Du-te Si Vezi..., [Cronica de film a lui The Dude] Optiuni

[Mihai]

Va invit sa ne delectam impreuna cu scurte (sau complexe) comentarii ale lui The Dude referitoare la filmele pe care le-a vazut.

[The Dude]

Yooooouuupyyyyyy !!!!


Sambata noaptea televiziunea romana, canalul Cultural a programat filmul: "Krustaliov, My Car!" (in original "Khrustalev, mashinu!").
Produs in anul 1998, sub bagheta remarcabilului Alexei Gherman (autorul peliculei devastatoare "My Friend Ivan Lapshin" socotite de critica mondiala ca unul dintre: "Ten Best Soviet Films of All Time"), dupa un scenariu semnat in egala masura de Svetlana Karmalita si ..Alexei Gherman.

Filmul, o coproductie franco/rusa prezinta una din obsesile regizorului: o drama din perioada stalinista cu un medic chirurg adulat, exilat si oarecum reabilitat. Povestea nu inseamna nimic. Scoala lui Tarkovsky si influentele acestuia sunt mai mult decat evidente. Personajele Stalin, Beria si cel din rolul principal, neurochirurgul si generalul Yuri Glinsky sunt puternic creionate prin doar cateva aduceri de condei.

Intr-o atmosfera de cosmar amplificata de alb/negrul peliculei, prin fata ochilor nostri intr-o intriga incerta trec mari personaje ale litaeraturi rusesti...Scenele violului generalului aflat in gulag si cea a morti lui Stalin sunt complet psihedelice cu un puternic efect emotional.

E un film pe care trebuie sa il vezi...Ii dau nota 9 pe o scara de la 1 la 10

[The Dude]

Intr-un an cu 13 luni
Rainer Werner Fassbinder - In einem Jahr mit 13 Monden(1978)

Ca luna plina are o influenta directa asupra marii si a femeii este un fapt deja dovedit, ciclul de 28 de zile fiind si cel care corespunde celei mai importante dintre mareele unei luni calendaristice. Mai stim ca unele operatiuni botanice (transfer rasaduri, altoiri, toaletari riscante, insamantari, etc.) au mult mai multe sanse de succes daca sunt realizate in ziua cu luna plina, ca vanatoarea si pescuitul se desfasoara altfel in aceasta perioada si, in fine, ca luna plina are un efect direct asupra unor anumite devieri de comportament; ca bolnavii mentali sunt mult mai agitati pe timpul ei, existand chiar si o categorie de „lunateci” ce au crize doar cu ocazia evenimentului.

Ar mai trebui spus si ca: pentru Eric Rohmer, ultimul dintre «ultimii reprezentatntii» ai noului val francez si unul dintre factorii activ influenti ai lui Rainer, luna plina mai e si motiv de insomnie/introspectie („Les Nuits de la pleine lune”- 1984).


***

Inca din generic Fassbinder ne pune la curent insa si cu un alt obicei astral important, ce pare sa se confirme la randul lui:

„Fiecare al şaptelea an este un an al lunii. Anumiţi oameni, a căror existenţă este influenţată în primul rând de emoţii, suferă de depresii profunde pe parcursul acestor ani. Fenomenul este valabil, dar într-o mai mică măsură, şi pentru acei ani care au 13 luni pline. Iar atunci când un an al lunii este şi unul cu 13 luni pline, pot rezulta catastrofe personale de neevitat. În secolul al XX-lea, există şase ani marcaţi de această constelaţie periculoasă. Unul din aceşti ani este 1978”


****

Dar nu despre luna e vorba in plot. Ea ofera doar o posibila explicatie pentru un impas ontologic ce se acutizeaza brusc si fatal si care, desi pare sa rasara de nicaieri, a fost mereu prezent.

Sa intelegi un asemenea film azi, nu-i deloc o treaba usoara.
Cele mai multe dintre temele aduse in discutie, socante si in mare actualitate la vremea facerii lui au devenit caduce, iar tehnicile de pionierat care l-au facut remarcat sunt deja rutina in industria cinematografica.

Chiar si asa, tragedia unui transexual aflat in pronuntata deriva existentiala, ce nu reuseste sa angajeze o comunicare adevarata cu niciunul din semenii la care cauta disperat ajutor, suprapusa pe imagini dure (unele grotesti, altele burlesti) intretinute de citate intregi din Schopenhauer si Goethe, ramane un experiment de impact pentru oricine si pentru oricand.

Dupa parerea mea nu avem de a face cu cel mai bun film a lui Fassbinder (sunt fan infocat si exigent a lui Rainer Werner Fassbinder). Daca nu as stii ca povestea asta trebuie privita si altfel, as fi chiar tentat sa afirm ca e unul dintre cele mai slabe. Insa in interiorul demersului, chiar la baza lui, sta ascunsa prin alegorie o puternica drama intima a autorului, care isi pierde in conditii similare celor din scenariu (suicid), cel mai bun prieten (si iubit) pe un anume Armin Meier.

******

Si moartea lui Meier si filmul se intampla (realizeaza) in acelasi an, la distanta de numai cateva luni ; iar daca mai remarcam ca Fassbinder face simultan imaginea, montajul, scenariul si regia..intelegem repede cat de personala e treaba, si cam ce insemna pentru cineva responsabil, datoria fata de un absent drag ce nu va mai reveni niciodata.

*****

De ce recomand acest film ? Pentru ca el este unul bine spus, intens obsesiv si surprinzator de educativ. Iti iese greu din cap, te urmareste multa vreme, iti reprima importante porniri si influenteaza inca si mai multe decizii.

E o traire. Incearca-o.... Incearca-l : Du-te sa il vezi !

*******

Ce ar mai fi de spus…?

Ahh...Desigur.. 2012 a fost un an cu 13 luni pline...si sa nu imi zica nimeni ca acel an a fost unul sarac in deceptii, ori drame...iar pentru unii : chiar: catastrofe personale de neevitat.

Si ca si cum nu ar fi indeajuns: 2013 e un an al lunii...






.....s-auzim numai de bine.......

Acest topic a fost editat de The Dude: 8 Jul 2013, 08:42 PM

[Promo Contextual]

[The Dude]

In Bruges
Martin McDonagh – In Bruges( 2008)



Maybe that's what hell is: the entire rest of eternity spent in fucking Bruges !

Fiat justiţia pereat mundus ! Zicerea ii este atribuita unui guvernator roman cu prilejul solutionarii unui caz mai putin obisnuit. In prima faza el condamna un inocent la moarte. Cand calaul se afla pe punctul de a executa sentinta, cineva din multime recunoaste crima si cuprins de cainta isi cere pedeapsa cuvenita. Cu totii se intorc la guvernator pentru reevaluarea judecatii, fapt ce se produce pe loc. Acum toti trei sunt condamnati la moarte : inocentul pentru ca impotriva lui a apucat sa fie emisa o sentinta capitala, calaul pentru ca nu a executat-o si in fine, vinovatul ?...Pentru vina sa !.

Ca sa risipeasca orice posibila critica ulterioara, guvernatorul adauga dupa citirea sentintei celebra sintagma devenita aforism: Sa se faca dreptate de ar fi sa piara intreaga lume !

*************

Primul film de succes al lui Martin McDonagh relateaza istoria unui hit job. Doi asasini, un debutant si un pensionar, trimisi de un angajator sa rezolve un caz in Bruges, cel mai bine pastrat oras medieval din Belgia si un fel de Venetie a nordului. Angajatorul insista pe langa cei doi in legatura cu extraordinara oportunitate de a cunoaste minunatia de oras si ca misiunea e un fel de cadou. Asezarea chiar e o bijuterie pentru cel atent la anatomia spatiilor (o vizita recenta ma obliga sa confirm ca aprecierea nu contine nicio exagerare) insa nu si in ochi de asasini platiti:

Ken: Coming up?
Ray: What's up there?
Ken: The view.
Ray: The view of what? The view of down here? I can see that down here.
Ken: Ray, you are about the worst tourist in the whole world.
Ray: Ken, I grew up in Dublin. I love Dublin. If I grew up on a farm, and was retarded, Bruges might impress me but I didn't, so it doesn't.

************

Lucrurile merg prost. Debutantul impusca accidental un copil, iar aceasta este o crima de neiertat. La aflarea incidentului angajatorul e consternat si cere represalii imediate: daca mie mi s-ar fi intamplat asa ceva, pai imi puneam pistolul in gura si apasam tragaciul imediat, chiar acolo explica el la telefon pe fondul vacarmului pe care il fac cei doi, trei, copii care i se zbenguie prin preajma. E multa indignare in atitudinea lui.

Pentru ca In Bruges este un film despre morala, iar morala nu e nicaieri mai ferma decat in mediul interlop. Aici cine greseste plateste imediat. Lumea interlopa e viciata in alta parte, nu in moralitatea relatiilor dintre cei care o compun.

In 108 minute de proiectie, defileaza pe ecran o adevarata conjugare a moralitatii. Avem morala rigida a angajatorului, una de tip etic, care comanda asasinului pensionar pedepsirea capitala a debutantului neandemanatic. Avem morala debutantului care isi intelege si asuma greseala, motiv pentru care este gata sa se sinucida; si mai avem si morala ingaduitoare a pensionarului, caruia maturitatea si experienta ii permit sa inteleaga ca totul nu a fost decat un accident nefericit ce, intr-o meserie ca asta, se poate atat de simplu intampla, ca exista alte valori..etc....

Mai avem si moralitatea, sub forma lipsei ei, a unui personaj conex, un pitic desfranat, actor intr-un film ce se toarna pe locul evenimentelor.

*********

Trei sferturi din naratiune suntem purtati prin accest labirint al diverselor forme de a pricepe moralitatea, dar mai ales de a te alinia la ea, pentru ca in final sa aflam ca in opinia lui McDonagh moralitatea ar fi numai una (asa cum probabil ca ea si este)...


********

Pana la un punct ecranizarea pare searbada si pretentioasa, insa sfarsitul povestii, absolut neasteptat si debordant, schimba totul.

Replica fundamentala a lui Harry: You've got to stick to your principles, rostita declamativ mai inainte de a isi trage un glont in cap, justifica tot ce s-a intamplat pana la ea si ridica filmul din groapa direct pe cel mai inalt pisc.

Asadar : Fiat justiţia pereat mundus...pentru ca pana la urma, in filmul asta cam toata lumea moare..iar dreptatea ?

........it’s justice served ? (Hamlet-n.a.) ....Daaaaa.....dreptatea este pe deplin satisfacuta.

Trebuie sa vezi acest film.

Maybe that's what hell is: the entire rest of eternity spent in fucking Bruges ! Conchide in final Ray, asasinul debutant, personajul lui Colin Farell, explicand plastic alegerea lui McDonagh pentru Venetia nordului ca loc al intamplarii….

Acest topic a fost editat de The Dude: 9 Jul 2013, 07:04 AM

[The Dude]

Du-te si vezi..
Elem Klimov - Idi i Smotri (1985)



"Razboaiele nu hotarasc cine are dreptate, ci doar cine ramane in viata.- Bertrand Russell"

Exista un animal in fiecare om. Suntem fara indoiala acele trestii ganditoare de care zicea Pascal..poate si pulberea de stele de care vorbea Marele Will, ori Carl Segan; insa mancam frecvent, respiram in ritm precis, mergem la toaleta zilnic, coopulam, facem tot ce putem pentru a ne ajuta aproapele, sau pentru a il ingenunchia, de fiecare data cand e nevoie de una, ori de cealalta.

Nici animalul, nici anima nu ne reprezinta insa in totul, ci doar o varianta combinativa dintre ele, aflata intr-o continua miscare.
Du-te si vezi, un film care si-a socat literalmente spectatorii, este o incercare de a explica aceasta perpetua lupta de acomodare dintre fiinta si trup, atunci cand ea e cel mai greu incercata : in conditii extreme ale unui razboi apocaliptic : ww2.

***********

In cinematograful rusesc, dar si in cel universal, Elem Klimov are marele merit al originalitati. Putini oameni il au in arta si inca si mai putini in cotidian. In Du-te si vezi, Klimov experimenteaza prin tehnici comune un procedeu nou care ii iese, pentru ca tot ce vedem si tot ce auzim se intampla prin filtrul sensibilitatii, sau mai exact senzorial, al persoanjului principal (excelente scenenele cand acesta isi pierde temporar auzul, iar coloana sonora amuteste, sau se estompeaza si ea pe aceiasi perioada de timp).

**********
Il cheama Florian si e un pusti silit sa traiasca o cumplita tragedie personala, pe fondul uneia grotesti, mondiale. Ce poate fi mai rau ?

Chipul de proaspat adolescent din debutul filmului, devenit imbatranit, emaciat si intunecat in ultimele cadre, creaza un contrast izbitor si este rezultatul trairilor majore pe care personajul trebuie sa le parcurga : maceluri, pierderea familiei (mama si doi ingerasi de surioare gemene), a inocentei si a increderii (o idila scurta in padure), noroaie (rusii au asociat intotdeauna mocirla razboiului), sange, torturi, violuri, bombardamente terifiante, incendieri de persoane, exercitii absurde de forta si autoritate...

**********

S-a spus despre aceasta monumetala fresca ca este cel mai important protest cinematografic formulat vreodata impotriva razboiului, iar eu impartasesc si parerile (aproape unanime) potrivit carora Du-te si vezi lasa cu mult in urma grozaviile din Apocalyipse Now, Full Metal Jacket, The Platoon, ori Saving Private Ryan, desi filmul e mult mai sarac in scene explicite.

**********

Klimov a lucrat la acesasta pelicula aproape cinci ani fara sa accepte niciun compromis intr-un cinema puternic sovietizat si in care interventiile oricarui politruc in scenariile de film, erau practici curente. De aceea, in Du-te si vezi, partizanii care lupta impotriva nazistilor nu sunt cu nimic mai buni, iar incriminata nu este armata germana (desi filmul exagereaza voit adevarul istoric privind atrocitatile acesteia) ci umanitatea insasi, pentru un grad al decaderi pe care n-ar fi trebuit sa il cunoasca, ori atinga.

**********

Ecranizarea se inchide emblematic cu imaginea lui Florian tragand intr-un portret a lui Hitler peste care sunt suprapuse proiectii ale acestuia din timpul ascensiunii la putere. La fiecare impuscatura: ba cate un discurs, ba vreo lozinca.. Simbolul e ca ar fi putut fi oprit in fiecare din aceste momente fara sa se ajunga pana la atrocitatile razboiului. Cand insa trebuie sa traga si in fotografia ce il reprezinta pe Hitler copil in bratele mamei sale...Florian nu o face...(semnificatia acestui gest va trebui sa o descoperiti singuri).

************

Du-te si vezi : Du-te si vezi...pentru ca e un film ce chiar trebuie vazut.

****

Elem Klimov….(cu doar doua alte filme de referinta – Agonya 1975 si No Trespassing 1964), ramane un regizor peste care s-a trecut mult prea usor.

********

PS Am utilizat in text denumirea sub care filmul a rulat in Romania la vremea lui, desi o traducere mai exacta ar fi Vino si vezi, asa cum au folosit si americanii.


PS’ Orice legatura intre titlul topicului de aici si numele acestui film este inevitabila, planuita si propusa inca de la publicarea lui.

Acest topic a fost editat de The Dude: 9 Jul 2013, 07:02 AM

[Felina]

Un deliciu sa the citesc. Multumesc.

[The Dude]

Eu iti multumesc...

Cronica va continua in aceiasi nota si stil..in limita timpului.
Am ales productii pe care le consider importante in economia oricarei culturi cinematografice, chiar daca ele nu sunt intotdeauna placute ori usor de urmarit

Lista este asadar o alegere personala si deci subiectiva.
Aproape peste tot am explicat motivele care m-au facut sa ma opresc la o ecranizare sau alta.

Sper sa ma pot pastra in atentia si in exigentele celor care vor urmari articolele de aici.


Cele mai multe dintre filmele de care spun se pot gasi la liber, in retea...

[The Dude]

Lumea Noua
Terrence Malick - The New World (2005)


"Mama..tu esti puterea mea…pentru ca eu nu am niciuna..……? "

...A fost socotita a doua mare poveste de iubire a tuturor timpurilor, iar daca William Shakespeare nu ar fi scris atat de bine, atunci cu siguranta ar fi ocupat locul intai. Caci spre deosebire de Romeo si Julieta, acolo unde lucrurile sunt relativ clare la nivelul relatiei de cuplu (doar mediul ramanand unul ostil), intre Pocahontas si John Smith dragostea e cu mult mai subtila, mai rafinata si mai aproape de natura ei. Nici nu stii de unde vine, pentru ca aici nu e vorba de apropierea dintre doi parteneri. Pocahontas e insasi iubirea, in forma ei cea mai pura...Una ce nu asteapta nimic in schimb, care se daruieste si devine mereu ; cu o evolutie proprie, liniara, independenta. Un romantism dus la apogeu, o sensibilitate supranaturala, o gingasie iesita din orice tipar...

****

"Come, spirit, help us sing the story of our land. You are our mother. You are our field of corn. We rise from out of the soul of you."

Unii comentatori si multi dintre exegeti au apreciat ca regizorul Terrence Malick (the thin red line, the three of life) este, mai mult decat orice altceva, un poet disimulat in om de cinema. Cum tema iubirii e una esentiala in poezie, in Lumea Noua, suntem din capul locului pe un taram sigur, pe calea cea buna si indrumati de calauza potrivita…

"Love. Shall we deny it when it visits us ? –
shall we not take what we are given. ?"

"Dragostea. Sa o respingem atunci cand ne viziteaza ?
Nu trebuie oare sa acceptam tot ceea ce ne e daruit ? "

********

E atat de bine facut filmul asta incat urmarindu-l parca nici nu asisti la un spectacol. Parca totul ti se intampla si tie, in timp real, ca unui personaj secundar caruia nu i s-a atribuit niciun rol si nicio replica, dar care apare in fiecare cadru al imaginii.

E un sentiment nemaincercat in fata ecranului....

********

Protagonistii sunt geniali. Imaginea feciorelnica a fetei de indian, cu toate trasaturile rasei sale, cu toate gesturile, cu toate atitudinile si reactiile ei directe si curate se instaleaza imediat si adanc in sistemul tau ..La fel chipul ferm al capitanului Smith, aventurier, confruntat cu o misiune dificila, intr-o lume de care nu stie mai nimic si in care regulile cunoscute nu prea functioneaza.

Evolutia lor, proiectata magistral pe fundalul asentimentului oscilant al peisajului paradisiac, devenit cand ostil, cand benefic, dominat de norme si valori schimbatoare (un mediu in continua miscare) confera ecranizarii dimeniuni empatice coplesitoare.

"Mother, why can I not feel as I should... must? Once false, I must not be again. Take out the thorn."

*****

Un alt univers...

Indienii nu au un sentiment al proprietatii bine conturat. Nici nu isi fac probleme din asta. Au insa intrebari si raspunsuri esentiale : "De ce are pamantul culori ? Cine esti, la ce visezi ? Suntem asemeni ierbii..!...Poate dragostea mintii ?- Can love lie? Cine esti tu, cel pe care il iubesc ?- Exista numai clipa ? Tot restul e ireal ?"

Dar mai ales, indienii au mai multe nume. A pronunta numele cuiva in prezenta detinatorului e un gest incarcat de diverse si complicate semnificatii in mai toate culturile. La indieni insa exista un adevarat cult al onomasticii. Ei au cate un nume pentru fiecare situatie majora. Indienii au si nume secrete pe care le pastreaza numai pentru cei apropiati intim lor, dupa cum poarta nume de zi cu zi, utilizabile de catre toti ceilalti.

Malick stabileste astfel o relatie speciala a spectatorului cu printesa indianca. Noi toti stim ca pe ea o cheama Pocahontas, insa in film acest nume nu e amintit nici macar o sigura data. Unicul apelativ pomenit este cel de Rebeca, nume primit tarziu, in urma botezului crestin. Suntem in intimitatea adanca a personajului prin faptul ca ii cunoastem numele magic ce nu se pronunta. Dar mai mult de atat, prin asta suntem facuti partasi la intreg dialogul tainic, de interior, al cuiva care descopera cu uimire lumea si caruia lumea ii este placuta..

..Si nu numai vocea din off, ci si intreaga incarcatura dramaturgica a constructiei narative si a decorurilor naturale contribuie la asta..si toate actiunile ei in care isi risca pozitia si viata pentru a scapa de la moarte un necunoscut caruia i se intampla o nedreptate, dar care salveaza simultan si constinta celor pregatiti sa il ucida; ori scapa de la infometare dusmanii poporului ei pentru ca asta i se pare o condamnare inumana, desi continua sa le fie potrivnica in drept...

Pentru 150 de minute suntem inauntrul lui Pocahontas iar ea e chiar dragostea. Pentru 150 de minute iubim la randul nostru prin ea, fundamental, profund, curat, pur, fara vreun scop, fara calcul si fara rest.

Sunt 150 de minute daruite de Malick unei anumite parti a sufletului nostru de care in general ne rusinam si pe care o tinem ascunsa atat de mult pe cat putem.

*********

Cum e cu dragostea nu multi stiu, iar pentru un asemenea public povestea ar putea fi banala. Contabiliceste, intr-o relatie unul iubeste iar celalalt se lasa iubit. John Smith (impecabil interpretat de Colin Farrell), are ambitii si aspiratii ce au putine in comun cu amorul. In fapt e preocupat doar de sine, de menirea sa. In chestiunea asta, singurul lucru de care convinge e ca, pentru o anumita perioada de timp, si el si Pocahontas au fost indragostiti de aceiasi persoana: de el. Cand lucrurile il sufoca, pleaca in expeditie sa descopere alte Indii, lasand in urma lui o iubita care il crede mort.

E ceva inedit pentru ea deznadejdea...insa nu ceva sfasietor, ci mai degraba induiosator: "ai plecat cu viata mea...ai ucis zeul din mine..curgeai prin mine ca un rau...voi fi ca un copac care creste in jurul ranilor sale... " Pocahontas primeste noua situatie cu aceiasi surprindere vie ce o anima ori de cate ori afla cate ceva nou despre viata.

"Does the sun see this? On the bed of fate, we lie. We can enter you. Question you. I mourn. I grieve. Take my hand, Father."

E o impacare cu sinele, nu una cu destinul. Dragostea printesei indiene este atat de veritabila....Vine din adanc si vibreaza in frecvente subliminale pe care Smith le receptioneaza din plin fara sa si le poata explica ori intelege pe de-antregul...

"There's something I know when I'm with you that I forget when I'm away."

....De aceea, cand sunt impreuna el aluneca intr-o stare evidenta de confuzie din care o singura data evadeaza intr-un moment de luciditate si onestitate.

"Don't trust me. You don't know who I am!"

Dar dragostea adevarata uita si iarta...Nici macar nu se supara.
Cat de frumos e acest schimb de replici prilejuit de revedere, intr-unul din momentele culminante ale filmului :

"Pocahontas :
-Te-ai gasit Indiile John ? Le vei gasi.
Smith :
-E posibil sa fi trecut pe langa ele... "

Pocahontas: Did you find your Indies, John? You shall.
Captain John Smith: (after a long reflective pause) I may have sailed past them.

Intrebarea ei e doar interogativa; nu retorica, nu insinuanta, nu acuzatoare, nu ironica..Raspunsul lui ? ...amar si constatativ.

***********

Sunt mai multe lumi noi in Lumea Noua de care ne spune Malick. E cea a colonistilor care patrund teritoriul plin de necunoscut al nativilor, cea a indienilor ce viziteaza albionul, cea a printesei ce trece din copilarie la adolescenta si maturitate ; o combinatie intre toate astea, produsul dintre ele, care inseamna inceputul a ceva ce va deveni America. In fine ultima, dar nu cea din urma: o lume a dragostei si a iubirii in care suntem indemnati sa credem inca si pe care suntem incurajati sa o mai asteptam.

******

O schema care sa defineasca universul miraculos a lui Malick e greu de structurat, dar scena Londrei vazuta prin ochii unui salbatic ajuta mult la asta....Filmul abunda aici in imagini de o zdrobitoare intensitate..ea vede un negru, un cersetor, o caruta..descopera un chip, apoi un suflet...gradinile Londrei..O alta realitate pe care un indian simte nevoia sa o pipaie pentru a se putea convinge de autenticitatea ei...E un joc al mainilor toata aceasta Lume Noua, pentru ca inca din debut Pocahontas mangaie aerul fiecarei intamplari...la inceput intr-o zburdalnicie copilareasca...apoi intr-un dans...o joaca…o incantatie…o invocatie..un ritual..Gesturi cu o lentoare ce trimit la sugestia ca ar exista si o alta desfasurare a actiunii…in alta parte…la pieptul mamei (spiritul tinutului) careia Pocahontas ii vorbeste in toate momentele cheie ale naratiunii :

"Mother, where do you live? In the sky? The clouds? The sea? Show me your face. Give me a sign. We rise... we rise. Afraid of myself. A god, he seems to me. What else is life but being near you? Do they suspect? Oh, to be given to you. You to me. I will be faithful to you. True. Two no more. One. One. I am... I am. "

"Dear Mother: You fill the land with your beauty."
"What voice is this that speaks within me...guides me towards the best?" Mother, what have I done? Love is unbound my limbs. This love is like pain. I am... I shall be...yours."

"Mother, now I know where you live."

************
....Nu stiu cum e la voi, dar la mine, ca sa nu imi fuga de sub picioare, pamanul pe care calc are nevoie de ingeri, de zane, de basm si de visare. Cand ma gandesc ca acest pamant a fost pasit si de cineva ca ea ma bucur ca am capatat insufletire....si ca inca o mai am...


Pocahontas...un vis de primavara...un murmur, o adiere..o soapta....

"She gently reminded me that all must die."


"Because she was a princess, may be a queen………?………."



Du-te sa vezi “Lumea Noua” a lui Malick…e tot aia veche, dar e atat de frumos si de profesionist re-aranjata ca arata mult mai bine ca una noua…

Acest topic a fost editat de The Dude: 9 Jul 2013, 04:59 PM

[The Dude]

Calauza
Andrei Tarkovsky - Stalker(1979)


"Andrei Tarkovsky it’s a miracle. For me it,s the greatest director ; the one who invented a new lange , true to the nature of film, as it captures life as a reflection, like as a dream" –Ingmar Bergman



Doua amanunte de culise trebuiesc cunoscute despre Calauza.

Faptul ca prima varianta a materialului filmat s-a distrus in ceea mai mare parte din cauza unui accident petrecut la developare, intamplare ce i-a oferit lui Tarkovsky prilejul de a reevalua unele abordari si de a imbunatatii calitatea altora la o a doua turnare.

Al doilea: ca pe perioada filmarilor starea de sanatate a regizorului s-a deteriorat foarte grav el suferind chiar si un infarct. Evenimentul e sesizabil de pe la jumatatea peliculei, una mult mai meditativa si mai profunda. Intr-o carte memorialistica recent publicata si la noi fratii Strugatki, care au participat egal la scrierea scenariului, vorbesc pe larg despre aceasta schimbare de atitudine a lui Tarkovsky pe care ei o considera benefica creatiei.

****


De felul lui Andrei Tarkovsky s-a apropiat de cinema prin scriitura. A conceput scenarii de film pe care apoi le-a vrut ecranizate. Insa Tarkovsky e si fotograf....Unul al dracului de bun, ce se revendica din partea romantica a fotografiei. Ca sa il intelegi mai bine ar trebui poate sa vezi inainte de toate filmul lui "Oglinda", o succesiune de flashbackuri autobiografice, care pentru cei mai multi critici se constituie intr-o monografie, iar pentru cei putini (cunoscatorii), intr-o inegalabila suita de replici ale unor celebre opere de arta din toate timpurile, asezate in succesiunea intamplarilor care i-au marcat copilaria..Toate astea la un loc amintind de subconstientul colectiv anuntat de Jung..

***************

Jung spune ca in mintea unui singur om stau cumulate, la un nivel al constientului inabordabil in mod direct, toate experientele trecute ale tuturor predecesorilor sai. Tarkovsky, utilizand metafora, asimileaza intamplarile tineretii sale timpurii altor intamplari petrecute asemanator si care au declansat reactii afective majore, in oameni exceptional echipati pentru a le comunica pe cale artistica la superlativ.

**********


Asta e in general modul in care opereaza Andrei Tarkovsky. Preia cele mai reprezentative imagini din intelectul colectiv (fondul comun al cunoasterii), le prelucreaza in stil propriu si apoi le reasambleaza dupa retetele unor povestiri confuze, fara un final precis, cu multe interpretari, dar coplesitor de empatice.

*********

Acum despre film.

Nuvela fratilor Strugatki ce sta la baza ecranizarii (intitulata "Picnic La Marginea Drumului") si care nu are multe in comun cu scenariul filmului, vorbeste despre o prezenta extraterestra care ar fi campat pentru cateva ore in mai multe locuri de pe Pamant pentru un scurt popas, dar care plecand lasa in urma neglijent (asa cum se intampla prea frecvent din pacate) resturi ale repaosului. Ceea ce ramane este misterios, supranatural si de neanteles pentru oameni...Ca atare, ei se grabesc sa inchida zonele si sa le supuna unor restrictii aspre de acces pana la o intelegere mai buna a evenimentelor. Subtextul este destul de transparent si de direct :Ce cred furnicile despre ce gasesc ele la marginea padurii, dupa consumarea unui picnic al oamenilor ??

sau mai pe sleau:

"imaginează-ți o pădure, un drum de țară, o poieniță. Mașinile merg pe un drum de țară și ajung în poieniță, un grup de tineri ies afară cu sticle, coșuri cu mâncare, radiouri și aparate foto. Ei aprind focul, întind corturile, ascultă muzică. Dimineața, a doua zi, pleacă. Animalele, pasările, insectele, care toată noaptea au privit cu groază la tot ce s-a petrecut, ies din ascunzătorile lor. Și ce văd? Ulei scurs pe pământ, benzină vărsată, vechi bujii și filtre de ulei stricate aruncate în jurul lor... Cârpe, becuri arse și un breloc în formă de maimuță lăsat în urmă... Și, bineînțeles, mizerie ca de obicei - cotoare de mere, ambalaje de bomboane, rămășițele focului de tabăra, cutii, sticle, batista cuiva, briceagul cuiva, ziare rupte, monede, flori veștejite din alte poienițe...”. Animalele nervoase din această analogie sunt oamenii care au privit de mai departe Vizita extratereștrilor, descoperind în Zonă elemente și anomalii care sunt obișnuite pentru cei care le-au aruncat, dar de neînțeles sau mortale pentru cei care le găsesc."

*****

Rupt cu totul din aceasta parabola, dar acceptand-o ca punct de start, Tarkovsky imagineaza zona ca un loc in care exista un centru ce poate asigura implinirea oricarei dorinte..Sigur, el are nevoie de explicarea facultatilor paranormale ale zonei (pe care o imprumuta din nuvela) si mai are nevoie de personaje puternice si credibile (foarte greu de gasit) care sa fie in cautarea indeplinirii unei dorinte fundamentale pe o cale de scurtatura. Nu intamplator ele sunt Scriitorul si Fizicianul.

Ca si cum toate astea nu ar fi suficiente, pentru a nu suprancarca demersul, Tarkovsky muta atentia pe un personaj de margine al povestirii, pe calauza, singurul care poate asigura legatura intre cei ce doresc si cel ce poate (centrul dorintelor in acest caz)..Pana la urma chiar scoate din asta un personaj extrem de bine conturat..ceci el este mai degraba un indrumator pe Drumul către inima Zonei, pe care numai cel curat îl poate identifica si urma.
Caci zona e periculoasa. S-a spus ca “agresivitatea Zonei nu ar fi decât un răspuns, o apărare a naturii (sau o retragere a lui Dumnezeu) din fața agresivității omului”


******

Nu stiu daca despre film s-au mai spus lucrurile pe care eu le zic si iarasi nu stiu daca ce am descoperit eu in el corespunde mesajului pe care Tarkovsky a vrut sa il transmita, dar stiu cu certitudine un lucru: ca acest film e relatat in cea mai mare parte de imagine, de inlantuirea unor cadre fotografic concepute (de mare incarcatura psihologica) si cu un efect devastator asupra celui care priveste..

Alternata alb/negru-color (tot ce e in afara zonei este alb negru sau sepia / tot ce se afla in zona e in culori vi) intareste acest efect, iar multitudinea cadrelor statice preluate in travelinguri de minute in sir, lasa spectatorul sa vada in film lucruri aflate dincolo de ecran; evenimente si trairi din adancul fiintei fiecaruia..E o abila si o sofisticata invitatie la introspectie, pana la urma.

***

De aceea Calauza nu este un film care poate fi privit oricand si oricum..
Pentru el e nevoie de o anumita stare si de o totala detasare.
Dar si de multa rabdare si atentie..




************

PS. Finalul filmului, care ar trebui sa fie o mare surpriza (ajunsi dupa multe peripetii in centru dorintelor - niciunul dintre protagonisti nu mai are vreuna) nu reuseste sa mai surprinda pe nimeni..Pentru ca epuizat de calatorie nici spectatorul nu mai crede in altceva decat in valoarea incercarii si in frumusetea ei...

PS.' Sigur ca si acest film, ca orisicare alta capodopera de altfel, isi face lucrarea lui in tine, te transforma si te modifica, te inalta si te elibereaza..Sfatul meu este sa privesti Calauza ca si cum ai rasfoi un album de reproduceri din pictura clasica si contemporana...cu aceiasi concentrare si cu egala atentie la ansamblu si detaliu.

PS.'' Atentie si la coloana sonora, tratata dupa acelasi tipar si care amesteca poeziile ce apartin lui Fiodor Tiutcev si Arseni Tarkovski (tatal regizorului, erou de razboi si invalid), intr-un magic overlay/melanj, cu muzica lui Ravel, Artemiev Eduard, Beethoven, in cel mai complementar mod posibil, imaginilor de pe ecran

Am zis.

Acest topic a fost editat de The Dude: 9 Jul 2013, 06:48 PM

[Erwin]

O mică corectură: "globul care împlinește dorințe" există în carte, nu l-a introdus Tarkovsky. A introdus bomba și tipul care voia să-l distrugă. În finalul cărții doar Redrick (călăuza) cere ceva explicit: "Fericire pentru toți, pe gratis, și hai să nu plece nimeni supărat." El este personajul principal/cheie în carte, cu el începe și se termină povestirea. Deși diferit, scenariul reproduce multe scene care apar în carte. Ceea ce se schimbă este mesajul transmis publicului. Mai bine zis mesajele, că sunt mai multe. E un film pe care îl recomand și cred că este unul dintre cele care trebuie văzute o dată în viață (cel puțin, eu l-am revăzut de vreo 3 ori).

[The Dude]

Dragul meu Erwin,

cateva mici corecturi la "corectura":

- "Picnic la marginea drumului" este o nuvela stintifico-fantastica care povesteste despre extraterestri, despre obiecte cu proprietati paranormale, despre un quest si despre o calauza isteata.
- "Stalker", este un film de autor, alegoric si metaforic, profund filozofic, in care un regizor de exceptie se foloseste de pretextul tematic al acelei nuvele pentru a transmite un mesaj complex, formulat in mai multe planuri.

sunt chestii diferite "care au putine lucruri in comun"

Pentru ca tot suntem la rusi:

"La Radio Erevan un ascultator intreaba:
- Este adevarat ca lui Misha Alexandrovici i s-a dat in dar o masina Volga ?
Radio Erevan raspunde:
- Da !..cu cateva observatii: In primul rand nu "i s-a dat" ci "i s-a furat", in al doilea:
nu e vorba de o masina Volga ci de o bicicleta Randunica si in al treilea rand: nu il cheama
Misha Alexandrovici, ci Alexey Piotorovici"

Acum, in cazul in care nu ai remarcat, aici este rubrica de critica de film a lui "The Dude", unde el recomanda argumentat productii cinematografice care l-au impresionat in mod deosebit. Daca ai si tu recomandari de facut, atunci ar fi bine sa iti deschizi propriul topic.
Asa ar fi de bun simt.

Sper sa nu mi-o iei in nume de rau, insa articolele mele de aici, la fel ca cele din reviste si ziare, nu sunt obiect de discutii directe.
Sunt puncte de vedere si trebuiesc luate ca atare..Gresite, sau nu.



PS "Tarkovsky imagineaza zona ca un loc in care exista un centru ce poate asigura implinirea oricarei dorinte.."..ca pe un loc, ca pe un spatiu, ca pe o locatie...nu ca pe un obiect !

Acest topic a fost editat de The Dude: 10 Jul 2013, 08:48 AM

[The Dude]

Zbor Deasupra Unui Cuib de Cuci
Milos Forman - One Flew over The Cuckoo's Nest (1975)



"Unul zboara’n stanga, altul zboara’n dreapta lui,
Altul zboara peste cuibul cucului.."


Cand vor sa fie rele, femeile fac asta in cel mai perfect mod. Nu e uitata nicio nuanta, niciun segment nu e neglijat, nicio atitudine, niciun gest, ncio tresarire, niciun rid, nicio cuta a pieli, grimasa ori componenta mimica, nicio imputare...Nimic. Fiecare fibra participa si chiar si fiecare celula.


Femeile pot fi rele cu toata fiinta lor.
Nimeni altcineva de pe planeta nu poate asta.

***

Desi rautatea femeiasca e mereu la fel ea vine sub multe forme, unele brute si directe, altele subtil si discret disimulate, toate atent elaborate, insinuante ori aluzive, cateva pe cale de consecinta, in fine, cele mai multe cu zambetul pe buze.

*****

Rautatea Sorei Sefe Ratched (majusculele se impun) are desigur cauze ce o pot justifica si chiar reactii care o onoreaza, insa ea este atat de autentica incat te intrebi daca nu cumva iadul are cu aceasta doamna un acord de colaborare redactat in termeni de perfecta egalitate.

De cealalta parte Randle Patrick McMurphy, un individ certat cu societatea, este superficial si inganfat, dar si bon viveur, baiat de gasca, smacher si zeflemist. In razboiul pe care il declanseaza din reflex cu Sora Ratched el vine de pe pozitii de amatorism, asa ca nicio clipa nu ne punem problema cine va invinge, ci doar cand si in ce fel.

******

Ba mai mult, sunt o gramada de marcare care sugereaza ca reactia lui McMurphy ar fi fost atent si subtil provocata, fiindca din prima clipa in care il intalneste Sora Ratched vede limpede prin el si nici nu tine ascuns asta.

McMurphy e un condamnat recidivist (tentativa de viol de aceasta data) care incearca sa fenteze detentia din puscarie prin regimul mult mai permisiv al unei institutii de boli mentale, iar ea se simte responsabila de fiecare dintre bolnavii sectiei in care a nimerit el. Nu poate tolera un intrus nedisimulat (pentru ca, aflam curand, ospiciul ascunde o smedenie de altii bine camuflati).

In partida care incepe ea joaca acasa, iar McMurphy in deplasare si chiar daca el reuseste sa capteze repede complicitatea mascata a publicului spectator, nu-i deajuns. Intr-un meci ca asta totul conteaza, de la decor, la arbitrii, recuzita si cronicari, iar Sora Ratched domina partida din toate directiile. Nici nu o intereseaza jocul, ci doar victoria. McMurphy insa evolueaza pentru public si pentru spectacol, asa ca infrangerea lui e frumoasa si superioara oricarei reusite anonime, ori lipsite de stralucire.

*******************

Despre asta e vorba..si povestea confruntarii ne e relatata (pe muteste) de un urias indian tacut, Seful Bromden, retard numai atat cat trebuie, ce are multe in comun cu McMurphy: spiritul liber al rasei sale, inadapatbilitatea la o realitate care ii pare sufocanta si opresiva, dorinta de a isi pastra nealterate atat ordinea interioara cat si valorile ei.

******

Momentul cheie al filmului il constituie pariul din sala de baie. McMurphy ii provoaca pe ceilalti pacienti sa liciteze pentru el, asigurandu-i ca este in stare sa smulga din amplasament un postament de beton ce contine un lavoar.

Nu are cum sa faca asta, intrucat obiectul e gigantic si masiv. Toata lumea stie ca el nu il va putea urni din loc, insa McMurphy are atata incredere in puterile lui si e atat de elocvent in discurs, incat isi convinge repede publicul ca lucrul e perfect posibil si realizabil. Chiar si atunci cand se propteste in el cu toate fortele si cand disproportia, ca si unda esecului, devin evidente; determinarea si hotararea gestului te fac sa crezi pentru cateva secunde ca el va reusi...o zana trece prin aer in momentul ala...Dar McMurphy nu reuseste...iese din incrancenare inca mai mic si complet epuizat, apoi trece cu capul in pamant pe langa toti ceilalti pe care pentru cateva secunde i-a facut sa creada in imposibil...Din pragul usii, in tacerea mormantala care s-a asternut peste uralele si ovatiile din timpul probei, se intoarce si le spune prietenilor lui : « ...Da eu macar am incercat...fir-ar sa fie : Am Incercat ! Macar atat, tot am facut »

Acest moment (plin cat intregul film) nu se inchide aici, ci abia in ultimele cadre, atunci cand indianul urias si tacut repeta incercarea...cu succes de aceasta data (unul lipsit de glorie).

***

Ce mai trebuie spus despre acesata remarcabila realizare, despre care un profesor de la UNATC (unul ce nu crede ca Nasul lui Coppola e cea mai buna ecranizare) afirma ori de cate ori are prilejul : « Daca n-as fi fost informat ca Nasul I e cel mai bun film facut vreodata, as crede sincer ca Zbor Deasupra Unui Cuib de Cuci este acea productie » :
- ca a luat cinci Oscaruri la principalele cinci categorii (Cel mai Bun Film, Actor, Actrita, Regizor, Scenariu), lucru care s-a mai intamplat doar de trei ori in istoria prestigiosului premiu.
- ca starneste o anumita reactie artistica de profondis in fiecare creator : cartea are frumusetea ei de necontestat, filmul pe a lui si mult diferita, iar un spectacol al teatrului national cu Florin Piersic in rolul lui McMurphy isi ia exceptionalitatea din cu totul alta parte..Nici nu sti care e cea mai frumoasa abordare.

****

Du-te sa vezi acest film marturie, cu cadre indraznete si travelinguri de mare efect ; cu un montaj flexibil, o poveste frumoasa si cu un joc actoricesc fara de repros pe toate palierele, pana la nivelul figuratiei.

Dar mai ales du-te sa o vezi pe Sora Ratched (Louise Fletcher) interpretand natural, dezimplicat si nepasional, raul...o femeie aflata in largul ei...



Acest topic a fost editat de The Dude: 10 Jul 2013, 07:26 PM

[The Dude]

"O lume nebuna, nebuna, nebuna, nebuna..."
Stanley Kramer - It's a Mad, Mad, Mad, Mad World(1963)


...caci ce altceva este aceasta lume decat o Divina Comedie ? Borges


Se implinesc anul acesta 100 de ani de la nasterea acestui superb “vizionar de constiinta a lumii”, regizorul si producatorul american Stanley Kramer.


*****

Ca lumea asta a luat-o razna inca de la inceputurile ei, nu ar trebui sa fie un mister pentru nimeni. Cica d’aia a fost necesar un potop (care n-a rezolvat nimic) si nevoia unui mantuitor (cu aceleasi rezultate).


***

Ca lumea asta a luat-o razna inca de la inceputurile ei, e asadar o certitudine cu care trebuie sa traim, insa Kramer, repetand in titlul filmului sau de patru ori cuvantul nebuna, vrea sa ne atraga atentia ca procesul e in continua si amplificata dezvoltare, amenintand sa devina unul periculos.


***

Autor al unor productii (serioase)*, extrem de bine facute, ce ridica mari probleme filozofice, sociale si psihologice, intre care Lanţul, Ultimul ţărm, Procesul maimuţelor, Procesul de la Nurenberg, Corabia nebunilor, Ghici cine vine la cină, Secretul din Santa Vittoria, Binecuvântaţi animalele şi copiii, Aurul negru din Oklahoma, Principiul Dominoului; Kramer surprinde pe toata lumea cu acest film burlesc, ce reuseste sa declanseze agrenajele ascunse ale hazului chiar si in cele mai sobre personaje (cum este cazul celui interpretat de Spencer Tracy a carui amaraciune perena din final e spulberata in aer de nostimada accidentala a unui gag clasic de vodevil).


********

Subiectul relateaza o intamplare ce opune mai multe persoane, ori grupuri de persoane, dornice sa intre in poesesia unei comori ascunse. El are atat de multe sicane, neprevazut, comic de situatie si spontaneitate, incat evenimentele induc automat un suspans de buna calitate pe care numai ilaritatea il mai poate concura.

*****

Razi la filmul asta in cascada si aproape la fiecare scena. Caci e o desfasurare contra cronometru, in care totul e permis si in care tipologia personajelor implicate acopera magistral intreaga gama a structurii societatii americane, dar si un set de motivatii adaptate celor mai exigente constiinte.


*****

Cand scriu cronica, pe care tocmai o citesti, sunt departe de casa, iar afara e o dimineata cenusie si geroasa de iarna ce nu promite nimic bun. In zile ca asta totul curge anevoios, iar deprimarea pandeste la fiecare colt. Cred ca scopul comediilor bine facute este sa ne abata in primul rand de la astfel de primejdii.

Intr-o asemenea zi...sau in oricare alta, atunci cand ai nevoie de un strop de veselie ca sa poti avansa, du-te sa vezi o comedie bine facuta, despre o lume, nebuna, nebuna, nebuna..pe care nu merita sa te superi, ci de care trebuie sa gasesti mereu puterea sa te amuzi ........copios...pan la plasele

Da domnule Kramer..nu-i nimic periculos in nebunia crescanda a acestei lumi ; taman in ea stau sarea si piperul...

****

Du-te sa vezi lumea asta si dintr-o perspectiva comica..Ai sa ai astfel imaginea ei completa !


*********

*Am pus termenul in paranteze intrucat in context sensul imi pare nepotrivit. Imi amintesc aici de o doamna, care trebuind sa astepte ceva si-a petrecut intervalul intr-o sala de cinema, vizionand “cel mai prost film facut vreodata”. Eu evit pe cat pot sintagma de « film prost ». Nu cred in filmul eminamente prost. Prefer in schimb sa vorbesc de filme care nu merita vazute, care nu sunt intelese, ori de inteles ; de filme cu care nu rezonam, ori de filme care nu ne plac. De filme proaste nu-mi place sa zic...Asta poate pentru ca utilizez altfel de (re)surse, unele care imi permit accesul in culisele scenei, acolo de unde lucrurile arata mereu diferit ?..Ori poate dintrun respect natural pentru o munca pe care o stiu epuizanta chiar si atunci cand nu reuseste sa obtina ceea ce si-a propus.

....Oricum, sfatul meu este : Atunci cand, dintrun astfel de motiv (neprevazut si accidental), te afli in situatia de a urmarii un film care nu iti place : uita de plot ! Urmareste in schimb critic: 1. jocul actorilor, nu replicile lor; 2. organizarea cadrelor, nu impresia atmosferei pe care ele o produc; 3. miscarea camerei, nu imaginile culese de ea: 4. felul in care se realizeaza eclarajul (in special la scenele de interior) si nu efectele lui; 5. coloana sonora, derularea ei armonica si coabitarea ei cu demersul artistic, nu nalucirile pe care ti le-ar putea produce descoperirea unei piese pe care ai iubit-o dar pe care nu ai mai ascultat-o de ceva vreme.

Cand urmaresti un film care nu reuseste sa te castige prin intregul lui, folosete aceasta ratare pentru a te educa cinematografic..pe sectiuni...

Acest topic a fost editat de The Dude: 11 Jul 2013, 08:36 AM

[The Dude]

Portile Albastre ale Orasului
Mircea Muresan (1973)



A tous les cœurs bien nés que la patrie est chère – Voltaire


Ai, hai...hai hai di hai, di hai, pe sub flori ma leganai......


E o latura a lung metrajului romanesc mai putin sau deloc cunoscuta, iar din cei care o stiu, inca si mai putini au aflat de istoria productiei cinematografice Portile Albastre ale Orasului, care a avut parte de o promovare retinuta si de o difuzare suspecta, complet aiurea. Ratiuni de partid si de stat au sabotat ecranizarea, mai intai lasand pe piata simultan variante diferite, atat de ciuntite incat plotul era de neainteles pentru oricare dintre ele, apoi retragandu-o pur si simplu din circuit.


*****

Filmul a fost turnat integral intr-o forma in care nu a mai ajuns niciodata in salile de proiectie. Imediat dupa incheierea inregistrarilor, cand pelicula intra in post procesare si montaj, regizorul Mircea Muresan a plecat in America (cu o bursa) , lasand indicatii precise pentru ce trebuia facut in continuare. Premiera urma sa aiba loc, comemorativ si in cadru festiv, in ziua de 23 august a anului 1974, insa mult inainte de asta au aparut suspiciuni ca regizorul nu se va mai intoarce in tara, situatie in care el devenea transfug si intra automat in sistemul de cenzura ce interzicea orice act ce l-ar fi adus in atentia publicului.

*****

In noile conditii, preventiv, o comise stabilita ad-hoc a reorganizat montajul prin excluderea a circa o treime din materialul filmat, iar premiera s-a facut in graba, cu aproape un an mai devreme si neanuntat, la un cinematograf de cartier (Favorit, daca imi aduc bine aminte..cu alt prilej voi vorbi si despre practica asta). Avem astfel o prima varianta, care insa a fost raspandita destul de putin, caci la numai trei luni de la aparitie, cativa din membrii echipei, dar si iubita lui Dan Nutu din film, au emigrat la randul lor. Asa ca a doua varianta exclude din poveste actrita (Emilia Dobrin), facand din ea doar o sugestie si corecteaza integral genericul.

Credeti ca s-a terminat aici ? Nu ! Fuga peste hotare a actorului Dan Nutu, apoi a lui Dumitru Furdui, dar si prestatiile (de pe scena folk) socotite nonconformiste si provocatoare ale lui Doru Stanculescu au contribuit la aparitia altor catorva versiuni in care personajele respective fie dispareau cu totul, fie ne erau aratate numai din spate, in contrejour, ori unghiuri ce le faceau de nerecunoscut; de asemenea coloana sonora era slutita prin excluderea unora dintre piesele lui Stanculescu. Cea mai naucitoare astfel de clona, a fost de departe cea realizata pentru televiziune (circa 45 de minute), de care s-au rusinat si cenzorii si in care totul devenea un fel de eseu cinematografic. In fine, dupa 1989 filmul a fost reconstruit intr-o forma noua, ce pastra multe din cadrele original gandite de Muresan, dar continua sa excluda (nejustificat) multe altele. Pe ea o puteti urmari in linkul specificat in subpagina.

*************

Sa ne intoarcem insa la subiect. Nu exagerez cu nimic atunci cand afirm ca aici avem de a face cu o minunata si extraordinar de buna pelicula romanesca, pentru ca atunci cand spun asta nu tin cont numai de simpatiile mele, ci am in vedere ca:

- regizorul : Mircea Muresan era unul dintre cei mai bine cotati international (in main stream).
-intreaga caseta tehnica, de la consultantul militar MAPN si pana la cameraman, decoruri, scenografie, costume etc. - continea numai nume prestigioase si de top ale momentului.
-distributia actoriceasca: Romeo Pop, Costel Constantin, Dan Nuţu, Ion Caramitru, Dumitru Furdui, Amza Pellea, Dumitru Rucăreanu, Emilia Dobrin, Matei Alexandru, Ion Cioranu.Jean Lorin Floerescu a fost la randul ei una exceptionala;
-muzica utilizata, semnata Doru Stanculescu a fost literalmente fermecatoare si in mod genial aleasa...
-dar mai mult si mai ales ca scenariul, semnat Marin Preda, dupa nuvela sa « o ora din august » reprezinta o mare reusita narativa.

O asemenea asociere nici n-avea cum sa dea gres;

*********

Insa in economia acestui succes secretul a stat si in alta parte: Productia a avut un buget coparticipativ MAPN.

Cum e cu asta ?

Pai ca sa explic mai bine trebuie sa aduc in discutie filmul Top Gun, finantat si el de catre departamentul american al apararii. Statele Unite au constatat periodic o scadere a interesului tinerilor de a se inrola in activitati militare ori in armatele active. Fenomenul (aducand mari prejudicii sistemului defensiv american si nu numai lui) a impus instituirea de planuri si programe care sa promoveze virtutea militara, imensele oportunitati si marile cariere ce se pot realiza aici. In cadrul acestor demersuri au fost prevazute si sume uriase de propaganda cu cuprindeau realizarile cinematografice. Asa a aparut Top Gun, un scenariu in care niciun producator de la Hollywood nu a vrut sa investeasca.

In Romania acelor timpuri insa, finantarea unui film si din alta parte decat de la Rom-Film insemna ocolirea unor bariere si evitarea unui parcurs. Prin aceasta stratagema isteata regizorul Mircea Muresan a capatat libertatea de a isi pune in practica viziunea in modul cel mai personal cu putinta din acea perioada, evitand cenzura specializata si competenta.

*****

E un film de razboi. In Portile Albastre ale Orasului se pleaca de la nivelul de perceptie individuala a evenimentelor. Razboiul a fost facut de oameni si purtat de oameni. Confruntarea cu moartea e traita de fiecare diferit, dar in ansamblu de toti combatantii la fel. Filmul reia cateva atitudini, optiuni existentiale, ori simple puncte de vedere, care insa converg catre o singura rezolvare: acceptarea, impacarea cu destinul si cate o solutie eroica personalizata a crizei pentru fiecare.

****

Tipologiile sunt puternic conturate, conflictele vii si credible, plotul solid, iar dialogurile superbe si incarcate de aforism.
De pilda, plecand spre moarte unul dintre personaje le spune colegilor cu amaraciune dar si cu sarcasm:
“....Salvati-ma daca puteti, Daca nu, traiti voi in locul meu...Parca n-o sa muriti si voi...?... Batrani si nenorociti...Vai de capul vostru...”

Iar altul, ratacit intr-o drama personala peste care se suprapun un mare castig la joc si pierderea sotiei (decedata aproape simultan castigului, in bombardament si in bratele altuia) aluneca intr-o alienare magica si contagioasa :
“Jucatorii nu trebuie sa se bucure. Cand castigi inseamna ca hazardul a pus ochii pe tine..Poti castiga numarul cel mare...al mortii.. “.
“..Dai drumul sofer...baga bacnota asta in buzunar si du-ma spre alte zari necunoscute...Unde sa va duc ? ...Du-ma la trenul meu albastru...albastru..Unde ?....la trenul meu albastru, care asteapta ora fatala a vietii mele...Am inteles..Va duc la gara...[..]..Tine amice...si sa nu ma uiti...am strabatut impreuna un oras in tacere...spre alte zari misterioase...Adio...adio del passato.....Pentru ca eu trebuie sa plec spre alte tari visate si trenul meu nu vine decat o singura data...daca l-am pierdut...adio “

Doar acest act de cateva minute aici

********

Ultima scena, marea reusita a acestui film, e cea in care (Sub)Locotenetul Octavian Rosu (rolul principal) este avansat in grad si decorat post mortem pentru jertfa suprema, abnegatie, daruire pana la sacrificiu sub drapelul patriei....bla,bla,bla...bla, bla.....bla, bla...

Cum nu are rude cunoscute, se stabileste ca medalia si onorurile sa ii fie atribuite directorului orfelinatului in care a fost crescut. Asa ca doi ofiteri in tinuta de gala se prezinta la acesta si in mod solemn ii inmaneaza decoratia ca virtual parinte al eroului. Blazat si distant, directorul accepta momentul si insignele, iar dupa ce el trece, intreaba curios: Dar cum arata domn’e baiatul asta ?..Ofiterii se uita mirati la el, apoi intrebatori unul la altul ....si ridica din umeri..

Sunt adunati imediat toti copii din orfelinat (10-12 ani) pentru un scurt speech, in care sunt anuntati pe un ton grav ca un frate a lor mai mare a murit pentru tara si popor..

Ei au insa preocupari mai importante: harjoana, bâza, susoteli, ghionturi...dar respecta formal momentul de reculegere propus.

Cadrul imaginii ezita, camera se plimba, un steag flutura slab, neutru si nepasator, in coltul ecranului...
E un moment delicat, subtil si superb, ce ne comunica soptit ca nici ofiterii, nici directorul si nici copii nu par sa priceapa cum vine treaba cu eroismul.
Este evident ca ei indeplinesc (cu oarecare constinciozitatea) doar o datorie si un ritual....

De partea astalalta a ecranului insa, noi, cu un ghimpe in inima si cu ochii umezi, stim dureros..tocmai am aflat... si asta conteaza al dracului de mult ..

n-a stii nimeni ca m-am dus/ numa m-or vedea ca nu-s...
sus e cerul, larga-i lumea/ bine ca-nfrunzit padurea


Du-te sa vezi acest remarcabil film in cea mai rezonabila varianta aici

Acest topic a fost editat de The Dude: 13 Jul 2013, 06:02 AM

[The Dude]

Django dezlantuit
Quentin Tarantino - "Django Unchained" (2012)



pentru fiecare om lipsit de libertate, toti ceilalti suntem vinovati



Django nu e dezlantuit.
Traducerea e una gresita, caci in limba romana ea trimite cu gandul la un personaj scapat de sub orice control. In schimb, in acest film, Django e literalmente.......descatusat....si atat.

Desi raportul dintre catusele pe care le poarta si restul de lanturi ce il tin prizonier pare sa fie clar in favoarea celor de pe urma, Django este doar descatusat prin gestul salvatorului sau de la inceputul filmului, in sensul eliberarii din sclavie (ce se intampla mai intai formal, iar mai apoi si tehnic).

******

In limbajul cu care deja ne-a obisnuit, ultimul lung metraj al « regizorului » autodidact Quentin Tarantino despre asta vorbeste: sclavie, persecutie, opresiune si nevoia de a corecta aceste nedreptati ; o nevoie mai veche a autorului, ce in Inglourious Bastards s-a razboit cu ororile nazismului cam din aceleasi motive.

De data asta insa Tarantino isi ia partas spectatorul, pentru ca fiecare dintre crimele infaptuite de Django si de eliberatorul sau, un vanator de recompense pe nume Dr. Schultz (personaj compus exemplar de Christoph Waltz), au motive temeinice, sunt acte perfect legale si dau sentimentul restabilirii unei echitati cu suficienta moralitate.

*********

Despre plot ? Pai Django (personaj decupat din alt film, aici un negru fugar) ajunge sa fie platit pentru a impusca albi. O slujba care ii merge la inima: si banoasa si plina de satisfactii. Of-ul lui este insa sa isi salveze sotia (da prieteni, exista si astfel de tembeli ; ce-i drept doar in filme) ceea ce si face, antrenand in nebunia lui un vartej de viitori decedati, intre care si celelalte personaje principale ale povesti (....pentru DeCaprio... chiar mi-a parut rau).

******

Intr-un film pe care criticii l-au catalogat ca ceva mai matur, caci pentru prima data la Quentin se observa o grija atenta fata de imagine; dar si fata de procedeele ce fac aluzie la filmele western spaghetti si blaxploitation (tematici carora aici le este platit un adevarat tribut), deslusim prea multe citate din propriul stil, insotite de o tocire evidenta a creativitatii debordante din Pulp Fiction.

Un film de vazut...nu doar pentru ca te ajuta sa ai pareri in mediul monden...

Dar e bine sa il vezi oricum...macar si pentru scenele de carnagiu, cu sange siroind in valuri si tasnind in adevarate jerbe, fusilade cu zeci de cadavre (...in fine chestii d’ale lui Tarantino....) daca nu pentru prestatiile de exceptie ale lui Leonardo DiCaprio, Samuel Jackson si Christoph Waltz (de care eu unul sunt indragostit lulea).

Du-te sa-l vezi.

Acest topic a fost editat de The Dude: 15 Jul 2013, 04:32 PM

[The Dude]

Masacrul din Texas
Tobe Hooper - The Texas Chainsaw Massacre(1974)


But, had they lived very, very long lives, they could not have expected nor would they have wished to see as much of the mad and macabre as they were to see that day.



Bugetul acestui cel mai bun film horror facut vreodata* a fost de 300 000 de usd, iar beneficiul oficial inregistrat la numai un an de la difuzare a depasit 30 de milioane de dolari, pelicula urcand astfel si pe unul dintre primele locuri al clasamentului celor mai rapid profitabile investitii din industria cinematografica de la aceea vreme.


***************

Ca sa te poti incadra intr-un asemenea barem, intr-o productie ca asta, trebuie sa filmezi zi si noapte non stop (ca sa poti economisi cheltuielile pe inchirierea echipamentelor, caci nu poate fi vorba sa cumperi ceva). Nu iti poti permite decoruri, artisti profesionisti cunoscuti, o critica adecvata, o promovare eficienta, ori distribuitori seriosi...Si inca, din cauza continutului extrem de violent ecranizarea ta trebuie sa faca fata cenzurii din multe state si tari, care ii vor refuza, ori limita piata (ceea ce s-a si intamplat).

Atunci cum Dumnezeu de a reusit ?

Poate pentru ca acest film chiar este intr-adevar cel mai bun horror facut vreodata ?

Desigur dintrun motiv apropiat, insa ar putea fi cel mai bun pentru ca a respectat cu strictete toate prescriptiile din reteta de baza a genului :

1.Din punctul de vedere scenografic si structural narativ: continuitatea asasinatelor, utilizarea la comiterea lor a unor scule si unelte puternice si impresionante (drujba cu sistem de protectie anulat), prototipul asasinului urias, miscandu-se in reluare, de tip frankenstainian, depersonalizat, fara chip (el poarta permanent o masca), lipsit de un motiv plauzibil pentru actele sale...Apoi costumele si machiajul, decorurile inspaimantatoare (mobila din oase de om), tipologia caracterelor familiei de asasini, etc.

2.Din punctul de vedere al tehnicilor de cinema : eclarajul in preponderent obscur, segmentarile brusce si alternanta montajului, parcursul camerei de filmat in scenele cheie, filmatul din mana, coloana sonora care evolueaza in limite foarte largi, silind spectatorul sa isi ascuta auzul in scenele de maxima tensiune (pentru a surprinde cea mai fina miscare) ca sa il poata violenta apoi instant, in secunda imediat urmatoare, prin dezlantuiri cu valori de volum dincolo de limita distorsiunilor maximale.

3.Din punctul de vedere al productiei : o campanie de promovare sustinuta, agresiva si progresiva (pe masura ce se apropia lansarea pe piata), un trailer incitant realizat in stilul buletinelor informative, o lozinca geniala : The Texas Chainsaw Massacre... AFTER YOU STOP SCREAMING, YOU'LL START TALKING ABOUT IT...lansarea in cea mai adecvata perioada (apropierea sarbatorii Halloweenes)

*********

Du-te sa vezi un film foarte bine facut, indiferent daca ai decis (pripit, arbitrar si aprioric) ca el apartine unei categorii pe care nu o agreezi.


*aprecierea apartine criticii si as fi de acord cu ea numai in eventualitatea in care Tacerea Mieilor si Shining ar fi intr-adevar pelicule care sa faca parte din alt gen; iar filmul Alien nu ar fi decat un SF.



..........il poti vedea aici

PS..filmul a avut un remake ( sau poate o continuare) in anul 2003. Consideratiile din cronica se refera numai la versiunea originala din anul 1974

Acest topic a fost editat de The Dude: 15 Jul 2013, 04:39 PM

[abis]

Scuze ca intervin.... E o problema cu linkul din postarea ta

Aici merge

[The Dude]

Multumesc foarte mult

[The Dude]

Scurta Istorie a Cinematografiei
- episodul 1,

Inceputul


Speculatii pe marginea unor cercetari istorice indica utilizarea jocului dintre lumina si umbra ca forma de exprimare artistica inca din antichitate. Egiptenii si babilonienii mai intai, apoi chinezii si grecii (Platon si Aristotel au disertatii ample despre relatia dintre obiecte si lumina). De aici incolo, inventiile lui Leonardo DaVinci, lanterna lui Kilcher, inventiil lui Plateu, Roget, Stampfer, zoeotropul lui Horner, kinetoscopul lui Edison, animatiile lui Reynaud, sunt doar cateva jaloane al drumului pe care cinemaul l-a strabatut pana la intalnirea cu doi importanti inventatori.

Vorbim desigur de fratii fotografi Auguste si (mai ales) Louis Lumiere si de aparatul lor care filmeaza si proiecteaza imagini. O data cu el prima pelicula “La Sortie des Usines Lumière à Lyon”, prima proiecţie publica cu spectatori plătitori: 28 decembrie 1895, Salonul Indian de la Grand Cafe din Paris din Boulevard des Capucines. Apoi primele filme, "Farsa stropitorului stropit", "Sosirea Unui Tren in Gara La Ciotat" (cu panica pe care o produce printre spectatori locomotiva.. ce pare sa intre in sala prin ecran)…In fine, nasterea oficiala a unei noi arte, cea de a saptea, si a unei noi industrii: industria filmului.


Tentativa esuata a lui Georges Melies, (director al unui teatru de varietati, ce avea sa devina primul regizor de film) de a cumpara inventia, in care cei doi frati nu vedeau niciun viitor, nu se opreste aici. Tehnica se raspandeste fulgerator, asa ca intrezarind potentialul gaselnitei, Melies trece imediat la o noua abordare cumparandu-si un aparat din alta parte (GB). In teatrul pe care il coordona, presta frecvent numere de iluzionism si astfel cunostea interesul publicului pentru miraj ; asa ca incercarile lui vizau in principal aceasta directie. Desi obtine rezultate extraordinare in dezvoltarea tehnicilor de filmare, descopera trucajul cinematografic accidental. Filma o masina cand aparatul s-a blocat iar la reluarea filmarii in cadru a aparut un dric. La inceput se filma dintrun singur punct de statie (pentru a putea controla conditiile expunerii), asa ca developand a vazut cum in urma intamplarii in imaginiile proiectate masina se transorma miraculous in dric. Lui Melies cinemaul ii datoreaza insa mult mai mult decat atat: filmul SF - "Voiajul in luna", filmul fantastic - "Disparitia unei doamne", dar si filmul politic si de actualitati - "Afacerea Dryfus".

Toate aceste succese imping de la spate tehnica si apar aparatele Goumont ce permit marirea considerabila a duratei de filmare si proiectie. Urmeaza apoi scoala de la Brighton (Anglia), cu George Albert Smith, descoperitorul prim-planului si John Wiliamson inventatorul decupajului cinematografic. Edwin Porter, primul utilizator al procedeelor de topica cinematografica ce isi propun o structurare a naratiunii, in The Great Train Robbery si Life of a Fireman fiind folosite pentru prima data alternarea cadrelor, supraimpresiunea peliculei, compensarea unghiurilor.

In sfarsit, cinemaul trece oceanul si gaseste in America un mediu numai bun pentru a se putea dezvolta. Suntem in anul 1908 cand David Wark Griffith, paseste in lumea incipienta a filmului, mai intai ca actor si apoi ca regizor. Avea sa fie considerat parintele cinematografiei americane, fimele lui "Nasterea unei natiuni" si "Intoleranta" modificand substantial calitatea actului artistic filmat.

Serghey Eissenstein intregeste componenta narativa a cinemaului si il conduce magistral pe acesta in sfera expresivitatii si a subtilului.
In paralel Mack Sennet si Erich von Strohaim pun bazele unor directii noi de afirmare a celei de a saptea arte. Apar si primi actori specializati in film Mary Pickford, Surorile Gish, Mabel Noemand, Mae Marsh, Douglas Fairbanks ultimul, impreuna cu Charlie Chaplin si Griffith infiinteaza in anul 1920 compania United Artist Corporation.

Studiourile de film capata identitate si forta incepand imediat sa dezvolte retele de tip corporatist prin impunerea unor contracte ferme de distributie ce monopolizeaza piata si reduc libertatea salilor de proiectie de a rula orice pelicula. De pe aceste pozitii se poate acum controla si activitatea artistilor, chiar si uniti in asociatii, sindicate, ori alte tipuri de organizare.

Pentru ca realizarea unei productii inca se poate face cu bugete minuscule, filmul isi continua evolutia prin explorarea altor domenii si/sau zone de interes, chiar daca acestea raman fara desfacere pentru publicul larg si doar in atentia cunoscatorilor, ori a celor ce urmaresc fenomenul indeaproape.

Procesul de stabilizare a relatiilor interpartinice majore ale industriei filmului poate fi considerat incheiat insa abia prin anii 1940, cand avem foarte limpede stabilite principalele reguli, marii jucatori si orientarile tematice de mare interes public.


Tot cam de prin acea perioada avem deja la dispozitie tehnica strict necesara, tehnologia minimala, organizarea de platou, structura echipei de filmare, definirea clara a raporturilor dintre poveste si scenariu , criteriile elementare ale limbajului cinematografic. Dar, putem afirma cu curaj ca abia dupa 1925 sunt asigurate premizele minim necesare, care sa permita libertatea creatiei in film.


Va urma.........................

Acest topic a fost editat de The Dude: 16 Jul 2013, 07:15 AM

[The Dude]

Hugo
Martin Scorsese - Hugo (2011)



“Stuff your eyes with wonder. See the world. It's more fantastic than any dream made or paid for in factories.” Ray Bradbury


In evolutia lui, cinemaul a cunoscut periodic etape dramatice ce i-au influentat cursul devenirii producand spectaculoase busculade in orientare si devastatoare rasturnari de valori.

Trecerea de la filmul mut la cel sonor, de la pelicula alb/negru la color, modificarea cadentei de filmare de la 16-18, la 24 de imagini pe secunda, trecerea de la formatul redus la proiectia cinemascop si apoi la filmul panoramic cu pelicula de 70mm, sunetul stereofonic, apoi cu opt canale, apoi cu 52...cinemaul digital...Toate aceste momente au avut mari consecinte si au afectat grav cursul istoriei celei de-a saptea arte, dar si vietile celor implicati in industria cinematografica.

**********

In Hugo, logica lui Scorsese e una foarte simpla: prin afirmarea tot mai imperativa a filmului 3D ne aflam exact intr-unul dintre aceste momente de cotitura.

In pragul noului inceput si in mod festiv, e o datorie de onoare sa comemoram pionierii acelor zile in care filmul abia se nastea; si in care, promotorii lui, foarte putin obisnuiti cu schimbarea, au trait infinit mai intens descoperirile epocii si incercarile impuse de ele.

***

In doua vorbe filmul este un omagiu generos adus personalitatii lui Georges Melier, artizan incontestabil al conceptului de cinema spectacol si parinte legitim alaturi de fratii Lumniere al cinematografiei mondiale.

E un mare mister, dar si o imensa surpriza (placuta pana la extaz) sa constati ca manusa unei asemenea provocari, necesare si obligatorii, a fost ridicata tocmai de Martin Scorsese, un autor care ne-a obisnuit cu un cu totul alt gen de film si cu o cu totul alta atitudine de platou. Poate ca din aceasta intriganta necorelare s-a nascut si simpatia (aproape unanima) a criticii fata de Hugo, un film realizat in cea mai mare parte a lui direct in format 3D, atata vreme cat multe alte productii apartinand unor directori specializati in aceasta tehnica, se marginesc doar sa adauge efectele respective, mult mai comod, in faza de post procesare.

De plot nu zic nimic. E un film basm, asa ca...
Basmele nu pot fi relatate succint: ele se povestesc...intonat.

Iar povestea lui Hugo e cel mai bine spusa de filmul pe care va invit sa il vedeti...musai intr-un cinematograf 3D.

*******

Va mai atrag atentia la metaforele utilizate de regizor, ce contin trimiteri aluzive la multe din scurtmetrajele lui Melier si Lumiere, si la fermecatoarea paralela alegorica dintre mecanica, mecanisme, cinematica si cinematografie.

Povestea automatonului (robot/ceasornic) atat ca concept (un angrenaj complicat de orologerie care poate sa scrie; pana la urma sa reproduca o activitate umana pur spirituala) cat si ca evolutie a lui in naratiune (este pe rand pierdut, distrus, reconstruit, reactivat), reprezinta o impresionanta parabola ce pleaca de la sintagma propusa de Henri Bergson in Rasul “Du mécanique plaqué sur du vivant...” si care identifica cate un mecanism precis si distinct in orice fenomen ori creatie ce provoaca rasul.

*********

Du-te sa vezi un film frumos in 3D
Daca iubesti arta cinematografica ai chiar o obligatie sacra de onorat facand asta.

Acest topic a fost editat de The Dude: 16 Jul 2013, 03:46 PM

[The Dude]

Agonia
Elem Klimov - Agoniya (1975)

"Plecati din indepartatele lor sate cu cateva kopeici in buzunar, mergeau pe jos saptamani intregi, luni intregi, cersind, culcandu-se sub cerul liber sau intr-o sura aflata la poarta vreunei manastiri. Nici o distanta nu-i infricosa. Unii din ei traversau tot imperiul (...). Cei mai curajosi coborau spre Odessa si se imbarcau in cala vreunui vaporas cu destinatia Pamantul Sfant."

Al doilea film a lui Klimov, pe care il recomand, este ecranizarea unei povesti/legenda a Rusiei, despre care s-a mai vorbit in cinema: Cazul Rasputin. In ordinea valori artistice este insa, de netagaduit: primul.


******

Regasim aici toate tehnicile epicului din literatura si pricepem inca din primele secvente ca si de data asta Klimov propune o abordare externa, dezimplicata, de tip observator, fara vreun parti-pris. In scenariul filmului impartialitatea domina intreaga relatare. Rapoartele serviciilor secrete sunt amestecate cu intrigi de la curtea tarului, cu atmosfera de sfarsit de dinastie si cu aura mistica a unui servitor al domnului ce face abuz de puteri paranormale (unele dintre ele prezentate ca functionale - chiar daca pot primi si alte explicatii). Se mai adauga retetei mondenitatea vremurilor (reconstituita precar), continutul altor documente certificate, jocul unor interese politice, al traficului de influenta din zona puteri, decaderea institutiilor statale perimate si epuizate, dar si elemente din viata cotidiana a unor oameni ce se confrunta ambigu cu limitele conditiei lor.


*******

Dar mai e ceva. Intrucat cenzura sovietica nu privea cu ochi buni mediatizarea biografiei unui calugar cu "har divin", chiar si nebun, a trebuit ca acesta sa fie coafat si ascuns (la vedere) intr-un film istoric, al carui principal demers pare sa fie decaderea tarismului si afirmarea proletariatului. Nu stiu pe cati a pacalit Klimov cu asta, dar sunt convins ca multi s-au lasat mintiti cu buna stiinta; in Rusia Rasputin se bucura chiar si azi de o popularitate aparte (e privit la fel cum il privim noi pe Tepes), iar destainuiri recente (autobiografice) ne fac sa intelegem tot mai bine ca si in randul cenzorilor ultraexigenti exista un soi de intelegere si o anumita clementa.

Avem asadar o poveste cu toate datele care sa ne permita sa reconstituim profilul cat mai probabil al omului Grigori Yefimovici Rasputin, desi unele umflate cu pompa iar altele abia schitate. Pana la urma doar cumulul lucrurile pe care le-am facut in viata e cel care compune imaginea ce ne ramane dupa momentul disparitiei din cotidian.


*******

Si totusi...In cazul lui Rasputin nu e indeajuns. El e ceva mai mult.
Povestea cantonata in adevar istoric recuperat partial ar fi ramas incompleta si Klimov simte asta, iar spectatorul ar fi simtit si el la fel.

Din Rusia ori de aiurea, nu exista multi oameni care la auzul numelui de Rasputin sa nu isi lase imaginatia sa zburde in secunda imediat urmatoare simplei lui rostiri. E exact latura personajului pe care faptele documentate, reci si placide, nu o pot recompune decat in prea mica masura.

In oricare cronica responsabila am avea aici o lipsa mult prea mare, asa ca inventivitatea lui Klimov apeleaza la toate celelalte mijloace de expresie ale cinematografiei pentru a ii restabili personalitatea, fie prin imagine, fie prin tehnici atipice de filmare, unghiuri, eclaraj; prin calitatea culorilor (remarcabil contrastul intre cromatica diffuser/pastorala a scenei de la petrecerea campeneasca si restul filmarilor inecate intr-un clar/obscur dur, ce opune simplitatea taranului promiscuitatii elitei...desi nici scena rurala nu se termina bine, indicand astfel starea unei natiuni aflate in deriva pe toate palierele ei).

*****

Ar mai fi si un anumit joc al fetei actorilor. Legendara privire hipnotica, dar de subliniat: intregul comportamentul inconstant si exploziv a lui Rasputin, pe care calitatea actorului principal (imi scapa numele si e nedrept) o imprumuta din legenda pentru a recompune legenda.

Klimov aplica efectiv peste naratiunea distant academica o alta extrem de subtila, fortand filmul sa apara ca o marturie istorica impersonala (un reportaj) la care cinemaul adauga distinct o glazura mistica; iar senzatia este ca insusi cinemaul naste basmul fiind creator de mit.


**

Fabulos imi pare si jurnalul evenimentelor ce premerg si anunta prabusirea imperiului, proiectat din cand in cand pe fundal, in monocromie si in (de)sincronizarea specifica filmarilor de inceput, insotit de un comentariu calm si distant, venit din off (e atat de muzicala limba rusa vorbita in felul asta...). De fapt o contabilizare etapizata a apusului moral al Romanovilor, total decupati din realitate, traind in alta lume, o agonie pe care nu o pot macar constientiza. E si aici un interesant experiment narativ, cei drept adaptat, insa puternic personalizat (avea sa il marcheze decisiv pe Oliver Stone).

*****************

Intr-o organizare serioasa a unei culturi cinematografice (si nu numai) cu pretentii, Agonia ramane un reper important si o vizionare ce n-ar trebui sa absenteze din niciun CV aplicant la cea de-a saptea arta.

Va doresc sa il vedeti...Klimov a lucrat la el opt ani, si a facut o treaba excelenta.

aici – seria 1

aici – seria 2




PS. Din nefericire versiunea oferita este cea care a circulat pe ecranele din Rusia. Una puternic mutilata, din ea lipsind exact 30 de minute (importante) de proiectie ce contin in mare parte scene de alcov (nuditate), dar si elemente esentiale care au contribuit la nasterea legendei lui Rasputin. Am sa amintesc din ele cateva, in treactat si in completare, cu precizarea ca filmul original le contine relatate cam la fel :

- in scena intrari lui Rasputin in Petersburg el ne este prezentat ca un calugar vindecator recunsocut, apartinand sectei hlistilor. Ulterior, ca apropiat al familiei tarului, casa lui (in acelasi timp si asaltat cabinet de tratament) era continuu supravegheata, iar notele oficiale ale celor ce asigurau filajul confirma numeroase cazuri de reusita. Asta ca sa nu mai spunem de fisele medicale ale celor ce monitorizau starea tareviciului Alexei si care la randul lor atesta limpede o imbunatatire miraculoasa a starii de sanatate a acestuia dupa intrarea lui sub obladuirea calugarului nebun. Aceaste scene si comentariile care le insotesc au fost trunchiate.

- este scoasa cu totul din film scrisoarea premonitorie (si profetica) a lui Rasputin, ca si toate celelalte date (punerea in ordine a afacerilor si redactarea unui testament) ce confirma ca acesta a presimtit apropierea unui sfarsit violent, atat lui cat si Romanovilor :"Scriu și las în urma mea această scrisoare la Sankt Peterburg. Simt că voi părăsi această viață înainte de 1 ianuarie (1916-n.a.)....[..] Țar al pământului Rusiei, dacă vei auzi sunetul clopotului care îți va spune că Grigori a fost ucis, trebuie să știi asta: dacă rudele tale mi-au provocat moartea, atunci nimeni din familia ta, adică nici unul dintre copiii tăi sau dintre rudele tale nu vor mai rămâne în viața pentru mai mult de doi ani. Vor fi uciși de poporul rus. ( s-a intamplat intocmai – n.a.) [..]Voi fi ucis. Nu mai sunt printre cei vii. Roagă-te, roaga-te, fii puternic, gândește-te la familia ta binecuvântată. -Grigori" (Rasputin a fost ucis in noaptea de 16/17 dec. 1916, iar autenticitatea scrisorii – care s-a pastrat- e confirmata din mai multe surse, dar si grafologic – n.a.)

- scena asasinatului, care a avut in vedere varianta (exista mai multe, cu diferente mari intre ele) in care Rasputin este otravit cu doua tipuri diferite de otrava, impuscat de 11 ori (doua in cap) cu mai multe arme de diferite calibre, aruncat de pe un pod in Nerva inghetata (echivalent caderii pe o placa de beton) si apoi printr-o copca in apa raului, in care a si fost gasit, inecat( !), incercand sa scape....prin inot (bratele in pozitie verticala); este reorganizata prin ciuntire, ramanand doar otravirea si impuscarea (doua arme, cinci focuri, unul in cap) dupa care pelicula sare imediat la procesiunea de inmormantare.

- plotul original contine cadre echilibrate ce dovedesc influenta negativa, badaransimul si viata destrabalata a lui Grigori Yefimovici, dar si cadre care il justifica, il umanizeaza si ii dau circumstante. Cele mai multe dintre cele din urma insa, sunt extrase din film de cei ce au prelucrat versiunea din link.


Chiar si asa filmul de aici merita vazut....



PS. Grigori Rasputin, supranumit "calugarul diavolului", a facut mai multe prorociri, iar unele dintre ele chiar s-au indeplinit. Printre ele se numara revolutia bolsevica, asasinarea tarului, aselenizarea, dar si disparitia comunismului. Celebrul monah rus a avut una si pentru anul 2013, cand a prezis ca va avea loc Apocalipsa, sfarsitul lumii. Acest lucru ar trebui sa se intample pe data de 23 august 2013, cand un foc va veni din cer si toata lumea va arde. Nicio fiinta nu va ramane in viata. Dupa acest episod, pamantul ar urma sa fie un loc gol, pustiit. Jurnalul National

Acest topic a fost editat de The Dude: 17 Jul 2013, 07:05 PM

[The Dude]

Beetle juice
Tim Burton - Beetle juice (1988)


"Rule Number Two: the living usually won't see the dead".




Atmosfera mirifica standard a filmelor lui Tim Burton capata in pelicula asta o usoara nuanta roz, fara sa abandoneze insa fondul general negru, de tip matuit, cu care ne-a obisnuit. Da, e tot cu personaje grotesti, da, e tot baroc si da, e tot un fantasy; dar acest film chiar “priveste moartea intr-un mod optimist”, latura lui comica fiind mult mai atent si mai bine lucrata decat contracandidatele ei noir, ori horror.

******

Doi proaspat casatoriti mor intr-un accident de masina si ajung intr-un fel de purgatoriu amenajat in podul propriei locuinte. Nici nu stiu ca sunt morti. Trebuie sa astepte o clasificare care sa le permita avansarea spre gradul de inger, iar birocratia formalitatilor celeste e... supranaturala (cum ar putea fi altfel ?).

Casa, care continua sa existe in planul real, este intre timp preluata de o familie bizara, in raport cu care cei doi devin automat fantome. Intervine Beetelgeuse, un freelander si spirit bio-exorcist, angajat de cei doi, la inceput pentru a ii speria pe noii locatari.. Nu-i asa simplu cum pare...Proaspetii locatari sunt din New-York, asa ca sunt obisnuiti cam cu orice. Stiu de sperietura doar din auzite. In loc sa le fie frica de ele, ei vad in cele doua fantome o foarte buna oportunitate de chiverniseala, pe care se si grabesc sa o fructifice pe calea turismului.

In fine, apar neintelegeri care se risipesc pana la urma intr-o coabitare armonioasa dintre vii si morti, singurul perdant din toata tarasenia ramanand Beetlegeuse condamnat la sala de asteptare, unde un alt petent: un vraci (mag, shaman sau vrajitor - tribul indian Jivaros- Amazon), il pedepseste crunt prin micsorarea (hazlie a) capului.

*************

Desi e doar un pamflet , iar temele existentiale sunt tratate superflu si dintro perspectiva plina de umor, filmul reuseste sa induca o stare diferita si complexa, prin jocul decorurilor, contrastul dintre cele doua familii si tehnicile de filmare ce isi propun in primul rand o alterare a spatiilor in scopul inducerii sentimentului de nefiresc.

*****

Du-te sa vezi filmul asta, daca nu l-ai vazut inca (televiziunile din Romania si-au facut un adevarat obicei in a il redifuza). Daca l-ai mai vazut, du-te sa il revezi, insa de data asta cu o atentie sporita la decoruri si machiaj. Beetle juice, privit cum trebuie, te ajuta sa pricepi cel mai repede cum functioneaza Tim Burton.



PS. Reamarcabil Alec Baldwin, dar mai ales Michael Keaton, intr-un rol diferit de tot ce a jucat pana la el si in care se descurca ...fantastic !

Acest topic a fost editat de The Dude: 18 Jul 2013, 09:28 AM

[The Dude]

Imperiul Simturilor
Nagisa Oshima - Ai No Corrida(1976)


Kichizo: [talking to Sada] A girl like you can stab a man's heart without a knife, huh?


Imperiul Simturilor este un film artistic cu un bogat continut erotic si cu scene explicite de sex. Are la origini un fapt autentic ( povestea unei altfel de iubiri) ce a facut sa curga multa cerneala in presa vremii si care a impresionat puternic tara soarelui rasare.

Suntem in perioada premergatoare celui de al doilea razboi mondial. Proprietarul unui mic hotel se indragosteste de una dintre angajate, iar dragostea lui capata repede reciprocitate. Este o iubire cu o pronuntata componenta carnala si ca atare se consuma aproape integral in alcov. Ea divulga instabilitatea provocata de obsesia pe care trupul unuia o declansaza in mintea celuilalt, simultan si cu o forta egala.

Pare o istorioara comuna, de suburbie, mai ales atunci cand amanta isi ucide iubitul (intr-un experiment sexual dus prea departe) si ii mutileaza trupul prin decuparea organelor genitale cu care avea sa fie gasita cateva zile mai tarziu de politie, in stare de alienare.


********

Dar nu e o poveste comuna de iubire, iar filmul e unul cu totul remarcabil, dupa cei mai multi: o adevarata capodopera.
Nu e comuna pentru ca scenariul nu este unul orientat strict catre erotism, pentru ca nu avem de a face cu profesionisti porno, si pentru ca demersul artistic curge in mod natural si firesc, desi toate etapele filmelor de gen (blowjob, handjob, mature, anal, uro, facial, etc…) sunt strabatute intr-un parcurs de adevarat ritual sexual, din care victorioasa pana la urma iese doar pasiunea. Astfel, povestea de amor depaseste in intensitate efectele pe care socul incrancenarii scenelor lascive il produc, iar in final ramanem doar cu frumusetea intamplarii de dragoste la care cadrul intim devine doar o anexa incetosata.

Sunt planuri diferite ale naratiunii, ce se concureaza in trairi de o delicata expresivitate.
O iubire ce se desfasoara fara un sens conventional, fara un viitor anticipat ori previzibil, intr-o escaladare a sexualitatii si a pasiunii ce conduc la autodistrugere si sfideaza moartea.


*****

La data lansarii filmul a fost criticat pentru indrazneala lui si chiar interzis in mai multe tari. I s-a reprosat o vulgaritate exagerata si scenele hard care ar fi putut fi doar sugerate. De asemenea s-a spus ca el ar reprezenta o coborare a artei si a demnitatii actoricesti, respectiv a meseriei de actor.

****

Eu cred ca acest film nu s-ar fi impus in absenta laturii lui pornografice si mai cred ca o asemenea poveste, exclusiv ludica, nu ar fi putut fi relatata niciodata mai complet decat sub o astfel de forma. E meritul lui Nagisa Oshima ca a gasit calea si mijloacele, dar si resursele dezinhibatoare, ca ea sa ne parvina intr-o varianta aproape nealterata…

****

Un film de vazut…Du-te sa il vezi...fara prejudecati ori rusine...


To 21st-century audiences who are used to everything being notionally "sexy" — from cars to smartphones – while movies are evasive about the actual business of sex, this is still a powerfully subversive drama about pleasure and the present moment.

Acest topic a fost editat de The Dude: 18 Jul 2013, 01:36 PM

[The Dude]

Coffee and Cigarettes
Jim Jarmush – Coffee and cigarettes (2003)

Iggy: "Cigarettes and coffee, man, that's a combination."

Exercitiu : Se iau doi amici si un aparat de filmat (poate fi si cel de la un telefon mobil). Se fixeaza aparatul pe o incadrare care sa ii poata cuprinde simultan pe cei doi, din orice unghi convenabil.

Apoi se stabilesc : o actiune (oricare...ex: cei doi joaca tabinet, impletesc cosuri din nuiele, fac impreuna un puzzle, planteaza flori, ori culeg nuci) si o tema de palavrageala, de pilda avortul.

Se fac ajustari minimale ale sunetului si calitatii imaginii apoi se striga: motor. Cei doi au indicatii sa nu iasa din cadru, sa faca ceea ce au de facut si sa zica, in dialog unul cu altul, tot ce le vine in cap despre avort. Garantat la capatul a cateva ore bune de fimare si dupa o sortare exigenta (coerenta sau alandala) se va obtine un scurt metraj ceva mai bun, daca nu: macar egal, cu cele 11 povestioare care compun filmul lui Jarmusch.

Atat de simplu.

************

Sigur, asta asa, ca tema de casa. Daca vrei insa sa iesi si pe ecran, atunci singurele lucruri ale retetei care se schimba sunt echipamentele: camere pro, sisteme de iluminat/captare a sunetului specializate si nevoia imperativa a unui investitor, care sa bage bani in reclama si in distributie, si care sa aiba toate conexiunile necesare. Faci toate astea si poti sa te stergi la fund cu Moartea Domnului Lazarescu - Cristi Puiu (film care e numai bun de asa ceva)

Dar faza asta nu mai e deloc la fel de simpla.

*********

Acest film a lui Jim Jarmusch e reprezentativ pentru modul in care a functionat si functioneaza inca sistemul american independent ( ?) de film cunoscut sub numele Sundance Institute, caruia, in acest thread i-a fost alocat un episod intreg din istoria cinematografiei.

Nu insist asupra lui, insa atata vreme cat exista un public contestatar de dragul contestarii, vor exista si productii cinematografice care sa ii satisfaca cerintele. Observatia e valabila pentru cele mai multe dintre filmele care au provenit (era sa zic parvenit) din directia Sundance.


*****

La subiect. Tema aleasa este taifasul. Cadrul: o masa, cesti de cafea si scrumiere. Ni se sugereaza din dialoguri ca am fi generatia cafelei si a tigaretelor si ca cele din urma ne pot ucide. Actorii, atunci cand sunt profesionisti improvizeaza utilizand tehnici de cabaret, iar cand sunt amatori urmaresc un text vag prestabilit si au un joc minimal (mai mult la nivelul gesturilor).

Pentru a da o coerenta filmului unele imagini sunt recurente. Cateva replici si o singura priza (cea filmata de deasupra mesei) sunt repetative si apar in mai multe povesti. De asemenea suprafata cadrilata a fetei de masa, a mesei cu intarsii, ori a decorului din scena cu Cate Blanchett sunt elemente importante de legatura a plot-ului, care altfel n-are nici cap, nici coada, in dulcele stil al nonconformismului.


****

Totul este redus, iar optiunea pentru alb/negru, corelata cu simplitatea subiectului, te duce cu gandul la o pelicula de examen pentru anul I la cinematografie (unde evaluata e in principal stapanirea echipamentului), ceea ce poate ca si este : in cinematografie Jim e autodidact (in ciuda studiilor absolvite dupa afirmarea pe ecran) si este posibil ca nevoia lui (citeste ansamblul de complexe) sa ii fii dictat acest experiment caruia i-a facut fata destul de bine.

****

Pentru cei care nu il cunosc, personajul deriva din grupul de artisti (pop art) format in jurul lui Andy Warhol (The Factory), iar utilizarea in film a unor vedete dintr-o anumita zona a lumii rockului se vrea o aluzie la aceasta apartenenta, cu care eu unul nu m-as mandrii prea tare. Atat Iggy Popp, Tom Waites, Jack White, Meg White (The White Stripes), Gary Grice, ori Bobby Diggs, nu apartin unei popularitati nemaipomenite si nici nu au realizari de exceptie care sa fi ramas anonime in vremea lor si sa aiba nevoie de vreo reabilitare tarzie.

**

Una peste alta "Coffee and Cigarettes" e un film de vazut si de comentat, asa ca du-te sa-l vezi; daca ar fi dupa mine l-as introduce in programa de studiu a oricarei universitati de film ca pe o incurajare....Dar nu e dupa mine.

Dupa mine ? un singur sfat : daca vrei sa te apuci de film (ca de o profesie) asta e primul pas dintro cale buna de urmat; o cale pentru care vei mai gasi jaloane in notele de aici (recomand posturile, trecute sau viitoare, : noul val francez, sundance institute, the doors-oliver stone, frank capra si cum se face un film).

****

Despre Jarmusch, in opinia mea un regizor modest si infantil, vom mai vorbi. Chiar si asa cum e, nu face filme rele.

****




Precizare necesara : Nu vreau sa intru in polemica cu nimeni. Reamintesc tuturor ca aici ne aflam intr-un loc in care eu exprim argumentat parerile, impresiile si comentariile mele despre film, adresate celor interesati de ele. Cei care au altele sunt rugati sa faca la fel in rubricile lor.

Acest topic a fost editat de The Dude: 19 Jul 2013, 10:25 AM

[The Dude]

Scurta Istorie a Cinematografiei
- episodul 2



Consolidarea

O data stabilit cadrul minim functional, cinemaul explodeaza in productii aliniate unor stiluri puternic marcate de calitatea ecranizarilor, popularitatea actorilor, personalitatea producatorilor, creativitatea regizorilor, generozitatea temelor alese, dar si de consistenta bugetului alocat.

Filmele lui Grifith, Sennet, Chaplin, Ben Turpin, Mauritz Stiller, Fritz Lang, Cecil DeMille, James Cruze, Thomas Ince, instituie incursiuni in directii noi : epopea, comedia de situatie (slapstick), filmul legenda, filmul horror, filmul western. Putem deja vorbi de primele doua curente clare ale filmului artistic :

-impresionismul francez care mizeaza totul pe transmiterea unui suport emotional cat mai dens prin Abel Gance-Roata, Marcel L’Herbier-Banii, utilizand pentru asta mijloace tehnice precum efecte de lumina, obiective specializate, miscari ale camerei, supraimpresionari si flashback-uri.

-expresionismul german (inventat de Fritz Lang si F.W.Murnau-Cel din urma om) care prin distorsiuni subiective al luminii, decorurilor, costumelor si interpretarilor sugera o lume haotica, ireala si incoerenta, insa cu un mare impact la public.

Dar si de inceputurile cinemaului neconvetional prin Serghei Eisenstein si Vsevolod Pudovkin ce au utilizat filmul in scop educativ, Dziga Vertov si Esfir Sub ce realizau juranle de actualitati, Jean Vigo si Walter Ruttmann materiale ideologice, iar Robert Flaherty film documentar.


*******


Tranzitia de la filmul mut la filmul sonor (1920-1929) aduce o reorganizare a ierarhiei valorilor de pana la acel moment, dar si ajuta la impunerea unor tendinte ce aveau sa se concretizeze curand in noi si noi curente si subcurente cinematografice, caci in opera inregistrata apare aceasta dimensiune artistica noua: coloana sonora...Si s-a vazut de ce e ea in stare, de la filmele de actiune si pana la musical.


**********

Toti acestia sunt germeni care evolueaza rapid, astfel ca la inceputul anilor ’30 avem deja un tablou complet in care filmul si-a capatat principalii promotori si principalele orientari.

-Pe continent avem un cinema metodic prin: Jaques Feyder, Fritz Lang, Jean Epstein, Abel Gance, Serghei Eisenstein, Marcel L’Herbier, Karl Heintz Martin, Friedrich Wilhelm Murnau, Dziga Vertov, Georg Wilhelm Pabst, Robert Wiene, Carl Dreyer ;

-In America o piata dominata de cinemaul comic/inteligent prin: Charlie Chaplin, Stan si Bran (prin James Home), Buster Keaton, Harold Loyd, Max Linder, Harry Langton, dar si un cinema plin de identitate stabiliti deja in studiourile de la Hollywood Allan Dwan, John Ford, Victor Sjostrom, Erich Von Stroheim, William Wellman, Ernst Lubitsch, Frank Borzage, King Vidor, Michael Curtiz.

-Iar undeva intre toate acestea, mai avem si pionierii rataciti, angajati in extinderea cadrului de expresie al artei cinematografice prin ceea ce s-a numit filmul de avangarda. Ei sunt Luis Bunuel, Man Ray, Rene Clair, Viking Eggeling, Marcel Duchamp, Hans Richter, Germain Dulac.

Acum, cat toate sunt cat de cat aranajate, urmeaza o alta incercare grea pentru cea de-a saptea arta : filmul color.

Desigur el a aparut ceva mai devreme, insa intr-o tehnica de post procesare ce utiliza doar doua culori, oficial intrarea pe scena a filmului color (tehnicolor in trei straturi de culoare) apare exact la sfrasitul perioadei la care ne-am referit in acest episod, inceputul anilor ’30, in plin boom al unei dezvoltari aflate in pronuntat progres



va urma....

Acest topic a fost editat de The Dude: 19 Jul 2013, 04:42 PM

[The Dude]

Moartea Domnului Lazarescu
Cristi Puiu (2005)



O productie cinematografica poate primi aprecieri si recunoasteri doar numai pentru faptul ca adopta o forma de comunicare aluziva, una care exclude calea simpla si directa. Se intampla atatea in cinemaul de azi ...Vorbim intr-un asemenea caz de "un dialect" al limbajului vizual; un exercitiu intotdeauna interesant, dar nu mereu reusit. Pelicula lui Cristi Puiu este de la un cap la altul un astfel de film.


*********

Asadar, nu-i nici pe departe vorba de drama unui bolnav purtat de colo, colo, de un personal medical iresponsabil, nepriceput, ori ipocrit; e vorba de modul in care Puiu refuza sa critice direct un sistem sanitar haotic si corupt, plimband vina prin alte curti. Ca sa ma exprim mai plastic omul “bate saua ca sa priceapa iapa”. Adica, ceea ce e evident pentru toata lumea nu e adus in discutie, caci aceasta n-ar fi decat un mod la indemana si comun. (vorba unui critic britanic: daca batea direct in sistem, filmul nu trecea cu audienta dincolo de balcani)

******

Nu stiu cat de real e cazul care a stat la baza povestiri. Parti ale lui, ce sporesc darmatismul, contravin unor practici medicale curente (la randul lor reprobabile) ce se aplicau si se aplica inca in medicina romaneasca, la fel ca si unor reguli administrative ce nu se prea pot incalca din motive logice si firesti. Nu insist. Am o experienta in domeniul medical si stiu despre ce vorbesc ; spun doar ca dupa vreo 20 de minute de film cei care cunosc isi pierd repede increderea in narativ si asta dauneaza grav intregii vizionari.


Dar si fara sincopele astea, misanscena e departe de a fi extraordinara (o spun in cor multe din glasurile avizate). E o poveste credibila si fireasca pentru vremurile pe care le traim, dar tragedizarea tragicului nu-i decat un experiment falimentar. Diagnosticul probabil al domnului Lazarescu, in conexiune cu unele dintre obiceiurile lui si cu varsta, l-au condamnat deja pe acesta mai inainte ca sistemul medical sa poata face ceva; iar intriga, in ansamblul ei, e una numai buna de relatat in piata, in autobuz, la servici la cafea, oriunde e loc de vreo barfa plina de grozavie (bombastica si pilduitoare).

******

In mod bizar tehnicile de film sunt putin utilizate (de la Puiu se pot naste asteptari justificate), iar aberatiile unei critici avide de afirmare, potrivit careia am avea de a face aici cu declansarea unui adevarat nou val al cinemaului romanesc, ca si premiile obtinute usor (in sistemul cooperatist al reciprocitatilor din fotbal), creaza (la fel de artificial) in jurul acestei pelicule doar o aureloa nefireasca si un interes legitim.

Sa fim seriosi: Cristi Puiu nu e cine stie ce regizor. In fapt el insusi recunoaste esecul muncii sale punandu-l insa (penibil) in carca unui public nepregatit, ori superficial in analiza, care asteapta din partea cinemaului doar happy-end-uri pline de speranta.

****

Dar Cristi Puiu este un exceptional om de film. Se intampla ades ca un teoretician de marca sa nu poata fi si un practicant de succes. Cu o pregatire din domeniul artelor plastice el a ajuns repede profesor de regie la UNATC, iar de pe aceasta pozitie a lansat un discurs constient, obiectiv, critic si responsabil.

In general imi plac interviurile lui, iar pozitia adoptata fata de filmul nealiniat e atat de bine argumentata prin afirmatii scurte si taioase, incat nu ii poti face fata cu replici pe masura...asta daca ai alta opinie, iar eu nu am.

*****

In fine, desi nici Cristi Puiu nu e de acord cu termenul de nou val al cinemaului pe care l-a influnetat si generat in jurul lui, el recunoaste ca un asemenea curent exista si functioneaza. Nu il numeste, Il vede ca pe o etapa spre altceva si il lauda dupa parerea mea fara prea multa indreptatire ori demnitate.

***

Caci eu am aceasta mare revolta fata de filmul de care vorbim: pentru ce in fiecare dintre ele regizorul se simte obligat sa introduca replici licentioase, ori trivialitati ? E asta o realitate a limbajului care in mediul meu nu se intampla ? Sunt toti regizorii romani de succes lipsiti de o minima educatie a dialogului ? Locuiesc eu sub un clopot de sticla ?

Locul meu de munca e cel mai ades in santier si nu aud acolo atatea chestii din astea prin jur..Ce-i drept, izolat si ocazional, cate unul isi mai injura sculele care nu merg, vremea potrivnica, salariul insuficient...Dar nu e in santier inflatie de trivialitati asa cum e in filmul nou romanesc...S-a mutat cumva limba de mahala din mahala in salon ?

Rog sa fiu informat !

***

In fine, desele recunoasteri ale unor productii romanesti din ultima vreme, onoreaza munca oamenilor bine intentionati si suficient pregatiti.
Lipseste insa scanteia, iar premiile si nominalizarile nu conving aproape niciodata publicul avizat.

***

Intr-o dupa-masa fara perspective, cand vremea de afara e potrivnica si o anulare de ultim moment nu lasa locul reorganizarii din mers a timpului liber...fa-ti pomana ... du-te de vezi si acest film.

Acest topic a fost editat de The Dude: 20 Jul 2013, 12:01 PM

[The Dude]

Prizoniera din caucaz
Leonid Gaidai (1967)

"Patraulea, Trandafire...Dormiti?"

.....pai daca vreti sa aflati cat de originala e seria filmelor BD in alerta, la munte, la mare, etc. ecranizarea de care va zic are un raspuns potrivit. Nu ca nu as fi fost la randul meu un mare fan al seriei, si iarasi nu ca nu m-am bucurat de multe ori revazand-o; dar Cezarului (sau poate tarului) ii trebuie inapoiat ceea ce i se cuvine.

In plus, fata de ce am facut noi, o actiune in secvente puse cap la cap, productia ruseasca curge lin si savoros, comicul aparand practic din nimic. E suficient sa vezi fetele catorva dintre protagonisti pentru ca bunavointa sa inceapa sa iti ocupe fiinta.

*****

O fata tanara (si sportiva si consomolista), de care se indragostesc pe rand un etnograf, un primar..dar si o auto sanitara si un magar (...??..deh, fata e tanara si draguta foc) ; o intriga, o traditie, peisaje incarcate , actiune si suspans, intr-o comedie ce aminteste de hazul copios al povestilor din Ilf si Petrov.

*******

Gandindu-ma la filmul asta am constatat ca azi, am devenit cu totii extrem de exigenti cu glumele la care alegem sa radem...si ca asta ar putea sa aiba cauze nu in calitatea lor, ci mai degraba in felul in care suntem dispusi (tot mai putin) sa le permitem sa ne inveseleasca...De parca ne-ar placea la nebunie sa umblam incruntati, preocupati si seriosi din cale-afara..

*****

Multora, gagurile din filmul asta le-ar putea parea desuet, insa eu propun curajos: du-te si vezi acest film; si prognozez riscant : nu ai sa regreti...

Acest topic a fost editat de The Dude: 21 Jul 2013, 10:53 AM

[The Dude]

Iubire
Michael Haneke - Amour (2012)


« ..rien de toute cela ne merite d’etre montre... »


S-a spus despre filmele lui ca sunt infinit mai usor de facut, decat de urmarit, iar despre acesta ? Ca e o capodopera pe care n-ai vrea sa o vezi.. Am ezitat mult inainte de a decide sa vorbesc despre el aici, unde orice comentariu se vrea, daca nu o invitatie, macar o recomandare;

****

…Una peste alta, dincolo de orice parere, acesta ar putea fi totusi cel mai bun film al lui Michael Haneke, care nu-i chiar neica nimeni.
Vorbim de Amour, o posibila replica tarzie a celebrului Nous ne vieillirons pas ensemble (1972), a lui Maurice Pialat.

****

Cu peste 50 de premii si inca pe atatea nominalizari, la mai putin de un an de la lansare, Amour se instaleaza direct in arhiva de aur a cinematografiei universale ca si cum ar fi fost totdeauna acolo si este o realizare peste care n-ai dreptul sa treci. Pentru ca aici sunt explorate metodic si exemplar raporturile dintre doua subiecte generice: dragostea si moartea, despre care, un mare poet roman zice fara gres: ” In fata dragostei si a mortii/ Noi toti redevenim copii” (si se va vedea in film cata dreptate are) .

**************

Ca dragostea are domiciliul stabil in Paris – Franta (cum nu uita sa precizeze mereu americanii), si ca ea e accesibila pe deplin numai varstei trecute de maturitate ( atunci cand cele mai multe dintre fantasmele ce o insotesc indeobste, dispar) sunt certitudini. Asa ca, vorbind de iubire, Haneke ne conduce magic prin relatia tarzie dintre doi intelectuali octogenari ce nu par inca pregatiti pentru ultimul act. Invatam impreuna cu ei, din mers, si ii vedem intelegator, reusind sa se alinieze conditiei cu o prestatie excelenta din care nu lipsesc gesturile majore: sacrificiul, refuzul, daruirea, neputinta, renuntarea, umilinta, resemnarea, curajul si increderea.

*********

Tema nu-i chiar atat de directa, iar subiectul unul greu, profund depresiv. Intotdeauna dramele au un circuit sinuos si trec complicat prin popularitate; asa ca meritul lui Haneke este cu atat mai mare, pentru ca filmul asta se instaleaza adanc in tine. Haneke efectiv fascineaza prin uriasa diversitate de emotii extreme pe care reuseste sa le transmita aici pe cale cinematografica.

Jocul actorilor, de o sublima naturalete, mascheaza aproape complet partea interpretativa. Esti convins sa crezi ca ei traiesc tot ce li se intampla si ca reactiile lor, unele absolut normale, nici nu ar fi cele sugerate de o viziune regizorala (foarte ferma in cazul lui Haneke). La fel ca intregul plot: totul pare atat de simplu…. si el si ea fiind in realitate varstnici si cu preocupari existentiale asemanatoare personajelor intrupate.

***************

Pe de alta parte alegerea unghiurilor de filmare (este de-a dreptul incredibil cum poate Haneke sa reorganizeze micuta locuinta neutilizand aproape niciodata acelasi decupaj, ori acelasi punct de statie), a scenografiei si a decorului, a coloanei sonore (e fantastic ce face si din asta, filmul legandu-se coerent aproape numai in jurul ei, intr-o continuitate abstracta, compusa subtil din imbinarea unor imagini ce preced actiuni, ori din altele care succed: flashback / flashforward) toate aceste tehnici ajutand decisiv la discretizarea actului cinematografic si lasand farmecul mirajului sa isi faca treaba nestingherit. Pe intreaga perioada a proiectiei, chiar uitam ca urmarim doar un film.

De mare incarcatura, scena in care Georges o urmareste cantand la pian pe Anne asezat intr-un fotoliu din care intorcandu-se sa opreasca cd-playarul (un TEAC, my favorite lebel, n.a.), anuleaza imaginea Annei. Ne ajuta metaforic sa pricepem ca Anne nu a fost niciodata acolo, ci doar in mintea lui…dar si ca derularea in timp a evenimentelor e incerta si ambigua…ca spectatorul trebuie sa participle la reconstituirea temporalitatii…Filmul abunda in astfel de parabole (dar pe asta si trailerul si intreaga critica o citeaza)...intre ele si cadrul de patru secunde in care apar cei doi, atunci cand sunt vizitati de fostul lor elev...

**********

Ce ar mai fi de adugat ?
Pai faptul (revoltator) ca in recenzia sa, ziarul The Guardian clasifica pelicula la genul horror, identificand in boala si batranete elemente de teroare angoasante pana la terifiant, intr-o graduala crestere a intensitatii si care starnesc in spectator spaime si ingrijorari latente.

Ca Haneke are obiceiul de a isi agresa publicul prin scene dure, ori supraincarcate empatic nu-i ceva nou, insa sa numesti acest film unul horror imi pare cam deplasat..Ca mare admirator al genului stiu ce vorbesc. Caci nu imi e rusine sa afirm ca sunt adict al horrorului, dupa cum apreciez mult si filmul pornografic…. Si nici nu ma jenez sa mai adaug, ca in opinia mea persoanele care isi incep discursul de apartenenta la cinema cu fraze sablon prin care isi disociaza interesul fata de cele doua genuri sunt blocate fie in snobism, fie in ignoranta, fie in deruta, fie in conventional.

Nu, nu-i vorba de un horror...Caci, cum ai putea sa ajungi in groaza cand ai dragostea cu tine ? ..E un film despre iubire..d’aia se si cheama asa.

***********

Vezi acest film. E o capodopera….Insa, inca o data, daca nu te afli intr-o stare care sa iti permita sa tratezi cu deprimarea de pe pozitii elastice si avansate…atunci poate ca ar fi mai bine sa ii mai amani vizionarea.

*****

Dar, acum sau mai tarziu, Vezi acest film !..caci ai nevoie.

Acest topic a fost editat de The Dude: 22 Jul 2013, 08:24 AM

[The Dude]

Rashomon
Akira Kurosawa - Rashômon(1950)

"Adevarul este ca un puzzel urias; fiecare din noi detine cate un fragment al puzzelului, dar imaginea de ansamblu nu e accesibila decat divinitatii."

Intr-o maniera cinematografica de exceptie, Akira Kurosawa ne zice in filmul asta despre realitate si despre adevar (doua infinite teme, ce au generat scoli si curente filozofice esentiale) sub pretextul unei crime, pe care particularitatile de functionare a perceptiei si memoriei fiecaruia dintre cei ce iau parte nemijlocit la ea, o transforma radical in scenarii diferite.

***

Pricepem ceva mai greu, abia pe la jumatatea proiectiei, ca mesajul lui Kurosawa tinteste fix in subiectivitatea realitatii si in nostalgia ce decurge din dezvoltarea concluziei, lucide si dure, ca fiecare dintre noi detinem doar variante contaminate ale ei...

***

Cum sta pe bune treaba cu adevarul si realitatea ? ...asta aflam din rezultatul unui test stintific realizat in 1935 la congresul international de morfologie psiholgica din orasul Goteborg :

In sala de conferinta plina ochi, numai cu oameni de stiinta (cei mai importanti ai momentului de pe intregul mapamond ; deci numai persoane strict avizate), a patruns dintr-o data un clown panicat ce incerca sa se refugieze din calea unui cetatean de culoare, imbracat intr-o salopeta cadrilata fistichie, extrem de manios. In acea perioada pe strazile orasului avea loc un carnaval, si din acest motiv intamplarea a parut foarte plauzibila. In scurt timp s-a dovedit ca negrul imbracat ciudat era foarte hotarat sa rezolve o chestiune mai veche cu clownul, asa ca vazand ca nu il mai poate ajunge, fara vreo ezitare, s-a oprit din alergare, a scos un pistol si a tras cu acesta mai multe gloante in directia victimei sale.

A sosit imediat politia, s-au operat arestari, s-au ridicat probe si s-au luat declaratii de la toti participantii la eveniment (intreaga audienta, repet numai psihiatrii eminenti)

Totul fusese insa regizat.

Rezultatul testului a fost unul uimitor. Peste 80% din persoanele care au depus declaratii au mistificat adevarul intr-un mod cu totul aberant, facand confuzii grave in descrierea peronajelor, in atitudinea lor, in numarul de focuri care s-au tras...(cei mai multi nu isi aminteau de vreun negru, de haine fistichii, de clovn pe care il confuundau cu un domn imbracat in alb; indicau directii gresite de deplasare a actiunii, inventau alte personaje participante, ori furnizau descrieri abracadabrante)

Doar 4% din cei chestionati au depus declaratii conforme cu ce s-a intamplat de fapt (prin confruntare, caci experimentul a fost integral filmat).

Concluzia testului a fost ca adevarul este profund subiectiv, ca il percepem diferit in functie de educatia, de gradul de sensibilitate, in functie de cultura, si de starea de spirit de la un moment dat a fiecaruia dintre noi. Publicul din sala congresului a fost atat de emotionat de incidentul la care lua parte incat teama, surpriza, panica si nevoia unei reactii rapide au facut obiectivitatea sa dispara.

******

Revenind la Kurosawa astfel informati, luam nota de plot. El e localizat intr-o perioada istorica agitata, confuza si macinata de conflicte civile (dinastia Heian, sec. IX-XII). O ploaie grea aduna sub adapostul porti Rasho (poarta orasului Kyoto), trei calatori : un taietor de lemne, un preot si un om de rand. Primii doi sunt inca marcati de un eveniment proaspat cu care au o legatura directa: asasinarea unui samurai, cel mai probabil de catre banditul Tajomaru. Povestea circumstantelor in care se produce drama e relatata in patru marturii semnificativ diferite: versiunea banditului, cea a sotiei samuraiului care e chiar motivul disputei tragic consumate, cea a taietorului de lemne ce pare sa fi fost martor ocular al intamplarii si, intr-o scena de mare efect, depozitia spiritului victimei preluata prin mijlocirea unui mediu intrat in transa. Ar putea fi vorba de un adulter, de un viol, de o confruntare onorabila, ori de un jaf...toate urmate de o crima. Relatarile difera, dar se si aseamana in detaliile lor.

****

Extraordinara calitate a filmului este ca el nu isi propune sa restabileasca un adevar, sugerand insa ca trei dintre variante ar putea fi interesate (banditul, femeia si samuraiul). E de datoria spectatorului sa isi construiasca propria versiune, iar umbra amara pe care constatarea limitelor conditiei umane in perceptia realitatii e imprastiata de finalul filmului, in care ploaia se operste, soarele rasare, iar un copil abandonat in templu e infiat spontan de taietorul de lemne..Actul il face pe preot sa exclame plin de optimism: “gestul tau mi-a restituit increderea in umanitate”


************




De pe coperta dvdului:

"I cannot recommend this film enough and with the full Criterion treatment, this disc is one that belongs in any film buff's collection."


Du-te sa-l vezi.

Acest topic a fost editat de The Dude: 22 Jul 2013, 01:12 PM

[The Dude]

Melancholia
Lars von Trier-Melancholia (2011)



« viata e numai pe Pamant...si nu pentru multa vreme »

Daca e sa ii dam credit lui Noica sfarsitul lumii nu-i o intamplare chiar atat de rea atunci cand ii devi contemporan si martor ocular. De ce ar fi ? Atatea generatii irosite si tocmai celei careia ii aparti tu sa ii fie dat sa prinda ultimul act.. ?...Nu-i putin lucru sa fii printre alesi, cand oricum esti dator cu o moarte.

*****

In fine...Ori de cate ori avem de a face cu un film apocaliptic nostalgia preia toate trairile, iar melancolia nu lipseste de la petrecere. Titlul acestei productii e un simbol direct (gravura lui Durer asta vrea sa zica), desi aici el e numele unei planete (imensa, suprarealista si albastra) cu care Pamantul urmeaza sa intre in carambol*

****

Suntem la von Trier, asa ca incepem cu Wagner (preludiu Tristan si Isolda), cu un tablou bizar (Lucas Cranach cel batran)



, cu Durer (gravura Melancholia)



, sumedenie de aluzii la altele (Ophelia, Bruegel, etc), inflatie de simboluri, suprapuse peste o viziune bolnavicios depresiva (Trier marturiseste ca a gandit filmul pe cand se afla internat si urma o terapie psihiatrica).

****

E o ecranizare greu de urmarit Melancholia lui Lars Von Trier. Nu numai plot-ul** ci si felul aglumerat in care se petrec intamplarile, aplicat peste o aparenta mare de calm si de asumare, toate la un loc pun pe spectator o mare presiune si solicita din greu.

Filmul asta imi aminteste de bancul cu balbaitul care pana sa poata sa isi avertizeze colegii de un iminent pericol isi sfarseste (prea tarziu) interventia prin constatrea efectelor lui. Se balbaie von Trier incercand sa zica cat mai multe in cat mai putine cuvinte. Atat de multe vrea sa transmita incat fiecare cadru al filmului are si altceva de spus, aducand astfel o supraincarcare ostenitoare, ceea ce e evident o mare greseala.

Caci care public are o asemenea disponibilitate ?

Ca sa va faceti o mica idee iata cum functioneaza. Campul de golf e anuntat in mai multe randuri ca avand un circuit de 18 gauri. Totusi, in unul din cadre personajele trec pe langa o a-19-a gaura. Intrebat in legatura cu asta Trier a explicat ca a vrut sa sugereze o depasire a limitelor lumii. Ca trecand pe langa un reper inexistent eroii naratiunii sunt deja in infern - SIC !

Luati acum filmul de la capat si treceti la treaba, caci aprope peste tot mai aveti si altele (asemanatoare, ori mai dihai) de deslusit.

**********

Melancholia are doua parti asimetrice. Incepe bine, apoi plictiseste. In parea a doua surprinde, antreneaza, iar in final drege busuiocul cu o acceptare tacita, lipsita de spectaculos, profund umana si complet crestina.

Marturisesc sincer ca la prima vizionare am parasit sala de proiectie dupa 35 de minute (nu eram platitor), ametit efectiv de continuuele, agasantele si mult prea amplele miscari ale camerei de filmat. Si prin alte parti von Trier isi inchipuie ca e foarte original abuzand de asta. Nu e. Prima parte a filmului (Justin) e chiar slabuta, iar dinamismul pe care efectul il introduce, unul obositor si aflat in necorelare.

Trier crede sincer ca omul nu merita sa traiasca (repeta asta in aproape tot ce face), insa in filmul asta el ne ofera o alternativa tentanta pentru petrecea apocalipsei, chiar daca zice o poveste putin convingatoare si saraca in raport cu generozitatea subiectului.

***************

Parerea mea e ca nu ar trebui sa iti pierzi vremea cu acest film. O fii Trier, o fii despre conditia umana, iar imaginile din debut (un scurt resume fotografic) chiar sunt remarcabile...Dar traim putin si trist. Doua ore din viata noastra inseamna mult oricum (si daca n-am intrat in linia dreapta, acolo unde fiecare minut conteaza ..), iar sa iti sporesti amaraciunea cu griji imaginate de maniera asta nu e o alegere inteleapta.

Sigur, da bine sa poti conversa in societate (la club printre beri) despre un regizor controversat si afara din mainstream, insa in cazul Melancholiei si asta e riscant. Multi critici importanti i-au acuzat de snobism pe cei care s-au grabit sa elogieze filmul din inertia ce le-a fost imprimata de personalitatea puternica a lui Lars von Trier.

Chiar daca sfrasitul lumii (inerent) se va petrece in fiecare dintre fiinte ce o vor compune la acel moment ; si chiar daca alegerea de a relata cataclismul din perspectiva individului e una isteata, acesta e un film care nu convinge, se repeta, e supraincarcat, obositor si rupt din narativ...

Parerea mea....

******

Veziti de treaba, daca ai vreuna....daca nu ? pai atunci..du-te sa-l vezi.


*…..sau poate anuntata catastrofa Annunaki, ce preconiza impactul pamantului cu planeta Nibiru candva intre 2090 si 2350, legenda (proto)sumeriana din care filmul si-a cules fara doar si poate ideea de baza a scenariului.


** Cele mai optimiste dintre calculele astronomilor dau ca certa coliziunea catastrofala a Pamantului cu un alt corp ceresc de gabarit in urmatorii 50 000 de ani, iar prioritatea numarul unu al unor agentii spatiale de renume este deja aceea de a identifica noi locatii de migrare a populatiei terestre, ori aflarea mijloacelor de a modifica traiectoria oricarui curs de impact.

Acest topic a fost editat de The Dude: 24 Jul 2013, 07:11 AM

[The Dude]

Scurta Istorie a Cinematografiei
- episodul 3


Afirmarea


Nivelul atins de film, la capatul perioadei lui mute este unul cu totul remarcabil ; sta marturie « Luminile Orasului » a lui Charlie Chaplin din1931, filmul fanion al genului, care arata limpede cat de mult avansase cinematografia, insa nu cu mult mai prejos marturisesc acelasi adevar: Speedy lui Harold Loyd-1928, Laurel & Hardy Second Hundred Years - Fred Guyol 1927, The General – Buster Keaton 1927, dar si Un chien Andalou – Luis Bunuel 1929, Le sang d’un poete – Jean Cocteau 1930, Greva si Crucisatorul Potiemkin – Serghei Eisenstein 1925, The Tower of Lies – Victor Sjostrom 1925, Patimile Ioanei dArc – Carl Theodor Dreyer – 1928, Napoleon – Abel Gance 1927, Cabinetul Doctorului Caligari – Robert Wiene 1027, Metropolis - Fritz Lang 1927, Greed – Erich von Stroheim 1924, Ulita Durerii – Georg Pabst 1925, Robert Flaherty – Nanook 1922.

Toate aceste productii sunt momente de rascruce si centre de referinta pentru intregul fenomen ale celei de a saptea arte. Sunt ele cele care au ajutat-o sa existe si sa progreseze, sa devina ceea ce ea este azi : parte distincta si indisolubila din viata noastra de zi cu zi.

Toti acesti vizionari au fost spirite alese si increzatoare ce au experimentat, crezand in munca lor. Sigur, astazi privind inapoi oricare din filmele enumerate mai sus ne poate face sa zambim, sau sa credem ca putem obtine mai mult, mai bine si mai repede cu un simplu smartphone...Multi n-ar avea nici rabdarea unei vizionari de la un cap la altul..insa atunci, in zilele alea, fiecare dintre ele au insemnat eforturi uriase si adevarate cascade de creativitate.

La jumatatea anilor 30 cinematograful avea deja o traditie si un fundament artistic, alaturi de cele oferite de tehnica si de infrastructura...era pregatit si solid; nimic nu parea sa ii mai poata sta in cale...Pentru artisti era un taram neexploatat, plin de promisiuni iar pentru investitori o oportunitate deschisa si sigura.

Standardul de film cu sonorul sincronizat si incriptat pe marginea peliculei , alaturi de tehnicolorul in trei straturi de culoare isi intrasera pe deplin in drepturi iar publicul venera deja artistii de cinema fiind gata la mari sacrificiii pentru a nu scapa nicio pelicula noua, pe care apoi fiecare o revedea de cel putin trei ori...

A venit insa razboiul...




va urma....

Acest topic a fost editat de The Dude: 23 Jul 2013, 07:27 PM

[The Dude]

JFK

Oliver Stone - JFK(1991)



Back, and to the left... back, and to the left... back, and to the left.


The President going back and to his left. Shot from the front and right.
Totally inconstant with the (Oswald-n.a.) shot from the Book Depository...


Cand faci loc minciunii, in oricare dintre situatiile in care poate sa evolueze nestingherit, atunci ea are sa creasca, iar dezvoltarile ulterioare de care va avea parte vor deveni repede imprevizibile si necontrolabile. Asta nu ar trebui nici sa surprinda, nici sa indigneze pe cineva, caci e o parte naturala din firea omeneasca.

********

Studii ale minciunii (adica modificarea constienta si interesata a unui adevar) arata ca atunci cand nu e necesara ea are (fara alternativa) numai explicatii din patologic. Nu vorbim de ele, ci ne-ntrebam onest: Dar cand e minciuna necesara ? Exsita astfel de situatii ?

Sunt minciunile intotdeauna imorale, sau condamnabile ?

Raspunsul la ultima intrebare e limpede: NU !.
Cand minciuna se aplica cuiva care nu poate gestiona un adevar, cand ea e menita sa acopere o intamplare neplacuta, deja petrecuta si fara consecinte previzibile; in general cand ea isi propune sa menajeze pe cineva sau sa amane un deznodamant tragic ce poate fi inca evitat (un bolnav cu un diagnostic incert rau, un partener pe care ceva l-ar putea deranja, ori jigni gratuit, etc.) atunci minciuna se poate transforma intr-un gest meritoriu, onorabil si plin de demnitate.

De condamnat sunt doar minciunile toxice, speculative, abuzive ori trufase.

******

Filmul pe care il recomand in cele ce urmeaza e unul reprezentativ pentru fals, contrafacere si manipulare.

Jim Garrison, personajul intrupat de Kevin Costner in JFK-ul lui Oliver Stone, ne spune ca in povestea asta am avea de a face cu cea mai mare minciuna impusa vreodata poporului american. Nu stiu adevarul, dar cred ca nu greseste, intrucat filmul preia un caz controversat inca din versiunea oficiala (asasinarea la 22 noiembrie 1963 a presedintelui in functiune John F. Kennedy), infasurat apoi in multe speculatii si supozitii ale presei, la care el insusi adauga altele cu putin sau deloc suport in adevarul istoric.

Cazul Kennedy e de la un cap la altul o mare minciuna, camuflata intr-o mistificare, adancita intr-o inselatorie si ambalata intr-o pacaleala, iar lipsa unui adevar de referinta face ca lucrurile sa nu se opreasca aici, caci iata, chiar si la 50 de ani de la fatidicul eveniment inca mai construim scenarii noi, versiuni originale si comploturi neevaluate inca.

********

Oliver Stone, un foarte talentat regizor mai ales atunci cand vine vorba de filmul document, si-a dovedit priceperea aici in mai mult decat un singur rand si in mai multe decat intr- un singur fel. Stilul narativ alert, de tip stiristic, intercalat cu scene de culise si cu scurte ecranizari ale unor alte intamplari relatate de personajele din film (ori depozitii ale martorilor din proces), filmate din mana si in timp real. Amestecarea unor concluzii ale raportului Warren, cu speculatii din mass-media de pe picior de calitate informationala in deplina egalitate; dar si introducerea in plot a unor nedumeriri strict personale fac din aceasta productie o importanta intamplare artistica, un mare eveniment cinematografic si o cutremuratoare depozitie.

"To sin by silence when we should protest makes cowards of men." - Ella Wheeler Wilcox

**********

E un film viu JFK-ul lui Oliver Stone. Asta si datorita distributiei careia nu ii poti gasi cusur, incredintata in mare parte unei elite actoricesti a momentului de atunci, care a si confirmat ulterior.

Mai mult decat atat, constructia ecranizarii centrata in jurul unor scene cheie, teoria glontului magic, debarcarea din golful porcilor, episodul David Ferrie, episodul Clay Shaw - joc de exceptie a lui Tommy Lee Johnes , comportamentul straniu a lui Oswald, episodul Bill Broussard si episodul Guy Bannister; versiunea ipotetica a asasinatului si partitura domnului “X”, vocea din off a lui Martin Sheen, filmarile in amplasament corelate cu scene originale din celebrul Abraham Zapruder film, ii confera acestuia un dramatism si o putere de convingere cu totul iesite din comun.

Mai ca iti pare rau sa afli ca lucrurile nu au stat chiar ca in povestea pe care o vezi si ca timp de 189 de minute (care trec pe neobservate) ai participat doar la o alta ipoteza presarata cu argumente inconsistente, de unica folosinta si de uz cinematografic.

Cred ca asta e si unul din principalele mesaje ale JFK-ului lui Oliver Stone: sa poti sa pui in evidenta toate implicatiile unei minciuni tot printr-o minciuna. Sau mai pe sleau: sa discreditezi minciuna cu propriile ei arme.

*****

In fine, un film de nota 10 ce nu trebuie scapat.
Du-te sa-l vezi...si sa-l revezi ....si sa-l revezi...pentru ca sa il poti urmari fluent, fara distragerile scenelor cheie, a culmilor interpretative, ori a deturnarilor din subploturi.

Daca iti cumperi varianta pe dvd, atunci discul asta are sa fie cel mai tocit din intreaga colectie (eu l-am stricat deja pe primul).

[The Dude]

Sapte Psihopati..si un caine
Martin McDonagh - Seven Psychopaths (2012)


You didn't think I was what? Serious? You think I'm not serious just because I carry a white rabbit?



Intre directorii de film putini sunt adevarati, altii cativa mimeaza doar aceasta calitate, iar cei mai multi sunt impostori.

Primii au absolvit o institutie de invatamant superior de profil si au continuat apoi devenirea lor pe calea academica prin abordari metodice, competente, practica asidua si permanenta adaptare.
Cei din a doua categorie sunt autodidacti implinind o chemare (ei suplinesc lipsa pregatirii prin multa spontaneitate, inventivitate si perseverenta...respectand insa retetele succesului din showbitz).
Ultimii ?..doar afaceristi ce au adulmecat in aer posibilitatea unor venituri usor de obtinut si se afla pe platou in cautarea prazii.

*****

Preambul e absolut necesar atunci cand vorbim de Martin McDonagh, un regizor pur sange, ce stapaneste atat de bine mijloacele cinematografice incat isi permite sa se joace cu ele, in deplina dezinvoltura si dupa bunul plac. Filmele lui au planuri multiple, suprapuse, divergente, convergente, intersectate, ori interconectate intre ele si se adresaza simultan mai multor categorii de spectatori relatand practic cate o poveste diferita pentru fiecare dintre ele, dar si pe placul ei..Poate ca in felul asta se explica si optiunea (superficiala si pripita) a celor care au incadrat Sapte Psihopati la categoria comedie ( ?)

****

Pe palierul adresat cunoscatorilor pelicula plateste un tribut personalitatii lui Martin Scorsese (el ar fi, in mintea multora, responsabil de introducerea in cinematografie a psihopatului arhetipal) dar si achita polite serioase amatorismului de succes introdus de Quentin Tarantino (si implicit miscarii indy – prin utilizarea lui Tom Waits). Numai si aceste doua parabole, pline de repere clare, ar fi putut sa sustina filmul de la un capat la celalalt, insa la McDonagh e doar inceputul.

****

Povestea e antrenanta, plina de neprevazut, tensionata si bine spusa. In fapt sunt cinci, sase, subiecte care ar fi facut fiecare separat cate un scenariu remarcabil. Intre ele, istoria quaker-ului care isi razbuna fiica (violata si ucisa) prin presiunea permanentei prezente, obsesiv impuse privirilor asasinului, iertat prea usor de justitia oamenilor.. ca pe un nesfarsit memento al faptei sale ....Chiar si dincolo de moarte...caci violatorul isi face un calcul simplu ce se dovedeste eronat: omul care ma sufoca e un om a lui Dumnezeu ; daca ma sinucid, am sa ajung in iad ; el insa nu ma va putea urma acolo...Asa o sa scap de el..Socoteala gresita fiindca quaker-ul gaseste o cale ca violatorul sa plece in lumea de dincolo cu certitudinea ca tortura insotirii va continua ...Insa nici quaker-ul nu iese usor din intamplarea asta : Ochi pentru ochi ar face toata lumea oarba..afla el (via Ghandi)..Razbunarea nu e o solutie...vina s-a mutat in curtea lui acum...el devine cel urmarit insistent si repetativ.

***

Imagine de exceptie, scenariu excelent, joc desavarsit al actorilor si cand afirm asta am in vedere si « nejocul » (ca nu e cabotinism) personajului interpretat de Colin Farrell, pe fondul caruia se proiecteaza genialitatea lui Sam Rockwell. Despre prestatiile naucitoare ale lui Woody Harrelson si Christopher Walken ce sa mai spui.. ?...La ei a devenit ceva obisnuit.

*****

Un singur sfat pentru cei care imi vor urma recomandarea de a vedea bijuteria asta : asteptati cuminti sfarsitul proiectiei, chiar si dupa generic..Americanii au o vorba : It ain’t over till it’s over...iar filmul asta chiar se termina in ultimele lui secunde, acolo unde McDonagh a mai pitit un diamant.

[The Dude]

Undeva la Palilula
Silviu Purcarete (2012)


„Palilula nu e, adică e pretutindeni. Este o mică insulă din câmpia valahă, compusă din pulberea unei planete îndepărtate. Acolo, legile fizicii terestre nu sunt chiar atât de riguroase. Acolo nu se știe prea bine dacă oamenii mint, visează sau trăiesc cu adevărat.“
(SILVIU PURCĂRETE)



Anul trecut am vizitat Amsterdamul de doua ori, la interval de cateva saptamani. Am reusit astfel sa ajung la un spectacol eveniment pus “in scena” de cinci regizori importanti din care nu am sa ii amintesc acum decat pe Terry Gilliam si pe David Lynch. Am pus cuvantul “scena” in ghilimele intrucat reprezentatia avea loc intr-o fabrica abandonata si nu exista acolo nimic de acest gen. O extraordinara experienta despre care voi mai vorbi si care, pe tot parcursul ei, mi-a readus in minte Danaidele lui Silviu Purcarete (din care, fara nicio exagerare, existau ample citate, asta ca sa nu le numesc altfel). Mi-am spus atunci, mi-o repet si azi, ca daca Purcarete ar fi avut adresabilitatea, popularitatea ori audienta oricaruia dintre cei cinci, sau poate o distributie de actori care sa contina doua, trei, nume mari, atunci proiectul lui ar fi devenit, fara nicio indoiala, un eveniment mondial de referinta.

********

Personaj controversat si regizor imposibil (din ce se sporovaie prin culise) omul asta le are rau de tot cu arta, iar proba cea mai la indemana sta in filmul sau (capodopera) “Undeva la Palilula”. Rar se mai reuseste asa ceva in filmul de azi, atat de contaminat de valori meteorice, snobism, superficialitate, impostura si cabotinism.

“Undeva la Palilula” e o productie cu tenta suprarealista ce abunda in simboluri solide, perene si conjuncturale deopotriva ; magistral utilizate.

**********

Daca Jarmusch foloseste simbolul ca sa faca trimiteri la chestii periferice ori apartinand unei (sub)culturi de cartier, daca von Trier il utilizeaza “la plesneala” lasand spectatorul sa descopere el vreo eventuala conotatie si in fine, daca Tarantino te plimba ca pe prosti printr-un labirint simbolistic straverziu si imediat, Purcarete te ia la pas. Fiecare scena, fiecare cadru si aproape fiecare replica, cu incarcatura ei, aerisit si elegant, toate intr-un ansamblu ce se cladeste sub privirile tale si la constructia caruia, fiecare spectator e invitat sa contribuie activ si spornic.

********

E greu spre imposibil sa vorbesti despre un asemenea film, fiindca : ”Palilula e un loc unde derizoriul coexistă cu lucruri fermecătoare, iar populaţia din oraş e izolată pentru eternitate în beţie, petreceri şi orgii.” In fraza asta incape intregul plot, care mai contine si periplul cuiva (Serafim, nu intamplator un nume angelic) ce descopera si desface in felii toate aspectele reprezentative ale locatiei, pana cand capata la randul lui un nas rosu aprins si un chip livid, echivalentul inregimentarii intr-o realitate impusa.

*****

Un personaj care preia vocea din off continuand-o cu un monolog, aluziile extrem de subtile la Kubrick si Lucas (si la altii dar numai din marele cinema), o adunare ce isi schimba brusc atitudinea treacand la interpretarea unei arii din coloana sonora ce se ingana pana atunci in fundal, futulusii si anotimpul lor, Geta bombardata, scena cu partzul si cu tablourile celor doi, transexualul varcolac ce e femeie in noptile cu luna plina si barbat in cele cu luna nou, surorile gemene si farmaciste ce canta la flaut, Isus facand fotoreportaj, schimbarea la fata a negrului, leandru, te’n cur de lup, a ars bohema.......

*******

Da. Simbolurile sunt burlesti, vin in cascada si te acapareaza urgent intr-o naratiune incoerenta, fara sens, ambigua si eliptica, dar care in ciuda astora este extrem de interesanta. Asta pentru ca Purcarete e un mare maestru al imaginii si un excelent organizator al demersului artistic. Regret ca cei care au apreciat acest film nu i-au recunoscut meritele evidente de cineast, lasandu-se prada superstitiilor potrivit carora nu poti gratula un debut la adevarata lui valoare pentru simplul (si ridicolul) motiv ca el nu are un precedent.

****

In toata povestea, metafora personajului care alergat de lup prin padure, tine in piept o injuratura pe care nu are curajul sa o slobode decat ajuns la adapostul casei, nici nu e metafora. E patzanie. Singura. Regizorul ne spune ca e o intamplare adevarata care i s-a parut interesanta si ca d-aia a ingramadit-o in plot...Dar cin’ sa-l mai creada ?

****

Du-te sa vezi pe nerasuflate acest film impecabil; caci printre multe altele el este si un moment de mare si profund romanism.
Du-te sa-l vezi pe Silviu Purcarete, intr-un film cu actori mari in roluri mici, ce ne povesteste despre o mare tulburare care s-ar fi produs in Palilula, o mica insula din campia valaha... « ca sa arzi si tu un astfel de foc »



PS. Aflu cu bucurie ca filmul “Undeva la Palilula” a premiat festivalul Gopo (oscarul autohton) de sase ori. Nu n-am gresit cu nimic; raportul asta e: un film monumental si o manifestare de cacat...Cine onoreaza (premiaza) pe cine ? Auuuuuud ?
PS” Aflu ca ar fi luat sapte premii, dar desi e mentionat in toata presa pe site-ul festivalului al saptele (machiaj/coafura) nu apare. Deh, la romani ca la romani... vorba aia din Palilula: traiasca neamul nostru ala rau si puturos..!!







Acest topic a fost editat de The Dude: 26 Jul 2013, 08:52 AM

[The Dude]

The Turin Horse
Tarr Bella - A torinói ló( 2011)



Sau cinemaul ca terapie antidepresiva.

Afirmatia, aplicata la aceasta productie ar trebui sa nu socheze pe nimeni, caci vorbim despre un film in care tot ce se intampla este o rutina zilnica sumara.

Sunt 30 de cadre complete (extrem de bine realizate) a cate aproximativ cinci minute fiecare si ele repeta actele comune de zi cu zi a doi protagonisti, tata si fica (si a unui cal) ce isi duc viata intr-un loc pustiu si izolat.

Un comentariu mai lung de la inceputul filmului explica subtextul intregului plot : lumea merge spre distrugere, e gresita, se afunda cuprinsa de un vartej adanc din care n-are scapare. Responsabili de dezastru nu sunt numai oamenii (fiecare dintre noi in egala masura) ci si o forta de deasupra (simbolizata in film prin vijelia ce strabate aproape intreaga poveste si care traumatizeaza apasator atmosfera generala).

*************

"In Turin on 3rd January, 1889, Friedrich Nietzsche steps out of the doorway of number six, Via Carlo Alberto. Not far from him, the driver of a hansom cab is having trouble with a stubborn horse. Despite all his urging, the horse refuses to move, whereupon the driver loses his patience and takes his whip to it. Nietzsche comes up to the throng and puts an end to the brutal scene, throwing his arms around the horse’s neck, sobbing. His landlord takes him home, he lies motionless and silent for two days on a divan until he mutters the obligatory last words, and lives for another ten years, silent and demented, cared for by his mother and sisters. We do not know what happened to the horse.”

sau:


În timp ce călătoreşte prin Torino, în 1889, filosoful german Friedrich Nietzsche asistă la biciuirea unui cal. Pentru a-l proteja, acesta îşi aruncă braţele în jurul gâtului calului, după care se prăbuşeşte. La mai puţin de o lună de la acest incident, Nietzsche este dignosticat cu o boală mentală care îl va reduce la tăcere şi îl va ţintui la pat pentru următorii 11 ani, până la moartea sa la vârsta de 65 de ani.

**********

Acesta este mesajul, rostit din off, cu care misanscena incepe; si el vine suprapus pe derularea unor secvente (luate din toate unghiurile), superb realizate din punct de vedere fotografic, ce reprezinta o caruta in drumul ei spre casa.

Filmul e integral alb/negru.
Ni se mai spune ca aceasta ar fi ziua intai.
Calul este pus in grajd, femeia aduce apa si prepara cina (doi cartofi fierti - citatul din celebrul tablou a lui Van Gogh e evident). El intins pe pat asteapta. Afara vintul dezlantuit rascoleste frunze cazute si indoaie copacii.

Urmeaza masa de seara. Observam ca barbatul, in varsta, are un handicap si nu isi poate folosi una din maini. A capatat insa o abilitate in a decoji cartoful fiert si in a il consuma inca fierbinte dupa un adevarat ritual. Intre el si tanara femeie exista doar o relatie de autoritate. Nu se spun prea multe cuvinte, nu au loc discutii, aproape intreaga comunicare se rezuma la gesturi.

Aceaste scene se repeta cu putine variatiuni atat in ziua a doua, cat si in a treia...pana in ziua cinci, cand furtuna se opreste fara vreo consecinta in programul celor doi. De ceva vreme calul refuza hrana. In ziua a sasea calul e deja bolnav, iar cei doi la randul lor refuza masa in mod diferit..Lampile opaiet se sting si refuza sa se mai lase reaprinse, intunericul cuprinde intregul cadru pe care se proiecteaza genericul. Mai inainte ca proiectia sa se termine o lampa se reaprinde ca prin minune, palpaie putin apoi se stinge. Gata.

****************

Din cand in cand, pe rand, atat batranul cat si femeia ocupa un loc privilegiat plasat in fata ferestrei care se inchide prost si care nu ofera decat imaginea unui camp nemarginit si anost. In ciuda absentei oricarei privelisti cu pretentii, ocupantul de moment al scaunului cu vedere spre camp ramane cufundat in sine cu privirea pierduta, minute bune...ca intr-o transa. Pare sa fie singura activitate cotidiana lipsita de vreo aplicabilitate directa...Privitul pe geam poate ca ultim gest al sperantei, ori ca exercitiu de visare...

*********

Intr-una din zile un vecin ii viziteaza intrerupand pentru scurt timp programul zilnic. El are un monolog in care vorbeste de schimbare, care, in opinia sa a si venit si se afla in plina derulare. E un alt plan al filmului care se leaga cu alte evenimente secundare si mai ales de motto-ul din debut.

***********
Filmul, turnat in lunile noiembrie/decembrie 2008 intr-o locatie din Ungaria a necesitat constructia speciala a intregului ansamblu de cladiri ce ii constituie decorul. Vremea insa nu a vrut sa participe la proiectul regizorului Tarr...asa ca au mai fost necesare inca doua toamne si multa recuzita care sa poata suplini lipsa vantului pe care acesta si-l dorea.

********

In debutul comentariului meu l-am etichetat ca fiind un film extrem de relaxant si antidepresiv.
Eu l-am vazut singur, pe laptop, in niste conditii mai deosebite (in furtuna, singur, pe munte, intr-o cabana...nici nu stiam daca vantul din film nu e cel care suiera pe afara) si mi-am imaginat ca starea indusa de el asta era : doar rezultatul aceslor conditii.
Am remarcat insa si la a doua vizionare (efectuata in circumstante total diferite) si mai apoi si la alti prieteni (la finalul proiectiei) aceiasi stare de inviorare destul de putin fireasca.

Nu stiu sa explic mai mult. Imaginile sunt extrem de linistitoare, rutina confortabila, iar lipsa unor repere complexe, saracia butaforiei si putinatatea evenimentelor stabilesc in spectator o stare de echilibru cu care te intalnesti rar in cinema.

*********

Intr-un comentariu de la o emisiune cu mari ambitii de apartenenta la cea de-a saptea arta, prezentatorul lansa o provocare invitand pe toti cei care reusesc sa savarseasca parcurgerea acestui film pana la cap, sa ii confirme reusita printr-un email. Acelasi domn estima ca numarul celor care vor putea va fi unul mic.

Nu inteleg nimic din asta, insa reconfirm: e un film de vazut in pragul unei eventuale depresii, dar si ca mijloc de detasare, destindere si revigorare.

************

In alta parte filmul era comparat cu Melancholia lui von Trier, apreciindu-se ca e vorba tot despre o apocalipsa, petrecuta tot la nivel individual si acceptata cam in aceleasi conditii. In sprijinul teoriei sunt aduse degradarea constanta si progresiva, ciclul de sase zile si intunericul din final.

*******

Domnul cu provocarea a adunat 72 de confirmari, in multe dintre ele comentatorii denuntand mesajul decriptat ca fiind unul de sfarsit al timpului omului.

Sunt de acord ca poti vedea si asa ceva in Calul din Torino si remarc prin asta inca o data exceptionala marturie a regizorului Tarr Bella, ce ramane deschisa atator interpretari.



Du-te sa-l vezi asadar.
Chiar daca nu ai sa atingi starea de care iti spuneam tot nu ai sa pierzi vremea urmarindu-l.

Acest topic a fost editat de The Dude: 29 Jul 2013, 01:22 PM