, Blue ray si de internet..Formate tot mai mici ale imaginii il coplesesc si il marginalizeaza, iar el nu stie sa valorifice avantajul propunand in replica proiectii mereu mai mari..singurul lui imens avantaj.

Ambientul edificat se destrama, oamenii trec intr-o izolare interiorizata, valorile se cern altfel, criteriile se diversifica, pretentiile se schimba si cresc.

Se stinge o stralucire ce nu va mai fi niciodata reluata la aceiasi intensitate…sau macar pe aproape.





Filmul lui Giuseppe Tornatore, un autobiografic prin excelenta, rememoreaza traiectul lung-metrajului din perioada in care el a functionat ca pilon central al formarii de comunitati, insa face asta abuzand metafora axis mundi supraincarcata in piese de referinta. Caci este aproape imposibil sa fi existat pe undeva prin lume, vreun teatru care sa fi gazduit in intreaga lui viata toate momentele cinematografice semnificative din perioada citata (vedem insiruite pasaje din: Seven Brides for Seven Brothers - Stanley Donen, The Blue Angel - Josef von Sternberg, The White Sheik - Federico Fellini, The City Lights - Charles Chaplin, Babes in Toyland - Gus Meins, Fury - Fritz Lang, Il Grido - Michelangelo Antonioni, Snow White and the Seven Dwarfs - William Cottrell, The Black Arrow - Gordon Douglas, The Path of Hope - Pietro Germi, Casablanca - Michael Curtiz, Red River - Howard Hawks, Ulysses - Mario Camerini, The Lower Depths - Jean Renoir, Dr. Jekyll and Mr. Hyde - Victor Fleming, Stagecoach - John Ford, La Terra Trema - Luchino Visconti, The Gold of Naples - Vittorio De Sica, And God Created Woman - Roger Vadim, I Vitelloni - Federico Fellini, It's a Wonderful Life - Frank Capra, atat de multe inca altele...).


Totodata, alegoric si paralel plotului, elementele esentiale evoca nostalgia unor vremuri irecuperabil apuse, gestionand magistral dozajul progresiv al dramatismului.



Flashback-ul memorialistic, derulat intre doua momente de prezent (cel de pornire si cel final), ii confera productiei Nuovo Cinema Paradiso prilejul de a fructifica beneficiile unei imagini elegante “de epoca” intr-o deosebita calitate, obtinand din eclaraj patina timpului necesara (Blasco Giurato).

Preluari remarcabile (travelingurile combinate in special), frumos decupate, cu o inteligenta si vie procesare in montaj, dublate de coloana sonora "punct ochit punct lovit" semnata Ennio Morricone si de castingul grozav alcatuit (Philippe Noiret, Enzo Cannavale, Antonella Attili ), elucideaza rapid misterul atator recunoasteri bine-meritate, Nuovo Cinema Paradiso castigand o sumedenie de premii la importante festivaluri din lume, si fiind socotit unul dintre cele mai reusite elogii aduse cinematografului din toate tmpurile.




Povestea unui copil capturat de mirajul platoului, ajuns adolescent si apoi matur, are popasurile firesti, in care pasiunea invinge etapele naturale ale parcursului unei existente.. Pentru micul Toto, cabina de proiectie este adevarata mama…si Alfonso (proiectionistul) e parintele de drept…Nu stiu ce relatie de rudenie ii poate stabili conjunctura asta in raport cu cea de a saptea arta, insa ursita lui se invarte in acest cerc si intre aceste ite.

Ca si viata celorlalti locuitorii ai oraselului Giancaldo de altfel, contaminati visceral de destinele vedetelor de pe ecran, a caror realitate insusita, nu are diferente majore fata de realitatea oricarui alt concitadin, extinzandu-i acestuia orizontul catre limite deschise si necunoscute.

...pentru ca in Giancaldo spectatorii ce se hranesc cu film, procreaza universalitatea intr-o cladire modesta, din licaririle fantasmelor reflectate pe panza intinsa de cativa suporti..



In final, Alfonso moare odata cu teatrul pe care l-a pastorit, si impreuna cu ei animatia oraselului pierde dimensiune existentiala fundamentala ce il facea unic si irepetabil in constiinta celor care il alcatuiau..se pierde si aici o identitate si un destin, fara ca nimic sa ii fie pus in loc. Neindoielnic demolarea stabilimentului e cea mai puternica scena a peliculei.



Vazand filmul lui Tornatore, imaginea Paradiso-ului parasit si gata pentru a fi doborat, mi-a rezonat in minte cu sala din Giulesti, la fel de abandonata, la fel de degradata si probabil cu aceiasi soarta. Nu stiu daca in timpul vietii lui Cinematograful Giulesti a furat sufletul cuiva, asa cum Paradiso i-a furat inima lui Toto, dar stiu ca si acolo s-au legat, ori s-au destramat, prietenii; s-au facut poante si s-au incins cafteli memorabile; s-a baut si s-a fumat pe ascuns, s-au framantat țâțe, s-au furat sarutari, si s-a mers chiar si mai departe…

S-au spart seminte de floare si de bostan (bomboane agricole), s-a alaptat la san, s-au aclamat in cor cavalcadele, s-au huiduit samavolniciile intrigantilor, s-a plans in hohote la productiile indiene, si s-au scandat lozinci ironice la adresate pensionarilor in momentele fierbinti ale cuplurilor de actori de pe ecran…

...S-au admonestat vehement responsabili cu spectacolul, atunci cand aparatele se defectau, peliculele se rupeau, sau nu ajungeau la vreme, ori cand lipsea “claritatea”, “auzul” sau “sincronul” cadrelor….iar eu ???...eu daca nu am fost in stare sa il readuc in centrul atentiei asa cum o face Tornatore cu Paradiso, e pentru ca n-am avut nici-un Alfonso care sa ma clauzeasca, si nici o Elena care sa ma motiveze.



Desi in moarte clinica si angajat pe un drum fara intoarcere, Cinema Giulesti ramane sa mai traiasca o vreme, in generatia celor carora le-a fost lacas de cult, centru de formare si punct de confluenta al unei colectivitati ..La fel ca Nuovo Cinema Paradiso, ce trebuie privit exact cu acesti ochi, si priceput fix in acesti termeni.




Te invit cititorule al acestei cronici: Du-te si vezi un nostalgic si incantator omagiu adus celei de-a saptea arte, cu instrumentele ei, pe teritoriul ei, in acordurile ei….si in spiritul ei cel mai adanc.







Picanterii:
-filmul a avut un numar ridicol de variante aflate simultan in circulatie. cea comentata aici fiind alternativa premiata la Cannes; mai larg distribuita insa este una in care dupa ce Toto vizioneaza rola ramasa mostenire, se reintalneste cu Elena si afla ca idila lor a fost intrerupta prin interventia protectoare a lui Alfonso, tocmai ca in felul asta el sa ii menajeze si netezasca devenirea si ascensiunea. Cei doi fac dragoste intr-o masina apoi se despart. Alte trei versiuni propun finaluri diferite.

-actorul Philippe Noiret, a fost lasat sa isi spuna toate replicile in limba franceza, coloana sonora fiind corectata prin dubbing. s-a procedat asa, intrucat Noiret este suficient de inexpresiv mimic in vorbire si pentru a i se permite o constructie artistica mai libera

-in Iatlia perioadei la care se refera Nuovo Cinema Paradiso, a existat cel mai mare numar de sali de cinematograf din lume. toate aratau ca in film si majoritatea covarsitoare au impartasit acelasi deznodamant.

-Salvatore Cascio, actorul care il interpreteaza pe Salvatore 'Totò' Di Vita – copil, este azi patronul unui lant de restaurante. In platou a fost resfatatul tuturor si tot lui ii apartine una dintre cele mai valoroase catalogari ale peliculei: “este despre puterea de a visa…oamenii merg la cinema pentru a visa..pentru a uita de problemele lor zilnice..pentru a fi, nacar si doar doua ore altcineva, altundeva, altcanva”

-filmul a fost catalogat ca punct de renastere al cinematografiei din peninsula si este astazi in programa multor universitati de specialitate din intreaga lume. In decursul sau, in varianta de referinta sunt citate, sau se fac aluzii la 52 de fime esentiale epocii..

-din 1950 niciun producator nu a mai fabricat pelicula de fim pe suport de celuloid, cel care expunea toti utilizatorii din industria cinematografica unui crescut risc la incendiu. A fost un mare pas inainte...




making of:



Acest topic a fost editat de The Dude: 15 Aug 2014, 10:47 AM

[The Dude]

Black Cat, White Cat
Crna macka, beli macor - Emir Kusturica (1998)

Matko Destanov: The Bulgarians always say: "Brother, if you can't solve a problem with money... solve it with a lot of money."




Sunt patru dimensiuni care ii dau valoare. Prima este originalitatea, a doua ironia, a treia subtilitatea si a patra ritmul. Le poti aseza in orice ordine caci toate contribuie in aceiasi masura la impresionanta desfasurare.



Originalitatea...

..merge pana atat de departe incat si celui mai neinsemnat gest i se gaseste o interpretare noua..Alegerea tiganilor si a modului lor unic de a pricepe viata, nu ii pare suficient regizorului Emir Kusturica, asa ca el umbla peste tot…Dialogurile amesteca aleatoriu cuvinte din mai multe limbi, personajele puternic construite din doar cateva replici sunt imediat caricaturizarea, iar felul in care totul e tratat, cu o imensa detasare, in care moartea insasi nu-i decat un inconvenient minor si pasager, lasa in urma orice schema cunoscuta platourilor de film.




Ironia,

...ca sa poata fi aplicata impune o ridicare a nivelului din narativ si ea se realizeaza in cel mai discret si subtil mod posibil. In spatele unei nesfarsite joie de vivre apar ca proiectate printr-o ceata densa imagini ale gangsterismului modern, coborat din vilele somptuoase (intesate de pistolari ce pazesc capete de familii "onorabile' si consacrate), pana in ograzile unor gospodarii taranesti, in care roiesc cârduri de gâşte, haite de caini si turme de ovine si in care cel protejat in aceiasi maniera, nu-i decat un traficant marunt, un cotzcar istet si un derbedeu calificat.. Pisica alba/Pisica neagra ia, fara discriminare, totul in tarbaca...





Subtilitatea,

..se distileaza in direct si chiar sub privirile spectatorului, caci chanteusa dansatoare, ce face sali pline cu abilitatea de a extrage cuie prin forta bucilor are pasaje critic/aluzive la impresariat, la showbitz, iar prin coafura si aspect trimite direct la regele rock & rolului (dar si la cateva dintre legendele care il insotesc pe acesta). Si nu-i singura, fiindca aproape fiecare secventa are grade diferite de adancime in care poti identifica diverse alternative: de la porcul ce devoreaza caroseria unui Trabant, la fantezista masina a lui Pitic, de la scena de amor din lanul de floare a soarelui, la insinuarile traficantilor imbracati in uniforme ale autoritatilor de paza si ordine; de la buturuga mergatoare, la asocierea unei pitice cu un lungan, de la lautarii fortati sa decoreze un copac si pana la obsesia sefului de clan pentru ultima replica din Casablanca…in opozitie cu cadrele redundante ce aduc mereu in prim plan doua mâţe (alba şi neagra), ce simbolizeaza raporturile intregului ansamblu cu principiile radicale.

Nu exista nicio linie calauzitoare prin labirintul construit de Kusturica in afara celei pe care alegi singur sa o urmezi…si asta e o functionalitate fascinanta a peliculei, ce opereaza aproape la fel pe fiecare palier !!





Ritmul.





Ritmul e o nebunie datorata in cea mai mare parte unui casting bestial. Prestatiile lui Ida (Branka Katic) si a lui Dadan (Srdan Todorovic) sunt dincolo de compuneri actoricesti ce au fost recompensate cu premii pentru infinit mai putin decat atat, iar utilizarea preponderenta a neprofesionistilor contribuie prin autencitate la instaurarea pe ecran a unui spirit specific semintiei romanes. Pe de alta parte, coloana sonora (Goran Bregovic) care are doar putine momente nonmuzicale ar putea fi acuzata de o eclipsare a story-ului, insa instituie, fara doar si poate, un suport inseparabil al ritmului generat de plot, de personaje, si de vocatia unei existente ce nu vrea sa complice nimic.



Imagini dinamice cu cadre "in miscare" alternate cu scurte meditatii contemplative, sunt trimiteri metaforice ce denunta subliminal intreaga orientare "feliniana" a productiei care chiar urmareste in alt plan derularile din Amarcord. E un procedeu cu multe esecuri in cinematografie, insa la Emir lucrurile se leaga intr-un delicat rafinament.

Black Cat, White Cat e cu iubire, nunti, prietenie, lautari, muulta agitatie, ilegalitati si o gramada de smecherie...Un script egal si impecabil ca paravan al creatiei artsitice de sub-text.




Momentul cheie e atat simplu si de bine inserat, incat aproape ca scapa privirii grabite. Nu e scena balconului si nu ii are in ea nici pe Cpt Smith, nici pe printesa Pocahontas. N-are balcon, peisaj luxuriant, exotism, ori tinuta aleasa…Se intampla aiurea, plutind pe apele tulburi ale Dunarii cu un colac improvizat dintro camera a anvelopei de tractor...E tot declaratie de dragoste, dar nu-i in rime, cuvinte maiestre, gesturi tandre, priviri patimase…iar calitatea artistica ramane neschimbata in incarcatura, exact ca la Shakespeare...Cum reuseste Kusturica sa faca atat de mult, din asa de putin ???...Du-te si vezi...!!





…si mai are si happy ending, iar dupa proiectia asta, care in felul ei iti cotrobaie prin toate ungherele sufletului, esti mai castigat ca oricand in tonus si pofta de viata…e un fel de medicament. Urmeaza, te rog, acest scurt si miraculos tratament....





Picanterii

-in afara a cinci roluri, toate celelalte partituri sunt sustinute de amatori alesi dupa infatisarea fizica si apartenenta la etnia rroma, Kusturica incercand sa obtina prin asta un contrast intre grotescul aparentelor, profunzimea unor trairi si superficialitatea celor mai multe gesturi. Atmosfera edificata astfel a surprins critica si s-a impus ca piesa de referinta a unui gen identificat anterior, dar lipsit de etalon: naturalist, cunoscut si ca stilul Slice of Life (desi exista si multe elemente de road movie)

-aproape intreaga performanta a Idei este proprie si nu urmareste nicio indicatie regizorala. Actrita respecta cu strictete replicile din scenariul scris, dar propune un personaj diferit celui vazut de director, cu care insa se identifica in mai toate momentele.

-cea mai mare parte a recuzitei a fost fabricata in studiourile de film din cehia, multe din scenele de exterior fiind realizate in Bulgaria.

-echipa de filmare a fost alcatuita majoritar din studenti aplicanti, sau impatimiti aspiranti racolati de Kusturica in diverse ocazii.

-pe generic, in locul titlului de film, apare o poza cu o pisica neagra si una alba.






making of:









...se dedica userului Cla....

Acest topic a fost editat de The Dude: 20 Aug 2014, 10:22 AM

[The Dude]

The Sessions
The Surrogate - Ben Lewin(2012)



Potrivit dictionarului explicativ al limbii romane, prostitutia este: Faptă (infracțională) comisă de femeia care practică relații sexuale cu diverse persoane pentru a-și procura mijloacele de existență.

Larousse si Merriam-Webster nunateaza un pic, incriminand obtinerea de bunuri si foloase in schimbul unor servicii sexuale fara a mai comenta motivele; iar psihanaliza (prin Sigmund Freud si dizidentii sai: Carl Gustav Jung, Alfred Adler, Otto Rank, Melanie Klein) psihiatria si psihologia la unison, cred ca amorul platit nici nu exista. Ca el este doar o manifestare a unor complexe, conflicte interioare, devieri de comportament, fobii, angoase, si ca in spatele lui stau defapt acte ratate, ori grave afectiuni mentale.

Chiar si asa, din Tanganika pana in Marea Britanie, din Bronx si pana’n Ferentari, din Angola si pana’n Statele Unite ale Americi…cam peste tot in lume, prostitutia este socotita nedemna si ofensatoare , fiind condamnata de religie, opinia publica si normele de convituire, chiar daca eficenta ei in cadrul societatii e dovedita si acceptata. Nicaieri altundeva ipocrizia si lipsa de sinceritate a fiintei umane nu a fost mai prezenta si mai bine pusa in evidenta, de-a lungul istoriei civilizatiei.




Dincolo de speculatii insa: orice activitate sexuala constituita in ideea atingerii unui benefit pecuniar e reprobabila si condamnabila; iar cele care urmaresc doar satisfacerea unor aspiratii de ordin spiritual (chiar daca nu apartin strict libidoului) sunt socotite naturale si in normalitate. Primele s-ar incadra in categoria condamnabila a degradarii, exploatarii, injosirii, si umilintei; cele de pe urma, in sfera nobila a dragostei si a iubirilor…Dar oare e intotdeauna atat de simplu sa le separam una de alta ? Exista (asa cum pretinde literatura clasica) la granita dintre ele arii pe care se pot suprapune, ori doar confuzii de interpretare ???



Produs al cinematografului independent de tip Sundance Festival, The Sessions pune pe tapet o astfel de dihotomie, ce nu-i nici noua, nici originala si nici spectaculoasa; tema fiind atat de tocita incat a atins, (prin galagioasa generatie a lui Make Love Not War) de cateva decade bune, zona banalului. Ce-i iesit din comun in filmul asta, si il scoate in afara lungului pluton al productiilor sui generis, este limbajul utilizat.

Sunt “intonatia” relatarii, etapizarea evocarii dilemei si cursul liniar al narativului. Suspendarea totala a elementelor colaterale povestii si simplificarea ei prin reducerea drastnica a tot ce e “in genere” adaugat ornamental sau pur si simplu de decor.



Ben Lewin, din ratiuni adanc ancorate in intimitatea sa (caci personajul principal, el personal, dar si autorul articolului dupa care s-a elaborat scriptul sunt in egala masura victime ale poliomielitei) mizeaza totul pe intensitatea unor trairi experimentate si numai pe transpunerea lor cat mai exacta in story.



Mark e dependent de un plaman mecanic si nu se poate misca singur. Desi simte cu fiecare parte a trupului, nu il poate nici gestiona, nici coordona. Psihic nesuferind, are insa nevoi si aspiratii firesti pe care cu o exceptionala capacitate de adaptare si intelegere le ajusteaza posibilitatilor. Toate….mai putin una.

Cheryl: I understand you're able to have an erection.
Mark O'Brien: Not by choice.

Aparatul sau genital e functional, si “in regula”. Poate avea erectii, raspunde la stimulari si ejaculeaza (des si aiurea), dar nu poate fi folosit, caci Mark e inapt miscarilor coopulatorii, posibilitatilor de masturbare, iar de alergat dupa fete ???...nici nu poate fi vorba….



Interesant imi pare, si pelicula are un merit deosebit aici, ca nu dorinta acuplarii il sufoca pe erou; si nici ardoarea launtrica a imboldului natural; ci mai degraba indeplinirea unui punct important al statutului de barbat. Erosul e incuantificabil in alte valori pentru el, iar pierderea virginitatii, invocata ca tel, chair e confirmata de plot pana la detaliu.

Cheryl: Hi Mark O'Brien!
Mark O'Brien: Your money is on the desk over there.
Cheryl: Yes it is! Thank you!
Mark O'Brien: I didn't know whether to pay you now or after.
Cheryl: I'm not a prostitute, so you don't have to pay me up front.
Mark O'Brien: That was the wrong way to start off.
Cheryl: It really was! Shall we start again?



Subiectul, inedit in abordare, are si un reper moral cu importanta greutate: parintele Brendan (caci Mark e crestin/catolic adevarat), si mai propune si alte cateva personaje structurale, fara rol de coloratura (o alta gaselnita binevenita). Brendan, se afla la randul sau in abstinenta si nevoit sa faca fata acelorasi incercari…insa handicapul sau e cu mult mai mare. Relatia dintre cei doi, confesat si confesor (spovedit si duhovnic)…..este divina, nu numai prin caracter si patronaj.



Father Brendan: [speaking about Mark's decision to find a sex surrogate]:
I have a feeling that God is going to give you a free pass on this one. Go for it.



Firea poetica si impunerile conduitei bisericesti exclud rezolvarile prin apel la serviciile unei prostituate calificate, dar identifica o solutie alternativa in utilizarea surogatului de partenera. O slujba noua, in plina afirmare, progresista si aparent onorabila. Ea (Cheryl) e tot o prostituata pana la urma (incaseaza bani pentru sex) dar una cu pretiozitate, eleganta si pendanterie…Prestatia ei mimeaza in forma restransa o idila cu debut, implinire si separare, insa vizat “oficial” nu e castigul, ci indeplinirea unor datorii civice, sociale si umanitare.



Cheryl nu deboșează adolescentii ca Nana lui Zola. “Dânsa” ofera “consiliere si indrumare” in mangaieri, preludii, felatii, cunilingus si penetrari, urmarind doar acelasi deziderat: pregatirea incepatorilor de orice fel, pentru latura intima a vietii. Diferenta nu e numai in bombastica, cosmetizare si glazura, e stipulata ferm in regulamentul (ilar) auto impus: totul va fii limitat la un numar strict de sase sedinte, cu pretentia ca astfel se auleaza conditia repetabilitatii (din definirea prostitutiei) ori…Nemaindeplinind cumulativ termenii de incadrare…nici n-ar mai fi vorba de asa ceva….(bla..bla…et patati.....et patata ..).



Cum se termina cu Mark si Cheryl, nu zic..insa faptul ca si pe marginea drumului de centura, imperecherile ocazionale si de scurta durata pot avea consecinte nebanuite, ar trebui sa ramana un risc de evaluat, la fel de serios ca cel al contractarii unei boli…de exemplu.. Fiindca efectele colaterale ce pot decurge din manipularea sentimentelor (cu un imens potential dramatic) au fost intotdeauna periculoase, reclamand atentie si responsabilitate sporite.



Tu n-asculta de nimeni: Du-te si vezi cat de sustenabile sunt argumentele doamnei terapeut (o persoana extrem de respectabila, cu o relatie stabila, preocupri existentiale, si justificari profund umanitariste). Du-te si vezi unde se termina grija ei fata de semeni, si unde incep obligatiile unei meserii constiincios si fara de retineri aplicate (ori poate de unde incep freneziile perversiunilor greu de stapanit ?)…Du-te si vezi…..!!





Susan: Would you like me to visit you?
Mark O'Brien: Are you married?
Susan: No.
Mark O'Brien: Do you have a steady boyfriend?
Susan: No.
Mark O'Brien: Then please visit as often as you can.



Picanterii:
-scenariul, realizat dupa un articol de ziar (The Sun Magazine - "On Seeing a Sex Surrogate" -1990 ) publicat de poetul scriitor Mark O’Brien ca rezultat al unei experiente proprii, urmareste intocmai intamplarile pe care acesta le-a trait dar si consecintele lor. Ecranizarea este fidela. O’Brien a murit de complicatii ale poliomielitei in anul 1999.
-Helen Hunt a avut mari probleme cu scenele in care trebuia sa apara dezbracata. Retinerile ei nu au fost insa menajate cu nimic de catre regizorul Ben Lewin, care, s-a vazut nevoit sa excluda din materialul final mai multe secvente cu intens caracter erotic, in care Hunt se masturba in fata pacientului ei, sau angaja diverse initiative neortodoxe.






making of:



Acest topic a fost editat de The Dude: 22 Aug 2014, 09:18 PM