Du-te Si Vezi..., [Cronica de film a lui The Dude] Optiuni

[The Dude]

Scurta Istorie a Cinematografiei
- episodul 9,



Sundance Institute



Cam imediat dupa revolutie se infiintase pe Cale Plevnei o bomba care purta somptuos denumirea “Mica Academie de Spritz si Vodca”. In functie de gradul de participare “la cursuri” academia asta isi premia clientii cu diplome, originale in felul lor, dar si cu discounturi semnificative. Iti trebuia verun an de consumatie asidua sa devi universitar, si probabil doi ca sa ajungi academician, insa in aceasta ultima calitate erai tratat cu totul diferit fata de ceilalti clienti, avand chiar dreptul de a te tutuii cu patronul.

Desigur, niciuna din diplomele ce puteau fi obtinute (asistent, lector, profesor, etc.) nu erau de vreun folos pretentiilor la un nou statut social; dar daca aveai curaj si suficient umor le-ai fi putut aminti in CV-ul de angajare.

Cam despre asta e vorba si in Sundance Institute: de o caricaturizare a unei ordini impuse dar, surprinzator, si de o serioasa alternativa contestatara la ea.

Acum, pentru mine e chiar deranjant cum unele persoane, ingrijorate pana la indignare de umbra posibilitatii ca Victor Ponta sa isi fi obtinut prin furtisag titlul de doctor, sa ramana nu impasibile, ci chiar laudative, atunci cand vine vorba de o impostura declarata si asumata, cum ar fi, de pilda, uzurparea titlului de regizor de catre Quentin Tarantino. Caci, gluma sau nu, un regizor este produsul final al unei linii educative ce contine toate etapele necesare si care se finalizeaza cu obtinerea unei diplome universitare certificative, emisa de un for abilitat si recunoscut in sistemul mondial al ierarhiilor.

Sigur, nu toti posesorii de diplome confirma ulterior investitia institutionala facuta in ei: dar, dupa bunul simt, si ca o recunoastere a eforturilor pe care au trebuit sa le faca pentru a obtine o pozitie diferita, numai ei ar avea dreptul moral (si nu numai) de a utiliza titlul conferit de diploma respectiva.

Meseria de director de film a fost insa terfelita inca de la inceputurile afirmarii ei. In cinema se lucreaza cu actori, iar actorii prin definitie, sunt cei mai calificati atunci cand vine vorba de substituire. Un actor bun (il am aici in cap pe Robert De Niro, poate fi la fel de bine dimineata un preot, la pranz un comedian de vodevil, ori un campion de box, iar seara Frankenstein) poate convinge prin interpretare de absolut orice realitate si de aceea ei, actorii, au fost primi care s-au grabit sa ii imite pe regizorii cu care lucrau, intrucat si-au imaginat tot timpul ca acest titlu e unul superior celui de simplu artist/interpret, ceea ce in treacat fie spus este eminamente fals.

Sundance Institute e asadar o reactie din partea nondirectorilor de film, ce au realizat productii (mai bune, sau mai putin bune) si pe care le doreau in concurenta loiala cu productiile din mainstream. Practic, acest institut fantoma era o organizare de tip fundatie, venita in sprijinul aspirantilor la regia de film care nu au o pregatire sui generis, nu au resurse (bani, timp, dispozitie) de a isi obtine una, dar cred foarte tare in posibilitatile si in ideile lor. Adica, pe sleau: niste autodidacti plini de entuziasm.



Nu intamplator institutul a fost infiintat de un actor devenit, in acelasi mod, regizor: Robert Redford. Si nu dezinteresat. Redford a denuntat in repetate randuri raceala cu care erau tratati cei care nu aveau o pregatire atestata in regia de film, in ciuda faptului ca productiile lor erau egale, sau chiar mai bune decat cele ale colegilor cu diplome. Numele institutului vine de la filmul Butch Cassidy and Sundance Kid, doua personaje impecabil compuse de Redford, si de Paul Newman.

Cum functiona aceasta fundatie se poate vedea schematic in inceputul filmului The Doors a lui Oliver Stone. Multi pretendenti cu multe proiecte, intr-o sala de curs, vizionari, apoi un profesor autentic ce pune in discutie propunerile selectate.

Fundatia angaja astfel de institutori (nume cunoscute, personalitati), iar in prima faza scenariile erau analizate, oferindu-se indrumare si consiliere pentru fiecare dintre cele alese in prealabil. Daca posesorul proiectului gasea posibilitati de finantare, atunci materialul astfel consiliat ar fi putut deveni film.

Ulterior serviciile fundatiei s-au diversificat si stratificat pe verticala, intrucat au inceput deja sa apara elevi cu unul, doua, trei, proiecte realizate ce nu mai puteau fi tratati similar cu noii invatacei. Pe de alta parte, prin cresterea notorietatii acestui mod de instruire, institutul a evoluat la gradul de festival, sustinut cu worckshopuri la care erau invitati sa participe cei mai prestigiosi regizori ai momentului.



Ca standard propus, Sundance se aliniaza perfect cerintelor noului val, insistand foarte mult pe tehnicile novatoare, revolutionare, dar si pe retete care sa redistribuie, in scopul reducerii drastnice, resursele financiare alocate unei productii. Oficial curentul militeaza pentru un cinema deschis, liber de comercialism, institutionalizare, conventional, si faraonism; componenta stilistica personalizata, este insa si azi, la 33 de ani distanta de la nastere, tot neconvingatoare si insuficient precizata.

In lumea filmului raportul Sundance/Hollywood este vazut insa diferit de fiecare dintre parti. Astfel, daca Sundance e ostil si provocator contestandu-i zgomotos opozantului pe rand: organizarea, modul de functionare, monopolul, dar mai ales regulile; Hollywoodul are o replica mult mai matura si mai obiectiva. El recunoaste meritele productiilor independente (Indy - indie films), le acorda girul, si le preia in sistemul propriu, ori de cate ori identifica acolo realizari notabile. Prin aceasta politica abila, nu doar toate incercarile alternative se pozitioneaza automat intr-o situatie subalterna, dar cinematografia insasi are numai de castigat…le fel si consumatorul de arta…

Ca o concluzie ? realizarile semnificative din directia Sundace trebuiesc privite cu un interes retinut, cu ceva mai multa intelegere, dar nu evitate..



..va urma

Acest topic a fost editat de The Dude: 24 Jan 2014, 03:00 PM

[The Dude]

Sala de Lupte
Fight Club - David Fincher (1999)


If you wake up at a different time in a different place, could you wake up as a different person?

Termenul Transgressive Fiction, pe care nu ma incumet sa il traduc, semnifica un gen literar relativ nou, si este varianta hard a unui amalgam de curente precum splatterpunk, noir, si erotic fiction. O scriitura care exploreaza violenta extrema, practicile sexuale aberante, abuzul de droguri, mutilari, torturi, sadism; adica, intr-un cuvant manifestarile ce se situeaza la limita distrugerii corpului uman. Nuvela scrisa de Chuck Palahniuk si pe care filmul Fight Club o respecta cu o meritorie rigoare, e reprezentativa pentru aceasta orientare si este o mare reusita editoriala, iar potrivit declaratiilor autorului ?...ecranizarea bate de data asta cartea.

Pentru o productie cinematografica insa, alegerea pare o mare greseala. Titlul filmului, ca si promovarea lui strict in domeniile ce sunt in legatura cu luptele organizate, au adus prejudicii majore demersului artistic, unul ce se adreseaza de fapt exact segmentului opus de consumatori; el insemnand la randul lui o realizare majora, reabilitata tarziu, si recuperata cu mari eforturi de cei care s-au priceput sa o desluseasca acolo unde ajunsese ratacita, urmand un traseu gresit.



Caci, oferit intr-o mizerie de ambalaj, Fight Club e o minunatie de film si o nestemata cinematografica destul de izolata pentru mediul ales, si prin mijloacele de expresie utilizate.

Este povestea unui nebun insomniac care compune o lume neutra amestecand fragmente de realitate, decupate aleatoriu din cotidianul curent. Felul in care filmul reda delirul acestui alienat, rezolvarile unor etape, dementa in sine, si nu in ultimul rand: scopul complet neasteptat al intregului scenariu, sunt adevarate lovituri artistice expediate in rafala, constituite intr-un plot solid si captivant.



Nici cinematografia nu este lasata deoparte. De la excesul de culori suprasaturate, la abuzul efectelor clar/obscur, trecand prin coregrafia complexa a scenelor de lupta, alcatuite in nota cine-veritelui (adica una ce nu convine deloc spectaculozitatii) Fight Club se configureaza intr-un spectacol crud, implacabil si necooperant. Relatarea reuseste sa se mentina rece, distanta si impersonala pe toate canalele de transmitere a mesajelor, si asta se intampla foarte rar in spectacolul de film.

Multa vreme productia nu te prinde...Minute in sir, niciunul gratuit, atmosfera stagneaza in ceva ce esti tentat sa cataloghezi ca tenebros, incoerent si banal. Nu este asa. Filmul se intoarce la fiecare dintre cadrele lui, toate avand un rost ce urmeaza sa se destainuie gradual, atunci cand ii vine momentul, in bucle ce alcatuiesc un story tot mai interesant pe masura ce avanseaza.




Fight Club e o pelicula ce se cere urmarita cu o maxima atentie. Un exemplu elocvent in acest sens, fiind felul in care e anuntat personajul interpretat de Brad Pitt, care mai inainte sa debuteze apare subliminal, in trei cadre periferice, izolate, si de durata clipei. In felul asta este justifica, la nivel de subconstient, calea pe care el este invocat in poveste, dar mai mult decat atat, suntem avertizati in acest fel despre modul in care functioneaza cateva reguli de baza ale acestui film.

Totodata, ideea de a folosi un narator, ce ajunge sa se intretaie cu perosnajele de pe ecran, descoperind el insusi cu surpriza itele incalcite ale unui complot cu care, in prima instanta nu poate fi de acord, e pur si simplu geniala.



It's a bridesmaid's dress. Someone loved it intensely for one day, and then tossed it. Like a Christmas tree. So special. Then, bam, it's on the side of the road.


Pentru 139 de minute de proiectie, regizorul David Fincher (Se7en, The Curious Case of Benjamin Button, The Social Network ) a inregistrat pelicula cat pentru trei asemenea filme (peste 1500 de role), circa 35% din cadre necesitand peste 20 de duble trase (doua peste 40). O munca titanica s-a petrecut in faza de post procesare, in care chiar si secventele au fost „montate” cu imagini selectate separat din noianul de turnari.

Ca si cum parabola si metafora nu si-ar face de cap dupa bunul plac, productia este efectiv intesata de semne, simboluri si semnificatii, strecurate cu grija si atentie in fiecare secventa.



Du-te sa vezi un film....de film !




Picanterii:
-Dupa ce a trecut aproape neobservat de critica, in anul 2008, Fight Club s-a clasat intre primele 10 filme ale tuturor timpurilor, in topul 500 al prestigiosului (british monthly film reviews) Empire Magazine.
- Finalul apocaliptic, in care cladirile bancilor sunt aruncate in aer, a fost conceput de vestitul Richard „Dr.” Baily, care a lucrat la grafica 14 luni de zile, realizand peste 4 milioane de imagini animate, suprapuse apoi intr-un singur ecran.
- Imediat dupa anuntul cu drepturile de autor, genericul are un al doilea avertisment, adresat spectatorului, formulat de data asta de catre Tyler Durden (personajul principal al plotului); un mesaj extrem de interesant;
- Atunci cand Brad Pitt and Edward Norton sunt beti si lovesc cu bile de golf o duba de catering...scena e filmata pe viu, si nu prea are legatura cu filmul, reprezentand un moment euforic de destindere al celor doi actori. Daunele suferite de utilitara nu au fost niciodata reclamate de nimeni.
- Ideea introducerii unor secvente in care membrii clubului de lupta provoaca la infruntare aleatoriu trecatorii, dar mai ales reactia cvasiunanim pacifista a acestora, e rezultatul unui test de gen "camera ascunsa", care arata fara tagada cat de dispusi la conciliere suntem de fapt cu totii, atunci cand vine vorba de o posibila confruntare violenta

Acest topic a fost editat de The Dude: 29 Jan 2014, 08:15 PM

[The Dude]

Jocuri Stranii
Funny Games - Michael Haneke (2008)


"Anyone who leaves the cinema doesn't need the film, and anybody who stays does."
- Michael Haneke


Pregatirea lui Haneke, ce include studii din filozofie, psihologie si teatru, e valorificata aici inca din primul cadru, la intreaga capacitate. Asa ca, la filmul asta, ne trezim aruncati de-a dreptul intr-un exceptional experiment psihologic, abil manipulat emotiv, si dupa o reteta care printre ingredientele ei, mizeaza in masuri egale, pe sadismul de pe ecran, pe mazochismul ce isi face loc in scaunul pe care il ocupi, si pe perversiunea ...ce imbratiseaza intregul ambient.



Doi tineri preiau in captivitate, politicos si metodic, o familie ce se pregateste de weekend. Pe durata proiectiei o tortureaza, si in final o ucide, dupa ce in prealabil a facut acelasi lucru cu familia vecina si intentionand sa faca la fel cu cea care urmeaza (filmul e circular; incepe cu o instaurare de tip intermediar, si se termina imediat ce noua garnitura de victime este abordata dupa acelasi ritual).

Nu e un spectacol pe care te duci sa il vezi, ci un proces kafkian la care esti citat, si caruia trebuie sa ii faci fata pe nepregatite, de pe banca acuzatului, surprins de postura, dar si de diversitatea si incarcatura unui rechizitoriu total neasteptat.



Funny Games nu te lasa de capul tau nicio secunda de dupa generic. Din momentul precis dincolo de care devine limpede pentru toata lumea ca este vorba despre o luare de ostateci si de un joc criminal aberant, Paul (personajul central al scriptului) isi intoarce chipul spre camera si te provoaca direct pe tine, fara niciun menajament, metafora, ori artificiu; iti impune tie personal sa participi la un pariu fara vreo miza, aparent disproportionat, si te transforma fulgerator in participant la poveste.

Esti astfel luat la randul tau ostatec in tot ce va urma; ori poate racolat la complicitatea unor excentricitati tortionare ce-ti satisfac nevoi ascunse, scopuri niciodata declarate pe deplin (de din afara eu-ului), ori refuzate mereu de propria cenzura.



Ca in intreaga sa opera Haneke nu admite prezenta superficialului nici macar in aluzii la ce se intampla pe scena. De aceea, elemente de cadru precum laptele soia din frigider, tipul de celular al eroinei, setul de crose de golf, mancarea pentru caine (ce e din clasa lux), optiunea pentru muzica clasica, posibilitatea de a avea o casa de vacanta, o iola, un caine cu pedigee (golden retriever)...toate sunt markere ce pozitioneaza familia vizata la marginea de jos a burgheziei, acolo unde nici nu o poti invidia, nici nu o poti condamna cum trebuie...dar pe care, intr-un anume fel, nu te deranjaza din cale afara sa o vezi umilita...



Pasajele in care Paul se adreseaza direct audientei, cu zambete insinuante si glumite ironice, punctate ingenios si in cele mai potrivite momente, construiesc un paienjenis ce pare sa opuna spectatorul, filmului „sunteti probabil de partea lor” te intreaba afirmand Paul, dar sugerand in acelasi timp ca el si Peter nu sunt personajele negative, ci doar ca plotul e cinic...



Sa fie foarte clar, in filmul asta, daca alegi sa il vizionezi, esti parte din intamplari..si nu doar una periferica, joci chiar partitura de suport. La Funny Games participi activ, pe toata durata proiectiei, ca fragment important al scriptului, desi unele solutii te vor terifia, iar de altele, in mod magic si revoltat, te vei simti capabil.





In Funny Games meticulozitatea, detaliul si consecventa tin de paranoia, asa ca localizarea zonei afective in care spectacolul va evolua este genial indicata. Racolarea in distributie, se angajaza insa premeditat si fatis abia dupa ce tehnicile cinematografice aluzive sunt epuizate gradual, atunci cand Haneke isi indreapta tot mai insistent personajele direct si concret spre public, cu o remarcabila dezinvoltura.


Vei simpatiza, vei fii contrariat, insa nu vei putea niciodata nega corectitudinea flexibila a jucatorilor si nici pe cea a arbitrajului. Caci e pus un mare pret pe astea in contrabalansul dezechilibrului etic si moral ce domina sensul larg al intreagii productii. Tehnicile cinematografice simple cu decoruri calme si reduse in complexitate la un minim necesar, utilizarea abuziva a albului, evitarea obsesiva a unghiurilor ce coboara, sau urca...tot ce participa la cadru, inclusiv moderarea nivelului din coloana sonora, sunt controlate pentru a compensa agresivitatea violenta a faptelor din narativ.







Du-te sa te expui experimentului asta...du-te sa vezi funny games.

...sau ca sa citam afisul initial, in acord cu observatiile de mai sus: "SEE IT IF YOU DARE !!!"...


Du-te sa il vezi.....daca te crezi in stare.



Picanterii:
- filmul este un remake dupa o prima ecranizare realizata ceva mai rigid, cu zece ani inainte, de acelasi autor; asta dupa ce productia din 1997 a fost un dezastru de amplu rasunet, cei mai multi dintre criticii prezenti parasind ostentativ sala de proiectie de la Cannes imediat dupa primele minute...
- Actrita Susanne Lothar a fost intr-o detasare totala si infantila fata de rolul pe care trebuia sa il interpreteze. Haneke s-a cheltuit ore in sir sa o poata convinge sa planga, ori ca sa o faca sa adopte o atitudine in acord cu cerintele personajului. Multe scene s-au tras in peste 25 de duble, iar perseverenta regizorului a ramas in analele istoriei recente a cinematografiei, fiind chiar caricaturizata in una din seriile scary movie.
- Haneke a declarat in repetate randuri ca filmul sau a fost gresit inteles si nedrept incadrat in categoria horror, el fiind de fapt un manifest impotriva violentei, si a promovarii violentei din filmul contemporan.
- in opozitie cu celelalte filmari, scena in care Anna si Georg sunt abandonati de atacatori si lasati in voia lor a fost filmata fara scenariu, dintro singura filmare continua ce a durat 21 de minute, din care in film au ramas doar 9 fara montaj.
- asocierile cu Portocala Mecanica a lui KubricK au facut obiectul unor studii de specialitate, intrucat ele sunt socotite de o inegalabila subtilitate si consistenta, deopotriva. In lumea academica a filmului, acesta reprezinta cel mai mare succes al lui.

Acest topic a fost editat de The Dude: 2 Feb 2014, 11:59 AM

[Promo Contextual]

[The Dude]

Disconnect
Disconnect - Henry-Alex Rubin (2012)


Disconnect este un film modest. Subiectul pleaca de la comunicare si de la tehnologie, ajungand curand sa se transforme intr-un adevarat studiu de caz. Sunt trei relatari comune ce ajung sa se intretaie, si care isi ating fiecare deznodamantul anuntat, la limita anostului. Nimic spectaculos aici, desi povestea striparului promitea intr-o prima faza un traseu ceva mai sinuos, iar cea cu tentativa de suicid contine un important potential. Tindem sa credem ca avantajele deschiderii prin mediul virtual sunt puse in boxa acuzarii, chiar daca incriminarea este indirecta.

Productia e liniara, jocul actorilor multumitor, interventiile regizorului destul de discrete, solutiile alese doar cele recomandate in cartile de specialitate. Surprinzator de cuminte pentru un film independent cu buget liliputean.



Ceea ce scoate aceasta pelicula din anonimat insa, este comentariul de imagine absolut perfect. Caci daca filmul nu isi permite macar o minima cosmetizare a decorurilor, ci doar preluarea lor din cotidian, prizele sunt impecabil inregistrate, iar conditiile de expunere exemplare. Tot creditul reusitei ii apartine lui Ken Seng (cinematografie), cu alegeri ce nu ocolesc aproape niciun procedeu de filmare abordabil fara prea mari cheltuieli, si a carui munca ar fi ramas poate destul de greu de interpretat in absenta prezentei de spirit a editorului Lee Percy, la randul lui meritoriu si utrainspirat in a aranja totul cap la cap, in cel mai coerent mod cu putinta.



Poti sa faci scoala pe proiectia asta, intrucat fiecare cadru al ei este sarguincios muncit, de la alegerea decupajului, si pana la obiectivul utilizat pe camera. Succesiunea unghiurilor pentru o singura scena urmareste un traseu in acord cu evolutia personajelor, iar numarul lor este de fiecare data extins la un grad maxim de acoperire. Sa filmezi in lumina de zi, cu eclaraj aditional tot schimband pozitia aparatului, nu e o treaba simpla. E una chiar foarte complicata, asa ca devotamentul disproportionat pentru calitatea fiecarei secvente aproape ca e o adevarata risipa pentru o productie ca asta.



Niciun regizor nu mai lasa azi imaginile sa spuna povestea asa cum stiu ele; pretutindeni se umbla la culori, se ajusteaza expuneri se suspenda tehnici de preluare, ori se folosesc altele atipice, fie din ratiuni economice, din imperative artistice , ori din simple capricii subiective ce isi propun sa impuna o anumita personalizare, asa ca o abordare care sa se pastreze traditionala si constanta la capitolul asta este rarisima pe ecrane.

Chiar daca ramane in esenta dramatic, Disconnect mentine asadar un spectacol insorit, proaspat, si aproape de cel ce alege sa il urmareasca; fiind reconfortant, odihnitor si reamintind tuturor de o cinematografie abandonata de ceva vreme, fara vreun motiv anume.



Du-te sa vezi, cadru cu cadru, un film care are sa iti readuca in actualitate latura vizuala a cinemaului...pana la urma, partea ei cea mai reprezentativa.



Picanterii:
- Ken Seng, s-a facut cunoscut abia semnand cinematografia celui mai piratat film ever: Project X. Pana atunci Seng a avut la inceput o interesanta devenire fotografica, iar ulterior o adevarata cariera in filmul scurt (peste 35 de realizari din care 12 notabile)

Acest topic a fost editat de The Dude: 4 Feb 2014, 06:34 PM

[The Dude]

Siberiada
Siberiade - Andrei Mikhalkov-Konchalovsky (1979)


Cine a copilarit in ani 60 nu poate uita fascinatia filmelor sovietice de animatie: Craiasa Zapezilor, Cheia de Aur, Pasarea Albastra, etc. O intreaga scoala de artisti adevarati Alexandr Shiryayev, Ladislas Starevitch, noua si unica viziune estetica interbelica a lui Ivan Ivanov - Vano, Mikhail Tsekhanovsky, sau Nikolay Khodatayev, apoi miraculoasa prestatie a inginerului mecanic Aleksandr Ptushko responsabila de constructia unei anumite magii, ce reda basmului intensitatea si savoarea inceputurilor lui...Alaturi de imaginea unei Rusii calde, intime, aproapiata si nefiresc de sensibila. O Rusie ce evolueaza intre continuitate, datini si folclor, o Rusie arhaica si arhetipala, departe de regulile materialismului dialectic si nealterata de contemporanitatea ei in niciun fel.



Andrey Mikhalkov - Konchalovskiy este un regizor apartinand scolii lui Andrei Arsenyevich Tarkovsky. Influentele sunt incontestabile, iar felul in care Konchalovskiy le-a asimilat si integrat conceptual, unul inteligent si bine etalat, desi intr-o bogata filmografie nu a reusit sa impuna un stil coerent. Propunerea Konchalovskiy consta in cumulul tehnicilor novatoare, identificate in cinemaul rusesc de pana la el, si prin raportarea lor la strategii exemplare de abordare din filmul clasic.



In general viziunile sale sunt de esenta poetica, insa reveriile care il cuprind in narativul acestui film sunt supra-dozate si au mereu nevoie de intreruperi care sa restabileasca cursul plotului, facand permanent aluzii limpezi la cinematografia lui Akira Kurosawa, ori a lui Bernardo Bertolucci; ori continand preluari directe (prin insertie, ale unor filmari ale lui Eisenstein) sau repetand metoda inventata de Elem Klimov (buletinul periodic de actualitati in sepia si proiectie accelerata) pentru a preciza date legate de situatia socio-politica a etapelor din evolutia scriptului.



Productia, scaneaza epic o perioada de circa 60 de ani din viata catunului Elan. Doua serii, a cate doua capitole fiecare, separate in tematici precise, dar interconectate intre ele prin tesatura unor fire comune ce alcatuiesc impreuna perenitatea unei asezari intarcuite cu gard si poarta (un amanunt al traditiei din Rusia indepartata, excelent sesizat de Konchalovskiy si utilizat metaforic)

Cele patru parti trateaza separat elemente traditionale diferite ale culturii rusesti. In prima parte satul izolat si incremenit, tributar unor credinte si obiceiuri ancestrale. A doua revolutia bolsevica si ecourile ei, a treia razboiul mondial, bravura, curajul si eroismul. A patra industrializarea si experimentul comunist, asezarea satului pe calea progresului si pericoulul pe care el il aduce naturii, schimbarile de mentalitate si evolutiile interioare..



Cronica e marcata cel mai semnificativ de disputa dintre doua familii ce domina satul uitat de lume si de timp (intr-o eleganta simbolistica: una dintre ele - Ustyuzhanin, reprezentand aspiratiile de ordin spiritual, iar cealalta - Solomin, bunastarea materiala, prosperitatea si indestularea). Explorarea se prefigureaza intr-o maniera ce avea sa se constituie ceva mai traziu (sub pana lui Marquez) in realismul magic, adica acel curent literar care sustine ca viata e doar un compromis intre dogma si magie.



Insinuarile sunt atat de bine distilate incat nici nu stii ce te fascineaza la proiectia asta de 206 minute, dar la capatul ei, iesi din inclestare la fel de bogat ca dupa parcurgerea unui roman de-al lui Tolstoi, ori Turghenev, si ai aceiasi stare de letargie care te afunda in meditatie si in reluarea obsesiva a unor parti ale intamplarilor.

Pentru ca, si atunci cand vorbeste de lehamitea vietii, aici totul se face cu o anumita nostalgie, cu o egala pasiune si un extrem respect.



Siberiada e ultimul act dintrun cinema aflat deja in convulsiile unor schimbari radicale. Se simte (la fel de prezente ca influentele lui Tarkovsky) un fel de cenzura autoimpusa ce mentine citatul la un nivel minimal, iar utilizarea a doi monstrii sacrii ai studiourilor Mosfilm, Nikita Mikhalkov si Lyudmila Gurchenk, aflati in plina ascenisune pe coordonatele neoproltcultismului, sovietizeaza scriptul justificandu-i distant si colateral unele dintre metode si toate exagerarile. Caci orice ajunge pana in Siberia, ajunge estompat de distanta, dizolvat in interpretari si modificat de impasibilitatea timpului, de eternitatea fluviului si de secularitatea paduri...




Bine pregatit pentru cateva ore de visare, Du-te sa vezi un basm animat din copilarie, o poveste neaoșă ruseasca, transpusa in drama unui sat din fundul Siberiei, unde se intampla rar, doar lucruri esentiale intr-o incantatoare relatare..



„Sa astepti si Sa crezi !!” ii striga lui Kolea, Rodion Klimentov din mijlocul esecului sau..si nu-i singura...Explozii in cadre de o fermecatoare rezonanta, precum cea a drumului spre stele (dar care duce la „coama dracului”), reluata persuasiv pe tot parcursul filmului, sau scena in care Taia alearga, se impiedica, si cade inlacrimata, in incercarea de a il asigura pe Alexei (inrolat si dus de vapor departe de Elan), de dragostea si de rabdarea increderii ei; presara story-ul in cele mai neasteptate momente, umezindu-ne ochii...



Taigaua, acolo unde padurea plange dupa fiecare copac doborat...unde exista „mosul cel vesnic”, nu ca un intelept de referinta, ci ca un martor al scurgerii timpului...Acolo unde Afanasy "Afonya" Ustyuzhanin isi dedica viata sa construiassca un drum din busteni orientat dupa o stea (cea mai stralucitoare dintre ele) si care sa duca „oriunde afara din Elan”...



O pasionala intriga amoroasa se termina prost, razboiul incepe, destine se despart dramatic, pentru a se reuni apoi absent si distant, in altfel de iubiri placide si in noi acte de eroism...satul Elan etern si neschimbat peste tot si toate..riul...padurea..eternitatea... Meanwhile Afonya, still chopping for his corduroy road, falls asleep, drunk, on an ant nest, and dies alone.






De la inceputul timpului, in adancul padurilor siberiene exista un sat utiat de timp si de oameni. Numele lui este „Yelan”. Toti sunt inruditi cumva acolo; iar aceasta este una dintre povestile care ne spun despre Elan. Pe generic, titlul filmului este „Siberiada – un poem”, iar eu zic ca e vorba de un basm, Du-te sa vezi...ca sa afli care din noi are dreptate ?



Picanterii:
- in scena in care Kolya este batut si alungat din sat, accidentul lovirii batranului Solomin este autentic, iar ezitarea actorilor implicati fireasca. Konchalovsky a gasit intamplarea „binevenita” cadrului si si-a indemnat din spatele camerei, echipa sa continue, ca si cum gestul ar fi fost unul premeditat.
- Regizorul este...fratele natural a lui Nikita Mikhalkov, care participa si el in Siberiada (in calitate de actor de data asta), ocupand un rol central . Gurile rele spun ca Andrei a stat mereu in spatele lui Nikita si ca meritele acestuia ca director de film sunt o exagerare pentru primele trei filme cel putin. Subscriu acestei explicatii ce imi pare plauzibila pentru prapastia cascata intre realizarile de debut ale lui Nikita, si cele ce i-au urmat, specifice unui actor ce si-a imaginat ca ar putea altceva.
- Andrei Konchalovsky a fost răsplătit cu titlul Doctor Honoris Causa al UNATC, in aprilie 2011, în cadrul Festivalului Internaţional de Film “Bucureşti”. Puţini dintre noi au ştiu de asta, pierduţi fiind în droaia de personaje, mai cu seamă irelevante, care ne animează existenţa cotidiană. Laudatium-ul a fost susţinut de prorectorul Manuela Cernat, care după o scurtă introducere în limba rusă, a continuat cu biografia marelui regizor şi cu motivaţia pentru acordarea titlului. "Vă mulţumesc foarte mult. Sunt foarte emoţionat. Privind aceste filme pe care le-am făcut acum mult timp am impresia că nu le-am făcut eu. Par a fi făcute fiecare de alt om şi privindu-le m-am întrebat: eu am fost cel care le-a realizat? Ce este important pentru mine este ceea ce văd în ochii acelora care urmăresc aceste filme. Aş spune că cel mai important sentiment pe care un artist îl poate primi este gratitudinea. Multe sunt importante, dar gratitudinea este cea mai importantă. Când un artist vede gratitudine în ochii spectatorului este cel mai bun lucru pe care un artist şi-l poate dori", a spus regizorul la primirea distincţiei.

Acest topic a fost editat de The Dude: 8 Feb 2014, 09:08 AM

[The Dude]

Chicago
Chicago - Rob Marshall (2002)

Filmul Chicago nu este, asa cum a fost catalogat: succesul unei elaborate strategii investitionale.

In show-bitz planul bine ticluit nu e totul. Alegi un subiect bun, cu priza la public, il imbraci intr-un scenariu convenabil, te ingrijesti de toate detaliile productiei si aplici cu constinciozitate tot ce ai invatat...insa nu e suficient. Trebuie o sclipire..o scanteie, un moment de geniu..cine primeste acest dar, in arta ca si in viata, iese mereu castigator.



Ceea ce face ca productia asta sa devina importanta in cinematografie nu este atat meticulozitatea misanscenei , cat inspiratia divina a castingul. Cinci extraordinari interpreti, (Renée Zellweger, Catherine Zeta-Jones, Richard Gere, Queen Latifah, Dominic West ) distribuiti printr-o curajoasa initiativa, raportat la un musical ( actori profesionisti, nu maestrii cantareti, ori dansatori consacrati), fac ca Chicago sa iasa cu mult in afara standardelor sale. Caci sunt tipologii in care compozitia are o mare libertate de actiune, iar solutiile in toate cazurile, exceptional alese.



In 1975, atunci cand vodevilul ocupa scenele brodway-ului, punerea pe note a piesei de teatru a Maurine Watkins, de catre John Kander (pe versuri de Fred Ebb) a insemnat un important succes. Cum spectacolul e in actualitate si azi, prin rolurile personajelor evocate au avut timp sa se perinde o sumedenie de artisti, si e de presupus ca imensul material interpretativ acumulat sa fi fost o baza serios exploatata de producatori, atunci cand ei au decis sa incredinteze partiturile numelor de pe generic.

Story-ul e unitar. Suntem in plina perioada de dominatie a ziarelor de scandal, a titlurilor de o schioapa, si a modei „Front Page”. Gangsterismul este in floare, prohibitia la fel, iar orasul Chicago in centrul mondial al coruptiei, devenit placa turnanta a traficului de orice fel, dar si miraj pentru toti cei ce doresc sa isi incerce sansa vietii, intre ei si turma de starlete gata pentru orice compromis de dragul afirmarii. Tensiuni intretinute de suita esecurilor degenereaza frecvent in acte grave cu consecinte ireparabile, asa ca plasarea actiunii intr-un asemenea ambient ingaduie un plot darnic in posibilitati, ce alcatuiesc o poveste solida, interesanta si cu miza.



Flexibilitatea caracterelor ce aluneca cu mare usurinta, de pe o pozitie pe cea diametral opusa; mimica complice a chipurilor din prim plan, tehnicile de montaj alert, intr-o deplina sincronizare cu efectele din coloana sonora (Michael Minkler, Dominick Tavella si David Lee, au primit si Oscar si BAFTA pentru treaba asta), dublate de coregrafia in forta, costumele precis si atent elaborate (recompensa cu Oscar si aici) chiar fac din Chicago un mega film asteptat pe ecrane de ceva vreme. Asta pentru ca, atunci cand a propus restaurarea stilului, Moulin Rouge-ul lui Baz Luhrmann nu dusese lucrurile chiar pana la capat, iar musicalul nu a fost niciodata un gen care sa tenteze prea multi directori, ori producatori.



Ca sa echilibrezi cinismul crud al unui film cu o poveste grea, ce se deruleaza intr-o continua extravaganta sonora si vizuala e nevoie de o contra-componenta pe masura , asa ca ideea de a sugerea ca tot ce vedem ar fi de fapt rezultatul unei proiectii pline de imaginatia supraincarcata a eroinei Roxie Hart (Renée Zellweger) e excelenta si extrem de valoroasa.



Un important critic de film, vorbind despre ecranizarile musical observa ca daca publicului nu ii plac din cale afara intreruperile unui scenariu pentru o pauza cantata, in mod bizar, lui ii plac foarte mult cantecele intrerupte de firul unei povesti. In cazul de fata melodiile sunt dinamic si spectaculos ecranizate, calitatea lor una confirmata de timp, iar sucesiunea si intreruperile narativului bine balansate.



Cu o cinematografie controlata cel mai sever din eclaraj, dar si saturata in minunate nuante simbolice, mai mult sau mai putin subtile, Chicago e o poveste frumoasa, marcanta, si una deosebit de captivanta, prin rasturnarile neprevazute. Impresioneaza prestatia memorabila a Zetei –Jones (sa nu uitam ca pana sa se apuce de actorie ea a facut foarte mult dans) si stangaciile lui Renee, care, desi discrete, nu au mare relevanta, pentru ca rolul interpretat este oricum cel al unei vedete aspirante ce incearca sa acceada compensand lipsa de talent prin alte mijloace..



Cadre pline, perpetuate intr-o miscare asociata ritmului impus de sound, fixeaza imagini de intensa alegorie artistica, asa cum este pledoaria avocateasca suprapusa dansului de step, conferinta de presa in care reporterii sunt manevrati precum papusile suspendate in sforile animate de abilului avocat, scena cu papusarul ventriloc, toate semnificand puterea de manipulare, cea care nu mai pune niciun pret pe adevar si dreptate si care mizeaza totul pe discurs si pe posibilitatile lui de a demonstra orice, atunci cand e bine sustinut. Iarasi, in cursul piesei Cell Block Tango fiecare dansatoare imita scena crimei de care e acuzata sfarsind pantonima prin marcarea cu o panglica rosie ce simbolizeaza singele victimei. Singura Hunyak utilizeaza o panglica alba, caci ea este nevinovata.



Vodevil, cabaret, teatru de revista ???...de ce iti faci astfel de probleme ??
Cand vine vorba de arta n-ar trebui sa ai atatea prejudecati..de fapt n-ar trebui sa ai niciuna.



..Du-te (dezinhibat) sa vezi un spectacol foarte bine reusit, compus intr-o deplina armonie, plin de culoare, cu imagini speciale, muzica fermecatoare si cu o intriga pe masura...toate intr-un film grozav.




Picanterii:
- chiar daca numarul de dans este dublat de un steper profesionist, Gere a luat lectii de specialitate timp de trei luni pentru a putea sa ajunga in atitudini ce pot fi preluate de dublura. Si-a insusit tehnica, insa nu intr-atat incat sa poata performa singur intregul act.
- inainte ca propunerea sa ii fie facuta lui Richard Gere, rolul avocatului Flynn a fost refuzat pe rand de John Travolta, Kevin Spacey, John Cusack, Steve Martin si de Hugh Jackman. O suita impresionanta de actori au fost contactati si audiati pentru ocuparea rolurilor disponibile: Madonna (Velma Kelly), Goldie Hawn, Kathy Bates, Rosie O'Donnell, Nicole Kidman, Gwyneth Paltrow, Kristin Chenoweth (Roxie Hart sau Mary Sunshine), Cameron Diaz, Whoopi Goldberg ( Mama Morton) si Britney Spears ( Kitty Baxter), Toni Collette, Winona Ryder, si Marisa Tomei pentru alte roluri. Succesul unui casting de aur nu a fost asadar o simpla intamplare.
- rolul lui Roxie i-a fost initial incredintat Zetei Jones, insa aceasta a ales sa fie Velma Kelly din simplul motiv ca dorea sa interpreteze in film melodia "All That Jazz". Cum ea apartinea rolului secundar Zeta nici n-a clipit in alegerea ei. Discutii mult mai largi s-au purtat intre regizor si Zeta in legatura cu lungimea parului, care pana la urma a fost asa cum si-a dorit actrita: scurt.
- afisul filmului a fost subiect de mari controverse intre agentii celor doua actrite de rol principal. s-a ales optiunea in trompe l'oeil care a fost singura in masura sa satisfaca toate pretentiile.
- intr-un anume fel, acest film este un remake. au mai exista doua ecranizari ale dramatizarii Maurinei Watkins - prima filmul mut Chicago 1927 si a doua un non musical Roxie Hart (1942) cu Ginger Rogers.

Acest topic a fost editat de The Dude: 13 Feb 2014, 06:18 AM

[The Dude]

Brazil
Brazil - Terry Gilliam (1985)


Well, I really want to encourage a kind of fantasy, a kind of magic. I love the term magic realism, whoever invented it – I do actually like it because it says certain things. It's about expanding how you see the world. I think we live in an age where we're just hammered, hammered to think this is what the world is. Television's saying, everything's saying 'That's the world.' And it's not the world. The world is a million possible things.



Dystopia este opusul utopiei, adica imaginea unei societati disfunctionale, adancita in dezorganizare si angajata in drumul spre apocalipsa. E si un gen literar cu ceva audienta si pe care il gasim cel mai ades reprezentat in asocieri (de genuri). Intr-o structura dystopica mecanicismul logic e sistem de referinta, iar metodele anormale (de ex: bolnavii pedepsiti precum criminali, iar infractorii tratati in spitale).

Viziuni mai ample ale autorilor de astfel de scriitura (Voltaire, Yevgeny Zamyatin, Aldous Huxley, Samuel Butler, Margaret Atwood, George Orwell) prognozeaza un viitor totalitar, in care urmand criterii de tip fascist, extrem religios, ori tehnocrat, o minoritate domina prin sclavie utilizand propaganda psihotropa, drogurile, teroarea, ori forta.

Daca utopia propune un ideal ireal, dystopia ofera prin antonimie o realitate materiala, iar semantica rationamentului conduce speculativ, in mod direct, la concluzia ca lumea evolueaza deja intro dystopie.



Cand si-a conceput trilogia dystopica compusa din filmele Brazil, The Army of 12 Monkey si recentul The Zero Theorem, regizorul Terry Guilliam si-a bazat story-ul pe aceasta concluzie, si urmand exact acest rationament, caci desi in abordari destul de diferite tema este aceiasi: viziuni alternative sumbre, la trecut, prezent si viitor.



Mai mult decat surorile ei insa, Brazil e o productie tumultoasa cu existente subterane, de tip Orwellian. Prea multe similitudini cu intamplarile din romanul „1984”, au facut o parte a criticii sa afirme chiar, ca filmul asta nu e decat o ecranizare foarte libera a celebrului roman, sau macar o continuare a cartii...ceea ce el nu este. Chiar si asa, peiasjul de fundal e tot birocratic, iar mediul tot unul controlat strict si autoritar (citeste despotic), in care totul merge prost, totul se strica, ori e incurajat sa se defecteze (superba metafora instalatorului Harry Tuttle, care desfide normele sistemului opresiv reparand ilegal lucruri, ca forma de protest).



De aceasta data, cu un buget fara prea mari restrictii, Terry Guilliam se lasa in platou prada tuturor fanteziilor de moment, si pare sa actioneze lipsit de sens caci in scenariul sau putine se leaga, multe personaje nu au nicio contributie, iar cursivitatea e grav afectata de deturnari frecvente si aparent gratuite. Daca putem vorbi de un plot, atunci el este unul simplu, iar elementele aditionale „de atmosfera” il domina si il marginalizeaza, fiindca dintre multitudinea ramificatiilor narativului cele mai multe sunt fundaturi, sau cursuri abandonate.



Brazil este o infruntare a stilului conventional de a face un film, o radiografie si un fel de confesiune hipnotica a mintii lui Guilliam. Multe scene sunt filmate cu deficit mare de sharf, cu zgomot de imagine suparator, ori in alcatuiri peste care camera surpinde doar in pasaj compozitia cheie. Culori grisate sparte in continuitatea lor de explozii de culoare, decoruri depresive dominate de dezordine si incoerenta...Filmul asta e o depozitie psihologica si o marturie autobiografica ce nu evoca intamplari din trecut, ci doar visari legate de ele. E o explicatie a celeilalte lumi; cea care se opune vehement cotidianului impus de reguli, legi, media...asa zisa "normalitate"..o lume dominata de realismul magic si de fantasticul fabulos...o varianta posibila dintre un numar despre care Guilliam stie cu certitudine un singur lucru: ca e unul nesfarsit..



Din punctul de vedere al universului propus de Terry Guilliam, unul ce cuprinde intreaga sa opera corelata, pelicula asta se situeaza la confluenta dintre doua trilogii; caci daca apartine cel mai mult Trilogieii Dystopice, ea este simultan si partea a doua din Trilogia Imaginatiei, care sugereaza suprapunerea reprezentari fanteziste a realului, prin ochii unui copil (Time Bandits -1981) , a unui adult (Brazil - 1985) si a unui batran (The Adventures of Baron Munchausen - 1988).


Brazil este un film dedicat. Ca sa afli daca te numeri printre cei carora li se adreseaza: Du-te sa il vezi !




Picanterii:
- peste 30 de alternative ale acestei productii circula in prezent simultan pe piata. Discutiile aprige care au intrerupt filmarile au facut loc si unei pelicule "Love conquers all" incropita din materialul inregistrat pana la un anumit moment. Intre ele, dominante sunt versiunile finale, cea europeana (mai lunga cu 10 minute, cu alt sfarsit, si cu o scena erotica in plus) si cea americana (multe cadre schimbate). Cea adevarata este insa varianta Director’s Cut editata in Blu-Ray Special Edition, dar scoasa si pe DVD.
- cand Harry Tuttle (Robert De Niro) o salveaza pe Sam (Jonathan Pryce) din Ministerul Informatiilor, garzile aliniate in urmarire, tragand salve corelate, dar mai ales aspiratorul care cade pe scari din treapta in treapta, sunt inlantuiri de cadre cu aluzii transparente la filmul lui Eisenstein, Crucisatorul Potemkin (1925) - scena caruciorului, si a masacrului cazacilor facut in randul populatiei civile, pe treptele Odesei (un act cinematografic de referinta)
- Brazil are o lunga istorie, el fiind un proiect intrerupt in mai multe randuri. Intr-o prima abordare, numele fusese stabilit la „1984" si ½”, ca o dubla trimitere, atat la romanul lui Orwell „1984”, cat si la productia „8 ½” a lui Federico Fellini.
- ideea mastii purtate de tortionarul Jack Lint, din ultimele secvente, a fost preluata din clipul "Basket Case" (1995) al trupei Green Day, iar primul sunet al filmului este produs de Fenderul Telecaster al celebrului Amos Garrett.
- inscriptia de pe firmamentul Ministerului Informatiilor : "Information the key to Prosperity " este o alegorie la afisul (celebru pentru cunoscatori) "Rezinotrest" a lui Vladimir Mayakovsky.
- desi a admis peste tot ca Brazil este un film cu puternice influente din Orwell – 1984, Terry Guilliam nu a citit niciodata aceasta carte
- titlul filmul este inspirat de melodia lui Ary Barroso "Aquarela do Brasil" (1939); pe o plaja pustie, intro zi inorata, Terry a intalnit un solitar care privea marea si asculta in continuu acest cantec..


Acest topic a fost editat de The Dude: 14 Feb 2014, 04:08 PM

[abis]

Scuze ca te intrerup: se spune ca este influentat de Metropolis: http://www.imdb.com/title/tt0017136/

Nu am vazut Metropolis, asa ca nu ma pot pronunta. Tu il stii si pe acesta? Varianta intreaga, originala, considerata pierduta si redescoperita prin 2010...

[The Dude]

..cum de nu..?...e o piesa de baza..!

....apartine unui adevarat parinte al cinematografiei: Fritz Lang (alaturi de Melies, amandoi tati ai sf-ului de pe ecran)..


Desigur daca te referi la imagini si la tipul de societate subteran dystopica: DA, exista o influenta...insa la Guilliam cred ca e vorba de mult mai mult decat atat...cred ca la el e mai degraba un pretext, intregirea unei atmosfere necesare proiectiei propriului demers, adica un fel de cosmar plin de pesimism dar care se termina bine, sau macar promitator....


PS - Metropolis a fost programat sa apara in cadrul acestei rubrici...stay tuned
PS' - despre Fritz Lang s-a vorbit destul de mult in scurta istorie a cinematografiei..primele episoade

Acest topic a fost editat de The Dude: 14 Feb 2014, 06:01 PM

[abis]

Metropolis este programat sa apara in cadrul acestei rubrici...stay tuned

Citesc tot ce apare aici... Pe unele filme (cam jumatate...) le-am vazut deja, pe altele nu sau nu inca.

Gata, am terminat cu offtopicul.

[The Dude]

Scurta Istorie a Cinematografiei
- episodul 10,


...si intr-adevar ca e o istorie extrem de scurta. Pe 28 decembrie 2013, cinematograful a implinit abia 118 ani, din care aproape 50 i-au fost necesari numai pentru a isi stabili o identitate. In restul de 68, filmul s-a reinventat permanent, trecand prin tot felul de curente si orientari, si trebuind sa se adapteze in permanenta noilor posibilitati introduse de avansul tehnologiei.




Nicio abordare pe curente nu ar putea oferi o cale rezonabila de relatare a povestii celei de-a saptea arte, intrucat, in aceasta relativ scurta perioada de timp, cei mai multi directori au trecut meteoric de la un stil la altul, de la o metoda la alta, de la o forma de expresie la alta...Asa ca odata definite principalele etape: filmul narativ, diversificarea pe genuri (aventuri, politist, spionaj, horror, documentar, etc.), noul val francez, neorealismul intalian, filmul Indy si fenomenul Sundace, etc. , vom proceda in cele ce urmeaza la urmarirea evolutiei cinematografului prin analiza catorva dintre cei mai influenti reprezentanti ai lui.



Nume cu adevarat importante in lumea ecranului sunt putine, iar dintre ele, personaje care sa ii fii influentat semnificativ dezvoltarea numai cateva, cele mai multe grupate in zona pionieratului.


Am numarat 12, dupa mai multe selectii dintrun total de 30...
In cele ce urmeaza ne vom ocupa asadar pe rand, de fiecare dintre ele.




Va urma...

Acest topic a fost editat de The Dude: 17 Feb 2014, 08:02 PM

[The Dude]

Stralucire
The Shining - Stanley Kubrick (1980)




Jack Torrance: Mr. Grady, You WERE the caretaker here.
Delbert Grady: I'm sorry to differ with you sir, but YOU are the caretaker. You've always been the caretaker. I should know sir - I've always been here.




Stricto sensu Shining este, in cosmogonia lui Stephen King, o facultate extrasenzoriala din zona psy. Una ce consta in perceptia vie a unor intamplari trecute, sau viitoare, citirea gandurilor, telekinezie, dar si in posibilitatea de a comunica la distanta cu altcineva inzestrat asemanator. Desigur, un pretext generos pentru regele neincoronat al literaturii „de groaza” , insa unul exceptional tratat in ecranizarea nuvelei din filmul de care ne ocupam azi, caci pana la urma, s-ar putea ca in pelicula asa sa fie vorba numai de asta.



Aparent insa este povestea horror a trei personaje, tatal Jack, mama Wendy si copilul prescolar Danny, nevoiti sa ingrijeasca (caretaking) un hotel parasit si izolat in munte pe perioada iernii. Un hotel de clasa, cu o reputatie proasta, si in care, cu un sezon mai devreme se petrecusera lucruri inspaimantatoare si abominabile. Totul este imens si sinistru numai si prin marimea spatiilor pustii.

Fatada si parcul exterior au trebuit construite, si nu e singurul supra-efort facut. Sunt tehnici si aparatura special utilizate, filmari in zone diferite ale globului si multe dintre ele in plina furtuna de zapada. Este de departe cea mai muncita productie a lui Kubrick (a lucrat neintrerupt la ea mai bine de un an) si detine in acelasi timp si doua recorduri in premiera absoluta pentru cinema. Cel mai mare numar de duble inregistrate pentru o singura scena 137 (!) si cea mai spectaculoasa evolutie in timp: din candidat la „zmeura de aur” (cel mai slab film) la unul dintre primele 20 de locuri ale clasamentelor mondiale din toate timpurile, salt pentru care i-au trebuit insa 15 ani de zile.



Caci Shining e un film dens, extrem de greu si de compact. E o pelicula participativa.
Markerele sunt izolate, bine disimulate, iar ordinea narativului greu de reconstituit unitar.

Pentru cei care au avut norocul vizionarii de la prima proiectie, perspectiva filmului asta se schimba considerabil dintro singura scena a lui. Una care a si fost exclusa imediat dupa lansare, fiind considerata prea explicita in deznodarea story-ului, dar care te ajuta foarte mult sa poti intelege abisul productiei (absolut neobisnuit, decuparea s-a produs tarziu, in salile de proiectie, unde rolele existau deja distribuite, si s-a efectuat de catre operatori, sub indicatii precise primite de la studiourile furnizoare).

Jack ne este aratat ratacind prin labirint in viscol si ger, apoi il vedem cazut si imediat dupa, mort prin inghet. Scena care a fost inlaturata urmeaza acestei secvente, si in ea o vedem pe Mandy la spital, acolo unde este informata ca trupul sotului nu a fost niciodata gasit. Ar putea fi ceva banal, sau o inchiere menita doar sa mai condimenteze un pic plotul, insa dintr-odată ne surprindem intelegand ca este posibil ca Jack sa fi fost asimilat de trecutul hotelului si ca asta e si explicatia pozei din ultimul cadru pe care se opreste camera, si care ni-l arata intr-un grup din sala de bal, in anul 1921, adica cu circa 50 de ani anterior evenimentelor.



Dar mai mult decat asta, scena suspendata ne arunca intr-o si mai mare dilema...Este Wendy o persoana in care ne putem increde ?? Este versiunea ei cea la care filmul ar trebui sa se raporteze, asa cum am presupus ??..Nu cumva ea este cea care a alunecat in alienare si si-a imaginat ca sotul are un comportament anormal, ca are intentii criminale si ca trebuie izolat ??...Pana la urma pe cine poti sa crezi in tot acest film ?

Nu pe Danny, caci el are un mic baietel ascuns in gura, care ii dicteaza gesturi si atitudini; nu pe Jack, discreditat de viziunile sale, de problema cu bautura..si iata ca nici pe Wendy.



Pentru o vreme in minte ne incolteste si varianta in care Danny sa fi provocat telepatic toate halucinatiile celorlalti...mintea lui, puterile paranormale, faptul ca a fost victima a unor violente, justificand posibila interpretare.

E un echivoc total...o enigma cu multe intrari si cu nicio iesire. E acelasi labirint ca cel aflat in parcul din fata Overlook Hotel, populat cu figuri pitoresti in care se ascund insa monstrii in stare latenta, aici intrebuintat ca simbol ecou. Caci Shining zice si o astfel de poveste..cea a unei nebunii generale, care creste tentacular cuprinzand nu numai toate personajele implicate, ci insusi hotelul despre care aflam repede ca are o viata a lui...una plina de intamplari tragice si dramatice care i-au insemnat profund traiectul in timp.




Discret ne sunt sugerate insa (gazetareste) si trei explicatii tehnic posibile si plauzibile: cabin fever, first snow, delirium tremens...Prima e o forma severa de claustrare, a doua o nebunie (meteo/sezoniera) de scurta durata, iar a treia un cosmar halucinant cu viziuni si senzatii extreme, provocat de intoxicarea cu alcool, fiecare dintre ele oferind la randul ei celor inarmati cu rigoare si rigiditate, teme de speculatii si de constructii logice.



Solutia filmului nu sta insa in aceste variante, caci Kubrick, mai mult decat orice, descrie uimitor nebunia care se insinueaza terifiant printre cele trei personaje...Si este de-a dreptul genial cum componenta horror capata atata sens in absenta repertoriului clasic de efecte traditionale: casa bantuita, cotloane obscure, chipuri descompuse, cadavre in deplasare, vampiri, varcolaci, criminali in serie, coloana sonora violenta, etc...



De fapt productia asta nici nu are vreo solutie. E doar o intamplare bizara, cu personaje extreme ce trebuie sa faca fata unor conditii deosebite, dupa cum ar putea fii numai rodul claustrarii...sau poate, numai rezultatul unor fenomene supranaturale denumite: shining-stralucire




Du-te sa vezi fantasmagoria: The Shining !

..e cel mai muncit film, al celui mai muncitor dintre regizori, si e o treaba excelenta...



Picanterii:
-usa distrusa cu toporul de Jack este o usa adevarata, nu butaforie. In prima filmare s-a utilizat o piesa de recuzita, insa Nicholson, care in tinerete a functionat ca pompier a spulberat-o mult prea repede. Scena a fost refilmata timp de trei zile si au fost distruse 60 de usi.

-potrivit lui Stephen King, titlul filmului a fost inspirat de refrenul piesei "Instant Karma" a grupului Plastic Ono Band, (scrisa de John Lennon), cantata de un cor: "We all shine on." Melodia l-a obsedat o lunga perioada, fara vreun motiv aparent (o auzise o singura data).

-interiorele din Overlook Hotel sunt in intregime construite in studio si reprezinta o munca titanica in care s-au amestecat imagini de la cateva sute de hoteluri vizitate special pentru asta. S-au retinut doar acele cadre care puteau ajuta sentimentului ca totul este nelocuit si/sau abandonat. In plus elementele de arhitectura sunt amestecate intre ele, in multe imagini existand ferestre acolo unde n-ar trebui, sau usi care nu duc nicaieri. Pe holurile hotelului, atunci cand Danny strabate cu tricicleta culoarele, multe obiecte de mobilier sunt inocuite de la o secventa la alta, sau pur si simplu dispar.

-pe o perioada de sase luni, peste 5000 de copi au fost intervievati pentru ocuparea rolului lui Danny. Alegerea finala a fost unanima.

-desi a declarat public ca ecranizarea nu respecta nici pe departe nuvela dupa care a fost scris scenariul, Stephen King a ramas tot timpul unul dintre cei mai aprigi sustinatori ai acestei pelicule, al carui mare fan este. Crede ca e unul dintre cele mai bune filme, insa continua sa afirme ca e vorba de altceva.

-ori de cate ori Jack intalneste personaje din trecutul hotelului, in cadru apare si o oglinda, semnificatia ei fiind posibila interpretare ca el isi vorbeste si isi adreseaza replici siesi, intr-o dedublare de care nu e constient. Alte interpretari conduc la mitul oglinzii ca poarta spre un alt univers (lewis carroll)

-Kubrick, fotograf profesionist in tinerete, a vrut sa realizeze singur poza de grup din anul 1921 a ultimului cadru, prin retusul unei imagini de epoca. rezultatele incercarilor insa, l-au determinat sa apeleze la un studio specializat. Ulterior avea sa declare ca prelucrarea lui ar fi fost mai potrivita....

-pe toata perioada filmarilor Shelley Duvall (Wendy) s-a dovedit un personaj imposibil, care a ingreunat considerabil realizarea productiei, aducand frecvent in prag de criza atat pe regizor, cat si pe partenerii directi, inclusiv echipa de filmare. Avea sa se declare nemultumita de experienta de a participa la un film a lui Kubrick, si sa ii critice peste tot atat stilul, cat si metodele.


Acest topic a fost editat de The Dude: 19 Feb 2014, 08:29 AM

[The Dude]

Sange Sacru
Santa Sangre - Alejandro Jodorowsky (1989)

Concha: [to Fenix] You can't atone for your sins with nightmares.

Alejandro Jodorowsky e locul in care isi dau intalnire cateva discipline fara de care filmul nu ar avea azi chiar niciun sens. Magia (de cele mai multe ori mistica si religioasa), supranaturalul violent (dus pana la absurd), si miraculosul (aflat la randul lui in intersectia dintre alchimie, tarot, budismul zen si shamanism).

Pentru ca Alejandro Jodorowsky a fost pe rand clovn profesionist, mim si maestru de pantonima, papusar, director de teatru, ziarist si publicist, anarhist interzis (expulzat, dat in urmarire), guru si mentorul unor comunitati, lider al unei miscari artistice, scriitor de benzi desenate (urais succes cu The Saga of The Meta-Barons), terapeut psiholog ..iar din 1957 si scriitor, scenarist si director in cinema.

Unele dintre filmele sale inca nu se pot proiecta public, iar in multe situatii nu numai avangarda, dar pana si curentele extreme underground s-au dezis de ele. Cinemaul mare il contesta ca realizator de valoare, iar productiile sale sunt atat de incarcate de simbol haotic incat devin mult prea obositor de urmarit cu seriozitate.



Infintand Panic Movement in 1962 (de la mitologicul Pan), ca protest la faptul ca suprarealismul fusese preluat deja in mainstream, alaturi de Fernando Arrabal, si de Roland Topor, Alejandro Jodorowsky face una dintre cele mai abile miscari ale carierei sale, caci influentele Teatrului Cruzimii a lui Antonin Artaud (omul stârv - teatrul mirosind a decadenţă şi a puroi amestecat cu sânge) gasesc aici pentru prima data o scena deschisa de exprimare publica, iar miscarea capata o neasteptata audienta de nisa, vie si insetata de exhibitii ostentative.

“Acţiunea teatrului, ca şi a ciumei, este binefăcătoare, căci impingându-i pe oameni să se vadă aşa cum sunt, le smulge masca, le descoperă minciuna, moleşeala, nimicnicia, ipocrizia”. Spune Antonin.

Acte aberante: diverse obiecte si chiar broaste vii aruncate in public, sacrificarea unor animale, focuri de arma, autopsierea unor gaște, crucificarea unui pui intr-o procesiune/ritual condusa de un rabin, autoflagerari pana la sange, scene de nuditate, ori sex, alte expuneri indecente, sunt performate in sedinte de tip happenind, si reusesc sa atraga atentia opiniei publice prin soc si dezgust (multe dintre aceste experimente aveau sa fie reluate in spectacolele rock noir si heavy metal - Alice Cooper, Ozzy Osborne, iar felul in care se petrece un asemenea eveniment e fidel relatat in misanscena din parc a filmului The Great Beauty - 2013, acolo insa in mod ironic).



Vorbind despre filmul Santa Sangre , un preambul care sa prezinte personalitatea controversata a lui Alejandro Jodorowsky era absolut necesar, chiar daca (din decenta) in el nu a fost adaugat nimic legat de calitatea umana a artistului (care nici nu ar trebui sa intereseze pe nimeni).

Am considerat doar ca e important ca cineva care urmareste aceasta pelicula, sa stie din ce motive atentia pentru gesturi este una deosebita (formatia: mim, din mediul circ), sa stie unde trebuiesc cautate explicatiile unor scene de un excentricism fioros (formatia: teatrul cruzimii, din mediul suprarealist), dar mai ales cum trebuie interpretat scenariul si abordarea de ecran, atat de improprii cinemaului (formatiunea: autor story benzi desenate, din mediul presa periodica).



Si mai cred iar ca e bine de stiut: Jodorowsky nu se sinchiseste nici cat negru sub unghie sa puna o logica in avalansa de simboluri cu care isi sufoca spectatorii…E in sarcina lor sa faca asta, care cum poate. Treaba lui e sa gaseasca pretexte convingatoare in motivarea succesiunii unor imagini frapante, grotesti si cu reprezentari violente, iesite din comun.



Asadar intr-un script cu multe ambiguitati, construit numai din cadre onirice, indelung elaborate, ne este realatata o poveste ce nu se poate integra in niciun gen artistic. Istoria unui fiu, ce isi vede familia destramata (inchis intr-o rulota, deci neputincios) prin sinuciderea tatalui si mutilarea mamei (amputarea bratelor), nebunia care il cuprinde si il trimite intr-un azil, perioada de acolo…totul in flashback si flashforward.

Apoi transformarea intr-un instrument perfect al mamei handicapate si anularea lui ca persoana (relatia speciala cu omul invizibil), ca si tumultul de obsesii ce il domina si il directioneaza. In final o rasturnare en coup de foudre care schimba sensul quasi-absent al unui story ce numai reconstituit pe hartie, prin descifrarea inlantuirii satirei, poate capata o interpretare de tip narativ.

Concha: It's always roosters or swans! You never see anything else in your ridiculous hallucinations.

Cand am ales prezentarea filmului Santa Sangre a lui Alejandro Jodorowsky, imediat dupa Shining-ul lui Stanley Kubrick nu am facut asta intamplator. Desigur, sunt doua fatete in contradictie ale hororrului (prima il celebreaza, a doua il evoca), insa este si o opozitie totala a modului de a utiliza, metafora, simbolul si alegoria..Caci ermetismul si profesionalismul lui Kubrick nu pot avea nicodata o antonimie mai perfecta ca in larga deschidere si in amatorismul lui Jodorowsky, iar aceste doua abordari diametral opuse, doar impreuna pot furniza o imagine completa.



Sunt doua lucruri de remarcat si remarcabile in Santa Sangre, pe care nu imi amintesc sa le mai fi vazut prin alte parti la fel de elegant (si de inutil) exploatate:
- contrastul intre culorile pastel, filtrate dream 1 (usoara difuzie) si cele dure, suprasaturate; constructiile suprarealiste capata in felul asta, fie o aura de romantism, ori tandrete; fie un exces de duritate, ori impact. In alternanta imediata, efectul e unul deosebit.
- continuitatea cadrelor in coborare (nu traveling descendent) , discret amplasate in proiectie, si care imprima subliminal o nota sumbra, adancind dramatismul si meditativul.



Du-te sa vezi un film plin de scene care au sa te intrige…caci:
- se afla aici naluciri originale,
- pentru ca e musai sa stii ce se intampla la rascrucea dintre magie, supranatural si miraculos, chiar si din gura unui poevstitor mai sarac in exprimare,
- fiindca e cea mai eficienta lectie de simbolistica de pe ecran..

Nu-i mare cinematografie, nu-i cine stie ce calitate artistica,
dar are sa iti puna mintea la treaba, atunci cand nu te va bloca in starile de soc ale ineditulu, indecent expus...

Fenix glances at The Invisible Man poster] Concha: Without me you are nothing. No one sees you and no one notices you. Just like your stupid hero.

Picanterii:
- Adan Jodorowsky si Axel Jodorowsky sunt fiii lui Alejandro si amandoi impart in film rolul lui Fenix la varste diferite. La fel ca cei mai multi dintre independenti Jodorowsky umple genericul cu rude, prieteni si apropiati….Ecranul ? …cu o nepricepere binevoitoare si cu staruinta.

- nici filmul acesta nu a scapat de acuzele (cu care regizorul e obisnuit in toate situatiile) potrivit carora multe din fondurile alocate nu se regasesc in cheltuielile justificative.

- In Santa Sangre se face o referire clara la productia Cannibal Holocaust (1980) prezentata in acest topic, la sectiunea mondo-film si primita cu destula retinere, ea fiind insa pentru cineama o importanta realizare.

-neplata in acord cu conventiile initiale au facut ca echipa de filmare sa nu se mai achite nici ea, cu prea mare interes, de sarcinile contractuale. Aceasta este explicatia pentru care filmul nu este egal pe toata lungimea lui in ce priveste calitatea imaginii si felul in care sunt captate prizele, sunetul, conditiile de iluminat.

-trimiterile din ultimele secvente la teoriile lui Freud, concentrate si relatate la repezeala, par o adaugare fortata, sugerata de altcineva, mult prea tarziu pentru productie. Oricum, chiar si asa, ele sunt foarte binevenite, si salveaza multe din apanajele filmului.

-cea mai comuna versiune a peliculei, este mai scurta, si are lipsa o singura secventa de natura erotica (2 minute).

- intr-un articol aparut ca replica la cronicile documentarului Jodorowsky's Dune - 2013 (un proiect care nu s-a realizat niciodata), Michael Phillips observa un adevar trist si evident: Jodorowsky e un personaj care apartine multor orientari, din care niciuna nu il revendica. Undergroundul il considera prea soft, circul: impostor, avangarda: incomplet si ezitant, critica: oportunist, publicul: inregimentat, mainstremul: ratacit si ambiguu, suprarealismul: prea inchistat si tributar unor dogme apuse, filmul: amator, banda desenata: epuizat, psihologii: sarlatan, sectanti: profet fals, ziaristii: lipsit de talent, scenaristii: poltron, pornografia: o gluma proasta…Cand tot ce e marginal nu te accepta..atunci: Poate ce esti totusi un personaj principal ?

Acest topic a fost editat de The Dude: 21 Feb 2014, 08:52 AM

[The Dude]

Padurea Katyn
Katyn - Andrzej Wajda (2007)



Andrzej Wajda (Ashes and Diamonds, The Promised Land, Man of Marble, Man of Iron) a fost cotat, in 1990, al treilea mare regizor dupa Federico Fellini si Ingmar Bergman de catre European Film Awards, si este precursorul unui stil simplu, original, eficient si foarte…patriot. In acelasi timp, este un artist influent si de o mare forta expresiva.

Katyn incepe tare. Doua scene de ansamblu te introduc, rapid si fara menajamente, in poveste si sunt de valoare. Pe un pod se incrucisaza doua coloane de refugiati poloni ce vin din sensuri opuse. Unii fug din calea nazistilor, ceilalti din calea rusilor si fiecare dintre ele incearca sa o convinga pe cealalta sa faca calea intoarsa.



Imediat dupa asta ne este aratata Anna, cautandu-si disperata sotul in agitatia generala ce se instaureaza, intr-o curte a unei biserici in care medicii se straduie sa salveze raniti, si unde zac peste tot soldati aspetand intinsi pe targi…Vedem acolo, pe un perete, o cruce de pe care Isus lipseste…a ramas din el doar o mana batuta in cuie, care se anina in vant…Cateva secvente mai tarziu Anna gaseste printre suferinzi un popa rugandu-se deasupra unui trup al carui chip sta acoperit cu un veston militar….Plina de teama, se apropie iar cand inlatura haina (intr-un gest asemanator legistului ce invita la recunoasterea unui cadavru) gaseste sub ea restul statuii mantuitorului de pe crucea anterioara…

Simbolul este transparent: in ceea ce urmeaza sa vedem Cristos nu participa, este ranit grav, sau este mort…E o victima ca toate celelalte si ne gandim imediat la tot ce reprezinta Isus: speranta, inocenta, caritate, iubire si…sacrificiu pentru oameni…Dar mai ales credinta, adica ceva care pentru poporul polonez este capital. Asadar Dumnezeu iese din scena in al doilea cadru..filmul e fara el.



Scenariul productiei Katyn a reclamat trei ani de documentare asidua, si alti cinci de sertar, pentru o poveste prea bine stiuta, caci chiar si in perioada postcomunista, nici macar marelui Wajda nu i-a fost usor sa puna pe tapet un subiect atat de delicat. Asta pentru ca in ciuda unei pozitii oficiale polone, adoptate imediat ce a fost posibil (1989), si a unei recunoasteri formale a liderilor rusi Mikhail Gorbachev (1990) si Boris Yeltsin (1991), masacrul din padurea Katyn (zbrodnia Katyńska - crima din Katyn) ramane chiar si azi o chestiune de abordat numai intr-un anumit fel, si numai pentru un anumit nivel. Nu am vazut nicaieri, de pilda, vreun paralelism echitabil, Katyn - Auschwitz, Maidanek, Dachau, desi in atrocitate actiunea rusilor este egala sau chiar mai odioasa.



Din documentele cercetate îndeosebi în perioadele guvernărilor Gorbaciov și Elțîn reiese că poliția politică NKVD a selecționat cu premeditare pentru execuție ofițeri și oameni cu pregătire, ingineri, profesori, avocați, funcționari înalți, latifundiari, aristocrați, preoți. NKVD-ul a aplicat o epurare pe criterii de „clase sociale” (subliniază, bazat pe documente, cercetătorul Zaslavsky). Ordinul de execuție, a fost emis de NKVD la 5 martie 1940 și a fost semnat și de Nikita Hrușciov, potrivit unei mărturii documentate din partea șefului NKVD-ului, Lavrenti Beria….[..] sovieticii au reușit prin acele asasinate să distrugă o mare parte a intelectualității poloneze, ca și a evreilor polonezi și a bielorușilor polonezi.

Printre cei uciși la Katyń (mai bine de 22 000 de suflete, din care 8 000 de ofiteri )s-au numărat un amiral, doi generali, 24 colonei, 79 locotent-colonei, 258 maiori, 654 căpitani, 17 căpitani de marină, 3.420 subofițeri, câțiva preoți militari, trei moșieri, un prinț, 43 de oficialități, 85 de cetățeni privați și 131 de refugiați. Printre asasinați s-au aflat 20 de profesori universitari, 300 de doctori, sute de avocați, ingineri și profesori, peste 100 de scriitori și ziariști și aproximativ 200 de piloți de aviație. În total, NKVD-ul a eliminat aproape o jumătate din corpul ofițerilor polonezi.



Filmul lui Andrzej Wajda nu are un script realizat dupa cartea lui Andrzej Mularczyk (Post Mortem: The Story of Katyn - o lucrare excelenta) asa cum inselator sta scris pe generic…El este insusi scriptul. Tehnica lui Wajda, cea care l-a facut celebru, in asta consta: in a pune in imagine un text scris…si nu doar in sens, ci in cele mai mici detalii ale scriiturii, iar Katyn reuseste exemplar sa ecranizeze volumul.

In plus, discursul pe care pelicula il recita e unul de o permanenta actualitate, si nu e atat despre un abominabil asasinat in masa, cat mai degraba e propunerea unei dezbateri despre istorie si despre adevarul istoric… Despre manipulare informationala si despre dezorientarea care pune stapanire pe individul bombardat cu minciuni si inselatorii, dar care poate simtii cum stau lucrurile prin alte facultati adanci, ce tin de educatia etica (crestina in acest caz particular) si de morala....nu mai putin inselatoare la randul lor.

Fiindca se perinda sub ochii nostrii, amestecate printre momente cheie, inregistrari marturie (autentice), cu parti ale ecranizarii, sau cu variante originale ale versiunilor (de actualitati) sovietice si naziste, intr-o minunnata incercare optimista, de a restabilii ideea de incredere in existenta unei realitati istorice accesibile.



Retoric, redusa la dilema de prima instantanta, tragedia Katyn se stabilizeaza insa la un moment dat intr-o granita subtire ce poate comuta vina dintr-o parte in alta: data pogromului. Prima groapa comuna este identificata de nemti dupa ce acestia ocupa Polonia…Un imens val propagandistic starnit, vizeaza discreditatrea uniunii sovietice care avea la randul ei sa acuze Germania de odioasele crime din padure, post-datate insa convenabil, dupa ocupatia nazista...Acest razboi mediatic devine simplu: masacrul s-a petrecut in 1940 ? atunci sunt de vina rusii..masacrul s-a petrecut dupa vara lui 1941 ? atunci sunt de vina nemtii…iar in narativ, elementul care face diferenta pana la urma, sta in jurnalul unuia dintre ofiterii impuscati.



Andrzej Wajda este un autor complet, mesajul sau metaforic vine in paliere de subtilitate care sunt introduse gradat, intr-o superba etalare artistica…iata un exemplu:

In mitologia greaca Antigona e impiedicata de Creon, unchiul ei ajuns rege, sa isi inmormanteze fratele Polyneices. Ea nesocoteste ordinul, imprastie pamant peste cadavrul fratelui simbolizand ritualul inhumarii (gest pe care il regasim si in film), dar este prinsa si condamnata sa fie ingropata de vie.



Personaj din film, Agnieszka vrea sa puna o piatra funerara pe groapa fratelui, executat la Kalyn… …Istorioara ei, de un impunator dramatism, e o aluzie clara la mitul Antigonei, dar Wajda nu ne lasa sa aflam asta din prima…Mai intai o poarta pe Agnieszka la un teatru, acolo unde o actrita vrea sa ii cumpere parul…E un par lung, blond, frumos, Agnieszka are nevoie de bani pentru micul monument…In timp ce este tunsa de un frizer, actrita asista, sprijinind un parapet, si repetand rolul….Desi sunt citate din piesa, nicio trimitere limpede nu se face la tragedia greaca..Actrita declama versuri cu o femeie care a inebunit de durere la moartea fratelui ei…Despre alegerea ce trebuie facuta intre ucigas si cel ucis (Polyneices e omorat de fratele sau…deci si al Antigonei, optiunea e necesara)…



Aluziile sunt inca si mai limpezi, dar daca nici de data asta n-ai reusit conexiunea, atunci urmeaza un alt marker: la fel ca pe Antigona sfatuita de sora ei Ismene sa nu isi ingroape fratele, si sa nu se opuna lui Creon, Irena, sora Agnieszka incearca sa o convinga sa renunte la gestul ei caci pe piatra scrie: data mortii aprilie 1940 adica o ofensa adusa autoritatilor…Ca si Antigona, condamnata sa fie ingropata de vie, Agnieszka este retinuta, intemnitata, si ultima data cand ne este aratata, coboara scarile unui spatiu de detentie asemanator unui cavou. Nu mai auzim nimic despre ea dupa ce o vedem pierzandu-se in acel subsol…



Iar daca tot nu te-ai prins…ca ultima etapa simbolica, la iesirea din teatru, acolo unde Agnieszka incaseaza banii pentru parul vandut, vedem in lateralul planului, pentru o clipa, afisul piesei din stagiune pe care scrie suficient de mare: “Antygona”…si nu e tot…..intreaga alegorie evoca in fapt o intamplare autobiografica, pentru ca tatal lui Andrzej Wajda a fost una dintre victimele de la Katyn, iar piatra funerara cu data aprilie 1940, i-a fost pusa la cap infruntand toate pericolele de catre regizor, prin anii ’60…



Nu mai putin socanta e si patania lui Andrzej si a camaradului sau de arme, si de lagar, Jerzy..Cei doi sunt separati de tortionari si nu mai stiu nimic unul de altul..Dupa razboi insa Jerzy isi afla numele pe lista celor executati..nu si pe al lui Andrzej pe care toti il stiu doar disparut fara urma (familia are mari sperante in gandul asta)… Jerzy isi da repede seama ca identificarea s-a facut dupa un pulovar care ii apartinea (cu numele inscris pe o bentita) si pe care il facuse cadou lui Andrzej. Abia in felul asta afla despre soarta prietenului sau..



Cutremuratoare sunt pentru oricine scenele asasinatului asezate de Andrzej Wajda la sfarsitul filmului… Cinismul cadrelor nu poate fi egalat decat de rigoarea si competenta celor ce indeplinesc cumplitul ordin…de procedurile reluate mecanic si repetativ…consecvent, ritualic…metodic…productiv.





In final, ecranul ramane negru…secunde lungi si grele…


E un moment de reculegere in memoria celor ucisi pe care niciun spectaror cu un dram de suflet nu il poate respecta, caci fiecare isi face de lucru, care cu batista, care cu dosul palmei....In curand sala se va lumina si nimeni nu vrea sa arate prea sensibil…ca nu da bine…






Du-te sa vezi ce s-a intamplat in padurea Katyn, in primavara lui ’40…ca e poveste adevarata, iar cel care ti-o spune: un sensibil, un talentat si un plin de har povestaș..



Picanterii:
- Termenul de “Genocid” este o urmare directa a ceea ce s-a intamplat la Kalyn. A fost creat în 1944 de juristul polonez Rafael Lemkin pentru a denumi "practica exterminării națiunilor și a grupurilor etnice"); reprezintă exterminarea intenționată (deliberată) a unei comunități (a unor grupuri) naționale, etnice, rasiale sau religioase, constituind o crimă împotriva umanității.
- Wajda a ales sa vorbeasca despre Kalyn prin cateva personaje, actorii carora le-au fost incredintate partiturile sunt sacrii in Polonia, si din acest motiv, o mare parte din incarcatura emotionala a productiei scapa celor ce nu au o legatura speciala cu scena poloneza.
- Un sondaj de opinii din decembrie 2010, indica un procentaj de peste 60% al populatiei rusofone, care continua sa creada ca nazistii sunt responsabili de exterminarea elitelor poloneze, in anul 1941. Asta in ciuda faptului ca la 26 noiembrie 2010, parlamentul rus a recunoscut oficial că masacrul a fost comis la ordinul direct al lui Stalin.
- Crimele au avut loc intre 3 aprilie și 9 mai 1940, cu o zi pauza de 1 mai !
- Primit cu mult entuziasm, filmul a avut o nominalizare la Oscar (2008), dupa care a intrat intr-o suspecta absenta de pe ecrane si o liniste pentru care unii au gasit explicatii abia in zona boicotului

Acest topic a fost editat de The Dude: 27 Feb 2014, 10:24 AM

[The Dude]

Șatra
Tabor ukhodit v nebo - Emil Loteanu (1975)


"Nu ştim de când umblăm cu negrele noastre corturi prin lume/ Nu ştim de ce colindăm cu lun­gi­le noastre căruţe prin lume/ Nu credem în ur­sitori, dar cineva ne-a ursit/ Să fim mereu pe drumuri, fără sfârşit/ Credem în viaţă şi viaţa ne este amară/ Credem în dragoste şi dragostea ne omoară..."




Oamenii sunt la fel..Nu egali intre ei, asa cum minte cu nonsalanta declaratia universala a drepturilor omului: ci pur si simplu la fel.
Sigur, diferentele individuale care fac fiecare persoana unicat sunt altceva, iar lor li se mai adauga, dupa acelasi principiu, caracteristicile specifice de grup. Duse la extrem ele se numesc nationalism, insa pana acolo, forma cuminte, docila si ascultatoare, e cea de natiune.



Dincolo de elementele strict tehnice (etinie, spatiu geografic, traditii comune, cultura, descendenta istorica, vatra..etc.) fiecare natiune are cate o trasatura definitorie. Spunem de exemplu, intr-o prima delimitare, ca neamtul e meticulos, rusul grobian, englezul pedant, italianul superficial, frantuzul fandosit si amorez,....si mai spunem ca romanul e smecher..............Atat de smecher incat isi poate fura singur caciula, pentru ca apoi sa mearga la politie, nu pentru auto-denunt, ci ca sa reclame furtul...

Mai spunem ca moldoveanul e lenes si molcom, ardeleanul incet la minte si puturos, olteanul negustor si hot, tiganul...patimas, infocat si nestapanit.

Poate nu intamplator tiganul este simbol al libertatii absolute.



Filmul incepe cu acest sugestiv dialog...

"-Cine stie mai multe ?...Prostul sau Inteleptul ?
-Prostul. Inteleptul pune totul la indoiala. Mai bine sa fii prost..."

Explozie de sunet si culoare in Șatra lui Emil Loteanu (Poienile rosii, Gingașa și tandra mea fiară, Lăutarii, Anna Pavlova), actor, regizor, scenarist, poet și scriitor roman (devenit rus prin jocurile vitrege ale istoriei) a carui cariera s-a desfasurat intre tara (liceul sf. Sava – Bucuresti si Studiourile Sahia langa care locuia) si URSS (actorie Chisinau si teatru academic si cinematografie Moscova).



Ecranizare libera, mizanscena propune o poveste de dragoste mai putin obisnuita, dintre oachesea tigancă Rada si hotul de cai Luicu Zobar, personaje ale nuvelei "Makar Ciudra" a lui Maxim Gorki. Ca sa zica de ea insa, Loteanu ne spune despre tigani...si ca sa faca asta la superlativ, impune productiei un ritm si o masura care sa te introduca adanc in comunitatea lor. Una ancestrala, ce pare nealterata de trecerea timpului, cu valori putine, statornice, reguli precise si radicale. E o atmosfera atat de bine redata incat aproape ca simti in nari mirosul fumului de la focul de tabara, pe cel al gunoiului de grajd...si pe cel al asudarii cumulate in mai multe zile de neprimenire....Iar cand Rada (Svetlana Toma) canta si danseaza, clatinandu-si provocator sanii, ori unduindu-si soldurile, pe muzica incitanta a lui Eugen Doga, mai ca iti vine sa dai cu sapca de pamant si sa sari in ecran ca sa participi la zaiafetul ce se incinge acolo...



Șatra - O șatră urcă la cer, pretinde ca tiganii sunt eterni. Nu ca ar fi buni, usor de convietuit cu, sociabili, ori altfel decat nestatornici (nomazi), rebeli, nesupusi ordinii publice, si iute la manie; doar eterni, arhaici si din aceste doua motive: magici...



Caci pentru toti ceilalti "Magic" este cuvantul de ordine al filmului,.Toate itele conduc numai la el. Credinta religioasa a Radei, continuitatea straveche, perenitatea unor traditii ce desfid trecerea timpului...dar si felul in care prin medierea vrajitoriilor, a ierburilor miraculoase, a incantatiilor si a retetelor secrete, e invocat supranaturalul, cel care, sustinut de patima, furnizeaza primul mare sens ontologic al filozofiei tiganilor: liberatea.

Nu iubi banii, te vor amagi..
Nu iubi femeile, te vor trada..
Intre toate, Libertatea e bautura cea mai dulce

Intr-un plot fascinant, cu un final tragic, pur tiganesc, in care pana la urma Zobar alege libertatea ca fiind mai importanta decat dragostea (viata nu e pe podium in acest clasament), Loteanu face mare risipa de cadre stralucitoare, pline de culoare si de impresionante privelisti, proiectand pe ecran mai degraba motivele pentru care tiganii nu pot fii altfel decat asa cum sunt....iar Rada, chiar e fermecatoare (stricto sensu)



"Făcătoare de minuni, ea însăşi un miracol, ţiganca întruchipată de Svetlana Toma, pluteşte ca o muzică peste superbul film al lui Loteanu, film în care orice tentaţie a documentarului sau a pitorescului este izgonită în numele unei tentaţii mult mai mari, aceea de a contopi istoria cu legenda, cruzimea cu tandreţea, viaţa cu arta." - Nina Cassian - 1976 (România literară)





Du-te sa vezi cum e bucuria de a trai si iubi liber...chiar si numai pentru cateva clipe din intreaga viata.
...sau cum O șatră urcă la cer ....hop-hop-hop !!..... Ai lai lai lai lai lai la.... !!


N-am nici rochii, nici pantofi,
Nici castel cu slujitori,
În căruță m-am născut,
Din căruță știu să cânt.

Lai lai lai...

Țiganco cu banii-n păr
Și cu sânii ca de măr,
Hai cu mine-n lumea mare
Să vezi cum e cu parale.

Ai lai lai lai lai lai la....

Mai străine, măi străine,
Stai în lumea ta cu bine,
Eu nu-mi las țiganii mei,
Poți să-mi dai tu mii de lei.








Despre muierile şatrei, Zaharia Stancu ne spune că au minţi agere, au viclenie, au ochii rotunzi, neobişnuit de negri, ochi cu care ameţesc şi zăpăcesc. "Cum te uiţi la mine-n ochi/ Cum te deochi/ Cum te uiţi la mine-n gură/ Te-ngălbeneşti la figură..."





Picanterii:
- realizarea productiei a avut, in majoritatea ei, deplinul si dezinteresatul concurs al unei șatre autentice de tigani..ce nu a avut pretenii finaciare. Pe langa dansatorii profesionisti, instruiti de un coregraf, in multe scene se pot vedea improvizatii "clasice" sustinute "cu patima" de persoane care iau evenimentele in mod foarte serios, si nu inteleg din ce se intampla mai mult decat prilejul de a petrece.
- incheierea filmarilor s-a sarbatorit traditional, cu participarea figuratiei, a echipei de filmare si a autoritatilor locale, intr-un chef de pomina in care nimeni nu a ramas in picioare pana in zori. Disparitia mai multor efecte personale, dar si a unor accesorii, materiale, parti de echipament, au fost raportate a doua zi. Nimic insa nu s-a mai putut recupera. Regizorul Loteanu a ramas fara acte si fara o haina de piele, de care era foarte atasat (considerand-o norocoasa). Studiourile Mosfilm, nu au imputat nimanui pierderile (Emil Loteanu - Amintiri din platou)
- pelicula a circulat in lume si sub tilurile: O șatră urcă la cer, Queen of the Gypsies, The gypsy camp goes to heaven, Gypsies Are Found Near Heaven

Acest topic a fost editat de The Dude: 28 Feb 2014, 08:34 PM

[The Dude]

“La Grande Bellezza”
“The Great Beauty” - Paolo Sorrentino (2013)




S-ar putea merge pana acolo incat cineva sa incadreze aceasta pelicula in categoria remake-urilor, caci daca el nu este o reluare a filmului “La Dolce Vita”, sau vreo continuare la el, atunci cu siguranta e o replica perfecta.


Paolo Sorrentino (L'uomo in più, Il Divo, This Must be the Place) e un regizor cu puternica implicare in politic, asa ca toate demersurile sale sunt privite din reflex cu o circumspectie specifica, iar ochiul cauta fara sa vrea aluziile, ori mesajele codate din aceasta zona. Astfel s-a ajuns ca aproape toata critica din peninsula sa coreleze productia “La Grande Bellezza” cu interpretari ce tin de epoca Silvio Berlusconi. Asta si din cauza faptului ca personajul principal este un senior frivol, ce tocmai a implinit 65 de ani. In adevar “Il Cavaliere” a marcat semnificativ mentalitatea contemporanilor sai, balansand opinia publica de la sobrietate circumstantiala, la desfrau, opulenta si abuz, in numele tolerantei. Italianul de rand, trecut in ultima etapa a vietii, a devenit receptiv si increzator in faptul ca poate avea o sansa reala, indiferent de varsta. In taina, invidia lui impotriva lui Berlusconi s-a impacat de minune cu tentatia, ori cu mandria de a ii urma exemplele.



Ca sa fim insa foarte obiectivi, filmul acesta e unul atipic pentru Paolo Sorrentino, iar daca trimiterile la Fellini sunt evidente pentru toata lumea, ceea ce nu se dezvaluie oricui sunt celelalte adnotari care acopera o arie mult mai larga de influente; una ce vizeaza autori precum Roberto Rossellini, Vittorio De Sica si Luchino Visconti, adica marii maestrii ai neorealismului italian, singura perioada in care cinematograful din cizma a stralucit pe firmamentul international prin originalitate si valoare.



Nu se intampla nimic in “La Grande Bellezza” …Niciunul dintre caractere nu pare sa aiba vreo slujba, iar cautarile lui Jeb Gambardella (Toni Servillo) capata raspunsuri mai inainte de a fi formulate. Asemeni lui Marcello, personajul omolog din “La Dolce Vita”, Jeb e nemultumit de rezultatul explorarilor sale si de esecul spiritual al socializarilor extravagante din mediul elitei, insa la el toate astea conduc catre o revigorare a spiritului artistic…Despre asta e vorba...si despre limitele decadentei in arta, raporturile ei cu avangarda..palierele de consumatori si consumatorismul..etc...



Lasand politicul de aceasta data, reteta lui Sorrentino propune o constructie in jurul catorva scene cheie, o coloana sonora plina ochi (selectata dupa exigente care imi scapa) si cadre pitoresti, intrerupte prin inserturile aluzive de care am spus. Cu unele poticneli marginale totul curge destul de fluent, iar stangaciile unor tehnici de filmare pentru care nu am la indemana o explicatie necesara acestui nivel, nu afecteaza semnificativ ansamblul realizarii. Cu putin mai multa atentie, acest film ar fi putut sa ajunga o intamplare majora in cinema, caci modul de a replica o capodopera prin interventii in conduita si motivatiile destinelor implicate, fara a altera in vreun fel mesajul, e un experiment care pana acum nu a fost niciodata valorificat la intregul sau potential.



Desi o superficialitatea condamnabila zadarniceste in unele secvente raportul imagine/muzica (punand in dificultate spectatorul si denaturnand narativul) el ramane instrumentul esential al ecranizarii si elementul care furnizeaza suportul cel mai consistent marii frumuseti pe care Jeb o identifica in final sub forma unuei impacari cu sinele..a unei asumari a trecutului, a prezentului si a viitorului.



Un film bun, un film frumos si un film interesant, un prilej excelent de a ne reaminti de Cinecitta si de gloria filmului italian.







Du-te sa vezi marea frumusete a lui Paolo Sorrentino…pana in ultima ei secunda de proiectie..ca e cu talc.





Picanterii:
-in urma cu numai cateva ore “The Great Beauty” a primit premiul Oscar pentru cel mai bun film strain, intr-o concurenta in care doar "The Hunt/ Jagten", (Thomas Vinterberg , Danemarca) putea emite vreo pretentie.

-denumirea initiala a peliculei "L'Apparato Umano" a fost schimbata in timpul productiei, fara nicio explicatie.

-scena proiectata pe (excelenta) melodie cantata de Else Torp (scrisa de Arvo Part) propune un traveling axial, pe o alee de parc insuficient de adanca. Regula pentru compensarea acestui neajuns consta in utilizarea unui obiectiv wide sau prin dublarea cu o transfocare. Niciunul dintre procedee nu este insa folosit, desi idea de adancime se potriveste impecabil piesei alese. In alte dati camera se intoarce pe un drum deja facut, sau pur si simplu penduleaza. In cazul in care nu e vorba de propunerea unei noi estetici, toate acestea sunt considerate greseli in scolile de cinema.

-misteriosul vecin a lui Jeb Gambardella, se cheama Moneta. el este o aluzie la celebrul mafiot Matteo Messina Denaro (moneta=denaro=moneda), dat in urmarire generala din anul 2010 si considerat unul dintre cei mai periculosi criminali aflati in libertate.

Acest topic a fost editat de The Dude: 3 Mar 2014, 09:16 PM

[The Dude]

Inside Llewyn Davis
Inside Llewyn Davis - Ethan Coen, Joel Coen (2013)


“Stranger, dreams verily are baffling and unclear of meaning, and in no wise do they find fulfilment in all things for men.” - Homer







"The Village", este numele argotic al unui cartier din westul New-York-ului, cunoscut indeobste ca “Greenwich Village”, “Greenwich” fiind forma engleza a cuvantului olandez: “Groenwijck” (Green District).

Nu numai pentru America, ci chiar pentru intreaga lume locul e cunoscut ca leaganul miscarii “Beat” si ulterior a curentelor “counterculture of the 1960s”, ce aveau sa evolueze la randul lor in stilul “pop”, si apoi in cultura “hippie”.

"The Village" inseamna asadar un paradis al artistilor de toate facturile, care prin gentrificare au reusit sa impuna o textura culturala creata si adaptata pentru a da sens modificarilor ce se petrec in mediul lor de viata. Vecinatatile cu bulevardul Broadway, dar si cu celebra 14th Street nu sunt intamplatoare.



“Greenwich Village” a fost locul primului penitenciar al New York-lui: “Newgate Prison”, pentru ca tot cam pe atunci sa devina si spatiul ales edificarii “Tenth Street Studio Building” in care avea sa ia nastere prima scoala de arhitectura, dar si prima mare galerie (spatiu expozitional) a orasului. Atat casa de detentie, construita de un om religios in scopul pur al reabilitarii, cat si centrul cultural si generozitatea parcurilor, (dar si pretentiile modeste) au imprimat asezarii o personalitate ce radia prin toleranta, deschidere, intelegere si...nonconformism, iar aceasta atmosfera a contaminat rapid intreaga arie, "the Village" functionand ca un magnet pentru toti cei care doreau sa se exprime prin mesaj artistic, indiferent de categoria sociala din care proveneau ei. Iar pentru ca arta nu face casa buna cu bunastarea ea trebuia evitata cu prioritate (pentru a participa la starea de spirit, multi isi auto-impuneau saracia si traiul minimalist).

Asa ajungem sa avem aici boema, ale carei radacini etimologice reclama traiul nomad al tiganilor (despre ei, se credea ca vin din “The Kingdom of Bohemia”, provincie a imperiului roman, azi parte din Cehia). Boema reprezinta o atitudine a artistului, care preocupat de menirea sa, nu vrea sa se mai irosesca in social, conventie si inregimentare; a celui care isi reduce la limita consumurile, nevoia de bani, extravaganta, in folosul unor valori precum libertatea si libertatea de expresie, dragostea neingradita in reguli si cutume, anularea oricaror constrangeri stilistice, ori organizatorice.

In anii ’60, in “Greenwich Village”, gasim majoritar un astfel de peisaj, aproape, sau daca nu chiar in apogeul lui….iar centrul atentiei noastre de azi face focus pe fenomenul folk, aflat si el in faza de revenire fulminanta.

“Llewyn Davis: If it was never new, and it never gets old, then it's a folk song.”




Ultima productie a fratilor Coen, si cea mai buna dintre ele (potrvit criticii) nu are un plot. Este o saptamana de cosmar, lipsita insa de spectaculos, din viata unui cant-autor care incearca sa se afirme intr-un mediu prea aglumerat de talente, prea risipit in rezolvari existentiale simple, prea nepasator de soarta ocupantilor lui…Pentru a compensa lipsa, in film a fost introdusa o pisica ce leaga cumva scenele, asigurand o continuitate.



Ni se spune peste tot ca personajul din spatele lui Llewyn Davis ar fi artistul folk David Kenneth Ritz aka "Dave" Van Ronk, aka "The Mayor of MacDougal Street", adica un interpret cu o identitate destul de precisa…si cumva iesit din anonimat…Adica cineva care seamana foarte putin cu Llewyn Davis, cel care nu are unde locui, nu are un angajament ferm, nu are nici macar o haina potrivita sezonului; unul ce nu aspira sa devina succes, ori idol, ci doar sa se poata intretine de pe urma a ceea ce face..

Trebuie sa treaca o buna parte din proiectie pana sa pricepem ca legatura dintre cei doi poate functiona, si ca ea explica, pe de o parte calitatea deosebita a muzicii din coloana sonora (T Bone Burnett), iar pe de alta o evolutie post-evenimente in directie ascendenta. Cand ne impacam cu gandul, vin insa fratii Coen si declara ca Dave Van Ronk e doar o sugestie pentru eroul Llewyn Davis, care de fapt reprezinta imaginea generic a unei intregi pleiade de artisti cu visurile si asteptari naruite..



“it's a hard way to make an easy living”…iar viata usoara a celor ce locuiesc si vietuiesc liber in afara conventionalului, nu e deloc usoara….prezenta lui James Joyce’s anuntata prin numele pisicului (atat de calator) Ulysses este o clara inspiratie aici, caci sunt destule paralelisme intre Llewyn Davis si Leopold Bloom.

..si uite cum, din aproape in aproape, un script care nu are mai nimic serios de spus, reuseste sa te captiveze si sa te invadeze in cele mai ascunse cotloane, prin banal, prin succesiunea esecurilor si prin sumbrul perspectivelor.



Despre cinema ?...desi in toate cazurile avem imagini excelent preluate calitativ, culorile sunt putine si la limita. Intregul arsenal tehnic e utilizat cu maxima eficienta pentru a institui starea melancolica si depresiva a narativului, iar alegerea de a prelua toate track-urile in priza directa alaturi de aceea de a lasa cantecele pe toata durata lor, este una inteleapta si esentiala pentru un asemenea film..Impresionante in alcatuire imi par si optiunile pentru soft diffuser filter, un accesoriu ce intervine aproape in toate cadrele in care se canta folck, ca un background la genul acesta de muzica in care poezia si romantismul domina..

“For two are the gates of shadowy dreams, and one is fashioned of horn and one of ivory. Those dreams that pass through the gate of sawn ivory deceive men, bringing words that find no fulfilment. But those that come forth through the gate of polished horn bring true issues to pass, when any mortal sees them.”






La acest film trebuie mers detasat si echipat cu acelasi entuziasm cu care ai merge la un concert bun


Du-te sa vezi inauntrul lui Llewyn Davis...ca prin toata negura si prin toata harababura, sunt lucruri frumoase de vazut acolo...







Picanterii:
- pentru rolul pisicii au fost audiate o sumedenie de interprete, iar din ele alese cateva zeci, toate asemanatoare, fiecare aparand in film. Ratiunea e ca felinele nu sunt nici la fel de docile, nici la fel de cooperante in platou precum sunt alte animale.
- in afara marelui premiu al juriului (Cannes – 2013), nu au existat decat nominalizari pentru celelalte premii importante. Intre ele, cea a Academiei, pentru coloana sonora ii nedreptateste clar pe autorii ei, in favoarea celor care au lucrat pentru….Gravity
- actorului Oscar Isaac are o aversiune declarata fata de pisici ca urmare a unei puternice infectii cauzata de o muscatura de mata…
- desi titlul filmului e inspirat din albumul "Inside Dave Van Ronk."(1963), al cantaretului folk Dave Van Ronk, nimeni nu a observat ca pe coperta albumului, in cadrul usii apare si o pisica. Amanuntul a aparut in atentie abia in faza de postprocesare a peliculei.
- fratii Coen au declarat presei ca lucrul cu pisicile a fost atat de anevoios incat amandoi au sfarsit prin a capata un sentiment de repulsie fata de ele, instalat ca urmare directa a acestei experiente.
- a fost o perioada in care presa (cu care Bob Dylan s-a aflat intr-un permanent razboi) a sustinut ca stilul lui Dave Van Ronk a influentat pana dincolo de barierele copyright-ului maniera de interpretare a lui Bob. Este fals, intrucat in zilele alea toti cantau la fel. Ca sa nu lase aspectul nerelatat, scena din backstage cu Dylan pe scena, ca un anunt discret al esecului lui Llewyn, elucideaza elegant speculatiile.

Acest topic a fost editat de The Dude: 6 Mar 2014, 08:24 AM

[The Dude]

Amarcord
Amarcord - Federico Fellini (1973)



Sa ne intelegem din capul locului: numele acestei productii e derivatul formularii italiene "Mi ricordo" (adica: imi amintesc) pronuntat in dialectul Rimini, in care sentinta suna asa: "A m'arcord"....

Notam declaratia lui Fellini potrivit careia filmul nu este unul autobiografic, dar nu o luam in serios din cauza marturiei-confesiune survenita pe finalul carierei: I'm a Born Liar (cea care a prilejuit si o ecranizare comemorativa: „Je suis un grand menteur - Damian Pettigrew - 2002"). Alaturata adevarului de necontestat ca orice ar fi spus, sau ar fi facut, la Fellini totul era cumva autobiografic, ne explicam contradictia prin exteriorizarea totala a unei alcatuiri, care in profunzimi e atat de complexa si exuberanta, incat defuleaza necontrolat, ca o maladie de care autorul a suferit in necunostiinta.



Retinem asadar de pe afis ca filmul e anuntat „memorialistic”, si pricepem apoi inca din primele minute ale peliculei ca e vorba de intamplari izolate, personaje dispersate, traditii si obiceiuri neaose dintrun orasel de coasta italian, prezentate distant si nepartinitor. O fresca, ori poate o evocare a unui parcurs ciclic.



Povestea incepe cu puful de plopi al primavarii anului 1930 si se termina simetric cu puful de plopi al primavarii anului urmator, trecand succesiv prin evenimente cotidiene amestecate in incarcatura si valoare, cu iconografii de o fabuloasa calitate.



Productia Amarcord e in opinia mea unul dintre filmele de referinta ale cinematografiei si reprezinta un moment atat de important, incat parcurgerea lui imi pare pur si simplu obligatorie pana si pentru cel mai pricajit dintre cinefili. Este apogeul creatiei Felliniene si ultima dintre marile sale productii neangajate, toate celelalte uriase contributii “La Strada,” “Nights of Cabiria,” “La Dolce Vita,” “8 1/2” , “Juliet of the Spirits”, “Il Bidone,” “Roma,” “Satyricon,” functionand diferit. Du-te sa il vezi. E o inlantuire de cadre potrivita oricarei stari de spirit si oricarei dispozitii; si mai primesti, la pachet, si o impresionanta lectie despre a saptea arta....



Caci e o mare pierdere sa mergi in sali de spectacol luxoase, pentru vizionari pline de pretentii, din care prea multe iti scapa prin lipsa unei educatii minimale de specialitate.



Amarcord e un dictionar formulat in cei mai simpli termeni, si accesibil oricui. E scurtatura de pe care poti ajunge la informatii esentiale despre cinema evitand, atat cat se poate, osteneala si plictisul studiului academic. E un film usor de urmarit si este fascinant cum, la mai bine de 40 de ani de la prima proiectie, el reuseste sa se pastreze atat de actual incat ai putea jura ca s-a turnat anul trecut.

In plus, gasesti in el, printr-un curios efect secundar al feed-back-ului, imagini, secvente si citate pe care le-ai intalnit deja in atatea alte productii aparute ulterior...Fiindca Federico Fellini a starnit o influenta sufocanta, molipsitoare si acaparatoare, careia doar putini i s-au putut sustrage.



Intr-o inegalabila alternanta de nostalgie si bucurie, narativul e saturat de portrete subiectiv evaluate prin exagerarea caricaturala a unor dominante, dar pastrand totodata (nealterat) spiritul galagios, declamativ si spectacular al locuitorilor peninsulei, in cea mai autentica nota neorealista. Orasul insasi e un personaj al filmului, iar naratorii ocazionali, ce ne tot povestesc despre el, sunt o gaselnita geniala, ce personalizaeaza demersul si ii asigura unicitatea.



Ca orice erou, orasul are zona lui de mister si legenda, interzisa (de opulenta) concitadinilor, numita: Grand Hotel. Si mai are si o fantezie erotica: Gradisca (identica Carlei din “8 1/2.”) tratata aici ca pe un fel de simbol al sperantei...ca pe o mandrie, si o mare reusita a asezarii...Gradisca este o adevarata izbanda a carnii, a voluptatii si a sexualitatii; esecul ei in nunta din final are si o conotatie lirica: buchetul miresei aruncat, peste umar, nu e receptionat de nimeni...deci nu va avea o continuatoare...



Sunt atatea simboluri, atata dragoste si intelegere pentru oamenii si locurile din plot, incat totul are o cursivitate naturala si fireasca pe care Fellini o intrerupe in cateva randuri, cu totul abrupt, pentru a face loc unor momente decontextualizate de frumusete involuntara: in mijlocul ninsorii un paun isi desfasoara paleta de culori; sarbatoarea, vie si absurda, de la trecerea pachebotului cursa- linie Rex; miraculoasa vizita a sultanului cu 30 de neveste; istoria printului ce si-ar fi dorit o aventura...etc.





Du-te sa vezi, un film coplesit de afectiune, optimism si speranta...o veritabila capodopera si un exceptional spectacol.






Picanterii:
- Fellini s-a nascut si a copilarit in Rimini (provincia Emilia-Romagna). El a negat o lunga perioada de timp (in declaratii directe) acest lucru, la fel ca pe legatura dintre denumirea filmului si fraza "mi ricordo" rostita in dialect. In mai multe interviuri Fellini a sustinut, nuantand, ca "Amarcord" e un cuvant cabalistic si misterios, incarcat de simboluri oculte, ce face aluzie la o alta lume situata „undeva in adancul unei oglinzi”.
- cei mai multi exegeti ai operei lui Federico Fellini suunt de acord ca filmul are structura si asemanarea unui spectacol de circ, viu colorat, plin de caractere exagerate spre satiric, cu o poveste simpla, confuza si secundara.
- si aici Fellini utilizeaza din plin metoda sa particulara de a construii personaje. Ele sunt alese dintro imensa colectie de fotografii, dupa criteriul deformarilor prin contrast si cel al complementaritatii. Pentru fiecare dintre operele sale, marele regizor nu urmarea sa construiasca tipologii credibile, sau consistente, ci un intreg univers adaptat plotului. Fellini descopera filmul pe care l-a gandit, filmandu-l...
- in scena pachebotului Rex, vaporul a fost confectionat din carton, marea e o folie de plastic, iar background-ul e pictat pe o panza. Nici nu se pune mare pret pe mascarea butaforiei, rostul „neglijentei” fiind acela de a evidentia felul in care trairea intensa a unui eveniment mistifica si deformeaza realitatea.

-"Nu este nimic autobiografic în Amarcord", spune Fellini, afirmand acelasi lucru si despre celebru sau eseu "Rimini-ul meu," care „nu este nici autobiografie, nici amintire, ci mai degrabă ceva delicat și poetic: o reminiscenta”. Aceasta realitate expresiva a fost construita de spiritul lui Fellini, asa cum a fost cea a Julietei din „Julieta Spiritelor (1965)”. Filmele sale concretizeaza aceste spirite și astfel le ajuta sa se elibereze. Clovnii de Amarcord sunt astfel de spirite, nu amintiri exacte, ci doar simboluri comprimate și asociații....intocmai ca într-un vis.


Acest topic a fost editat de The Dude: 8 Mar 2014, 09:58 AM

[The Dude]

Scurta Istorie a Cinematografiei
- episodul 11,

Recunoasteri, premii, nominalizari..



In mod normal se toarna pe zi cate 2,7 lung-metraje...Si vorbim aici numai de productiile care apartin unor studiouri cinematografice nu si de filmele amatorilor, ori cele ale cinemaului independent, care in conditiile exploziei de tehnologie au ajuns chiar la indemana oricui si imposibil de cuantificat numeric... Ca sa poti naviga prin acest ocean de oferte e nevoie de harti, de busola...si de foarte multa pricepere.

In cinema selectia se face de specialisti, de public...si, mai recent, prin tehnica de promovare..niciunul dintre mijloacele existente nefiind general valabil, ci doar de referinta.

Cel mai frecvent si consacrat mod de a departaja calitativ productiile cinematografice ramane insa recunoasterea confirmata de atribuirea unor premii prestigioase, fiecare dintre acestea avand un mod propriu de evaluare.

In ierarhiile mele ele sunt numai cinci, iar din cele cinci numai cateva sectiuni merita cu adevarat interes..



1. Premiile Academiei Americane de Film, cunoscute popular sub numele de Premiile Oscar, sunt niște premii decernate anual de către Academia Americană de Film, care are sediul în Los Angeles, California. Organizația avea în anul 2002 peste 6.000 de membri, toți profesioniști în diverse specialități ale cinematografiei, și anume producători, regizori, actori, directori de imagine și mulți alții.
Alegerea câștigătorilor se face în două etape. În prima etapă sunt nominalizați la Oscar cinci candidați. Această nominalizare este făcută de membri Academiei care aparțin aceleași specalități cu cei nominalizați. Astfel, actorii nominalizează actori, scenariștii scenariști și așa mai departe. În schimb, câștigătorul de la fiecare categorie este ales de către toți membri Academiei, indiferent de specialitate. Voturile sunt secrete, astfel că nici unul dintre membri Academiei nu cunoaște rezultatele anticipat. Scrutinul este efectuat de către o firmă prestigioasă de revizie contabilă, care este însărcinată cu centralizarea voturilor. Până în momentul ceremoniei în care sunt prezentanți cei nominalizați la fiecare categorie și plicul sigilat cu numele câștigătorului este deschis, numele câștigătorilor nu este cunoscut.

Categoriile care conteaza au ramas ca in 1929, tot primele sase:

• Cel mai bun film
• Cel mai bun regizor
• Cel mai bun actor
• Cea mai bună actriță
• Cel mai bun actor în rol secundar
• Cea mai bună actriță în rol secundar





2.Festivalul internațional de film de la Cannes, cunoscut și ca Festivalul de la Cannes, este un festival cinematografic de mare prestigiu internațional, care se desfășoară în fiecare an, în luna mai, la Cannes, oraș situat în sudul Franței. Din punctul de vedere al influentei artistice, el este unanim socotit ca cel mai complet.

Oferind garanția unei importante acoperiri din partea mass-mediei, festivalul este vizitat în fiecare an de numeroase staruri de cinema, încântate de ocazia de a fi prezente (Montée de Marche). Mulți producători aleg acest prilej pentru a lansa ultimele lor realizări și pentru a vinde drepturile de difuzare distribuitorilor veniți din întreaga lume.

In anii ‘70 importante schimbari au avut loc în cadrul Festivalului, mai ales, în ce priveste modului de selecție a filmelor participante. Până prin 1972, țările participante alegeau , ele care filme sa le reprezinte în festival. Au fost insa create o comisie pentru a selecta filmele franceze, și o alta pentru filme străine. Procesul novator s-a incheiat in 1978 cand s-au introdus suplimentar premiul Camera d'Or și premiul secțiunea Un Certain Regard. Alte modificări au fost scurtarea din lungime a festivalului până la treisprezece zile, reducând astfel si numărul de filme selectate; de asemenea, daca până în acel moment Juriul a fost format numai din cadre didactice de film, dupa acest moment au început să fie introduse in comisii celebrități și profesioniști ai industriei de film chiar si producatori.

Categoriile care conteaza

The Official Selection – The main event of the festival.

• In Competition – The twenty films competing for the Palme d'Or. They are projected in the Théâtre Lumière.
• Un Certain Regard – Twenty films selected from cultures near and far; original and different works. They are projected at the Salle Debussy.
• Out of Competition – These films are also projected in the Théâtre Lumière but do not compete for the main prize.
• Special Screenings – The selection committee chooses for these films an environment specially adapted to their particular identity.
• Cinéfondation – About fifteen shorts and medium-length motion pictures from film schools over the world are presented at the Salle Buñuel.
• Short Films – The shorts competing for the Short Film Palme d'Or are presented at the Buñuel and Debussy theatres. There are approximately 10 films in this competition.





va urma

Acest topic a fost editat de The Dude: 10 Mar 2014, 07:37 PM

[The Dude]

3. The British Academy of Film and Television Arts (acronim, BAFTA), în limba română Academia britanică de artă a filmului și televiziunii, este o organizație non-profit din Marea Britanie, care găzduiește gale anuale de decernare ale premiilor organizației, care sunt cunoscute sub numele de Premiile BAFTA, oferite pentru realizări deosebite din film, televiziune, arta și tehnica televiziunii, jocuri video și pentru forme de animație.

În completarea ceremoniilor de acordare a premiilor anuale, BAFTA organizează programe de-a lungul întregului an, incluzând pre-prezentări de filme, întâlniri, evenimente, lecturi și interviuri cu oameni cunoscuți și apreciați din lumea filmului. Suportul material al BAFTA provine din calitatea de membru a peste 6.500 de oameni din industria filmului, televiziune și industria jocurilor video. Sediul principal al BAFTA este în Piccadilly în Londra, dar organizația are filiale în Scoția, Țara Galilor, New York City și Los Angeles.

Deși aceste patru sucursale au operat sub propriul lor nume, (BAFTA Scotland, BAFTA Cymru, BAFTA East Coast și BAFTA Los Angeles), în iulie 2010, toate aceatea au fost reunite ca fiind complet afiliate organizație mamă, BAFTA.

Categoriile premiilor BAFTA pentru film sunt:

• Cel mai bun film (din 1948)
• Cel mai bun regizor (din 1969)
• Cel mai bun actor într-un rol principal (din 1953)
• Cea mai bună actriță într-un rol principal (din 1953)
• Cel mai bun actor într-un rol secundar (din 1969)
• Cea mai bună actriță într-un rol secundar (din 1969)
• Cel mai bun film de animație (din 2007)
• Cel mai bun scenariu (1969-1983)
• Cel mai bun scenariu original (din 1984)
• Cel mai bun scenariu adaptat (din 1984)
• Cea mai bună coloană sonoră (din 1969)





4. Premiile Globul de Aur (engleză Golden Globe Award) sunt premii americane pentru filme și seriale, oferite în fiecare an în timpul unei cine de lux. Acordate începând cu anul 1944 de către Asociația de presă străină de la Hollywood (Hollywood Foreign Press Association, HFPA), Globurile de Aur ocupă un loc important în seria de premii cinematografice.

Cinema
• Cel mai bun film - Dramă
• Cel mai bun film - Muzical sau Comedie
• Cel mai bun regizor
• Cel mai bun actor - Dramă
• Cel mai bun actor - Muzical sau Comedie
• Cea mai bună actriță - Dramă
• Cea mai bună actriță - Muzical sau Comedie
• Cel mai bun actor în rol secundar
• Cea mai bună actriță în rol secundar
• Cel mai bun scenariu
• Cea mai bună coloană sonoră
• Cea mai bună melodie originală
• Cel mai bun film străin
• Cel mai bun film de animație
• Premiul Cecil B. DeMille



5. Festivalul Internațional de Film de la Berlin (în germană Internationale Filmfestspiele Berlin), cunoscut și ca Berlinala, este unul din cele mai importante festivaluri de film din lume, care are loc anual la Berlin (în Republica Federală Germania, insa începând cu anul 1951). Cele mai importante premii acordate sunt Ursul de Aur și Ursul de Argint. Este considerat cel mai deschis publicului din intreaga lume si se bazeaza in special pe rata audientei si popularitate. Peste 400 de filme participa in mai multe sectiuni, din ele, doar 20 ajung in faza finala unde pot primi ursul de aur...sau pe cel de argint, prin departajari de apreciere ale unui juriu ce a reusit sa isi capete, in timp, o excelenta notorietate.


Golden Bear (Goldener Bär)
• Cel mai bun film (din 1951)
• Lifetime Achievement (Honorary Golden Bear) (din 1982)

Silver Bear (Silberner Bär)
A fost introdus din 1956 si este azi privit ca locul doi dupa ursul de aur.

Din 1978, un premiu Urs de Argint recompenseaza si categoriile:
• Jury Grand Prix (since 1965)
• Best Director (since 1956)
• Best Actor (since 1956)
• Best Actress (since 1956)
• Best Short Film (since 1956)
• Outstanding Artistic Achievement (since 1978)
• Best Film Music (since 2002)
• Best Screenplay (since 2008)
• Alfred Bauer Prize— in memory of the Festival Founder — for a feature film that opens new perspectives on cinematic art.



.....va urma.

Acest topic a fost editat de The Dude: 11 Mar 2014, 10:11 AM

[The Dude]

Aguirre, mânia lui Dumnezeu
Aguirre, der Zorn Gottes (Aguirre, the Wrath of God) - Werner Herzog (1973)


"I, the Wrath of God, will marry my own daughter and with her I will found the purest dynasty the world has ever seen. Together, we shall rule this entire continent. We shall endure. I am the Wrath of God! Who else is with me?"




“Aguirre, the Wrath of God” e punctul comun a trei creatii distincte: viziunea lui Werner Herzog, interpretarea lui Klaus Kinski, si muzica lui Florian Fricke, toate acestea atingand repede si lejer cota superlativului intr-un melanj perfect, protejat de o atitudine regizorala novatoare. Fiecare spune o poveste a lui, cu mijloacele ce ii stau la dispozitie, si toate relatarile sunt suprapuse ulterior, in detrimentul celorlalte dimensiuni ale filmului, in care scenariul e vag, dialogurile putine si laconice, constructia narativa quasi-absenta.




Putini stiu asadar ca succesul incontestabil al acestei minunate realizari apartine, in egala masura, si trupei rock (precursor al genului space music) Popol Vuh, a carui sound plin de conotatii mistice si introspective, l-a fascinat pe Herzog pana intr-atat, incat nu mai putin de sapte dintre cele mai importante realizari ale sale ii datoreaza coloana sonora (Aguirre, the Wrath of God, Nosferatu, Fitzcarraldo, Cobra Verde, Heart of Glass si The Enigma of Kaspar Hauser). Inima grupului, Florian Fricke, muzician cu o puternica inclinatie spre experimental, este de altfel responsabil in cea mai mare masura de efectul coplesitor al primei scene a filmului, acolo unde a fost utilizat un instrument neobisnuit “choir-organ” (o varianta de melotron) ce rula simultan, in bucle, pre-inregistrari vocale pe diverse tonalitati, mixate apoi prin intermediul unui instrument cu clape de tip syntetizator.



Dar nu e numai asta. Relatia simbiotica a lui Herzog cu actorul Klaus Kinski, rezultat al unui conservatorism de tip premonitoriu impins pana la extrem (caci atunci cand il vede pentru prima data pe o scena pe Kinski, regizorul are o revelatie pe care avea sa si-o aminteasca mai tarziu “At that moment I knew it was my destiny to make films, and his to act in them.”) claseaza comunicarea dintre cei doi pe un palier inaccesibil abordarilor obisnuite. Credincios in talentul, in forta si in expresivitatea jocului lui Kinski, dar mizand multe si pe aspectul lui fizic (de alienat in degradare progresiva), Herzog nu intervine aproape deloc in munca acestuia…si bine face. Se preocupa insa intens de treaba sa, una care il consuma epuizant. Caci a ales ca turnajul sa se intample in padurea tropicala din Amazon, in conditiile celor din plot, cu toate riscurile (deloc putine) asumate. Echipa de filmare si-a taiat efectiv drum cu macetele prin desisul de liane, a plutit pe ambarcatiuni sumare, construite de triburile localnice, in ape tumultoase (utilizand plutele care se pot vedea) si s-a expus pericolelor de imbolnavire, infometare, ori otravire prin interactiunea directa cu tot felul de plante, insecte si reptile veninoase.



In general ecranizarile lui Werner Herzog au ca numitor comun creearea unei anumite dispozitii interioare, a unei stari specifice (probabil o deformatie survenita ca urmare a faptului ca a regizat foarte multe spectacole de opera) si au cam aceiasi tema: ..a individului haituit de viziunea unei uriase realizari, care aluneca in pacatul mandriei de a indraznii sa isi atinga telul, si care sfarseste prin a fi zdrobit de un univers implacabil…

Productia e despre forta credintei, vorbind de daruire si abnegatie…de puterea de a urma un ideal. Aguirre e al doilea ofiter in comanda al unei grupe de soldati/exploratori ai lumii noi (40 la numar), trimis de Gonzalo Pizarro (fratele lui Francisco Pizarro) sa coboare pe fluviu intr-o incursiune de recunoastere si prospectiune. Ordinul le cere sa se intoarca pana la o data limita (7 zile) pentru a nu fi abandonati, iar cautarea are ca tinta orasul pierdut El Dorado, visul obsedant al oricarui conchistador. Evenimente tragice au loc, misiunea este ratata, iar Aguirre, ultim supravietuitor ajunge prada totala a unui delir psihotic care ii refuza realitatea. Un caracter ce se potriveste ca o manusa pentru Kinski…un conflict parca dedicat lui Herzog…cel mai propice mediu pentru fanteziile lui Fricke.

Chiar si asa, din toate cele trei directii marcante, in „Aguirre, the Wrath of God“ participarea fiecaruia e la limita cea mai de jos a discretiei....In economia coloanei sonore totalul contributiei semnate de Florian Fricke e aproape egal in minute cu participarea fluierasului (un localnic handicapat racolat de Herzog); Kinski propune un personaj introvertit la care cele mai importante transformari si deveniri nu sunt exteriorizate, ci doar intens traite; iar in "impunerile de platou“ Werner are cosmetizari putine si simple.



Paralela subtila dintre Aguirre si Richard al III-lea (vazut de Shakespeare) apare ca evidenta (Kinski a urmat chiar un antrenament special pentru a pasi intr-un anume fel) dar a scapat criticii, desi ea explica un amanunt mai putin vizibil pe ecran, acela ca..totusi...grupa de luptatori spanioli are obligatia de a gasi orasul de aur..adica sunt supusi unei tentatii extreme (la fel ca incercarea lui Richard de a salva dinastia Plantagenet)..Tinta lor valoreaza mai mult decat toata Spania...Aproape cat intreaga Europa, si (in mintea lor) sunt numai la zile distanta de ea; deja in calatorie la un moment dat rebelii si-au trecut (unilateral) in patrimoniu si administrare o suprafata mai mare de patru ori cat tara din care au venit. In mod similar, nebunia grandorii ce insoteste ultimele clipe ale celor doua interpretari (Aguirre/Richard), ce evolueaza in alt univers, pecetluieste story-ul intr-o maniera de mare rafinament.




Du-te sa vezi unul dintre cele mai bune 100 de filme ale tuturor timpurilor (Time magazine)



Picanterii:
- actorul Klaus Kinski a fost si in viata privata acelasi personaj ca cel pe care l-a interpretat pe ecran, iar colaborarea sa cu Herzog: un exercitiu de complemntaritate care a durat peste 15 ani de zile. Claudia Cardinale, sotia lui Kinski avea sa declare ca intre cei doi se petrece ceea ce s-ar intampla, daca ai pune la un loc, un mazochist (Herzog) si un sadic (Kinski). In cursul filmarilor la “Aguirre, the Wrath of God” (prima lor colaborare), comportamentul exploziv a lui Kinski ce rabufnea zilnic impotriva tuturor a culminat cu o criza de isterie in care i-a cerut lui Herzog sa demita cativa membri ai echipei de filmare…Conflictul a escaladat, iar actorul a amenintat cu parasirea filmarilor. In replica Herzog i-a spus ca daca pleaca are sa il impuste, dupa care are sa se impuste si pe el. Desi negata in cartea sa autobiografica de Kinski, intamplarea e confirmata ca reala de mai multi martori oculari.
-cele mai multe dintre scenele acestui film sunt improvizatii de moment, inregistrate din prima priza, fara repetitii anterioare si fara pregatiri prealabile ale cadrului. Herzog sustine ca scenariul a fost scris in doua zile si jumatate si chiar si asa o mare parte a variantei originale s-a distrus iremediabil si irecuperabil intr-un accident (cineva i-a vomitat in masina de scris)
- cele mai multe cadre din jungla s-au filmat cu o camera de 35mm furata de Herzog de la academia la care activa..Nevoit sa recunoasca furtul, regizorul a pus totul pe seama pornirilor sale artistice si a nevoilor lor; ci nu in vreo legatura cu valoarea aparatului, pe care a trebuit sa il returneze.
-dupa terminarea filmarilor, din cauza unor formalitati de expediere toate negativele s-au ratacit fiind considerate pierdute pentru aproape doua luni de zile.
-disputa privind felul in care ar trebui interpretata ultima interventie din film a lui Aguirre a fost transata prin smecherie de Herzog. El l-a lasat pe Kinski sa declame urland replicile timp de o ora si jumatate, pana cand acesta a obosit. Cadrul s-a reluat si dupa, iar actorul nu a mai avut puterea sa interpreteze asa cum si-a propus....era forma dorita de Herzog si cea care apare in film.


Acest topic a fost editat de The Dude: 12 Mar 2014, 06:45 PM

[The Dude]

The Thing
John Carpenter's The Thing - John Carpenter (1982)


"Clark: I dunno what the hell's in there, but it's weird and pissed off, whatever it is."

MacReady: I know I'm human. And if you were all these things, then you'd just attack me right now, so some of you are still human. This thing doesn't want to show itself, it wants to hide inside an imitation. It'll fight if it has to, but it's vulnerable out in the open. If it takes us over, then it has no more enemies, nobody left to kill it. And then it's won.





Desi nu este intru-totul acurat, pe John Carpenter cinema-ul si-l aminteste ca pe cel mai prolific si inventiv realizator de filme din domeniul horror si science fiction, retinand (pe drept) din opera lui doar decadele '70 si '80 (The Fog, Tales from the Crypt, Prince of Darkness, In the Mouth of Madness, Christine). Asta pe de-o parte pentru ca mesajele de alt gen continute in opera sa (nelipsite) se pierd usor in ploturile de suspens; iar pe de alta, pentru ca atunci cand autorul a abordat un alt registru, era deja tarziu, lumea refuzand sa il mai priveasca altfel.



The Thing apartine perioadei de debut a lui Carpenter, fiind primul film finantat si girat de un mare studio (Universal), propunand o ecranizare curajoasa dupa o celebra nuvela (John W. Campbell - Who Goes There?), cu un buget generos (15 milioane usd), si cu o distributie decenta.

Cateva markere timide indica inca prezenta perioadei de cautare a artistului, iar faptul ca pelicula a suferit serioase maltratari in faza de postproductie, are ca motiv aceasta indecizie, alaturata stresului convulsiv provocat prin teama de a nu dezamagii, si a nesigurantei de sine.



E greu de spus cat din film apartine horrorului, si cat SF-ului, insa daca ramai blocat in dilema de suprafata, ratezi cea mai importanta dimensiune a script-ului; una filozofica, delicata si atat de subtil inserata incat nu o sesizezi decat tarziu si la ceva vreme dupa finalizarea proiectiei.

Potrivit lui Carpenter, The Thing este prima parte a ciclului de autor “Apocalypse Trilogy” care mai contine productiile ulterioare “Prince of Darkness” si “In the Mouth of Madness”, toate extrem de diferite intre ele, dar cu un numitor comun: sfarsitul violent si brusc al omenirii. In The Thing el s-ar putea petrece prin ajungerea pe Pamant (in mod accidental) a unei forme de viata ostile, greu de definit (the thing), cu proprietati mimetice atat de bine dezvoltate, incat ea se poate substitui oricui (si oricarei fiinte), intr-un proces ce nu permite replicatului sa constientizeze noua identitate. Valoroasa metafora conduce direct la una din intrebarile ontologice de referinta: Cine sunt eu ?..cu variante speculative: Exista in mine un pericol pentru semenii mei ?…Sunt eu cel care ma cunosc, sau cel despre care am aflat ca as fii ?...Sunt oare locuit de o entitate care ma foloseste in atingerea unui scop, pe care eu, am fost convins sa il cred al meu ?…ori cu alternativa comoditatii ideii ca altcineva e responsabil pentru excesele, constrangerile, greselile, nedreptatile si impostura, pe care le repetam atat de des.

Toate indoielile de gen, patrund abuziv spectatorul (la fel cum the thing ocupa pe rand membrii misiunii arctice), se cuibaresc in sufletul lui, si incep sa isi faca de cap la ore bune dupa vizionare, supunandu-l pe acesta unei retorici existentiale complexe si profunde.

Ca lucrurile functioneaza asa si nu altfel o dovedeste evolutia ascendenta a criticii, care in numai cativa ani a prcurs drumul anevoios, de la imputari aspre si recenzii acide, pana la aprecierile majoritare si de fond, ce au propulsat filmul pe un loc stabil intre primele 15 ale clasamentelor SF din toate timpurile.




Pentru ca dincolo de nota filozofica, avem aici o pelicula la care s-a lucrat epuizant (numai pentru efectele speciale, 40 de persoane au muncit sustinut circa trei luni de zile, si “doar” 50 de tehnicieni au participat la scena finala) A fost nevoie de platouri refrigerate la 4C (pentru a reconstitui conditiile de vreme) si s-a impus construirea bazei arctice in teren, pe o locatie din Stewart - British Columbia, unde existau deja facilitati americane distruse de o explozie (ruinele au fost utilizate in inregistrari) si unde s-a turnat pe viscol la -26C.



Daca privim comparativ, efortul deosebit investit in productie si lejeritatea cu care este tratat scenariul, intelegem usor ratiunile celor care au acuzat The Thing, de personaje inconsistente, sau cu motivatii putin plauzibile, de un story care nu se imbina elegant intre actele lui, dar si de o relativa marginalizare a narativului in folosul efectelor soc.



Chiar si asa, filmul asta trebuie parcurs si inteles asa cum a fost gandit, iar pentru asta, inarmat cu informatiile de aici, cu multa atentie si cu o egala buna-credinta…Du-te sa-l vezi !


"Get the hell outta there. That's not a dog, it's some sort of thing!
It's imitating a dog, it isn't real! GET AWAY YOU IDIOTS!!"







Picanterii:
- In obtinerea a ceea ce avea sa devina cel mai bun rol al carierei sale, Kurt Russell a trebuit sa se confrunte cu doi contracandidati Nick Nolte si Jeff Bridges. Mai inainte ca vreo alegere sa fie facuta, cei doi s-au retras din competitie in favoarea unor alte oferte.
- Episodul intitulat "Ice" al serialului The X-Files (1993), Este un omagiu si a fost dedicat acestui film.
- Este primul film a lui John Carpenter a carui coloana sonora nu e structurata pe compozitii muzicale proprii. Desemnarea lui Jerry Goldsmith fiind anulata de decesul acestuia, s-a optat (norocos) pentru Ennio Morricone (din simplul motiv ca nunta lui Carpenter s-a desfasurat in mare parte pe muzica lui) .
- Scena autopsiei, in care s-au utilizat organe adevarate ale unor animale, a fost o grea incercare pentru toti, actori, staf, regizor…mai putin insa pentru Wilford Brimley, care fusese cowboy, si pentru care eviscerarile insemnau rutina.
- Kurt Russell a scapat ca prin minune de un accident serios atunci cand a aruncat cartusul de dinamita pe care l-a crezut butaforie..Reactia pe care o are in film este una autentica.
- John Carpenter and Kurt Russell both admit that after all of these years they still do not know who has been replaced by the creature and when.
- The Thing, este pana la urma fratele bun al filmului Alien, avand amandoi acelasi parinte filmul Dark Star (1974), dar destine diferite. Pentru amanunte, vezi cronica Alien, din Du-te si vezi…

Acest topic a fost editat de The Dude: 15 Mar 2014, 08:35 AM

[The Dude]

Reconstituirea
Virgil Calotescu (1960)



Li s-a promis ca vor fi gratiati in schimbul colaborarii la realizarea acestei pelicule, dar au fost executati in a treia zi de dupa terminarea filmarilor. Numele lor: frații Alexandru și Paul Ioanid (născuți Leibovici), soții Monica și Igor Sevianu, Sașa Mușat (născut Glanstein) și Haralambie (Harry) Obodeanu.

In vara lui 1959, pe 28 iulie mai exact, cei sase au pradat o masina a Băncii de Stat a Republicii Populare Române (Soseaua Giulesti, zona maternitatii), subtilizand 1.686.000 de lei (echivalentul unui milion de dolari la cursul de astăzi). O suma imensa pentru atunci, cu care nu se putea face aproape nimic. Magazinele erau goale, orice achizitie importanta era monitorizata, iar moneda nu era convertibila.

In plus, toti erau intelectuali si luptatori comunisti inca din ilegalitate, aveau importante conexiuni in zona puterii, iar Alexandru Ioanid fusese colonel in Militie (un grad foarte greu de atins in vremurile alea).

Ceea ce vedem pe ecran e un fel de reconstituire. Filmul, de o exceptionala calitate, nu a fost public ci doar destinat nomenclaturistilor urmand un circuit inchis si o severa restrictionare. Este posibil ca printre motivele acestei atitudini sa se numere si subtilitatile continute, faptul ca realizatorii nu si-au tinut cuvantul dat condamnatilor, dar si droaia de mistere care continua sa invaluie acest tulburator caz.



A fost cel mai rasunator jaf armat din istoria acestei tari si autoritatile l-au interpretat ca pe o provocare si o ofensa, declansamd o operatiune de mari proportii, arestand, torturand si sicanand un larg numar de persoane, in timpul anchetei fiind cunoscute si recunoscute oficial si trei decese (intre care cel al casierului bancii Gogan e singurul notoriu).

Virgil Calotescu, un fel de politruc infiltrat in cinematografie, a primit misiunea de a construi un documentar educativ pe scheletul acestui caz, si a avut inspirata alegere de a ii incredinta filmarile unui artist adevarat Pantelie Țuțuleasa. In 1960 Țuțuleasa vine cu o abordare (pe care studiourile din Hollywood aveau sa o descopere o decada mai tarziu) si cu un stil absolut personal intr-un cinema ce functiona numai din sabloane. In numar mare, influentele lui Orson Welles sunt atent stapanite, iar parerea mea e ca tot acestui cameraman ii datoram si restul de artificii care transforma productia intr-un remarcabil experiment reusit.



In economia creatiei unicitatile continua, caci daca avem un stirist/activist (pe Calotescu), un maestru al imaginii (Pantelie Țuțuleasa) atunci pe post de scenarist...avem un securist tortionar autentic: Gheorghe Enoiu, fost director al Direcției de Anchete Penale a Ministerului Afacerilor Interne care pentru cruzimea de care dadea dovadă în timpul interogatoriilor fusese supranumit „Măcelarul de la Interne”….si mai avem si un subiect palpitant.



Dar pana la urma, ce face din productia asta un film de mare clasa sunt insa rolurile asumate de personajele adevarate (nu numai presupusii hoti, ci si organele de cercetare, functionari ai bancii, etc) si o anumita ironie crosetata pe marginea cadrelor, prezenta in multe din mimicile chipurilor surprinse. E o forma de cine-verite cu totul atipica, dar care nu se abate de la reteta de baza, evoluand la marginea documentarului.

Si sunt multe alte procedee...Cupajele indecise, ori incomplete asta fac…obliga ochiul sa fie atent la gesturile minimale, iar ele, puse cap la cap, alcatuiesc o cu totul alta poveste…Cea a unui mecanism ce nu isi propune sa devalideze valori materiale, ci incrimineaza direct un sistem gresit aflat in ascensiune…incrimineaza metode si reguli furnizand explicatii pe care spectatorul le asteapta, iar firul evenimentelor relatate nu i le ofera.



Sunt vreo trei narative in pelicula asta si sunt magistral armonizate intre ele caci avem filmul pretins de securitate, filmul intamplarilor (expuse dintro perspectiva "obiectiva"), si filmul motivatiilor care sprijina gesturile si care justifica actiunea…





Desi habar n-am unde ori cum ai putea face asta, Du-te sa vezi “Reconstituirea” lui Calotescu, care e altceva decat documentarul “Marele Jaf Comunist” a lui Alexandu Solomon ori „Closer to the moon” a lui Nae Caranfil….





Picanterii:
- Hoţii (Alexandru Ioanid, Paul Ioanid, Igor Sevianu, Monica Sevianu, Saşa Muşat şi Haralambie Obedeanu)au fost arestaţi în aproximativ două luni şi condamnaţi la moarte. Ei au fost executaţi, în secret, în 1960. Mai puţin Monica Sevianu, care a fost iertată deoarece era mamă. A fost chiar eliberată, în 1964, fiind absolvită de pedeapsa cu viaţa graţie unei amnistii. În 1970, ea a plecat în Israel.
- Alexandru Ioanid era cumnatul ministrului de interne Alexandru Drăghici. Până cu câteva luni înaintea jafului, Ioanid fusese şeful serviciului de criminalistică al miliţiei. În august ‘59 a fost mutat la Ministerul Comerţului.
-Paul Ioanid fratele său în vârstă de 35 de ani, era şeful catedrei de studii aviatice la Academia Militară. A studiat în Rusia cu Tupolev şi Antonov. Participase ca reprezentant al României la programul spaţial secret al Rusiei. El a fost arestat chiar la întoarcerea de la Moscova.
-Igor Sevianu era inginer de aviaţie renumit pentru misiunile sale de sabotaj în cel de al doilea război mondial. Sevianu a participat la luptele de stradă care au grăbit retragerea germanilor din Bucureşti în august 1944 şi mai apoi a lucrat pentru departamentul aviatic al Ministerului de Interne.
-Soţia sa Monica Sevianu petrecuse trei ani în Israel cu primul ei soţ, iar la întoarcerea în România în 1948 şi s-a căsătorit cu Igor.
-Saşa Muşat a fost lider al tinerilor social democraţi după război. Unii spun că era agent al securităţii şi a infiltrat mişcarea la ordinul Partidului Comunist Român. Muşat a fost exclus în 1957 din Universitatea Bucureşti unde fusese profesor de istorie şi secretar de partid.
-Haralambrie Obedeanu era ziarist la Scânteia, organul de presă al partidului. El fusese demis din funcţia de decan al Facultăţii de Ziaristică.
-Autorităţile i-au prezentat în filmul de reconstituire cu totul altfel...Adevăr sau ficţiune? Care dintre cele două versiuni este adevărată? Se mai poate afla adevărul la peste 40 de ani de la evenimente? Protagoniştii sunt toţi morţi.
-Unii cred că cei şase sunt într-adevăr autorii jafului de la Banca Naţională, care ar fi fost ideea lui Saşa Muşat. Oameni care l-au cunoscut au menţionat activitatea lui de agent al serviciilor române de spionaj, spiritul lui aventurier, dorinţa de a da lovituri spectaculoase.
-Cei şase erau însă toţi intelectuali, membri de partid, oameni care ştiau foarte bine că îşi riscă viaţa. Pare improbabil să fi organizat jaful, dacă într-adevăr au făcut-o, numai pentru bani. Atunci pentru ce?.....Oricum afacerea sună atât de implauzibil încât mulţi sunt convinşi că de fapt jaful nici măcar nu a avut loc sau că a fost o înscenare a securităţii.
-Cazul a fost povestit recent într-un film documentar prezentat la canalul 4 al televiziunii BBC. Filmul se intitulează The Great Communist Bank Robbery şi a fost construit pe scenariul documentarului realizat de regizorul Alexandru Solomon.
- Din acest film reiese că singurele probe împotriva acuzaţilor au fost mărturisirile lor. Desigur, în film sunt arătate pachete de bancnote şi arme găsite în apartamentele lor dar imaginile fac parte din reconstituire şi sunt poate viziunea scenaristului. Nici mărturisirile inculpaţilor nu sună foarte convingător. Pe de altă parte câtă credibilitate se poate acorda acestor mărturisiri când se cunosc metodele de anchetă ale securităţii?
-ultima ora: filmul se gaseste in reteaua underground si se poate cumpara in fiecare sambata/duminica din targul de la valea cascadelor...negustorul de cd-uri care opereaza chiar la intrarea principala

Acest topic a fost editat de The Dude: 18 Mar 2014, 10:34 AM

[The Dude]

Labirintul lui Pan
El laberinto del fauno (Pan's Labyrinth) - Guillermo del Toro (2006)



Cu mult timp în urmă, în tărâmul subteran, unde nu sunt minciuni sau durere, trăia o prințesă ce râvnea la lumea oamenilor. Visa la cerul albastru, la adierea brizei, și la soare. Într-o zi, inseland vigilenta paznicilor, prințesa a scăpat. Odată ajunsa afara, lumina stralucitoare o orbi și ii șterse orice urmă a trecutului din memorie. Astfel ea a uitat cine era și de unde venise. Trupul ei a inceput sa sufere de frig, boală și durere. În cele din urmă, a murit. Cu toate acestea, tatăl ei, regele, a știut întotdeauna că sufletul prințesei se va întoarce, probabil, într-un alt corp, într-un alt loc, într-un alt timp. Și a decis sa ramana in așteptarea ei, până la ultima suflare, până când lumea va inceta sa se roteasca ...





E despre obsesii, despre echilibrul dintre bine si rau, despre dimensiunea groteasca a oricarei povestiri, despre realitate si imaginatie, despre raporturile si ierarhia dintre ele. E un basm cu zane si monstrii construit din vise si visare, opus unor intamplari extreme, dar concrete, intr-un angajament ambiguu de tip escapist.

Cadre viscerale, terifiante, nelipsitele alternante bluemarin/chilimbar (marca Torro), grandoarea, suprarealismul, alegoria istorica, nivelul mitic si religios, ororile razboiului; compun o ampla metafora in care nimic nu este mai prezent decat expresivul.



I-au trebuit lui del Torro sase ani sa sintetizeze un material adunat dintotdeauna, caci legendarul sau caiet, in care isi nota mereu fragmente din cotidian, idei fulgeratoare, simboluri pasagere, structuri de scene, aforisme ori compozitii pline de incantare; nu mai putea primi in el niciun alt rand de cate se adunasera acolo, iar maturitatea si chemarea artistica refuzau orice noua amanare a procesul. Atat de drag i-a fost proiectul, incat a refuzat orice finantare a studiourilor din Hollywood (toate cu mult peste suficienta bugetului abia obtinut) numai din teama ca vreun producator ar putea sa intervina in actul regizoral din ratiuni economice. Si inca, mai inainte de a trece la realizarea lui a mai facut si o repetitie generala prin The Devil's Backbone (2001), cel mai personal film al autorului, acolo unde cateva teme sunt rulate ca un preambul la "Pan's Labyrinth".



Despre grozaviii si minuni Guillermo del Toro ne vorbeste cu speranta si incredere retinute, intr-un naucitor demers a carui finalitate supraincarcata de o pasiune tragica, ramane deschisa multor interpretari.

Personajul principal este Ofelia. Da, Ofelia lui Shakespeare nu-i straina, caci inceputul caderi ei coincide tot cu moartea violenta a tatalui, iar actele din parcurs au permanente similitudini (izolarea intr-o rutina interioara, alienarea delirica, moartea prematura).

Suntem in Spania perioadei fascist- franchista (falangista), intr-o zona impadurita unde Capitanul Vidal sadic si martial, conduce un grup de militari insarcinati cu eliminarea luptatorilor din rezistenta (simpatizati de intreaga populatie).



Mama Ofeliei ii poarta copilul, iar acesta este evident singurul interes pe care Vidal il are pentru cele doua. Capitanul sufera de un cult al descendentei, transmis....iata: ereditar (alaturi de fermitate, rigoare si de absenta umanitarismului). In portretizarea sa, trasatura fundamentala: exactitatea, e accentuata prin grija fata de ceas, mecanismele morii in care si-a stabilit comandamentul, toate simboluri deja clasice si tocite la del Torro...In scena finala glontul ucigas pe care il primeste in fata e nimic pe langa cealalta lovitura care il dezintegreaza: „Copilul tau nu iti va stii nici macar numele...” promisiunea/blestem rostita „scuipat” de Mercedes.



Ofelia, o fetita de 11 ani, este captiva intr-o realitate cinica, brutala, atroce si inspaimantatoare, pe care nu o poate evita si din care incearca sa evadeze pe taramul fanteziei...Monstrii adevarati ai razboiului (civil-Spania) sunt pusi in balanta cu lumea mirajului, nu mai putin populata de cosmare si dominata de zonele obscure ale fantasmei, intr-o drama a alegerilor si a insemnatatii fiecareia dintre ele. Caci in final, lectia dura pe care Ofelia o invata e una a supuneri (a succesului si a esecului), a increderi in sine si in instincte; o acceptare selectiva a impunerilor autoritatii...adica, intr-un cuvant povestea dobandirii unei constiinte de sine, arma cea mai puternica impotriva dictatului...



Lucrat in contraste puternice, cu un interesant dialog plan/contraplan al imaginilor ce se reiau mereu din unghiuri diferite (cu predispozitie pentru cadre secventa lungi) "Pan's Labyrinth" iti ia in stapanire imaginatia, prin tenebrosul situatiilor generat de mijloacele pe care numai cinema-ul le are la dispozitie, si pe care nu le vezi de prea multe ori atat de bine puse la treaba. Atmosfera, in format Tim Burton, sau Peter Jackson, intregita de prelucrari generate pe calculator, si machiajul in animatronic, sunt un potrivit suport pentru asemenea script...iar in opinia mea, aici sade unul dintre cele mai meritate premii Oscar atribuite vreodata (cinematografie: Guillermo Navarro).

Temele: a labirintului, ce se construieste in calea exploratorului pe masura ce el avanseaza; si a cartii, ale carei pagini albe se scriu sub ochii cititorului aflat in lectura (salut Borges !), sunt cu maiestrie exploatate (punand la grea incercare mintea oricarui cititor al acestui autor, acolo unde ele au primit deja o forma).

La fel optiunea de a parasi realitatea haituitoare in favoarea visarii, o reactie aproape fireasca pentru un copil cand el nu intelege ce se intampla in jurul sau, capata alt sens.....Ofelia pricepe si controleaza constient armonia lor. Faunul inchipuirii ei e echivoc atunci cand trebuie incadrat la buna-vointa, ori la rea-intentie. E o provocare ascunsa a spectaorului si aici…Una empatica, sacaitoare si insinuanta…



„In Pan's Labyrinth fantezia incearca sa insele frica..si reuseste; insa alte temeri se nasc in loc. Poate asadar fantasticul sa domine haosul moral ? Ne poate el salva ?...Cei care raspund afirmativ la intrebarea asta ar putea avea nevoie sa invoce fantezii care sa ii apere de filmul lui Torro...sau cel mai sigur de o tarie zdravana dupa el...”




In final Ofelia moare pentru a o putea (re)naste pe printesa Moanna, albastrul/cenusiu se schimba in ambru/gold difuz, parintii revin mai fericiti si mai stralucitori ca niciodata, faunul exulta, realitatea se stinge...basmul trimfa..... în tărâmul subteran, unde nu sunt minciuni sau durere






Guillermo del Toro este vrajitorul mexican care detine reteta secreta a unei miraculoase licori din care stim doar lista de ingrediente: magic, poezie, cosmar, fantezie si vizual. Atat proportiile cat si tehnica prepararii potiunii raman necunoscute, insa efectele ei sunt garantate iar daca vrei sa te convingi pe pielea ta Du-te si vezi Labirintul lui Pan... 118 minute de exubernta ce anuleaza limitele dintre fabula lucida si enigmaticul supranatural...






And although audiences have interpreted the film's bittersweet ending as everything from a religious metaphor to a psychological allegory, Guillermo del Toro offers a simpler, but more poetic, explanation, "I always think of that beautiful quote by Søren Kierkegaard that says the tyrant's reign ends with his death, but the martyr's reign starts with his death. I think that is the essence of the movie; it's about living forever by choosing how you die."




Picanterii:
- filmul datoreaza imens scritorilor (si scrierilor lor): Jorge Luis Borges (Ficciones si Labyrinths), Scufitei Rosii, Edward John Moreton-aka Lord Dunsany (A Dreamer's Tales, Time and the Gods), Arthur Machen (The Great God Pan), Lewis Carroll (Alice's Adventures in Wonderland), Clark Ashton Smith (Hyperborea, Poseidonis, Averoigne), H.P.Lovecraft (Beyond the Wall of Sleep, The Nameless City, At the Mountains of Madness); viziunilor regizorale ale lui: Oldrich Lipský, Tim Burton, Terry Guilliam, Frank Miller, Robert Rodriguez, Peter Jackson, a lui Kerry Conran.
- scena in care Capitanul Vidal se barbiereste in fata oglinzi este scenografiata astfel ca, in camera, sa apara peste tot pe fundal mecanismele supradimenionate ale unui ceasornic ce sunt asimilate privirii cu angrenajele morii. Del Torro a explicat ca prin secventa respectiva a vrut sa comunice dezordinea starii mentale a Capitanului care se inchipuie prizonier in interiorul ceasului tatalui sau; acel ceas despre care in alt act se povesteste cum ca el ar fi fost lovit puternic de tatal lui Vidal (muribund) pentru ca fiul sa afle astfel ora exacta a mortii.
-secventa in care Ofelia este ajunsa de Vidal in ultimul cotlon al labirintului, cand ea sta de vorba cu faunul, are o filmare din perspectiva Capitanului in care faunul nu este vizibil in cadru, ceea ce semnifica ca ea ar vorbi singura si ca tot dialogul (ca si restul) se petrece numai in imaginarul ei.
-del Torro a abandont sperantele de a realiza aceasta productie in ziua in care si-a uitat caietul cu toate coordonatele ei, pe bancheta unui taxi. Constient de valoarea documentelor gasite, soferul a reusit la capatul unor eforturi deosebite sa identifice perdantul si sa ii returneze agenda, dupa o buna perioada de timp.

-poate cea mai impresionanta recunoastere a calitatilor acestei exceptionale pelicule, mai mult decat toate premiile obtinute, va ramane gestul spontan si fara precedent al celor 22 de minute de aplauze neintrerupte de la finalul proiectiei din Festival Cannes (27 may 2006)


Acest topic a fost editat de The Dude: 22 Mar 2014, 10:40 AM

[The Dude]

Ziua şacalului
The Day of the Jackal - Fred Zinnemann (1973 )




Fred Zinnemann (High Noon, Oklahoma!, The Old Man and the Sea, A Man For All Seasons) a fost un director de cinema cu o pronuntata aptitudine pentru realism si pentru autentic. A vrut sa devina muzician, insa a studiat dreptul si a ajuns cameraman din pasiune pentru tehnica. Studiile de film le-a facut tarziu, in America, iar notorietatea l-a luat in primire ca pe un autor de gen noir (desi intre realizarile sale de succes se numara productii western, aventuri, istorice, drame, etc.)



The Day of the Jackal a fost socotit un precursor al stilului Thriller, adica acel amestec de suspans, tensiune si actiune, care te tine cu sufletul la gura printr-o poveste plina de dezvoltari inlantuite, sprijinite unele pe altele, si care pun spectatorul la treaba, fortandu-l sa retina amanunte, detalii, semnificatii. Insa nu numai asta, transpunerea pe pelicula a nuvelei lui Frederick Forsyth (ea insasi un imens succes) preia cumva de la autor stilul jurnalistic, seriozitatea documentarii, iar rigoarea de platou da impresia unei reconstituiri fidele. Intr-adevar The Day of the Jackal e construit pe o intamplare adevarata si respecta fidel etapele unui caz bizar, cu multe necunoscute si care a ramas tăinuit opiniei publice, pana la acest film; lucrurile lamurindu-se insa abia atunci cand Václav Pavel Borovička, un romancier (kriminalist/economist ceh) a decis sa il puna pe tapet, cu studiu de arhiva, ceva mai multe interpretari, dar intr-o forma romantata.



E vorba despre cel mai serios atentat la viata presedintelui Charles de Gaulle, impotriva caruia au fost organizate 31, toate soldate cu esec: omul a murit la 79 de ani privind o emisiune la televizor.



Desi nu a stralucit prin grandoare, fast, sau prin vreo organizare spectaculoasa, planul sacalului a fost cel mai aproape de a reusi. O stranie coincidenta de ultima secunda i-a intors insa cursul..Filmul nu ne spune despre ea. Preocupat sa consolideze pozitia investigatorului, amanuntul care a dus la descoperirea tragatorului nu este relatat, insa narativul pastreaza tot restul adevarului faptic, si mentioneaza onest ca atunci cand a fost ucis un cartus fusese deja tras de catre atentator.



Cel de al 26-lea atac impotriva presedintelui francez (desi rezultat al unei ample conspiratii) a socat prin simplitate, prin eficienta solutiilor si prin discretia absoluta a personajului principal, despre care, intocmai ca si in film, nu s-a stiut niciodata nimic.



La fel ca nuvela, The Day of the Jackal a provocat la vremea lui importante dezbateri etice, caci daca volumul lui Frederick Forsyth i-a servit ca mijloc de inspiratie celui mai periculos terorist (Ilich Ramírez Sánchez, cunoscut mai ales după numele Carlos Șacalul, adoptat dupa lectura cartii), filmul a devenit repede material didactic pentru retelele de spionaj, practicantii de activitati criminale, teroristi si/sau urmariti general. Caci ei au putut sa invete de aici, avantajele comportamentului retras, al deghizarilor, substituirilor de persoane, modul de operare al politiei atunci cand cauta un individ, felul in care poate fi dejucat un dispozitiv de paza si protectie; dupa cum au putut afla despre existenta falsificatorilor profesionisti de documente, a armurierilor artizanali, dar si cam care ar fi mediile pe unde acestia ar putea fi aflati.



Realizarea regizorului Zinnemann a avut insa si alte consecinte, in Franta ea a declansat importante schimbari in regulamentele eliberarii documentelor de identitate, in Italia a introdus un sistem nou de urmarire a turistilor, iar in Anglia a produs emiterea unor dispozitii speciale de radiere din evidentele directe, pentru decedati.

Filmul asta e pur si simplu superb. Este un adevarat curs de cinematografie si o importanta lectie despre felul in care se poate realiza o ecranizare; cele 143 de minute trec pe nerasuflate, iar derularea prin dozaj progresiv a intensitatii evenimentelor e impecabila.



Mai mult decat soarta incercarii ratate, de inventivitatea si felxibilitatea celui urmarit, de dedesupturile si fisurile unui aparat administrativ cu mari inertii, impresionant pentru oricine este perfectul anonimat al asasinului caruia nimeni nu a reusit sa ii atribuie o identitate, nici macar vag…Du-te sa vezi ziua sacalului…povestea unui profesionist care aproape ca a reusit…


Picanterii:
-in cadre separate, pe parcursul proiectiei apar 31 de imagini cu ceasornice. Este si aici o obsesie, Zinnemann insereaza in toate filmele sale astfel de poze intr-un mare respect fata de timp; egalitatea dintre numarul de atentate si numarul aparitiilor nu este intamplatoare.
-filmarile de la serbarea sunt autentice, iar arestarile care au loc au fost pentru spectatori evenimente percepute ca reale. De asemenea, actorul care il joaca pe presedintele de Gaulle a fost intampinat de multime cu acelasi entuziasm ca adevaratul presedinte diferentele de fizionomie si atitudine fiind foarte greu de depistat.
-desi in film se sugereaza ca Sacalul ar fi fost un mercenar, ori fost luptator al legiunii straine, in cartea lui Borovička el este creditat ca fost/actual ofiter de informatii, mascarea identitatii fiind una perfecta si impenetrabila.
-utilizarea calibrului .22 Magnum este fidela evenimentelor. In aceea perioada calibrul .22 era preferatul executiilor dispuse de serviciile secrete.
-pentru rolul din film producatori si-ar fi dorit un nume de rasunet. Michael Caine, Jack Nicholson si Roger Moore au fost solicitati, insa Fred Zinnemann a insistat ca el sa ii fie atribuit lui Edward Fox, un debutant, in ideea anonimatului pe care personajul il presupunea.
-filmul a avut un remake jenant - The Jackal (1997) cu Bruce Willis, Richard Gere, Sidney Poitier in rolurile principale

Acest topic a fost editat de The Dude: 25 Mar 2014, 12:36 PM

[The Dude]

Scurta Istorie a Cinematografiei
- episodul 12,



Midnight Movie - Pop Culture



Doua dintre directiile alternative ce au influentat masiv destinul unor productii cinematografice sunt importante in istoria filmului, si au amandoua doar motive pur economice/comerciale.

Pe de-o parte, in goana dupa castig, salile de proiectie au declansat un program care prevedea preluarea filmelor de clasa B, sau chiar mai jos cotate, ori necotate de loc (din zona independenta), pentru a le proiecta fara mari obligatii si in ritm sustinut noaptea, in zilele (sau in orele din zi) recunoscute ca fara afluenta de public, sau in care publicul manifesta un interes scazut pentru spectacol.



Tehnica denumita „midnight movie” nu era una noua. Ea reitera o politica instaurata in televiziune inca din anii 1950 si care se dovedise utila si eficace.

Ratiunea, simpla si avantajoasa pentru ambele parti facea ca proprietarul teatrului sa ramana in castig, chiar daca vindea un numar redus de bilete ieftine, pe seama costurilor insignifiante ale taxei de distributie (de multe ori simbolica); iar angajamentul ferm de a relua pe ecran marfa furnizorului de un numar fix de ori, pe o perioada bine precizata, ii dadea acestuia garantia ca filmul va fi popularizat mai mult si mai bine, decat oricare alta varianta low-cost s-ar fi oferit sa o faca.



Metoda, care multumea simultan si publicul, vazut nevoit sa isi reconsidere programul de vizionari din cauza cresterilor de pret la biletele achizitionate pentru proiectiile mainstream, sau din orele de varf, a facut ca o serie intreaga de productii, ce altfel ar fi ramas ingropate pe vecie, sa aiba o actualitate vie, iar pe cateva sa le si impuna. Caci asa cum s-a vazut, situatia unei pelicule gresit promovate (ori lipsite total de publicitate) era pecetluita dincolo de ani 1970, indiferent de calitatea ei.



Filme care au beneficiat de avantajele sistemului au fost in principal cele din sfera exploitation, insa printre ele s-au insinuat mereu si cele de arta (regizori care au fructificat oportunitatea asta: Alejandro Jodorowsky, John Samuel Waters, Luis Buñuel, Peter Bogdanovich, George A. Romero). Alte productii din directia Spaghetti Western, Comedy, Horror, Blaxploitation au dat lovitura... Nu putine titluri, si nu de autori chiar necunoscuti, au gasit calea spre interes si faima, in opinia mea procesul culminand cu superfilmul Donnie Darko (Richard Kelly) care in absenta midnight movie-ului s-ar fi ratacit in anonimat (caz prezentat la Du-te si vezi).

******************************

Pe de alta parte, ca sub-clasa a culturi pop, cam in aceiasi perioada de timp, s-a observat o migrare destul de pronuntata a fenomenului de adulatie si extaz din show-bitz, care continuand manifestarile de tip star-cinema, star-rock, star-hero, se extindeau acum asupra unor opere de arta scenica, spectacole de teatru, ori film; concerte muzicale, productii literare etc.



Constatarea a fost imediat inclusa in bugetele operative care suportau imaginea de produs, in scopul valorificarii ei pana la ultimele limite, si asa a patruns si in film sistemul franciza. El propunea sustinerea unor scenarii de succes, ori a unor situatii simbol de mare impact in randul spectatorilor, prin perpetuarea lor in alte domenii, fie prin publicarea de carți pe subiect, realizarea unor seriale de televiziune, jocuri video, articole de vestimentatie, obiecte simbol-suvenir, benzi desenate, etc. Personajele deveneau iconice si arhetipale, generau cluburi de fani, manifestari ocazionale...si in acest fel erau mentinute intr-o permanenta atentie, capatand notorietatea care sa permita investitii ulterioare in scripturii de completare a povestii initiale.



Cultura populara, influentata pana la determinare de catre mass-media, se revendica asadar ca un curent al culturii mari, de cele mai multe ori in conflict cu ea, dar care ar pastra-o pe aceasta in sincronism cu realitatile de moment.

Raportul dintre cultura principala si cea pop este vazut diferit de fiecare dintre ele caci, in timp ce prima a ales sa conteste existenta unei culturii populare, aceasta o considera pe cea principala superficială, de consum, senzaționalistă și coruptă. O tema inca larg deschisa multor supozitii si controverse.



Cert este ca in film „pop culture” si "midnight movie" au contribuit decisiv la propulsarea unor productii pe cai ce nu au mare legatura cu cinematografia, dar au radacini adanci in social, psihologie, marketing si publicitate...





Va urma...


Acest topic a fost editat de The Dude: 26 Mar 2014, 08:33 PM

[The Dude]

Razboiul Stelelor
Star Wars: Episode IV: A New Hope (1977), Episode V: The Empire Strikes Back(1980), Episode IV: Return of the Jedi (1983); Episode I: The Phantom Menace( 1999), Episode II: Attack of the Clones, ( 2002), Episode III: Revenge of the Sith (2005). - George Lucas




Filozofiile filmelor, care vor trăi pentru totdeauna sunt aparent cele mai simple. Ele pot avea adâncimi profunde, dar suprafețele lor sunt la fel de clare pentru public ca o incantatoare poveste din copilarie. Modul în care am aflat acest lucru se datorează faptului că poveștile ce par a fi nemuritore - Odysea, Don Quijote, David Copperfield, Huckleberry Finn - sunt toate la fel: un erou curajos, un mediu viu, o căutare, oameni și locuri pline de culoare, esecuri, descoperirea adevărurilor care stau la baza vieții. Dacă as fi fost rugat să spun cu certitudine care filme vor fii în continuare foarte cunoscute un secol sau două de acum inainte, din lista n-ar lista 2001 și Vrăjitorul din Oz, și Keaton, și Chaplin, și Astaire și Rogers, și, probabil, Casablanca ...dar " Star Wars,'' cel mai sigur.






A fost gandit sa fie o poveste a tuturor povestilor, si un film al tuturor filmelor.


Cuplul R2-D2 si C-3PO ii simbolizeaza pe Stan si Bran in revers, dar in fiecare din ei mai locuiesc cateva personaje...in R2 zace un Sancho Panza poznas si un paladin devotat plin de curaj, iar in C-3CPO stau la un loc si omul de tinichea, si leul cel fricos din trupa plecata in cautarea lui Oz..Solo Han si (Wookiee) Chewbacca sunt imaginea impartita a cawboy-ului ratacitor, ori a aventurierului explorator aflat in relatie aproximativa cu legea, dar bine ancorat intr-o altfel de morala; Jedi Master Yoda este inteleptul si strategul, dar si Merlin-ul din planul secund aflat in control; Jabba the Hutt lumea interlopa, piratul, „il capo di tutti capi”, traficantul si seful de clan. Apoi avem ordine cavaleresti, printi si printese ce trimit la lumea fanteziei, in contrast cu puternice elemente din stiinta politicii si a raportului democratie/totalitarism, o sumedenie de alte teme mitologice, traditionale, religioase, literare, poetice, filozofice, etc.



In fapt, dubla trilogie Star Wars strabate aluziv cele mai importante momente ale istoriei oamenilor, cu statii/opriri in regiunile: antichitate, egiptul antic, crestinism, imperiul roman, taoism, ordinul templier, codul de conduita bushido, revolutia franceza, hindusism, al doilea mondial, islam, rezistenta franceza, budism, razboiul din vietnam, masonerie,....noua ordine mondiala.

Si totul vine ambalat in imagini de vis, cu efecte electronice de o fascinanta calitate, oportunitate si inventivitate; cu una dintre cele mai impozante coloane sonore din intreaga cinematografie si incarcat de o recuzita in care totul surprinde prin neasteptat.



Personajele din Star Wars locuiesc intr-o galaxie fictiva, situata mult inapoi in timp si la o distanta foarte indepartata de tot ce reprezinta pentru noi universul cunoscut. Comunitati de oameni, sau umanoizi, traiesc in anturajul a nenumarate alte forme de viata constienta, locul e populat de andriozi si roboti in serviciul celor insufletiti, calatoria spatiala la nivel warp e rutina, iar forma de organizare statala care la inceput e Batrana Republica, se transforma sub ochii nostrii (prin urzeli si intrigi care sustin plotul) in federatie pentru a deveni in final Marele Imperiu Galactic.



Intregul complex de imprejurari, guvernat autoritar de un camp energetic omniprezent (Forta - ce leaga toate fiintele intre ele tinand galaxia in coeziune perfecta), penduleaza intre doua extreme: Cavalerii Jedi si Lorzii Sith, adica, in fond un principiu al binelui si unul al raului. Caci Forta, insusita prin antrenament si practica, poate oferi aplicantului (cu anumite abilitati inascute), dezvoltari extrasenzoriale care ii permit comunicarea la distanta telepatica, premonitia, controlul altei minti, telekinezia, luciditatea si clarviziunea.

The Force is what gives a Jedi his power. It's an energy field created by all living things. It surrounds us and penetrates us. It binds the galaxy together.


Relatia dintre Sith si Jedi pare destul de confuza. O vreme primim motive sa credem ca numai un Jedi foarte bine instruit si dotat poate ajunge Sith, insa nu este asa. Pe de alta parte, daca ordinul Jedi admite un numar nelimitat de membri, Lorzii Sith nu pot fi decat doi: Un maestru si un ucenic. Puterea lor este mai mare, si aproape de fiecare data cand exista o infruntare directa trebuiesc mai multi Jedi pentru un singur Sith.

Epopeea coteaza astfel „partea neagra a fortei” undeva deasupra celei bune, socotind-o o esenta a ei si un pas inainte in evolutia spirituala, ceea ce pentru ecran (si nu numai) inseamna un concept absolut nou si teribil de valoros. Destinul personajului Anakin Skywalker parcurgand drumul descris, sub directa obladuire a cavalerilor Jedi care stiu ca el va trada la un moment dat, ca va deveni puternicul Sith ce le va aduce distrugerea este inteligent speculat de story. Nu e important ca binele sa triumfe, important este ca in Forta sa existe permanent un echilibru echitabil cu raul.



Alegoric, Star Wars reprezinta asadar intreaga umanitate asa cum probabil ar arata ea privita de undeva din afara, intr-o succinta apreciere, fara partinire si fara patima. Metafizica, etica, adevar, caritate si credinta sunt principalele unelte ale narativului, care insa vizeaza si cealalta tinta, fondul comun situat in adancul fiecaruia dintre noi; magazia cu legende, povesti, mituri si imagini esentiale a fiecaruia. Locul unde pastram zanele, magicul, feti-frumosii si seninatatea. Pe harap alb si pe cosanzeana, pe hansel si gretel, pe alba ca zapada, pe cenusereasa; dar si pe spăn, pe zmeu, pe capacun, pe urias, ori pe rautaciosul barba cot, pe balaurul lacom, sau pe vrajitoarea cea imposibil de rea...



Fiindca Star Wars este o calatorie in afara granitelor imaginatiei si asta deschide toate caile si toate alternativele inlaturand orice opreliste gandului constrans sa cuteze.

In istoria cinema-ului filmul e un alt punct fundamental de rascruce, caci abuzul de efecte speciale dublat de o cu totul alta abordare a modului in care sunt gandite scenele cheie (acolo unde nu mai avem de a face decat cu incarcaturi complexe la care mesajul suprapus pe multe planuri e secondat de imagini stratificate cadru cu cadru, iar coloana sonora e tratata de pe picior de egalitate cu restul elementelor ce compun productia, pe zeci de canale audio) declansaza in spectator o stare de spirit noua si unica.



Chair in debutul primului episod, o priveliste a spatiului stelar este pentru prima data inregistrata in platou deplasand axial (si in retragere) camera, nu decorul din fata ei...Pe acest travling, de undeva de deasupra, o imensa nava cosmica depaseste punctul de statie, in sens opus de mers, stabilind surprindere si senzatia de situatie reala...Putem sa ii vedem detaliile constructive si sa ii auzim motoarele, aproape ca ii simtim trepidatiile....dar cand ne dezmeticim si cand stimulii ne ordona sa cautam butaforia, adica explicatiile logice, obiectivul pleaca in lateral dezvaluind ca ea se afla intr-un intens schimb de focuri cu o alta, mai mica, in urmarirea careia e angajata (trecerea de la atmosfera de pace la cea de lupta fiind exceptionala - la vremea ei a fost catalogata ca cea mai buna deschidere de film ever).

In alt episod cadrul e reluat la o scara mai larga, caci dupa ce un crucisator spatial ne este aratat navigand in toata maretia lui, aparatul de filmat il abandoneaza si plonjeaza in subscena, introducandu-ne fara nicio pregatire prealabila, intr-o sarja aeriana cu incruciseri violente de rafale, epave in flacari, riposte de maxima intensitate. Din difuzoare pe toate trakurile rasuna concomitent sumedenie de sunete ale confruntarii, cu suieraturile virajelor inchise, zgomotul exploziilor de la mare distanta, tunetul armelor de mare calibru, dar si cel al navelor rapide de interceptie. In ansamblul operei acestea nu sunt scene izolate...tot filmul curge asemanator.



Inca si mai extraordinar, preambulul ne anunta ca urmarim episodul patru al unor intamplari care au loc: „A long time ago in a galaxy far, far away..." Daca propunerea de a incepe narativul undeva pe la jumatea unei povestii ce se desfasoara liber de orice constrangere a ceea ce stim este curioasa, atunci localizarea spatio/temporala in trecutul indepartat este efectiv geniala si pare sa fie o delimitare fata de celalalt mare film SF al tuturor timpurilor (2001: A Space Odyssey a lui Kubrick, acolo unde regizorul priveste in viitor si cu o viziune tehnologica anticipativa), .

Sigur ordinea nu ramane suspendata....episodul IV: A New Hope, este urmat de episodul V: The Empire Strikes Back, si apoi de episodul VI: Return of the Jedi...intr-o prima trilogie, pentru ca dupa o perioada destul de lunga, sa coboare mai jos in timp, cu reconstituirea primelor trei episoade, ale cei de a doua trilogii: The Phantom Menace, Attack of the Clones, Revenge of the Sith....Chiar si asa, scriptul care se inchide nu este unul complet...multe cai raman inca deschise si multe personaje nu au spus tot ce aveau de spus..saga poate fi oricand reluata...legenda e fara sfarsit.








Du-te sa vezi...cu viteza lumini, ecourile unei sublime epopei cinematografice ...“The Force is strong with this one”








Picanterii:
- Toate semnalele din perioada productiei, dar mai ales cele de la primele proiectii realizate in cerc restrans, l-au convins pe George Lucas ca fimul va fi un esec care in cel mai fericit caz abia isi va putea acoperi bugetul. In fata zidului de scepticism si retineri, singurul entuziasmat de Star Wars in aceasta faza a fost prietenul apropiat a lui Lucas: Steven Spielberg. Crezand ca e doar un gest amical de incurajare, Lucas i-a propus ironic lui Spielberg un schimb: 2,5% din castigurile viitoare ale Star Wars, contra 2,5% din valoarea incasarilor filmului “Close Encounters of the Third Kind” ce urma sa apara pe ecrane aproape concomitent, si care se anunta un imens succes. Spielberg a acceptat, castigand astfel circa 40 de milioane de dolari din diferenta bugetelor realizate.

- La premiera si lansarea oficiala Star Wars, pentru a evita situatiile pe care le anticipa penibile, Lucas nici nu a participat alegand pentru aceea perioada o vacanta prelungita in Hawaii. Nici la auzul primelor ecouri Lucas nu a crezut ca filmul a reusit...Cu toate acestea avea sa fie prima pelicula care sa realizeze un venit de peste 300,000,000 USD, si primul SF nominalizat la Oscar pentru cel mai bun film.

- Star Wars a declansat un fenomen unic in multe privinte: a schimbat modul in care se distribuiau peliculele, a bulversat cutumele achizitiei si a programarilor la proiectii, a falimentat un producator de materiale fotosensibile, a creat o adevarata cultura cu nenumarati fani, centre si asociatii dedicate, a starnit cea mai puternica franciza a timpului sau (Expanded Universe) si prin ea o afacere ce a atins cifra de 4,3 miliarde de dolari, numai din brand.

- Alec Guinness, singurul nume rasunator de pe generic, a simtit la randul lui esecul si a incercat sa limiteze pe cat posibil asocierea numelui sau cu acest film. Obi-Wan Kenobi, personajul interpretat de el in film, ar fi trebuit sa traiasca, insa actorul a insistat ca el sa fie ucis pentru a se indeparta cat mai repede de o intreprindere pe care o simtea periculoasa carierei sale.

-Pentru a reduce cheltuielile, dar si datorita faptului ca ofereau o optica mult mai buna, in cea mai mare parte a inregistrarilor s-au utilizat anticele camere VistaVision 1950, care in acea vreme isi pregateau retragerea de pe platouri, din cauza celorlate limitari tehnice. Dupa succesul filmului pretul acestor echipamente a explodat, permitand relansarea companiei prin modele upgradate cerintelor la zi.

-caracterul Chewbacca a fost conceput pentru a replica cat mai fidel cainele lui Lucas pe nume Indiana, nume ce a inspirat si identitatea celebrului Indiana Jones.

- in alcatuirea coloanei sonore au fost utilizate metode bizare si intrigante . Explozia Death Star apartine de fapt unui aparat de aer conditionat suprasolicitat, sunetul sabiilor cu laser e al unui cablu de microfon neecranat, trecut peste un transformator in sarcina; zgomotul mecanismelor de la aparatele de parcare inlocuieste pe cel de armare a blasterelor.

- intregul story incepe cu Darth Vader. El este primul personaj imaginat de George Lucas, cel in jurul caruia el a trebuit sa teasa apoi o intreaga poveste.

-cuvântul "Jedi" este derivat din cuvintele japoneze "Jidai Geki", care se traduc ca "perioada unei aventuri dramatice." "Jidai Geki" este un program japonez de televiziune, gen telenovelă si se refera la codul si viata samurailor. George Lucas a menționat într-un interviu că a văzut un program de "Jidai Geki" la televizor în timp ce se afla în Japonia cu un an, sau cam asa ceva, înainte de film și i-a plăcut cuvântul.

-atacul din final asupra stelei mortii in care navele rapide de lupta avanseaza printrun culoar stramt strajuit de pereti este o aluzie la scena de final din Odiseea lui Kubrick, sugerand modul de trecere spre o alta dimensiune






P.S….asa cum mă simt, ca un HAn Solo (in this miserable place), dedic cronica de aici mandrei printese Leia of Alderaan...and...may the force be with you all..

Acest topic a fost editat de The Dude: 29 Mar 2014, 10:21 AM

[The Dude]

Creaturi Divine
"Heavenly Creatures" - Peter Jackson(1994)



Pauline Parker: [voiceover, from her diary] We have decided how sad it is for other people that they cannot appreciate our genius.



Se spune ca orice prietenie intra pe scena complet echipata. Fiecare prietenie poarta mereu in ea integral toate gradele de adancime posibile in asteptarea de a fii explorate. Cand doi amici isi aprofundeaza relatia, ei nu fac decat sa coboare inauntrul prieteniei lor, pana la limita pe care si-o stabilesc (ori o pot), tacit si de comun acord. Nimeni nu ar putea spune unde este ea, pentru ca nu exista frontiere, iar iubirea nu se afla la capatul acestui drum.

Daca o relatie de prietenie aluneca in dragoste, atunci trebuie ca prietenia sa moara mai intai. Prietenia si dragostea nu pot convietui. Din acest mortiv prieteniile ce survin intre persoane de sex diferit sunt cele mai vulnerabile si cele mai expuse unui sfarsit abrupt.

Intre prietenii, cele pe care le leaga fetele sunt mai stabile si mai durabile. Baietii gasesc prea repede motive de nemultumire. Sunt si aici circumspecti, gelosi, rai si posesivi…

Cand mor prieteniile, rar fac asta intr-un mod discret. Cu cat au fost mai serioase, cu atat sfarsitul lor va fi mai galagios si mai zbuciumat.

Foarte putine prietenii supravietuiesc incercarii timpului. Aproape toate sfarsesc in rupturi permanente, in reprosuri irevocabile, ori in dusmanii fatise, asta daca nu esueaza in plictis, amageala sau rutina, care pana la urma tot moarte inseamna, caci prietenia nereconfirmata zilnic e deja sortita apusului.

Prieteniile se mai pot insa si imbolnavi, iar in general si la drept vorbind nu sunt privite cu ochi buni de ceilalti. Desigur, in mod declarativ ele raman intotdeauna laudate si invocate, insa de la invidie si pana la intriga, reactia celorlalti in fata prieteniei la care nu participa e una ostila.



"Heavenly Creatures” inseamna o poveste adevarata: cazul Parker–Hulme, 1954 din Christchurch, Noua Zeelanda. Doua adolescente 14 si 15 ani decid sa o ucida pe mama uneia dintre ele, identificata drept piedica in calea relatiei pe care o cultiva. Crima este descoperita adolescentele sunt arestate, procesul le gaseste vinovate si le trimite in centre de reeducare, dar justitia pedepseste mai ales prietenia lor. Ea primeste cea mai grea sentinta: condamnare pe viata. Cele doua nu vor mai avea voie sa se intalneasca niciodata, iar asta mie mi se pare de o cruzime fara asemanare; ceva ce egaleaza in imaginatie torturi de care doar fantezia bolnava a lagarelor naziste, a inchizitiei, ori a beciurilor securitatii au fost in stare.

Imi pare extrem de interesant, pentru ca atunci cand vine vorba de prietenie oamenii sunt cel mai ades circumspecti si ezitanti. Cand o primesc rareori o si inteleg, cand o primesc si inteleg, greu o pot pastra, distrugand-o frecvent mai ales prin grija exagerata de a o mentine. Cand nu o primesc si o inteleg rafnesc si suspina dupa ea, iar cand o primesc si n-o inteleg ii trec nepasatori prin preajma.Toate astea fac ca pe Pamant prietenia sa fie ceva izolat si tainic: caci e adevarat pe planeta asta “putina lume a avut un prieten”.



In "Heavenly Creatures” cele doua protagoniste (in roluri excelent interpretate de: Kate Winslet si Melanie Lynskey, debutante in platou) infiripa o apropiere care le conduce repede, si pe cel mai direct drum, catre o lume privata, pe care mediul, la fel de repede o claseaza ca toxica si periculoasa.



Nu, aici nu e vorba de lesbianism (desi o componenta erotica exista). Filmul nici nu isi propune sa investigheze intamplarile de maniera asta, considerand abordarile de gen, diversioniste si superficiale. Nope, el alege sa ramana cantonat in analiza chimiei, a afinitatilor, a mecanismelor, dar si a modului lor de instalare inauntrul eroinelor, utilizand magistral arsenalul tehnicilor regizorale.



Pentru ca strict cinematografic "Heavenly Creatures” este o realizare absolut deosebita, Peter Jackson face aici o demonstratie de forta etaland un talent debordant de o singularitate si originalitate incontestabile. Momente de obositoare alternari ale imaginilor, preluate in cadre secventa scurte, pregatesc abil spectatorul pentru scenele de imersie in ireal, in lumea a patra ('Fourth World'), pe taramul Bucovniei, tara magica a aventurii, medievala si gotica deopotriva, dedicata artei si iubirii…



Exista aproape un ritual care precede fiecare aluzie la acest tinut…caci vedem pregatitor treceri de la planuri generale, la plan mediu, si apoi prim plan, continuate in reverie cu planuri detaliu, sau plan ansamblu…Schimbari alerte, ingenios completate de coloana sonora si de meandrele atent ghidonate ale narativului, declanseaza astfel natural trairi intense si contribuie decisiv ca filmul sa placa iradiind simpatie si intelegere fata de Pauline si Juliet.





Pauline Parker: But we're all going to heaven?
Juliet Hulme: I'M not! I'M going to The Fourth World... it's sort of like heaven. Only better, because there aren't any Christians!



Deschiderea peliculei este un resume perfect a ceea ce vei vedea in cele 99 de minute ale proiectiei : o scurta prezentare de tip documentar a orasului in culori vintage (ce incearca asezarea in timp), e intrerupta de scene care apartin finalului de film, intercalate in acelasi ritm, cu altele din alta parte (puntea unui vapor) amestecand inregistrari sepia, alb-negru, color, pe un fond sonor alterat de distorsiuni grotesti sau tandre...si doua fete care fug...Despre ele e vorba si despre prietenia lor ajunsa pana dincolo de capatul ei.



In presa vremii stirea a tinut prima pagina o lunga perioada, criminalele fiind pe rand etichetate ca psihopate, lesbience, sataniste, sectante, habotnice, extremiste..Pe masura ce procesul avansa insa toate aceste ipoteze se destramau de la sine punand in dificultate tot mai mare juratii si judecatorii. Era tot mai limpede ca cele doua asasine aveau importante preocupari artistice si culturale, erau deplin sanatoase mental, ba chiar mai mult: erau intelectual peste nivelul mediu al varstei lor; au recurs la violenta (de care aveau oroare) ocazional si numai pentru a proteja prietenia care le unea. De aceea, fara vreun precedent dupa stiinta mea, tribunalul le-a condamnat prietenia....pe ea in primul rand, desi evident, prietenia se afla in legitima aparare...



In timpul tau liber (daca nu intr-un intreg sejur, macar intr-o scurta excursie), cred ca ar trebui sa mergi sa vezi a patra lume, acolo unde totul e minunat si acolo unde esti in siguranta..un rai fara crestini, in care muzica si arta sunt celebrate si care e deja populat de artisti si personalitati alese pe spranceana...L-au gasit doua fete in Bucovnia, tara unde prietenia adevarata, cea fara limite si fara restrictii si-a gasit salas si a capatat statut de rezident permanent...Te rog frumos, fa-ti timp : Du-te sa vezi Heavenly Creatures...fa asta pentru mine, dar mai mult si mai ales, fa asta pentru tine.



Picanterii:
- filmul a fost nominalizat pentru premiul academiei la cel mai bun scenariu, pierzand insa in favoarea lui Pulp Fiction.
- Peter Jackson a dorit cel mai mult ca ecranizarea sa fie una exacta si precisa ; din aceste motive un imens efort documentar a fost concentrat in directia reconstituiri fidele, el insemnand culegerea de marturii de la colegi de clasa ai celor doua eleve, de la alti martori in viata, din presa vremii; studierea atenta a documentelor procesului, a evaluarilor psihiatrice, consultarea altor psihologi, dar si utilizarea directa in film a paginilor din jurnalul intim a lui Pauline (tot ce este vorbit in ton de narator sunt citate preluate direct de acolo).
- in ciuda tuturor acestor ample demersuri, meritul de a fii descoperit ca Juliet a devenit cunoscuta nuvelista britanica Anne Perry, se datoreaza unei anchete ulterioare filmului, sustinuta de un ziarist quasi-anonim.
- toate inregistrarile au avut loc in orasul si in locurile in care intamplarile s-au petrecut. Grija pentru acuratete l-a condus pe Jackson exact la locul crimei in care...fenomene stranii s-au petrecut silind echipa sa se mute la aproape un kilometru distanta. Ajunsi pe amplasament linistea anormala (pasarile au incetat sa cante, vantul sa bata, etc.), dar si seria unor mici accidente inexplicabile in amplasarea echipamentelor (ce nu mai conteneau), au impus hotararea.
- Melanie Lynskey si Kate Winslet au intrat atat de bine in rol, incat pe toata perioada filmarilor s-au comportat exact ca personajele pe care le intrupau.
- in scena in care Juliet saruta un boschetar la iesirea din cinematograf, in rolul boschetarului este chiar Peter Jackson.


- What makes Jackson's film enthralling and frightening is the way it shows these two unhappy girls, creating an alternative world so safe and attractive they thought it was worth killing for.


Acest topic a fost editat de The Dude: 1 Apr 2014, 08:25 PM

[The Dude]

Sexy Beast
Sexy Beast - Jonathan Glazer (2000)



Gal: You were right Don. Technically speaking, you were right. But you're dead. So shut up.



"Scheletul din dulap"…fiecare din noi are cate unul, dar nu fiecare il percepem la fel.

In general scheletul se afla acolo pentru a fi ignorat. Daca am fi avut capacitatea, ori curajul, sa negociem cu el, poate ca ar fi ajuns, crestineste, unde ii este locul: la cimitir; dar asa, destinul lui ramane unul unic, si anume acela de a reveni in prim plan, crud, implacabil, actual (si mai acuzator decat a reusit sa fie pe vremea cand era doar un proaspat cadavru), exact fix atunci cand nu te astepti.

Ori de cate ori inghesuim ceva stanjenitor in spatiul secret de depozitare pe termen lung, ar trebui insa sa constientizam cat de paguboasa poate fi metoda, ce nu reuseste altceva decat sa amane un deznodamant, amplificandu-i astfel atat magnitudinea cat si consecintele.

Ce facem asadar cu scheletul din dulap ? Onest nu-i decat o singura cale: auto-denuntul (anuntat politia, chemat medicul legist, angajat un avocat bun, etc.)…Insa cine a apelat la solutia de a isi dosi problemele greu de rezolvat (sau poate intamplarile pe care nu le poate gestiona), nu va urma niciodata acest traseu. O asemenea persoana se va ingriji, mai degraba, sa isi redimensioneze dulapul si sa il prevada cu usi mai sigur de ferecat.



E ceea ce se intampla personajelor din acest film incantator, pe care ma grabesc sa il clasific in categoria importantelor realizari cinematografice, din punctul de vedere al frumusetii si al elegantei in care plotul bifeaza pe ecran toate tintele pe care si le-a propus.

Pana la primul sau lung metraj (acest Sexy Beast) Jonathan Glazer (Birth, Under the Skin), se remarcase prin cateva spectaculoase video-clipuri (Massive Attack, Radiohead, Jamiroquai) si era deja luat in colimator de studiourile de film, si de producatori, care si-l disputau in diverse proiecte de categroie B, asa ca optiunea declinarii acestor oferte in favoarea initiativei de tip independent (cu larga libertate de expresie, buget minuscul si numar record de finantatori) a insemnat un risc laudabil, privit cu mult entuziasm de critica treaza, perseverent acordata pe frecvente.



Situat pe trend ascendent, prestatiei lui Glazer i-a fost mai usor sa se impuna, regizorul bucurandu-se, cum spuneam, de suficienta simpatie si incredere, desi Sexy Beast are multe lacune si dezvaluie usor si des stangaciile debutantului nehotarat; insa dincolo de orice speculatie narativul acestui film e superb etalat, iar mijlocirea cinematografiei una discreta si atent calibrata.

Pelicula debuteaza printr-un prolog.
Imaginile de generic , pline de echilibru, se scurg peste un tip plictisit, Gary "Gal" Dove (Ray Winstone), ce se bronzeaza pe malul piscinei, lancezind la soarele din peisajul montan al unei vile retrase din Spania.



In mijlocul siestei, un imens bolovan se desprinde de pe versant si coboara amenintator spre decorul idilic, ratand de putin ocupantul sezlongului, si sfarsind intr-un val urias, direct pe fundul piscinei.

In putine imagini avem aici scriptul condensat cu toate coordonatele lui: prima data atentionarea ca va fii utilizat un limbaj strict simbolic; apoi ca in el, o stare de confort si de pace va fi intrerupta de un pericol neprevazut, dar existent, ce are sa produca efecte (camera ne prezinta inaintea caderii stancii, cu rigoare si insinuant, atat coasta dealului cat si pozitionarea locuintei la poalele lui). Piscina insasi e o aluzie si un reper important la, si in ce urmeaza.



Story-ul se dezvolta apoi: apar doua cupluri traind o “dolce vita” lipsita de griji si de rastristi, la limita opulentei. Gal Dove cu fermecatoarea si sensibila sa sotie Deedee, alaturi de Aitch si Jakie o pereche matura, nu mai putin tandra. Relaxarea domneste, atmosfera e destinsa, cerul insorit, armonia pare perfecta, calmul desavarsit.



Raiul e intrerupt insa de o stire care cade precum cutitul unei ghilotine. Un personaj odios si-a anuntat vizita inopinata; teama lor fata de eveniment e vecina cu groaza si au de ce. Individul chiar e un psihopat malefic, iar instrumentul lui de tortura e… speraclul .



Asezat pe un fotoliu postament si preluat in contra-plonjon (pentru ca ochiul sa il asocieze cu imaginea judecatorului) diabolicul sociopat Don Logan (interpretat de Ben Kingsley intr-un rol pe care se poate face studiu la scoala de actorie) forteaza pe rand usile de la dulapul fiecaruia dintre cei pe care ii are in fata, scotand de acolo la lumina tot ce gaseste: Gall e un fost puscarias, spargator de banci, Deedee o artista porno cu un trecut glorios in breasla, Jakie si Aitch plevusca interlopa pana in hitman si hooker (din dulapul lui Jakie, Don mai scoate si o tavaleala personala).



Cand scheletele din dulap sunt atat de indecent expuse toate tensiunile cresc si ating lesne apogeul. Investigand mitul meduzei (femeia-monstru pe care privind-o, te transformi imediat in stana de piatra), Mircea Eliade conchide ca in loc de chip ea are o oglinda. Meduza nu impune un tratament magic, ci unul introspectiv: te obliga sa te privesti pe tine. Sa te vezi strict asa cum esti: un chip insuportabil si in dezacord total cu ceea ce credeai ca ai fi. Acest decalaj e de nedepasit si el e cel care produce "impietrirea".

Ca in legenda meduzei, Logan tine in maini o oglinda obligand pe fiecare sa priveasca in ea. Testul e imposibil de trecut, asa ca cei patru il ucid participativ si in cel mai grotesc mod (impuscat, stalcit in bataie, zdrobit cu o uriasa piatra)

Finalul filmului da prilejul fiecarui participant sa isi recapete scheletul, asa ca toti se reintorc la dulapuri, gata sa le reasigure, de data asta ceva mai bine…In plus, acum fiecare mai are de adaugat la propria acumulare, scheletul lui Don Logan…care si apare in ultima scena, nemultumit de noua lui conditie si asteptand ca altcineva, in alt scop sa redeschida usile ce il pastreaza prizonier.



Filmul asta e o parabola de la un cap la celalalt.
Du-te sa vezi….iar dupa aia…pentru Dumnezeu…Nu crezi ca e vremea sa faci si tu ceva cu chestiile alea ascunse si secrete din dulapul tau ?




Picanterii:
-Kingsley este atat de convingator in rolul lui Logan, incat frecvent, in timpul filmarilor, actorii ramaneau cu gura cascata uitandu-si replicile. Avea sa primeasca o nominalizare la premiul academiei pentru cel mai bun actor, din pacate nefructificata.
-Initial cuvintele f**k si cunt apareau in scenariu de 650 de ori. La sugestia regizorului numarul lor a fost redus considerabil la 136; chiar si asa dialogurile raman cotate ca exceptionale si au nevoie de o reluare mai atenta pentru a putea fii corect receptionate.
- cadrele filmate cu prilejul spargerii au fost singurele postprocesate cu ajutorul tehnicilor digitale si numai in parte. Putine duble au fost trase, iar inregistrarile s-au redus la strictul necesar cu o chibzuinta iesita din comun (Jonathan Glazer fiind ironizat de colegii din echipa pentru administrarea paupera a bugetului; si etichetat, in gluma, ca avar)
- potrivit declaratiilor lui Kingsley rolul Lui Logan a fost compus preluand multe din comportamentul bunicii sale din patrea mamei;
- idea jafului prin inundarea camerei de trezorerie pentru a anula sistemele de alarma a fost preluata dintrun caz autentic in care s-a utilizat o cisterna de pompieri; mediatizarea excesiva a atacului s-a datorat mai ales unei perechi de cercei cu rubine, diamante si smaralde, de o impresionanta valoare, care au fost sustrasi cu acel prilej si niciodata recuperati (probabil cei la care filmul face aluzie).


Acest topic a fost editat de The Dude: 5 Apr 2014, 10:12 AM

[The Dude]

Trei Culori: Albastru
Three Colors: Blue - Krzysztof Kieslowski (1993)



Julie Vignon: Now I have only one thing left to do: nothing. I don't want any belongings, any memories. No friends, no love. Those are all traps.

“Nu poti face muzica cu o singura nota…ai nevoie de armonia intregii game pentru asta” intelege cu surprindere, pe parcursul a 98 de minute ale proiectiei, Julie Vignon (interpretata fermecator de Juliette Binoche ) eroina primeia dintre cele trei filme (Blue, White, Red ) care compun Trilogia Culorilor a regizorului polonez Krzysztof Kieslowski (binecunoscut publicului roman trecut de 40 de ani, pentru remarcabilul sau Decalog).



Ciclul de filme “Trei Culori” reprezinta o generoasa metafora in care Blue se constituie intr-o anti-tragedie, White intr-o anti-comedie, iar Red intr-o anti-idila. Toate trei sunt culorile drapelului francez si fiecare dintre ele are ca imperativ cate unul dintre idealurile adoptate de acest popor: Libertate (Blue), Egalitate (White) si Fraternitate (Red).

Asadar despre libertate…dar nu cea opusa detentiei, nici cele ale cuvantului, a modului de exprimare, a opiniei,ori altele ce tin de civism; nope, Krzysztof Kieslowski ne spune despre o eliberare spirituala prin ruptura totala. Julie scapa cu zile dintrun accident tragic in care sotul si fetita lor de cinci ani mor. Cum incercarea de a parasi o viata ce se anunta ratata esueaza (o tentativa de suicid), eroina alege urmatoarea optiune aceea de a abandona tot ce o tine legata de ceea ce a fost. Tot: locuinta, obiecte personale, prieteni, intrigi, cunoscuti, obisnuinte, dusmani…absolut tot.



Iti place ideea pentru ca, sa fim sinceri: te-ai gandit si tu la asta in vremurile in care lucrurile nu mergeau asa cum ar fi trebuit, sau chiar se impotmolisera de tot. De cate ori nu ti-ai pus intrebarile: Ce ar fi daca as da un reset vietii mele ?? Cum ar fi daca as lua iar totul de la zero…?? Ce s-ar intampla daca de maine, m-as trezi in alta tara unde nu cunosc pe nimeni si unde nimeni nu ma cunoaste ??



Insa Kieslowski descopera prin Julie, si noi odata cu ei amandoi, ca o asemenea libertate nu este posibila; ca anularea trecutului si a fantasmelor lui e iluzorie si irealizabila; ca meandrele destinului functioneaza implacabil si nu pot fii scurtcircuitate. Caci Three Colors: Blue e unul dintre filmele ce capata identitate si care se construiesc singure in platou din conjuncturi de moment (in special gratie unui scenariu pliabil, dar mai ales daruirii lui Binoche, aici in cea mai buna performanta a carierei ei)

Cu un stil puternic marcat de Andrzej Wajda (cu care impartaseste si aceiasi formatie, celebra: Școala Națională de Film din Łódź ) cinematografia peliculei e la mare inaltime:
- de la atentia obsesiva pentru culoarea albastra ce puncteaza discret toate momentele delicate ale plotului (si care sfarseste prin a se identifica cu uitarea in care eroina incearca sa se desprinda), pana la unghiurile alternative pline de neobisnuit;
- de la coloana sonora ce trebuie sa sustina o parte importanta a narativului (muzica jucand al doilea rol principal al productiei) si pana la subtilitatile compozitiei actoricesti ale Juliettei Binoche;
- de la tehnica de mare rafinament a alegerii cadrelor si pana la secventele vibrante ce starnesc puternice emotii, cum este cea in care umbra unui deget mangaie sicriul fetitei pe un ecran de televizor…



Exista tristeti pentru care plansul nu are nicio lacrima care sa se potriveasca. Asta traieste Julie. In poate cea mai frumoasa scena a filmului, intoarsa de la spital, ea inspecteaza casa in care a locuit ca pe un spatiu pe care il observa pentru intaia data…starea de imponderabilitate ii e curmata de hohote inabusite ce vin din bucatarie. E menajera si durerea ei in fata nenorocirii ce a lovit fostul camin…urmatorul dialog are loc:

Julie: De ce plangi ?
Menajera: Pentru ca tu nu poti…





Du-te sa vezi culoarea albastru, o dizertatie despre libertatea sentimentala in incercarea unei deveniri. E un film superb, unic in finetea si consistenta simbolurilor, in limbajul utilizat si in complexitatea mesajului…


Picanterii:
-scena in care Julie isi raneste mana de un perete nu este trucata, iar cel care pateaza zidul este sangele actritei si nu butaforie. gestul a venit din proprie initiativa, atunci cand incercarile de a rezolva inregistrarea prin efecte specifice nu dadea rezultatele asteptate.
-pentru a alinia scenariul coloanei sonore acesta a trebuit sa fie revizuit in mai multe randuri si in mod semnificativ; este o practica neobisnuita, de regula procedandu-se exact invers.
-desi are o tratare independenta, filmul poate fi inteles cel mai bine abia dupa urmarirea celorlalte doua serii ale trilogiei, de care este legat printr-o serie de simboluri comune (personaje care apar periferic intr-unul din filme, sunt centrale in altul; iar aluziile la relatia tricolora albastr/alb/rosu fiind o tema comuna a ecranizarilor)

Acest topic a fost editat de The Dude: 8 Apr 2014, 08:01 PM

[The Dude]

Cetăţeanul Kane
Citizen Kane - Orson Welles (1941)



No, I don't think so; no. Mr. Kane was a man who got everything he wanted and then lost it. Maybe Rosebud was something he couldn't get, or something he lost. Anyway, it wouldn't have explained anything... I don't think any word can explain a man's life. No, I guess Rosebud is just a... piece in a jigsaw puzzle... a missing piece.



Cine este Orson Welles ?
Un copil teribil daruit cu geniu, talent , imaginatie, indrazneala si consecventa. Actor, director, scriitor si producer, fondator al trupei repertoriale Mercury Theatre, care sub indrumarea sa reuseste sa primeasca spatiu de emisie radio (Columbia Broadcasting System -CBS radio network ) la o ora de audienta medie, creeind premizele a ceea avea sa devina “noaptea ce a zguduit America” si cel mai important eveniment pus in unda dintotdeauna.



Caci adaptarea radio a Razboiului Lumilor (H.G.Wells) din noaptea de Halloween (1939), realizata in cele mai atente amanunte, declama in direct si atat de realist o invazie martiana, incat intreaga tara a fost socata si cuprinsa de panica. Intr-adevar niciun detaliu nu a fost neglijat atunci: alegerea locatiei initiale precise si a unui cadru atutentic; remixarea si colatarea de reportaje terifiante apartinand numai comentarorilor in voga, indragiti si credibili; dramatizarea graduala si violenta a evenimentelor in stilul pompieristic “breaking news”, de data asta alternativ si incrucisat. Apoi pozitiile oficiale, primele confruntari raportate din diverse zone de conflict, ocuparea orasului New York, instituirea legii martiale…Mare parte a ascultatorilor care nu au urmarit decat partial emisiunea, si care traiau oricum in atmosfera apasatoare de dinaintea declansarii wwII au crezut ca se afla deja sub atac. Multi si-au parasit casele, raspunsurile linistitoare ale autoritatilor fiind primite cu neincredere si circumspectie, iar o importanta cadere de curent din Concrete- Washington a escaladat speculatiile, pentru imprastierea carora a fost nevoie de mai multe luni de zile si de unele asigurari guvernamentale.



In urma acestei intamplari, dar si a originalitatii exuberante in care reusise anterior punerea in scena a piesei Julius Caesar, George Orson Welles primeste (la numai 25 de ani) din partea studiourilor de film RKO Radio Picture, o oferta fara egal (nici inainte, nici dupa) pentru primul sau proiect cinematografic: o libertate decizionala totala.



Cine este William Randolph Hearst ?
Un mare succes al visului american, un spirit dedicat eficientei si profitului, cu cu un start bun (descendent familie prospera) , ce a reusit pana in varful piramidei financiare, devenind simultan si un constant punct de reper al jurnalismului mondial. Ca editor si publicist a construit cel mai important lant de presa (peste 30 de ziare si periodice in principalele orase USA) prin care a promovat un curent nou (Yellow journalism, genul tabloid): unul care se sinchisea prea putin de veridicitatea informatiilor colportate, punand accentul in schimb pe senzational si pe titlurile de mare impact. Stilul practicat l-a adus repede in opozitie cu Joseph Pulitzer sustinatorul juranlismului onest, pur informativ si responsabil, iar tendintele urmate de cei doi au agitat cititorii printr-o propaganda ce in 1898 a culminat cu un razboi (Spania – America).



Intr-o continua ascensiune Hearst atinge apogeul expansiunii la inceputul anilor 1900 cand preia controlul celei mai puternice afaceri din domeniul ziaristic mondial, urmatorul pas fiind imfintarea grupului multinational Hearst Corporation aflat si azi in fruntea companiilor angajate in activitatile informative, prin influenta, diversitate (ziare, reviste, televiziuni, etc.) ….si cifra de afaceri.



A fost posesorul unei imense averi si obiectul unui destin simetric, ce si-a schimbat cursul din acel punct al vietii in care o intalneste pe Marion Davies, artista/curtezana ce reuseste sa ii devina amanta (relatia ajunsa publica ii distruge si cariera politica si familia).

Bernstein: There's a lot of statues in Europe you haven't bought yet.
Charles Foster Kane: You can't blame me. They've been making statues for some two thousand years, and I've only been collecting for five.

O poveste adevarata si pastrata in secret pana relativ recent, a fost dezvaluita de filmul The Cat's Meow (Peter Bogdanovich - 2001, coleg cu Orson Welles si istoric ) ea fiind relevanta pentru raporturile pe care Hearst le avea cu Marion…dar si cu lumea in ansamblul ei. Caci tentativa de a il asasina pe Chaplin (iubitul tainic a lui Marion) sugereaza o deformatie grava a personalitatii, cauzata aici de o boala…profesionala: manipularea informatiei generalizata….a carei victima devine.


Ce este "Citizen Kane" ?
Potrivit Institutului American de Film, ar fi cea mai buna productie a tuturor timpurilor, si multa vreme pozitia nr. 1 din topul 100 al clasamentelor combinate pentru cinematografie, narativ, coloana sonora si inventivitate. Restul critici mondiale oscileaza si ea printre superlative, insa coboara lung metrajul la un nivel situat de cele mai multe ori in primele 20 de locuri.

Pentru noi, toti ceilalti, "Citizen Kane" este o capodopera desavarsita, iar adevarul de necontestat e ca avem si aici o importanta piatra de hotar; o redirectionare evolutiva, cu daramarea unor ziduri, standarde, sabloane; si inlocuirea lor cu tehnici noi, curajoase, pline de forta si impresionante prin rezolvarile ingenioase.



Că despre aceasta intriganta pelicula s-au scris tone de literatura si au curs rauri de cerneala n-ar fi nimic, insa e obligatoriu de stiut că totul s-a petrecut sub un crunt embargou.

Recunoscandu-se in personajul principal, William Hearst a boicotat atat promovarea filmului prin presa, cat si proiectia lui in salile de cinema; a cumparat voturile academiei de film si a declansat un razboi fara reguli impotriva lui Welles, cu rezultate care l-au abatut pe acesta de pe o cale ce se anunta glorioasa.



Asa se face ca unul dintre cele mai remarcabile succese ale celei de a saptea arte nu a reusit sa isi acopere nici macar bugetul investit, si ca el a ramas aproape numai in atentia criticii. O critica ce l-a pastrat pe locul cuvenit (luptand exemplar din underground); o critica ce a infruntat cu stoicism interesele si conspiratiile urzite, printr-o solidaritate, iarasi, unica si fara precedent.

Charles Foster Kane: This gentleman was saying...
Boss Jim Gettys: I am not a gentleman. I don't even know what a gentleman is.


Inca si mai dramatic, intreaga prigoana era nefondata, intrucat Orson Welles nu l-a vizat direct pe Hearst, ci doar arhetipul magnatului aflat in varful piramidei, o tipologie in alcatuirea careia regizorul s-a documentat studiind un mare numar de indivizi (ce-i drept, multe din scene, nu seamana intamplator cu importantul publicist).


Charles Foster Kane: Read the cable.
Bernstein: "Girls delightful in Cuba. Stop. Could send you prose poems about scenery, but don't feel right spending your money. Stop. There is no war in Cuba, signed Wheeler." Any answer?
Charles Foster Kane: Yes. "Dear Wheeler: you provide the prose poems. I'll provide the war."



De ce "Citizen Kane" ?
E o lista lunga de tot. In capul ei eu as aseza cinematografia impecabila, in mare parte datorata imaginatiei prolifice, dar si agerimii care a lansat un adevarat mod nou de a face film.

Orson Welles procedeaza pragmatic si ia din toate productiile momentului tehnicile novatoare recente, gasindu-le cel mai potrivit loc din opera sa si asimilandu-le acolo in mod personalizat.

Trecerile de imagini, sunete si dialoguri, de la o scena la alta, prin suprapunere fusese inventat de Howard Hawks in His Girl Friday (anul 1940), modul deep-focus de William Wyler in Dead End (anul 1937), utilizarea racursiului ce alege ca fundal tavanul apartine lui John Ford in Stagecoach (anul 1939), amestecul neliniar flashbacks/flashforwards: Garson Kanin in A Man to Remember (anul 1938), coborarea in travelinguri axiale succesive cu punct fix de reper: Afred Hitchcock's in Rebecca (anul 1940).



A doua prioritate e legata de neconventional si experimental. Aproape ca nu e cadru in "Citizen Kane" care sa nu contina macar intentia de a proba ceva ne mai intrebuintat; de la strategii, la echipamente; de la tehnici, la actorie; de la simbol, la metafora…

In aceasta productie Welles impune folosirea obiectivelor coated (abia aparaute) si destul de controversate la acea data (carente in culoare); defectul, in alb/negru nu exista, ci doar avantajele..asa ca…

Pentru a o aduce pe Dorothy Comingore in pielea personajului ei, aceasta e sicanata si umilita voit in platou…iar rezultatul ?...cel asteptat.

Orson insusi se supune transpunerii totale capatand serioase rani la maini (in scena distrugeri camerei Susanei), dar si fracturandu-si glezna atunci cand alearga pe scari dupa Getty;

Conditiile de iluminat sunt extravagante si in afara oricaror scheme clasice; ele forteaza limitele echipei de filmare care oricum se confrunta cu problemele deosebite ale asigurari campului de adancime profund (DOF)



In rosebud, cuvantul ce vrea sa polarizeze centrul atentiei din plot, sunt stivuite atat de multe semnificatii, incat fiecare are de unde alege. Multi au vazut in el singura dragoste a lui Kane, altii maternitatea, altii nostalgia copilariei, misterul apocrif, un ordin codat, sau o instructiune, dar si diminutivul arhicunoscut al clitorisului actritei/amante Marion Davies.



Nu voi vorbi nimic despre narativul structurat in mai multe dimensiuni. Fluiditatea lui e legendara si mirifica, iar granita dintre mijloacele care concura la obtinerea ei, atat de subtire trasata, incat scapa lesne chiar si ochiului avizat. Insa nici nu pot sa termin aceste scurte consideratii fara sa atrag atentia asupra secventelor din deschidere, supranaturale, insinuante, hipnotice si obsedante in egala masura.



E un procedeu complex, ce intruneste colaborarea perfecta (intr-un sincronism de ividiat), a unor inregistrari succesive ce redau incursiunea camerei de filmat dintrun peisaj sinistru si pana la interiorul habitatului a carui fereastra luminata nu e scapata niciun milimetru din pozitia alocata, chiar daca unghiurile sunt schimbate de nenumarate ori..Finalul travelingului, ce nu-i decat un prolog disimulat, se petrece asemanator, prin retragerea aparatului de filmat din interiorul incintei unui glob de sticla, in care fulgi de nea acopera o casuta…simbolizand psihanalitic perioada de calm intrauterin…Mana care scapa globul, spargerea lui si rostirea cuvantului cheie: R-o-s-e-b-u-d!

Nu mai e nimeni in incapere..asa ca felul in care ultimul cuvant al miliardarului singuratic ajunge public ar trebuie sa fie un mister…dar nu e..
L-ai auzit tu…i-ai fost martor tu: spectatorul !...esti prins in capcana filmului…tocmai ai fost adoptat….




Cu un caiet gros de notite si cu un pix, musai in fata televizorului de inalta rezolutie (de data asta sala de proiectie nu e indispensabila) du-te la un curs intensiv de cinematografie.


Du-te sa vezi Cetateanul Kane, un film/capodopera in regia lui Orson Walles !!






Susan: I don't know many people.
Charles Foster Kane:I know too many people. I guess we're both lonely.




Picanterii:
-Deep focus asigura pastrarea fiecarui obiect din cadru in zona de clar. In film sunt frecvent utilizate si alternative ale procedeului, ce contureaza precis doar elemente opuse periferic ale scenei, iar scopul e obtinerea efectului de perceptie a actiunii in planuri diferite. Conditii stricte de iluminat sunt necesare pentru ca sa se poata realiza astfel de inregistrari, de aceea reteta care sa permita preluarea de astfel de imagini in clar/obscur a fost o mare provocare si un real soc in epoca.
-Tatal lui Welles si Hearst, s-au cunoscut, au lucrat impreuna, si au avut chiar o relatie de amicitie. Desi sabotarea productiei a inceput inca de pe platouri, Randolph Hearst a negat permanent orice amestec, declarand ca nici nu are vreo informatie legata de ecranizarea care se pregatea. In seara premierei, la Hotelul Fairmont in care locuiau impreuna, cei doi s-au intalnit intamplator in ascensor. Dupa ce tentativa de a se ignora reciproc nu a reusit, in amintirea relatiei cu parintele sau Orson Welles l-a invitat pe Hearst la spectacol, acesta refuzand oferta tocmai cand se pregatea sa coboare din lift la etajul sau. Ironic, si doar pentru sine Welles a comentat suficient de tare pentru urechile interlocutorului sau: "Charles Foster Kane would have accepted."
-cadrul in care Welles distruge mobilierul din camera Susanei (la aflarea vestii ca aceasta la parasit) a fost turnata dintro singura preluare, reusita fiind una peste asteptari. Cand motorul s-a oprit, cu mainile insangerate Orson i-a intrebat din priviri pe ceilalti cum a iesit, iar ei erau muti de admiratie. Intr-un tarziu a rupt tacerea cu vorbele: "I really felt it."
-inceputul narativului, cu aparatul de filmat apropindu-se de punctul de start al relatarii, depanand o poveste pregatitoare prin incarcatura imaginilor ce se succed pe ecran; ca si lipsa genericului de debut (pentru prima data) a fost intens si abuziv utilizat ulterior in cinema. Metoda, devenita deja cliseu agasant, a generat si varianta ironica (high anxiety- mel brooks 1977) ea insasi o mare reusita (dpdv tehnic).
- toate negativele originale ale productiei au fost distruse intr-un incendiu in anul 1970..

Acest topic a fost editat de The Dude: 12 Apr 2014, 09:38 AM

[The Dude]

Aceştia sunt The Spinal Tap
This Is Spinal Tap - Rob Reiner (1984)



Sta ascuns in ultimul vers al piesei “too old to rock and roll, too young to die” (Jethro Tull) un minunat mesaj si o importanta concluzie: No, you're never too old to Rock'n'Roll if you're too young to die. caci, intr-adevar, nu esti niciodata prea batran pentru rock….





Ne tot plangem pe la colturi (ca babele tineretilor noastre) ca generatia pc-net-ului ar fi una apocaliptica, rupta cu totul din traiectul ascendent al civilizatiei umane; ca prapastia dintre grupele de varsta s-ar fi largit si adancit dincolo de orice precedent, estimare, ori anticipare; ca tinerii de azi sunt mai introvertiti, mai violenti, mai autodestructivi si mai inculti ca niciodata..ca nu mai citesc, nu mai merg la teatru si ca au uitat de salile de expozitie, de concerte simfonice si de opera/opereta.

Cu toate astea ei n-au facut mai nimic in apararea drepturilor lor; n-au dus protestul pana la limita lui platibila in sacrificii de vieti; n-au inventat nimic ca LSD-ul, extasy-ul, n-au facut apologia cocainei, canabisului, a morfinei, mescalinei ori heroinei; n-au refuzat si nici respins in masa valorile umanitatii, educatia institutionalizata, ori cultura traditionala ; n-au experimentat niciodata reintoarcerea la natura, la esenta si la spirit, testand "pe viu" functionarea lor asa cum a facut asta miscarea hippy, de pilda....

Am fost mult mai rai pentru predecesorii nostrii decat ar putea vreodata fii cei de acum pentru noi

Insa pe masura ce generatia mea trantea ferm si cu zgomot tot felul de usi, mici portite se deschideau de la sine pretutindeni si ele erau singurele cai de evacuare..Oricine urma drumul trebuia sa le strabata...

Intocmai ca unui copac matur caruia inaintea primaverii ii sunt taiate toate crengile pentru a ii se forta primenirea, printr-o renastere mai viguroasa si mai puternica, am crescut negand si combatand, pentru a putea sfarsi acceptand si intelegand.



Cultura rock&roll ?...Sincer ?? Nu stiu cum functioneaza, insa oricum ar face asta, eficienta ei s-a dovedit in timp, una notorie.

....educatia scolastica care m-a pregatit pentru valorile poeziei a trecut pe langa mine mecanic si fara niciun efect....a trebuit sa apara folkul ca sa o pot pricepe… a fost nevoie de un Bob Dylan care sa mi-l prezinte pe Dylan Marlais Thomas, iar prin el sa ii cunosc pe William Butler Yeats, William Wordswort, Robert Burns, William Blake, George Gordon Byron, John Keats, Percy Shelly, Emily Dickinson, Walt Whitman…

Fiindca a trebuit sa ascult Emerson Lake & Palmer ca sa ma pot indrepta spre Aaron Copland, Mussorgsky, Ravel, Bach, Bernstein; a fost necesar un Rick Wakeman, ca sa ma intorc la Edvard Grieg si un Renaissance (si de rockul simfonic) ca sa pot pasi pragul salilor de concerte..in fine, am avut nevoie de un John McLaughlin convingator, care sa-mi spuna despre Igor Fyodorovich Stravinsky.



Ma ganeam sa afirm ca acest film este o pardoie...insa nu as fi fost pe deplin impacat...caci e mult mai mult decat atat..E achitarea unei datorii de onoare, platita regeste, chiar daca printre mijloacele rambursarii ironia si satira sunt mereu prezente.

La data aparitiei lui nu exista un grup rock Spinal Tap, iar productia despre care va vorbesc azi nu este un rockumentar. E un film artistic, in care actorii utilizati sunt si muzicieni rock. Atat.



Totul a inceput printr-o gluma a regizorului Rob Reiner dintr-un show televizat in care, incercand sa ia peste picior tendintele extreme ale fenomenului rock el inventeaza o trupa de succes pe care o pune sa maimutareasca star-simbolurile momentului pe micile ecrane. Cum priza la public a fost una neasteptata, iar Reiner tocmai ce absolvise facultatea de regie de la UCLA, ideea transpunerii pe pelicula a venit natural si nu a surprins pe nimeni.

Ce a surprins pe toata lumea, dar pe Rob Reiner in primul rand, e ca scenariul refuza sa se scrie asa cum a fost gandit... Toate sketchurile planificate se razvrateau in fata camerei transformandu-se in teme serioase, iar personalitatie luate in tarbaca capatau un contur idolatric inca si mai precis decat detineau deja. Insusi echipa de actori se cristaliza intr-o constinta de sine ce avea curand sa nasca de adevaratelea band-ul imaginat, caci pana la urma coloana sonora a productiei a devenit primul album al proaspatului grup heavy metal Spinal Tap.

Inca si mai uimitor e felul in care acest grup si-a capatat meteoric o audienta numeroasa...pe masura. Fanii in carne si oase, au realizat in numele trupei o discografie anterioara fictiva, un trecut inexistent, si un ciclu de turnee (intre 2000-2007) ce nu au avut niciodata loc.

Multe dintre evenimentele imaginate sunt pline de picanterii, iar altele celebrate periodic...comunitatea Spinal Tap, raspunzand astfel in aceiasi maniera proiectului, insa fara a neglija substratul elogios de plan secund al peliculei care i-a lansat.

Asta pentru ca in subsidiar filmul asta este un imn dedicat starii de spirit care s-a numit rock&roll. Ceea ce pe ecran apare ca unul dintre sutele de documentare ce isi propun sa reconstituie viata unei formatii de muzicieni, este in fapt o imensa fresca a intregului fenomen, ce a necesitat probabil multe ore de studiu, si un munte de ingeniozitate pentru criptarea materialului intr-o singura poveste.



Cand Nigel freaca corzile unei viori de cele ale chitarii sale, atitudinea caricaturizeaza practica lui Jimmy Page de a canta la chitara (in concerte) utilizand un arcus ; multe din cuvintele, stereotipiile si gesturile lui Nigel atunci cand isi prezinta colectia de chitari sunt ale lui Les Paul ; Derek cantand cu o singura mana la bas, in timp ce cu cealalta agita publicul inseamna o imitatie dupa Steve Dawson de la Saxon, iar introducerea unuia dintre concerte repeta modul in care Venom facea lucrul asta. Show-ul debutand cu un calugar narator reia prezentarea de scena Iron Maiden 666, episodul Stonehenge o parodie clara la un efect butaforic utilizat in spectacolele solo de Toni Iommi si mai tarziu de Black Sabbath; scandalul copertei albumului "Smell the Glove" este si el real si i s-a petrecut grupului Whitesnake la lansarea LP-ului "Lovehunter"(1979); numarul mare de tobosari pe care Spinal Tap i-a tot schimbat in timp (32 dupa una din replici) ca si modul in care acestia au disparut misterios, ori au decedat dramatic, face trimitere la o diversitate de muzicieni: moarte prin exces de alcool (Kiss Moon – The Who, Jon Bonham – Led Zeppelin, Bon Scott AC/DC,) prin inec in propria voma (Jimi Hendrix) ; prin combustie spontana..??..Niciunul, insa aici metafora vizeaza trairile excesive ale bateristilor care chiar ard pe scena daruind tot ce pot (Ginger Baker, Carl Palmer, Cozy Powell, Bill Bruford, Carmine Appice, Neil Peart, Terry Bozzio,etc).


In 82 de minute aluziile curg in fiecare secunda de proiectie ; ne regasim pe rand cu twisted sister, alice cooper, sepultura, capability brown (scena in care in primul plan sunt trei chitari bas), anthem, motley crue, rush…you name it



Fara doar si poate una dintre cele mai haioase din film, secventa in care Nigel ii prezinta lui Bob celebrul amplificator Marshall unic pentru cele 11 pozitii ale potentiometrului de volum, ceea ce in acceptuinea rockerului este echivalent cu cel mai puternic echipament de gen, e si ea o ironie la cursa dotarilor, o actiune in care toate grupurile vremii erau angajate, publicul facand si aici o diferenta categorica si cotand in aceleasi unitati talentul cu numarul de watii, ori cel al tirurilor necesare organizarii unui concert. Cand Bob Reiner ii atrage atentia lui Nigel ca poate exista o statie mai mica, cu doar zece pozitii, dar cu un volum dublu, replica e dezarmanta : well these one go up to eleven.

Iarasi pamfletul coboara elegant si asupra obiceiurilor in care starurile formuleaza pretentii bizare cu ocazia fiecarui turneu. Sigur, ele tin cel mai mult de publicitate, insa vedetele chiar cred ca li se cuvin anumite privilegii, si ca au nevoie de un tratament special...scena e savuroasa..

Trupa Spinal Tap are azi o discografie de calitate modesta alcatuita din 3 albume de studio si 6 discuri single. Discografia fictiva, mult mai elaborata si mai generoasa, numara 12 albume de studio, 2 live, 2 compilatii si 19 singles (dupa parerea mea "Bent for the Rent"-1976; si "Nerve Damage"-1971; fiind cele mai reusite)



Du-te sa vezi filmul artistic This Is Spinal Tap ..iar apoi in serile cand cauti ceva care sa iti umple timpul, fa auditia discurilor din lista imaginata...ai sa gasesti acolo inestimabile aranjamente si spectaculoase solouri, impresionante si neasemuite versuri.....




Picanterii:
-In semn de pretuire si respect pentru Spinal Tap, acesta este singurul film de pe site-ul IMDb care poate fi cotat pe o scara de la 1 la….11. Toate celelalte productii putand acumula maxim 10 puncte.
-Marea majoritate a muzicienilor de marca au avut reactii neasteptate la vizionarea peliculei. Ozzy Osbourne a crezut ca e un rockumentar adevarat, Alice Cooper a comentat lipsa de inspiratie a prezentei scenice, Steve Dawson si-a apreciat imitatia, David Evans a plans…De ras, nu a ras nimeni
-Cele mai multe dialoguri s-au purtat liber, in afara scriptului
-Rob Reiner a afirmat ca numele personajului jucat de el, reporterul Marty DiBergi, este un omagiu adus deopotriva lui Martin Scorsese (Marty), Brian De Palma (Di), Steven Spielberg (Berg) si Federico Fellini sau Michelangelo Antonioni.

Acest topic a fost editat de The Dude: 14 Apr 2014, 07:01 PM

[The Dude]

Isus din Montreal
"Jésus de Montréal" - Denys Arcand (1989)


Am crezut prima data ca filmul asta reia pe ecran tema sacrificiului cuantificabil (platibil) pentru a schimba ceva care a ostenit, care nu mai e in decor, ceva desuet; utilizand perspectiva noua a unor simboluri clasice. Dar e el asa ceva ??

E el despre povestea unei tociri…??

Zice el doar despre cei 30 de ani in care Majestic Basilica Monreal (Oratoire Saint-Joseph du Mont-Royal) repeta fara abatere acelasi Passion Play invechit, devenit banal si rutina ? [...aaa...Passion Play (Easter Play) adica acea mizanscena, traditionala bisericii catolice, ce reitereaza arestarea, patimile, judecata si supliciul prin crucificare a lui Isus Christos, pentru turisti si enoriasi deopotriva.]

E el despre dogme in dogme, automatisme, reactii tipice, clisee, gesturi repetative, inertie, conformism, cadenta, reguli, norme, obiceiuri, obligatii si indatoriri.. Despre continuitate si conservatorism…Sau poate ca, una peste alta, speculeaza uzura relationala dintre oameni si oameni, dintre oameni si divinitate; impasul creat de ea si despre cum ar putea fi el depasit…??



Nope. Jésus de Montréal are desigur pareri personale despre toate astea, dar mai mult decat orice: el ramane tot Passion Play-ul ala tocit si epuizat in parabole, chiar daca redecorat, reincarcat semantic si preluat din alte unghiuri, ori asezat in alte lumini.


************

O mana de actori tineri, lunad de buna invitatia unui preot curator, asta sunt chemati sa faca: versiunea actualizata, revizuita si adaugita, a spectacolului eveniment prilejuit de sarbatoarea pascala.



Inventivitatea protagonistilor (de zile mari) ii ajuta decisiv sa reuseasca un spectacol inedit, de mare finete, apreciat cum se cuvine de cei din breasla, de cunoscatori, dar rejectat cu dezgust si repulsie de angajatori. Se isca un mic scandal. De aici plotul intra pe taramul metaforei.

Daniel actorul care il interpreteaza pe Isus incepe sa isi descopere tot felul de similitudini cu personajul sau, iar intreaga trupa, urmandu-i exemplul, se identifica pe rand cu rolurile interpretate, intrand adanc in pielea lor.



Filmul se umple cu transpuneri din noul testament care, impreuna cu tenacitatea echipei (tot mai sudata) de a sustine dramatizarea impotriva tuturor celor care incearca sa o impiedice, ne ajuta sa pricepem ca Denys Arcand (Le déclin de l'empire américain, Love and Human Remains, Les invasions barbares) nu a vizat aici dezbaterea de tip religios, ci una care citeaza in boxa acuzarii insusi teatrul .



Da…asta e: e despre scena si depsre arta…E un adevarat elogiu/pledoarie pentru ele.

Si surprinde in cel mai placut mod, felul cum pelicula se descurca atat de lejer printre obstacolele de mare calibru pe care singura si le-a ridicat in cale, semanand prin fluiditate, cu un râu ce taie canionul fara tambalau inspumat, cascade ori vartejuri ametitoare, ci curgand calm, constant si egal.



In final, la o alta scara si in alt registru, reprezentatia interzisa are totusi loc, iar Daniel, Isus din Monreal, sufera pe cruce un accident fatal. Cum trauma provocata il trece mai intai printr-o moarte clinica, si cum el nu are apartinatori, colegii intrebati de medici isi dau acceptul (in acordul cu spiritul celui disparut) pentru ca principalele organe ce pot fi transplantate sa ii fie prelevate si transmise imediat tutror donatarilor aflati in stare critica de asteptare …

In felul asta, daruind, prin fiecare dintre cei ajutati, Isus din Monreal reinvie din mortii....superb, anonim, concret, plauzibil.....cu moartea pre moarte calcand...



Intrebarea pe care cei mai multi si-au pus-o dupa vizionarea productiei e cam aceiasi: ce s-ar intampla daca Isus ar cobora azi printre noi.. ???

raspunsul filmului: probabil ca acelasi lucru, cu mici upgradari de nuanta !;
raspunsul meu: cred ca sacrificiul mantuitorului s-ar adapta pana la cotele unui un misionariat elaborat, subtil; in ceva mai eficient, mai putin violent, grotesc, ori dramatic !



.....raspunsul tau ??



Du-te sa vezi Jesus of Montreal mai intai …





Picanterii:
-Denys Arcand a imaginat acest scenariu in urma asocierii intamplatoare a doua articole din acelasi ziar; dezbaterea privind cedarea de organe si scandalul petrecut intre mimii (statuile vivante) din fata unei catedrale. Era cu mai multi ani inainte sa devina regizor.
- contrar pozitiei alocate in narativ, care este una eminamente ostila creativitatii actoricesti, filmul acesta a fost foarte bine primit de clericii si de institutiile crestine din Canada; aluzia potrivit careia primul spital (patronat catolic), caruia probabil i se imputa lipsa de interes si cauzele mortii, fiind ignorata de biserica.
- pentru cele mai multe dintre scenele ce se doreau inregistrate in interiorul unui spatiu de cult, solicitarile echipei de filmare au fost refuzate, fara a fi insotite de explicatii ale oficialilor responsabili.
- informatiile istorice prezentate ca "de ultima ora" nu sunt speculatii publicitare si nici nu tin de imperative ale spectaculosului, ci au la baza studiii publicate in '85-'88 de catre personal de specialitate (istorici) ce a avut acces (limitat) la bibliotecile Vaticanului.

Acest topic a fost editat de The Dude: 17 Apr 2014, 08:09 AM

[The Dude]

Jesus Christ Superstar
Norman Jewison (1973)


Iti trebuie curaj, inspiratie, o deplina eliberare (traditii si superstitie) pentru a il putea vedea pe Isus Cristos ca pe un produs mediatic, insa daca reusesti desprinderea, atunci imaginea e una completa, veridica, credibila si definitorie.

Nicio alta nu ar putea sa acopere mai bine diversitatea personajului; pentru ca, sa admitem onest, nu suntem obiectivi atunci cand il evaluam pe Isus, si nici nu vrem sa il percepem diferit fata de ceea ce ni s-a spus ca ar fi.

Ne e teama pentru idolii nostrii si ii simtim vulnerabili cand vine vorba sa ne punem intrebari in legatura cu ei, iar adevarul e ca aura de misticism si veneratie nu se impaca deloc nici cu explicativul, nici cu analiza; dar daca am gasi puterea unei abordari degajate de implanturile educationale, sau ereditare, probabil ca luciditatea, ne-ar conduce inevitabil catre o asemenea concluzie.



Anteanuntat de Ioan Botezatorul si de proroci, aflat pe ordinea de zi a sinodului cu mult inainte ca acesta sa il aiba in fata; in atentia curtii si serviciilor secrete a lui Irod, monitorizat atent de seful garnizoanei de ocupatie Pilat, dar si pe buzele tuturor locuitorilor Ierusalemului, Isus Cristos este primul rod al culturii media, ce tocmai capata contur si forma, chiar in jurul sau.



A doua opera rock de inspiratie biblica a cuplului de cant-autori, format din pustanii: Andrew Lloyd Webber (muzica, la 21 de ani) si Tim Rice (textul, la 25 de ani) ne anunta raspicat inca din titlu (dar si din primele cadre) totul despre demers: vom vedea o interpretare anacronica si obiectiva a ultimei saptamani din viata lui Isus, asa cum probabil s-ar fi vazut ea prin ochii apostolului Iuda, de o maniera lipsita de inhibitii si neinfluentata de dogme.




Asa se face ca filmul asta e in primul rand adus si asezat in mediul celor carora le este adresat, adica niste tineri, mai exact o comunitate hippy, hotarata sa experimenteze un passion play, nu pentru un public de care sa stie, ci pentru propria constiinta. Un grup care incearca, pe pielea lui, sa afle cum, dar mai ales ce a fost atunci.





Transpunerea succinta, cu decoruri si costume putine, menite doar sa sugereze o realitate (care oricum nu era prea complicata), lasa mult loc in atentia publicului pentru afirmarea muzicii si a mesajului scris (vorbit/cantat). Spatiile largi, in care subiectii apar la scara redusa, cateva gaselnite pline de sharm (de ex. schelele pe care sunt asezati preoti, ce semnifica raporturile ierarhice dintre ei, dar si faptul ca toti se afla undeva deasupra restului); coregrafia atletica, inovativa si cu dansatori ce pun osul la treaba, insa mai ales magia preluarilor de imagine, care in ciuda saraciei de culoare a locatiei, reuseste sa compenseze lipsurile, utilizand frecvent obiective si filtre ce nu deformeaza cadrul si asigura o permanenta adancime de camp. Douglas Solocombe (cinema) este omul din umbra cu multe merite in succesul acestui film.





Pe timpul uverturi un bus truck (masina simbol a celor cu flori prinse intr-un parul prea prea lung si deloc ingrijit), ne este aratata descarcand putinele butaforii: casti metalice nichelate, pistoale mitraliera nemtesti, cateva sulite…Fiecare alege ce ii pare potrivit, scena in care unul dintre cei multi primeste mantia saracacioasa a lui Isus (fiind astfel investit simbolic cu rolul sau) suprapusa peste tema principala a coloanei sonore si filmata in racursi si contre-jour e o geniala realizare regizorala.




Suntem apoi introdusi in epoca, si in plot, de aria lui Iuda, care mai mult decat preambulul, are deja o pozitie ferma in chestiune, una plina de contradictii. Tot lui ii apartine si ultma interventie cantata a productiei (hitul Superstar), acolo unde, circular totul este reluat, de data asta intrebarile continand in ele si raspunsurile lor.



In parcursul intermediar insa evenimentele cunoascute de toata lumea, sunt privite dintr-o perspectiva inedita, si ne sunt prezentate ca succesiune a unei derulari stiristice, prin buletine informative, de aducere la zi, si reportaje de moment realizate « la fata locului » (Yellow journalism)

Tot mai insistent Isus apare ca un tip impus prin prima pagina a unui tabloid, indoiala fata de calitatile lui (mesianica si divina) decurgand si din acest mod de popularizare. De aceea, cand ajunge in fata lui Irod (arestat si incatusat) concluzia regelui Iudeei, care nu izbuteste sa asocieze chipul din fata sa cu legenda ce il insoteste, e chiar asta: nu esti vreun Dumnezeu, nu esti decat un zvon si atat.




Traumatizat si martirizat, primul superstar din istorie devine constient de statutul sau cand totul e deja pierdut. Nu i se poate acomoda, caci nu il intelege decat partial, sau poate deloc. In opozitie, Iuda pricepe exact si din prima clipa idolatria, anticipand mai ales neajunsurile, riscurile si pericolele la care se expune cel ajuns in centrul atentiei, dar nu-i in stare de mai mult. Istetimea lui se opreste aici, caci solutia aleasa, in numele celorlalti, este disproportionata, gresita si daunatoare. O constientizeaza tardiv iar remuscarile care il cuprind (simbolizate ingenios si surprinzator pe ecran prin imaginea a cinci tancuri de gabarit care il urmaresc prin desert) sunt uriase si atat de profunde incat il conduc la sinucidere.



Pentru publicul generatiei sale (prima reprezentatie a avut loc pe o scena din Broadway in 1971) spectacolul fusese acordat si pe o importanta frecventa informationala, caci prea ocupati cu protestele de tot felul si din cale afara de patrunsi cu preocupari sociale imediate, adolescentii acelor vremuri (ca si cei dintotdeauna) aveau o pregatire sumara si motivatii superficiale, incapabile sa intre intr-o stare de agregare coerenta, solida ori solid argumentata; la asta mai adaugandu-se ostilitatea naturala si reflexa impotriva a tot ce tine de instructie si invatamant.



Ca o concluzie linistitoare si confortabila ne este furnizata si parerea evanghelica, ce spala pacatele inlaturand orice vina: totul a fost ticluit din timp si nimic nu se putea intampla altfel cum (un proiect divin). Miscarea a esuat fiindca a fost generata numai cat era necesar sa il aduca in arest pe Isus, Iuda n-a facut nimic de capul lui ci a indeplinit o formalitate fara de care mitul nu putea avansa; Isus a fost sacrificat pentru ca asta era menirea sa: sa fie doar o pilda umanitatii si umanitarismului. Caz inchis.






Tinerii, de data asta cu amaraciunea esecului intiparita pe chip, se reintorc la bus truck-ul care i-a adus (dintre ei lipseste cel care a primit rolul principal) si parasesc asa cum au venit locul experimentului....

Structurat empatic dupa schema clasica a unui Passion Play filmul se termina aici si asa....In adancul sufletului insa, acolo unde a reusit sa se strecoare tiptil si sa ocupe un loc destul de bun, distingem acum o nota generala care transcede si narativul, si simbolul, si religia, si semnificatiile..

Tine de credinta crestina, si de mesajul celui mai important restaurator al valorilor ei (atat de grav compromise de evul mediu): nu conteaza cine a fost, si nici macar nu conteaza daca a existat sau nu…intreaga omenire are nevoie de un sistem moral de referinta echitabil, generos si capabil sa ne poarte inainte, iar alternativa propusa de Isus Cristos s-a dovedit in timp uitila, valoroasa si eficienta…Toma d’Aquino





Du-te sa vezi opera rock Jesus Christ Superstar, povestea spusa altfel a unui sacrificiu de care poate ca nici n-ai stiut, dar care ti-a dorit tot timpul numai binele……




Picanterii:
-scena regtime de la curtea regelui Irod in care lui Isus i se pretinde sa faca minuni pentru a fi gratiat, este preluata si adaptata din proiectul altei opera rock a acelorasi autori, ce nu s-a mai realizat niciodata
-cadrele in care Isus Iscarioteanul este haituit de remuscari fiind alergat printre dunele de nisip de tancuri (israeliene) au fost filmate de Ted Neeley (Isus din film) care si-a facut astfel debutul de cameraman operator
- casa de discuri Decca Records, absenta pe piata muzicii la data inregistrarii primului album, a ajuns sa ocupe unul din primele cinci locuri numai pe seama acestui LP.
- peste 60 de muzicieni rock importanti momentului au participat la realizarea coloanei sonore a acestei opere rock fie interpretand partituri, fie arnajand orchestratii, ori imbunatatind compozitiile (printre ei Chris Spedding, John Gustafson, Mike Vickers, P.P. Arnold, membri formatiei Joe Cocker's Grease Band, Murray Head, Ian Gillan, si Yvonne Elliman ultimi trei fiind si interpreti in spectacolele de sala),
- Jesus Christ Superstar e socotita continuatoarea genului opera-rock urmand predecesaorelor: Tommy (Pete Townshend -The Who) si Hair (Galt MacDermont). Se joaca permanent de la lansare avand reprezentatii chiar si azi, in intreaga lume. La Bucuresti spectacolul a fost conceput in trei randuri, cea mai importanta punere in scena fiind cea a clasei UNATC – Adrian Pintea 2006 (ultima tentaiva 2012)
- in scena cinei cea de taina, toate personajele sunt asezate in cadru asa cum apar ele in celebrul tablou a lui Leonardo Da Vinci, mai putin unul: Peter (Paul Thomas). Nu este o greseala, nici vreun mesaj codat, ci doar o adaptare la diferentele dintre povestea luata in discutie de film si cea avuta in vedere de Leonardo.


Acest topic a fost editat de The Dude: 18 Apr 2014, 10:10 PM

[The Dude]

Scurta Istorie a Cinematografiei
- episodul 13,

Cea De A Saptea Arta

Nu e doar o ordine cronologica, si nu-i doar o ierarhie. Cinematografia este considerata a saptea arta deoarece reuseste sa le combine pe toate celelalte sase intr-un mod eficient, expresiv, in armonie si nu in ultimul rand atat original cat si inovator. Caci filmul propune o perceptie a lucrurilor si a evenimentelor din perspectiva unui povestitor obiectiv, sau prin evolutia aparent nemijlocita a personajelor, doua alternative ce permit spectatorului o identificare infinit mai ampla si mai cuprinzatoare cu ceea ce se intampla pe ecran. Nici cartea bine scrisa, nici tabloul plin de culoare si inspiratie….nici suita interpretata melodic pe multe voci, ori instrumente, nici dansul, nici dramatizarea…niciuna dintre celelalte surori nu vor putea vreodata sa concureze cu ceea ce toate celelalte pot reusi impreuna.

Suntem mereu tentati sa minimalizam rolul filmului atunci cand il cantarim comparativ cu alte forme ale manifestarilor spirituale, uitand ca de fapt el se afla abia la inceput…Ca cei 120 de ani pe care tocmai ce ii va implini curand, nu vor putea suplini usor veacurile de evolutie parcurse deja de contracandidatele lui.

Refuzam sa vedem ca literatura abia se mai zvarcoleste intr-un dezinteres generalizat…ca salile de expozitii au ramas doar in atentia unei minoritati ce le privesc in cu totul alt fel decat cel al interesului pentru frumos, ca salile de spectacol, de teatru, concert simfonic, opera, opereta au doar un singur public: cel implicat in realizarea lor.

O scurta analiza retrospectiva ne arata chiar ca cinematograful a capatat o identitate proprie relativ tarziu, dupa anii ’40 cand in urma razboiului si a stabilirii unei infrastructuri solide, el dobandeste resursele si minima maturitate necesare acelei afirmari capabile sa polarizeaza fulgerator interesul colectiv. Sunt intamplari fara vreun precedent, iar noi suntem cumva contemporani acestei nasteri.

Nu iti spun sa renunti la carti, nu zic sa nu mai mergi la spectacol si nici macar nu sugerez sa uiti de expozitii…afirm doar ca cinemaul trebuie sa primeasca mai mult de la tine.

Traieste in ritmul timpului tau…..




va urma...