-X- Optiuni

[Marduk]

Drum bun, te asteptam.

[exergy33]

...

Acest topic a fost editat de exergy33: 23 Sep 2009, 04:21 PM

[exergy33]

Multumesc marduk .

M-am intors cu vreo doua zile in urma, insa nu am nici o chemare pentru scris.
Sunt obosita ... plus ca aici e o vreme ca de potop.
De doua zile ploua cu intreruperi nesemnificative, si ma gindesc ce inspirata am fost ca m-am grabit sa ma intorc acasa, pentru ca in mai multe locuri din nordul isi nord-vestul Iranului au inceput inundatiile.

Voi incheia capitolul Marii Caspice cu doua imagini facute intr-o zi fara soare pe tarmul din Astara, in acea portiune amenajata cu bolovani in toata regula.

...


Asa pustiu, fara urma de turisti si facilitati pentru turisti, e locul ideal in care imi pot spala gindurile ...





Imi place sa privesc ore intregi in zare, acolo unde linia orizontului se inmoaie in mare, dar si sa ma plimb pe pietrele astea mari, cindva colturoase, acum rotunjite si slefuite de valuri.
Seamana cu niste niste ursi polari ghemuiti pe tarmul marii ...iar unele au inaltimea mai mare de un metru.

Inainte sa inceapa furtuna, marea se inteteste pe neasteptate. Valuri mici, apoi altele mai mari, patrund printre bolovani ... ca mai apoi, valuri inspumate sa le acopere in intregime.




Dar oricit de frumoasa ar fi Caspica, nu se compara cu Marea Neagra ...

Vara aceasta am fost si pe urmele lui Ginghis Han ... iar cite ceva voi incerca sa povestesc in jurnal.

Cu uluire am asistat la procesul prin care, doar in citeva zile, mi s-a schimbat conceptia despre acest personaj atit de controversat.

[Promo Contextual]

[exergy33]

Vara asta am umblat destul de mult, insa cea mai interesanta calatorie a fost cea facuta la Soltaniyeh/ Sultanieh, fosta capitala a dinastiei Ilkhanide intemeiata de Khulagu Khan (Hulagu Han), cel care a fost nepotul lui Ginghis Han si fratele lui Kubilai Han/Khublai Khan.

La ora actuala, Soltanieh e o mica localitate in apropierea orasului Zanjan, presarata cu bijuterii arhitectonice din perioada ilkhanida, safavida si qajara, ... Dar nimic nu intrece in frumusete cladirile cilindrice din caramizi colorate, in nuante de rosu, caramiziu, verzui, galben si cenusiu, ornate pe alocuri cu placute emailate de un turcoaz incredibil de bine pastrat peste secole.

Vestigiile sunt imprastiate la distante mai mari sau mai mici fata de oras. Unele au fost construite pe inaltimile pietroase ce imprejmuie zona asemenea unui fort natural, la altele se ajunge foarte greu ... Deci imi era clar ca pentru a le putea vizita trebuia sa caut un tur organizat, nu sa merg pe cont propriu.

Am batut cu rabdare toate agentiile turistice si presimtirea ca nu voi gasi ceea ce doresc incepea sa prinda contur
Totusi mi-am lasat numarul de telefon la o agentie care-mi daduse un fir slab de speranta.

Niste studenti la arheologie ii contactasera anterior pentru un minibuz pe aceeasi ruta pe care doream sa merg si eu.
Trebuia sa astept sa vad daca respectivul grup de studenti se va hotari sa mearga, si daca da, in ce perioada si in ce conditii.

Imi pierdeam timpul pe net, pe la Han , sau citind cartile puse deoparte ... insa nu aveam chemare pentru nimic.
Citeva zile s-au scurs cu o incetineala extrem de ciudata. Nu stiam daca sa renunt sa mai astept vreun raspuns si sa-mi fac un alt plan de vacanta, sau sa mai am rabdare inca citeva zile.

Norocul mi-a suris, si inca bine de tot.
Telefonul a sunat si am fost anuntata ca peste doua zile are loc plecarea.
Mi-am notat numarul minibuzului si locul in care se facea 'imbarcarea'. Am mai cerut unele date suplimentare, insa fata de la agentie nu stia decit ca ei au un traseu propriu, ca sunt insotiti de doi profesori, si ca de fapt e un fel de excursie de studii cu scopul de a aduna date pentru lucrarile de licenta.
Nu aveau nevoie de ghid deoarece unul din profesori cunostea zona ca in palma si fusese de mai multe ori in practica arheologica cu studentii sau cu istoricii straini care doreau sa viziteze zona.

Facutul bagajului nu mi-a luat mult timp deoarece am inclus doar lucrurile strict neceasare.

In acea zi, si ziua urmatoare, am navigat cu orele pe Internet in cautare de informatii.
Nu-mi place sa merg intr-o zona necunoscuta fara un minim de date.

Mi-am verificat ustensilele de fotografiat si filmat, incaltamintea (trebuia sa reziste la catarat pe stinci si mers prin praf ), asteptind sa se faca cit mai repede dimineata ...

Noaptea, in loc sa dorm, m-am gindit la tot felul de lucruri ... dar inspre dimineata, calaretii mongoli calare pe cai s-au indepartat din mintea mea ... si tocmai cind visam o cimpie intinsa, cu iarba verde si inalta batuta de un vint puternic ca cel prevestitor de furtuna ... am auzit ca prin vis melodia desteptatorului!

Acest topic a fost editat de exergy33: 25 Sep 2009, 02:36 PM

[exergy33]

Voi incepe jurnalul de calatorie prin provincia Zanjan cu primul loc vizitat imediat dupa ce am luat micul dejun.
Grupul nostru, desi restrins, era mai galagios decit alte grupuri de turisti cu care ne-am intilnit.
Am schimbat citeva vorbe cu ei si m-am lamurit ca unii sunt studenti la Istorie si Arheologie, altii la Etnografie, unul isi scria lucrarea de masterat ce avea ca subiect Arhitectura Il-Khanida, dar mai erau si vreo doi-trei studenti la Antropologie.
In afara lor mai eram noi, doi barbati mai in virsta care venisera impreuna si o fata de liceu, ce s-a lipit imediat de grupul studentilor. Acest grup, cam in aceeasi forma, mai fusese anterior in doua excursii.
Se cunosteau intre ei si se simteau ca acasa.
Erau insotiti de un profesor de la Facultatea de Arheologie si de o profesoara de la Etnografie.

Mi-am savurat in tihna cafeaua fierbinte si m-am bucurat ca se anunta o zi relativ racoroasa, adica temperatura nu va depasi 30C .

Minibuzul, sau mai bine zis mini-autobuzul, a oprit la marginea drumului linga un cimp ce fusese proaspat cosit.
Mai incolo am zarit o cladire in paragina.
Ne-am apropiat si am fost intimpinati de portar, care, foarte politicos, ne-a spus ca incinta este inchisa pentru restaurare si pina la anul nu se va deschide pentru public.

Profesorul, asa il voi numi in continuare, i-a explicat pentru ce am venit in acest loc si l-a rugat sa ne lase o jumatate de ora inauntru.
Portarul nu a obiectat insa ne-a rugat sa fim cu ochii in patru daca vrem sa suim pe platforma cu cupola, deoarece au fost scoase grilajele si lanturile de protectie.

Am fotografiat poarta in paragina ornata cu placi de mozaic turcoaz. Decoratiile de pe pereti nu reprezinta simple forme geometrice, cum ar crede un necunoscator al alfabetului arab.

... ...

Dupa ce am pasit dincolo am avut in fata ochilor un drum acoperit cu prundis si un parc in contructie. Puietii firavi si sistemul de iluminat constituiau doar un prim pas necesar in amenajarea locului. Peste citiva ani aici va fi un adevarat parc.



Cupola albastra si stralucitoare, desi imprejmuita de schele ruginite, atragea atentia.

Aici se afla mausoleul lui Mollah Kashi, poet si figura religioasa proeminenta de la curtea sultanului Oljaytu/Uljaitu/Oljaitu.
Dar sa lamuresc cine a fost acest sultan despre care sunt convinsa ca nu multi au auzit ...

Spuneam ca in Persia dinastia Ilkhanida incepe cu Hulagu Han, nepotul lui Ginghis Han.
Acest Hulagu Han a fost o figura complexa si voi mai vorbi despre el.
Sultanul Oljaytu a fost stranepotul lui Hulagu Han, deci a cincea generatie de conducatori mongoli dupa Ginghis Han.

Mormintul lui Hassan Mollah Kashi se afla in interior, sub pardoseala de piatra.
Nu se stie data exacta cind a fost ridicat mausoleul, dar se presupune ca pe la 1320-1340.
Interiorul a fost redecorat in timpul dinastiei Qajare, mai exact in perioada lui Fath Ali Shah. Desi lucrat cinci secole mai tirziu, interiorul mausoleului a ajuns intr-un hal fara de hal de degradare.
Totusi am atasat o imagine pentru doritori.

Exteriorul constructiei s-a pastrat mult mai bine. Voi reveni cu amanunte si imagini ...

[Marduk]

Exista ipoteze care afirma ca Tamerlan ar fi fost turc si nu mongol, el nu ar fi avut nicio legatura cu Gingis-Han ci a fost doar un vasal al unui nepot a lui Gingis-Han. La moartea lui Gingis-Han, acest nepot a fost numit han dar Tamerlan nu a recunoscut aceasta succesiune, facand cunoscut faptul ca el insusi ar fi mostenitorul lui Gingis-Han. In orice caz dupa batalia de la Ankara, Europa pare sa fi fost salvata tocmai de luptele pentru suprematie intre rudele de sange ale lui Gingis-Han si Tamerlan.

[exergy33]

tot la mormintul lui Molla(h) Hassan Kashi

... ...

Vreo jumatate de ora am ascultat explicatiile profesorului referitoare la descendentii dinastiei mongole ilkhanide: cine au fost, ce au facut pe plan politico-administrativ, militar, cultural sau religios ... cu ce-si ocupau timpul liber sau in ce fel isi teseau intrigile.
Acum nu are rost sa insir toata genealogia acestei dinastii dar pe parcurs voi povesti unele lucruri interesante consemnate prin cronici.

Am urcat pe platforma. Dupa cum se vede si din imagine, cupola ( gonbad - in persana) se afla intr-un stadiu final de restaurare.
Cupola are pereti dubli. Aceasta tehnica a peretilor dubli din caramida se intilneste la mai multe constructii din perioada de dominatie a ilkhanizilor.
Jur-imprejur au fost scrise trei cuvinte in caligrafie kufica, ce se repeta de citeva ori pe circumferinta de jos a partii cilindrice : Allah - Mohammad - Ali.



De aici de sus am putut admira zona. O priveliste calma si destinsa, cu cimpuri cosite, copaci razleti cu frunzisul de un verde foarte inchis la culoare, dar si munti cenusii cu crestele slefuite de vinturi si ploi, ni se oferea ochilor. Orasul Soltanyeh se afla la 2,5 km distanta de acest mausoleu.



Partea curbata o reprezinta portiunea de platforma de deasupra ferestrelor de tip ogiva. Platforma nu este perfect plata. Din loc in loc au fost prevazute onduleuri care, foarte ingenios, se prelungesc spre niste orificii prin se face scurgerea apei de ploaie sau a zapezii topite.

Privit de afara, corpul constructiei e octogonal, insa inauntru e perfect patratic.

Scarile ce duceau pe acoperis aveau o panta imposibila , erau foarte strimte (pentru o singura persoana) si fara balustrade.
Urcatul a fost cum a fost, insa la coborire simteai cum se dadeau frinele peste cap ...

Peretii plini de scrijelituri lasate de asa zisii turisti, faceau sa ti se stringa inima de mila.

Barbarii din ziua de azi, cei pentru care un monument cu o vechime de sapte sute de ani nu le impune nici o urma de respect, nu sunt mai prejos decit barbarii de ieri, desi, unii din cei pe care ii cunoastem din manualele de istorie ca pe niste oameni deosebiti de cruzi veniti din stepele Mongoliei si Asiei Centrale, nu erau chiar asa de barbari cum ni s-a spus.

Acest topic a fost editat de exergy33: 2 Oct 2009, 12:57 PM

[Marduk]

"Barbarii din ziua de azi, cei pentru care un monument cu o vechime de sapte sute de ani nu le impune nici o urma de respect, nu sunt mai prejos decit barbarii de ieri, desi, unii din cei pe care ii cunoastem din manualele de istorie ca pe niste oameni deosebiti de cruzi veniti din stepele Mongoliei si Asiei Centrale, nu erau chiar asa de barbari cum ni s-a spus."

[exergy33]

Casa Zolfaqar

... ...

Ma gindesc sa continui cu resedinta Zolfaqar din orasul Zanjan.

E vorba de o casa cu o arhitectura interesanta, un mixaj reusit de elemente arhitecturale persane si germane, dupa cum am fost informati de catre ghida muzeului, o persoana foarte bine informata si cu o voce placuta ... un timbru muzical si o dictie fara cusur.
De la ea am aflat multe amanunte ce ma interesau.

Casa Zolfaqar, sau resedinta Zolfaqar, cunoscuta in limba persana cu numele de Zolfaqariha (casa Zolfaqarilor), a apartinut unei familii influente si bogate din orasul Zanjan.
Respectiva familie a construit casa in epoca Qajara insa stapinul casei, Zolfaqar Khan, aprecia mult arhitectura vestica.
El dorea sa aiba o casa cu facilitatile caselor orientale (inclusiv gradina, havuzul si luminoarele - nur-ghir in persana) dar cu aspectul unei case europene.
Arhitectul a dat dovada de mult profesionalism iar casa, asa cum o vedem azi, desi restaurata in interior, pastreaza fatada si lemnaria originala.
Pentru detalii dati click pe cele trei imagini.

Urmasii familiei au donat casa statului iranian cu conditia ca acest spatiu sa fie folosit in scopuri culturale.
Constructia a fost transformata in muzeu iar superba gradina intr-un parc public.
Acum imaginati-va ce suprafata avea curtea si gradina familiei ca au reusit sa scoata din ea un parc, o parcare pentru masini ( in imediata vecinatate a muzeului) plus un drum de acces .

Am ajuns la aceasta resedinta cam cu o ora inainte de asfintitul soarelui, dupa ce intreaga zi am umblat prin alte locuri interesante si solicitante fizic.



Constructia m-a cucerit prin aspectul ei exterior si de aceea am facut mai multe fotografii cu fatada, acoperisul, ferestrele si decoratiile aferente, care. culmea, au iesit intr-un mod ce m-a multumit.

Cineva imi spusese de existenta acestei constructii, insa nu mi-o inchipuiam atit de cocheta si interesanta.
Descrierea nu s-a terminat aici ...
Voi reveni cu imagini din interior si alte lucruri interesante si extrem de putin stiute.

@marduk
Bine ca 'barbarii' nu au reusit sa ajunga pina aici ca sa-si scrijeleasca numele pe pereti si usi .

[exergy33]

povesti cu sare

...

Casa Zolfaqar a fost renovata, re-amenajata si transformata in muzeu.
Scarile ce duc de la parter la etaj, protejate de o feronerie eleganta, dau un aer profund occidental interiorului. Urmatoarea imagine reprezinta una din mumiile muzeului, mumii despre care voi vorbi imediat.

Cindva, la parter, se gaseau mai multe camere, si anume : salonul principal, biroul stapinului resedintei, cel al secretarului, o biblioteca, o anticamera, un salon retras unde se servea ceaiul sau cafeaua ...
La etaj fusesera amenajate dormitoarele familiei si cele ale servitorilor casei.
Camerele cu exponate de la etaj au cite o usa laterala, intotdeauna incuiata. E vorba de usa de la baia dormitorului
... restauratorii nu au modificat nimic si au lasat baile la locul lor.

La ora actuala aici sunt expuse piese din perioada preislamica, incepind cu epoca pietrei si continuind cu cea a bronzului, a fierului ...
Diferite obiecte de ceramica, obiecte metalice, de podoaba sau unelte de lucru din diferite perioade (ahemenida, dinastia parţilor, sasanida...) sunt expuse in salile de la parter si de la etaj.

Piesele de rezistenta ale muzeului le reprezinta cele patru "mumii de sare".

Despre ce e vorba?

In 1993, la mina de sare din Chehrabad, la citiva km de orasul Zanjan, s-a descoperit un om foarte bine conservat in sare.
Imbracamintea, incaltamintea din piele si uneltele, dar mai ales capul, erau atit de bine conservate incit specialistilor nu le-a venit sa creada ca e vorba de o mumie din perioada sasanida ( aprox 1700 de ani in urma).
Aceasta mumie a primit numele de Adam-e Namaki ( in persana "Adam" inseamna "om" iar "namak" inseamna sare ).
Peste noapte, The Salt Man a devenit vedeta



E vorba de un barbat de 35-40 de ani, cu o inaltime in jur de 170-175 de cm si grupa sanguina B ( Rh pozitiv ) ....
Identificarea grupei sanguine a fost posibila datorita firelor de barba si mustata.

Omul de Sare a fost dus imediat la Muzeul de Istorie si Arheologie din Teheran, devenind piesa cea mai admirata a muzeului.
Copiii veniti in vizita cu scoala nu oboseau sa se pozeze in diverse pozitii alaturi de clopotul de sticla in care se gasea capul Omului de Sare.

Foarte interesant e faptul ca la respectiva mina de abia in 2004 au inceput sa se faca cercetari stiintifice, cercetari ce s-au soldat cu alte mumii.
Al doilea om de sare a fost scos la lumina in 2004.
A urmat al treilea, al patrulea, al cincilea si al saselea, toti descoperiti in 2005.
Ei apartin unor perioade diferite : dinastiei ahemenide, dinastiei parţilor si dinastiei sasanide.
Mai multe informatii aici :
http://www.mummytombs.com/mummylocator/fea...saltmummies.htm

Cel de-al saselea Om de Sare a ramas la locul sau in mina din cauza lipsei unei instalatii adecvate de conservare.
A patra mumie apartine unui copil de 15 ani. Celelalte cinci sunt ale unor oameni maturi in jurul virstei de 40 de ani.
Doua dintre mumii sunt atit de asemanatoare incit au fost denumite 'fratii gemeni' sau 'mumiile gemene'.
Trasaturile faciale, felul in care a fost taiat parul, dar si tesatura obiectelor de imbracaminte si felul in care a fost cusuta incaltamintea.
Cercetatorii spun ca nu e nici un dubiu ca ei au fost contemporani si ca tesatura hainelor provine din acelasi 'atelier' ...
O perioada mumiile au fost expuse la Muzeul de Antropologie din Zanjan, muzeu cunoscut si sub numele de Rakhtshooi Khane.
Dupa aceea au fost duse la Teheran deoarece muzeul din Zanjan nu avea vitrine corespunzatoare.

Cei din Zanjan s-au opus la aceste transpoturi succesive, insa fara rezultat.
Ei nu au renuntat la dreptul de a detine ceea ce a fost descoperit pe teritoriul provinciei lor.
Frictiunile birocratice au continuat pina in sala de judecata, unde li s-a dat drept de cauza, iar muzeul din Teheran a fost obligat sa le returneze toate piesele, cu exceptia primului Om de Sare, a carui imagine am atasat-o si eu jurnalului.

Nici urmatoarea imagine nu-mi apartine. Am imprumutat-o de la cineva care a reusit sa surprinda foarte bine mumia ce a fost aranjata in vitrina exact in pozitia in care a fost descoperita sub straturile de sare. E vorba de mumia acelui copil de 15-16 ani, daca mai tin bine minte.



In momentul in care am vizitat muzeul, toate cele patru mumii se aflau in acelasi salon, fiecare om de sare fiind expus separat, in conditii de vacuum, intr-o vitrina personala cu pereti din sticla higroscopica.

Mie imi plac povestile, misterele, lucrurile mai putin cunoscute si ipotezele fanteziste ...
De aceea am stat mai mult de vorba cu doamna care era ghid in acea dupa amiaza si ea a fost foarte incintata sa-mi dea tot felul de date.
Muzeul este vizitat destul de des de grupuri compacte de straini.
In acea zi venise un grup de francezi ce turuiau non-stop in limba lui Voltaire si Balzac, exclamind la tot pasul.

Pe baza craniilor celor doua mumii mai putin bine conservate s-a reusit o reconstituire a trasaturilor faciale.
Greu se poate gasi un raspuns la intrebarea : De ce mumii ale unor oameni ce au trait la distanta de sute de ani, au (avut) trasaturi faciale identice?
De ce toti au parul blond? ... si nu e vorba de un blond decolorat de sare.

Analizele facute in Iran, dar si in laboratoarele unor facultati de peste hotare, dau acelasi rezultat : e vorba de oameni cu parul blond.
Toti acestia au avut fata deformata, narile mari, pometii proeminenti, falcile puternice ... si mult par pe corp.

Adrienne Mayor, de la Universitatea din Stanford, a lansat o ipoteza initial considerata fantezista, dar care are toate sansele sa se adevereasca : e posibil ca acesti oameni sa fie satyri sau sileni.
Grecii antici credeau ca satyrii/satirii sunt niste creaturi "jumatate om-jumatate ţap" ce alergau toata ziua dupa nimfe .
Silenul era un fel de şef peste satyri .

Partea interesanta, si credibila, incepe de abia in punctul in care aflam ca imparatul Constantin al Bizantului a facut o calatorie in Antiohia pentru a vedea un satyr conservat in sare. Acest lucru s-a intimplat in perioada de domnie a imparatului (312-337 dHr)
Calatorie e consemnata in una din scrierile Sfântul Jerome, considerat de catolici drept patronul librarilor.

Deci o mumie asemanatoare cu cele de la Zanjan sau cea de la Teheran a fost vazuta cu saptesprezece secole in urma. .

Alta ipoteza sustine faptul ca respectiva mina ar fi fost la dispozitia imperiului roman ( uneltele gasite linga unele mumii ar parea sa indice ca asa a fost ), insa pentru mumia din timpul ahemenizilor aceasta explicatie nu sta in picioare.

Unii spun ca acesti sileni, cu fata deformata si parul blond, au fost lasati sa moara in mina deoarece infatisarea lor oarecum anormala ii inspaiminta pe localnici.
La fel de bine e posibil ca cineva ( o putere locala din acea perioada) sa fi angajat pentru mina doar acest tip de oameni, din cauza bunei lor conditii fizice.
Celelalte mumii, cu exceptia copilului, au inaltimi ce depasesc 180 cm, osatura puternica si o dantura aproape perfecta.

Ipotezele, teoriile, evidentele, analizele, interpretarile riguroase si cele fanteziste au creat un cerc vicios din care cu mare greu se poate iesi ...
S-a zvonit chiar ca una din mumii ar fi femeie ... s-a zonit ca numarul mumiilor descoperite ar ajunge la citeva zeci ... s-a zvonit ca ar exista unele 'neconcordante biologice' intre acel tip de oameni si oamenii din ziua de azi.
Britanicii au prelevat probe DNA, si desi am cautat, nu am gasit nicaieri un raport credibil despre analizele efectuate.

http://www.chnpress.com/news/?section=2&id=6822

Vina apartine si arheologilor iranieni. Ei au hotarit sa nu mai dea nici un fel de informatii presei, desi ultimele analize efectuate in 2007 au scos la iveala o serie de lucruri interesante ... insa tinute la secret.

[exergy33]

ruinele complexului Chelebi Oghli

Un alt loc pe care l-am vizitat in apropiere de Soltaniyeh, sau Sultanieh, a fost mormintul unui discipol al marelui poet, filozof si mistic persan Rumi, dar si ruinele scolii infiintate de acesta.

Rumi e numele pe care il folosesc europenii. In Iran el e cunoscut pe adevaratul sau nume : Mowlavi/Moulavi sau Mowlana/Moulana.
Din tinerete, Mowlavi, impreuna cu familia, va pleca la Konya, oras din Turcia de azi, loc in care va stabili o binecunoscuta scoala sufista, dar si orasul in care va muri.
In limba turca numele a fost putin deformat : Mowlavi a devenit Mevlevi.

Ordinul sufist a dervisilor dansatori sau invirtitori de la Konya a fost cel mai cunoscut ordin de dervisi din lume.

Aici, la Soltaniyeh, se afla mormintul lui Sultan Chelebi Oghlu, unul din discipolii pe care i-a avut Rumi (Mowlavi).

La ora actuala complexul reprezinta o adevarata ruina.
In timpurile bune el gazduia o scoala, o biblioteca cu sali de studii, dormitoarele discipolilor, sala de mese, o casa de oaspeti si citeva dependinte ( bucatarie, camari, spalatorie).

Macheta in ghips reconstituie forma arhitecturala a complexului din perioada anilor 1330-1400.



Chelebi Oghlu, sau Chalebi Oghlu, sau Chalbi Oghlu - cum ii spun localnicii, a infiintat aceasta scoala in 1315 ( dupa unele documente).
Mausoleul lui, de forma unui turn octogonal cu cupola, a fost construit in perioada 1330-1333, la putin timp dupa ce a murit.
Privit de la distanta, turnul pare cilindric.
Voi reveni cu alte imagini.



Aceste complexe de dervisi au un nume propriu : khaneqah sau khanegah [ khane-e agha, adica Casa Domnului, insa prin cuvintul Domn se subintelege Imamul Ali, cel pe care sufistii ( desprinsi din islamul shiit), il venereaza mai mult decit pe profetul Mohammad].



Pentru azi, destul cu istoria si religia .
Ramine ca data viitoare sa dau mai multe amanunte ...

[exergy33]

acrofobie



Acesta e turnul in care se afla mormintul. Un turn simplu, facut din caramizi nesmaltuite, ce a rezistat destul de bine peste secole. Observati formele geometrice de pe fatetele octogonului. Am fotografiat turnul din spate deoarece lumina era mai buna si puteam capta detaliile peretilor. (in cazul in care cineva doreste sa le vada, nu trebuie sa faca altceva decit sa dea un click pe ultima imagine a acestei postari...)

Daca va veti uita la imaginea anterioara (de ansamblu), veti observa niste scari.
De la distanta inaltimea nu pare mare, insa depaseste statura unui om ...

Am urcat pe scarile de lemn si am intrat inauntru, in turn. Mai urcasera o fata si un baiat.
Profesoara de etnografie mi-a dat camera ei de filmat ca sa-i filmez citeva cadre din interior. Ar fi dorit sa urce insa nu cred ca ar fi reusit.
De cite ori ma uitam la ea, in mod involuntar, incepeam sa zimbesc.
Semana foarte bine cu acele papusi rusesti : Matrioshka.

Cred ca avea peste patruzeci de ani ( virsta dedusa dupa ce-mi povestise ceva despre fata ei de la liceu), o faţă rotunda cu tenta galbuie si niste taieturi oblice prin care ochii de abia puteau fi zariti.
Trasaturile ei de tip mongoloid erau foarte evidente dar in acelasi timp ii dadeau un aer tineresc si o virsta imprecisa.
Rotunjimea fetei se continua cu rotunjimea corpului.
Era mica de statura si destul de plina, insa cred ca ceea ce ma facea sa zimbesc nu erau trasaturile fetei sau forma corpului ci imbracamintea ei.

In timp ce toate fetele si baietii din grup venisera echipati sport, cu pantofi adecvati, caschete si palarii de soare si o imbracaminte lejera, ea imbracase un mantou foarte elegant din crep, cu mansetele si pieptul decorat cu o broderie foarte alambicata din matase si margele negre.
Mantourile cu broderii si aplicatii le imbraca femeile din Iran atunci cind merg la teatru, cinema, vernisajul unei expozitii, petreceri .. etc, nicidecum la piata sau pe munte.

Purta un batic de matase brodata ce ar fi putut constitui piesa de muzeu, prin frumustea si eleganta lucraturii cu acul, si niste pantofi cu tocuri inalte ... ce o faceau sa para si mai rotunda.

Nu intelegeam cum de putea suporta astfel de haine pe ea, in conditiile in care, mare parte a traseului era plina de piatra, praf, iarba si scaieti (urmeaza sa ilustrez cu fotografii ...).

In sfirsit, i-am filmat si ei si mie.
Problema insa era cum sa cobor, deoarece scarile nu aveau balustrada ... iar sipcile pe care trebuia sa calc ca sa cobor erau montate oblic, cu o panta inspre afara.
Nu puteai pune piciorul pe ele fara sa aluneci si mergi de-a dura.
Baiatul ce iesise inaintea nostra din turn, pur si simplu a cazut gramada, cu zgomot, pe prundisul din fata scarilor, peste aparatul foto si termosul cu apa rece de pe umar.

Eu am luat hotarirea sa sar. La o adica, doi metri si ceva nu insemnau prea mult. Purtam pantofi corespunzatori, asa ca nu-mi era teama.
Fata care era cu mine mi-a zis ca ea nu poate sari pentru ca-i e frica sa nu-si rupa picioarele, si a rugat-o pe profesoara sa mearga dupa colegele ei.

Intre timp ceilalti s-au rasfirat printre ruine, numai noi trei si profesoara ramaseseram in zona turnului cu cupola.

Am strins in brate aparatul de filmat si geanta plina cu de toate de care nu ma despart niciodata, si din capul scarilor am sarit direct pe prundis.

Aterizarea a fost reusita .

I-am zis fetei sa sara si ea, sau sa vina pe scari, iar daca va aluneca, o voi prinde.
Nu am crezut ca o inaltime de doi metri poate genera frica.
Boala asta se cheama acrofobie sau rau de inaltime. Ma uitam la ea cum se ghemuise jos in capul scarilor si incepuse sa plinga cu sughituri, de parca se intimplase o nenorocire.

De ce urcase daca stia ca sufera de o astfel de boala, nu stiu ?

Intre timp au venit si restul, si cred ca au participat vreo patru-cinci oameni ca sa o aduca jos.
Scena devenise de-a dreptul comica iar vociferarile de tot felul accentuau aerul tragi-comic al evenimentului la care si ceilalti luau parte.

M-am sprijinit pe un zid in ruina din apropiere si ma gindeam ca din grupul nostru nimeni nu daduse o importanta deosebita personalitatii lui Chelebi Oghlu. Pe nimeni nu interesa ce facuse de-a lungul vietii, cu ce se deosebeau aceste khanaghah de moschei sau ce influenta au avut sufistii asupra poetilor din perioada de aur a literaturii persane.

Toata lumea fotografia si filma de zor. Ca in transa treceau prin curte, printre ruine si pe sub arcadele darimate.
In mod mecanic se roteau in jurul turnului cu cupola. Clickurile aparatelor incepeau si se opreau ca la comanda.

Profesorul nu venise cu noi ci se oprise sa discute cu persoana din cladirea de la intrare.
Acolo se construia un hotel cu camere in stilul chiliilor discipolilor (numai ca aveau apa curenta, baie, telefon, televizor si frigider), plus un restaurant si o sala de lectura/ biblioteca/ proiectii de filme.
Lucrarile erau aproape pe terminate.
La iesire am vizitat o parte din constructie si tare m-a batut gindul ca la anul sa revin aici.

In minibuz l-am intrebat pe unul din baietii studenti la istorie daca stie pe timpul carui sultan sau khan a venit Chelebi Oghlu in Persia, iar el s-a uitat la mine lung ... si a fost incapabil sa-mi dea un raspuns clar.



Acest topic a fost editat de exergy33: 15 Oct 2009, 05:03 PM

[exergy33]

mica lectie de istorie, literatura ... si nu numai

Noroc ca dupa ce minibuzul a intrat pe soseaua ce ne ducea spre urmatorul punct al periplului nostru, profesorul a inceput sa dea detalii despre Chelebi Oghlu si perioada in care a trait. Din pacate, de pe urma acestui sufist nu au ramas carti sau manuscrise, insa dupa dimensiunea scolii si a mormintului, e foarte clar ca la vremea sa a fost o adevarata personalitate.



Dupa cum spuneam, din scoala sufista infiintata de el nu au ramas decit niste ruine si un mormint, insa discipolii s-au imprastiat in toate partile Persiei, si la rindul lor, au infiintat alte scoli sufiste, alte khaneghah/khaneqah.

Cei ce vor studia literatura persana vor descoperi cu uimire doua lucruri : toti marii poeti persani au fost mistici ( nu doar in sensul de mistico-religiosi; ei chiar s-au opus dogmelor religioase si au satirizat clerul islamic) si toti au cintat in versurile lor femeia si vinul, s-au indoit de existenta Raiului si Iadului, sau chiar de cea a Creatorului.
Acest gen de poezie filozofica e denumita erfan sau irfan.

Unii poeti persani, ca de exemplu Khayyam, Sa'adi, Ferdowsi, Baba Taher sau Attar (poet ce l-a inspirat pe Rumi) au trait inainte de infiitarea scolii a lui Chelebi Oghlu - discipolul lui Rumi (Mowlana) iar altii, precum Hafiz/Hafez sau Jami - ultimul mare poet sufist persan, au trait dupa aceea.

Toti au spus ca la adevarata fericire accede doar cel ce se simte liber si mereu indragostit.

Cunoasterea pur teoretica, spun sufistii, o poti obtine din carti si din discutiile cu altii mai cititi si mai intelepti decit tine, insa cunoasterea suprema nu apare in starile normale ci doar in cele de gratie.

Copii, nebunii, indragostitii, cei cu mintea infierbintata de vinul rosu, cei ce au ajuns la capatul rabdarii din cauza nedreptatilor suferite, cei pentru care viata si lumea nu mai au nici o valoare, cei ce au pierdut totul si nu mai pot cistiga nimic ... toti acestia acced la trepte superioare ale cunosterii, pentru ca ei traiesc stari de gratie.
De multe ori un intelept cu barba alba e mai nestiutor decit un copil, caci 'stiinta' nu e data de virsta.

Noroc ca profesorul nu obosise din cauza drumului si inca putea povesti, bine dispus, evenimente din diferite perioade istorice.
Pe sotul meu il doare capul de cite ori asculta astfel de prelegeri, insa mie imi face placere deoarece rareori am ocazia sa intilnesc pe cineva care sa vorbeasca cu pasiune si care stie sa construiasca punti intre secole, culturi, continente si tari.

Din cele ce am aflat si le-am notat pe drum, voi povesti si in acest jurnal.

Chelebi Oghlu isi construieste scoala pe timpul sultanului Öljeitü, al cincilea conducator de origine mongola din dinastia Il-khanida.
Dar inainte de a spune cine a fost Öljeitü trebuie neaparat sa spun citeva cuvinte despre tatal sau, Arghun.

Arghun, al patrulea conducator mongol al dinastiei, a fost o adevarata figura.
S-a nascut dintr-un tata mongol- de credinta buddista si o mama crestina- printesa Haimash.
Ajuns la putere el cauta sa faca relatii de prietenie cu europenii iar pentru aceasta, in repetate rinduri, trimite solii la portile europene.
Propunerea lui suna foarte tentant : dorea sa se alieze cu crestinii pentru a tine piept valului expansiunii arabo-musulmane.
Principii europeni, dar si papa, il trateaza cu suspiciune.
Arghun se ofera sa sprijine militar cruciadele si afirma ca el insusi impreuna cu intreaga familie se va crestina daca vor reusi sa captureze Paminturile Sfinte din mina musulmanilor (e vorba de Siria si Egipt). Transcriptia latina a acestei scrisori adresata Papei Honorius al IV-lea se afla in arhiva Vaticanului.

Arghun va trimite patru misiuni la Sfintul Scaun.
Pentru a demonstra ca nu spune vorbe goale, isi boteaza primul baiat in religia crestina, punindu-i numele de Nicolas - dupa numele Papei Nicolas al IV-lea, papa ce i-a succedat lui Honorius.
Aduce profesori europeni si crestini ce se vor ocupa de educatia fiului sau.

Nicholas va creste intr-un mediu ciudat : cei din familie erau buddisti, cei ce il scoleau erau crestini, iar in jurul sau se intilneu oameni ciudati, un fel de musulmani shiiti foarte toleranti ce se deosebeau net de arabii sunniti. E vorba de sufistii mevlevi (secta desprinsa din ramura shiita).

Ajuns la maturitate, Nicholas va imbratisa islamul, luind numele de Mohammad Khodabandeh. (in persana Khoda inseamna Dumnezeu iar bandeh inseamna rob; deci in totalitate numele inseamna "Mohammad robul lui Dumnezeu")
El e cel ce va guverna o buna perioada sub numele de Sultan Öljeitü Mohammad Khodabandeh, iar de numele mongol Öljeitü nu se va desparti niciodata.
Öljeitü e cel ce va construi domul de la Soltaniyeh, considerat bijuteria arhitectonica a perioadei Ilkhanide.

Contrar a ceea ce am invatat eu la scoala ( nu stiu ce se preda azi in Romania), am aflat ca mongolii au fost foarte toleranti fata de alte religii, ei considerind ca religia si credinta reprezinta chestiuni personale.
Toti hanii mongoli au dat libertate deplina atit musulmanilor cit si crestinilor, au respectat sacerdotii si filozofii, s-au folosit de oamenii inteligenti ai popoarelor cucerite dindu-le dregatorii si posturi inalte. Hanii mongoli invatau permanent de la popoarele invinse. Tot ceea ce era bun pentru administratie, armata, sanatatea oamenilor, ... a fost insusit cu repeziciune de ei.
Am ramas mai mult decit uimita sa aflu ca in cronici diverse, aflate prin estul Asiei si Orientul Indepartat, se consemneaza zelul cu care mongolii dadeau ordin sa se construiasca spitale in teritoriile cucerite.
Ei puneau mare pret pe vraci, medici, farmacisti ... adica pe cei ce se pricepeau sa faca leacuri si sa vindece oamenii.

Mentorul lui Ginghis Khan a fost Ong Khan ( Wang Khan) - chinez crestin nestorian, iar consilierii lui de incredere au fost straini, ca de exemplu chinezul Hutza din Manciuria, cunoscut si sub numele de Kitan Hutza, dar si persanul Mahmoud Yalavach, de religie musulmana, cel ce a pus bazele transformarii unei puteri militara semi-nomade intr-un stat administrativ puternic.
Unul din sfatuitorii lui de incredere a fost calugarul taoist Qiu Chuji.
Se crede ca Ginghis Khan practica shamanismul.

Ministrul de finante a lui Arghun Khan a fost Sa'ad ad Dawla, un evreu persan ce i-a pus la punct tara din punct de vedere financiar. La probleme legate de buget si finante evreii sunt neintrecuti.

Lista ministrilor, consilierilor si inaltilor demnitari ne-mongoli e destul de lunga si nu are rost sa-i insir pe toti aici. .
E cazul sa inchei lectia de istorie. Ce-i prea mult strica.

Data viitoare va voi duce tot pe cale virtuala intr-un loc vizitat de multe ori si de Arghun Khan ...
Voi incheia cu ceva care lasa de gindit :

The 13th century saw such a vogue of Mongol things in the West that many new-born children in Italy were named after Genghis-Khanite rulers, including Arghun: names such as Can Grande ("Great Khan"), Alaone (Hulagu), Argone (Arghun) or Cassano (Ghazan) are recorded with a high frequency.^[26]

Acest topic a fost editat de exergy33: 16 Oct 2009, 11:07 AM

[exergy33]

turistele ...

Deoarece in ultima vreme am postat doar imagini cu mumii si ruine, si tinind cont de faptul ca in viitor tot printre pietre am de gind sa va duc , m-am gindit sa introduc in peisaj si altceva ...


... tot pe potecile Zanjanului.

[exergy33]

Urmatoarea etapa a calatoriei virtuale va fi tot printre pietre, intr-un loc in care nu multi dintre iranieni au ajuns, desi nu se afla la mare distanta de Soltanieh.
- Cauza?
- ... lipsa de publicitate .

Locul de care vorbesc se afla in apropierea satului Vier, relativ aproape de drumul asfaltat, circa 300 m.
Dupa ce am iesit din Soltanieh, traseul a continuat prin mijlocul pasunilor proaspat cosite, apoi, a deviat spre lantul de munti golasi din apropiere.
Dupa vreo 10-12 km am ajuns la Dash-Kasan. Localnicii insa i-au dat si o alta denumire : Sanghe Ezhdeha, adica Piatra Zmeilor

Se crede ca acesti zmei sau dragoni au fost sculptati in piatra dura a muntelui de catre niste mesteri chinezi adusi la porunca sultanului Öljeitü /Öljaitü.

Initial, s-a vehiculat ideea ca sculpturile ar fi fost facute in perioada sasanida ... deoarece in cele trei pesteri apare motivul vitei de vie si al ciorchinelui de strugure.
Mai tirziu, dupa ce s-au facut cercetari amanuntite la mausoleul si cupola de la Soltanieh, arheologii iranieni si-au dat seama ca placi de piatra folosite la constructia incintei in care se afla cupola, au fost extrase din apropierea celor trei pesteri vegheate de zmei.




Pe cei doi pereti de la intrare, fata in fata, la o inaltime de aproximativ trei metri, pot fi admirati dragonii de piatra. In dialectul turcic vorbit in zona, denumirea Dash-Kasan chiar asta inseamna : Dragonii de Piatra.

Arheologii si expertii din China, ce au studiat sculpturile la fata locului, au confirmat faptul ca atit tehnica de executie cit si designul apartine mesterilor chinezi.

Pentru mongoli dragonul semnifica un simbol sacru. Tinind cont de asta, nu e nici un dubiu ca acest loc a constituit un loc de meditatie si rugaciune pentru mongolii stabiliti in zona Zanjanului, si e foarte clar ca acesti mongoli nu trecusera inca la islam, caci islamul interzice inchinarea la imagini pictate sau idoli de piatra.

Spuneam anterior ca Öljeitü s-a nascut dintr-un tata buddist si ca bunica lui din partea tatalui a fost crestina.
Apoi a fost botezat cu numele de Nicolas si educat in religia crestina, pentru ca tatal sau, Argun Han, dorea sa cistige increderea papei.
Ajuns la maturitate el va trece la credinta musulmana, de buna voie si nu din considerente politice.

Stau si ma intreb cum e posibil ca Öljeitü sa fi adus mesteri care sa construiasca un loc de rugaciune pentru 'pagani', caci asa ii numeau musulmanii pe cei ce nu aveau o religie de sorginte iudaica ?

I-am spus profesorului nedumerirea mea. Ramasese foarte surprins de traseul alambicat al ipotezelor si neconcordantelor pe care le-am adus in discutie, cunoscind si faptul ca nu am studii in domeniu.

De la el am aflat de existenta celei de a treia ipoteze.

Desi in lucrarile de specialitate aproape nimeni nu se indoieste ca Dash Kasan ar fi fost construit din porunca si in timpul lui Öljeitü, realitatea e ca acest loc, poate ca nu in forma in care il vedem azi, a constituit un loc de rugaciune pentru toti stramosii sultanului proaspat islamizat.
Ipoteza ca Argun, tatal lui Öljeitü, i-ar fi adus pe mesterii chinezi, e mult mai plauzibila.

Aceste pesteri au fost folosite si de prima generatie de mongoli semi-nomazi ce s-au stabilit pe pasunile cu iarba de matase din actuala provincie a Zanjanului.
Infrumusetarea loc cu sculpturi nu s-a facut dintr-o data. De fapt, fiecare generatie si-a adus intr-un fel contributia.

Acest topic a fost editat de exergy33: 22 Oct 2009, 08:04 PM

[exergy33]

fata cu manusi ...

...

In jur doar stinci de piatra si blocuri masive cu modele interesante. Unele au cazut din cauza cutremurelor, altele nu au fost montate niciodata la inaltime. De fapt nici nu au fost terminate.

Complexul este format din trei pesteri, sau mai bine zis trei incaperi de forma semicirculara. Din pacate toate trei erau inchise cu grilaje de fier din cauza ca in interior se faceu cercetari amanuntite.
Profesorul ne spunea ca e posibil ca inauntru, sau in imprejurimi, sa existe morminte.
Deci ne-am multumit cu fotografiatul a ceea ce era afara.

Urmatoarea imagine am ales-o din cauza ca respectiva fata mi-a atras atentia prin manusile ei albe . Nu de alta, dar afara erau cam la 27-28 grade Celsius.



Ma gindeam ca astfel de manusi poarta cei de la casele de licitatii sau personalul ce prezinta obiecte vechi de arta in muzee si galerii.
I-am remarcat telefonul de la git si sticla cu apa. Geanta si aparatul foto ii completau tinuta de turista ... plus cascheta.

In Iran se intilnesc femei ce poarta manusi pe timp de vara ...
Le-as clasifica in mai multe categorii. Prima ar fi categoria femeilor ce au alergie si care nu merg nicaieri intr-un loc public fara sa poarte manusi, in general albe. Alergia lor tine de latura psihica. In limba persana " boala" aceasta se cheama vas-vasi. Mai toate sunt doamne bine si foarte elegante, si de cite ori intilnesc un astfel de personaj ma intreb daca nu cumva poarta manusi din snobism si nu din cauza fobiei la microbi.

Mai exista si femei care, cu adevarat, au pielea foarte sensibila si de aceea sunt nevoite sa le protejeze.

A treia categorie ar reprezenta-o femeile extrem de religioase, cu valuri negre trase pina la sprincene si lungi de matura pamintul. Ele poarta manusi negre pentru ca, in mintea lor, considera ca e pacat ca un barbat sa le priveasca miinile. ( chestia e si mai hazlie din cauza ca nici macar in Koran nu e specificat asa ceva ... insa ele sunt "mai catolice decit Papa" )

O analizam pe fata din fata mea si incercam sa o incadrez in una din cele trei categorii.
Efortul meu a dat rezultat nul.
M-am apropiat de ea, si dupa ce a terminat cu fotografiatul, la modul direct am intrebat-o de ce poarta manusi.

Raspuns : sa nu i se faca miinile negre de la soare ... asa cum le au taranii.

Niciodata nu mi-ar fi trecut prin cap o asemenea chestie ... sa imbraci manusi in miezul verii ( oare cum s-o fi simtit ? ... cum putea butona aparatul foto ? ...) ca sa nu-ti bronzeze soarele pielea miinilor!

[LINICA]

Imi faci pofta de pietrele acelea! Sper sa stau si eu anul viitor macar 4 zile pe santierul de la Adamclisi.

Cat despre fata cu manusi, cunosc o doamna- se trage dintr-o familie de boieri- care mai poarta manusi tricotate vara, tot din acelasi motiv. Se pare ca inainte doamnele erau apreciate si dupa mainile lor... cat mai albe, nemuncite. Conitele erau invatate de mici sa stea sub umbrele cand ies la plimbare, pentru a-si apara fata de soare, si sa poarte aceste manusi albe, pentru a nu li se innegri mainile.
De cele mai multe ori, isi petreceau timpul "sub acoperis", tricotand sau citind.

[exergy33]

Sper ca in vacanta de vara sa reusesti sa mergi acolo ... apoi sa postezi in jurnalul tau fotografii, ca sa am si eu ce comenta si intreba.

... cit priveste manusile, prefer sa mi se innegreasca pielea decit sa suport asa ceva pe miini in timp ce afara sunt in jur de 30C..

[LINICA]

Inca nu am invatat sa pun fotografii, dar poate va veni si ziua aceea...

Cand e foarte cald afara, mereu am cu mine un sal alb, pe care mi-l pun pe umeri, brate si chiar maini. Ma deranjeaza caldura si ma simt mai "racoroasa" cu el, decat fara.

[exergy33]

... ...

Voi incheia povestea vizitei la Dash Kasan cu citeva imagini. Doua din ele le-am captat dupa ce am urcat deasupra stincilor. De acolo de sus am surprins panorama locului: intinderi ca de stepa in care navalitorii mongoli si-au vazut oglindite tinuturile lor de bastina, asa ca nu e de mirare ca si-au asezat capitala in acest loc.
Iarba verde si matasoasa, micile riuri si piriuri si ploile ce cadeau frecvent, ofereau conditii prielnice pentru cresterea a zeci de mii de cai si vite, vite ce le asigurau hrana zilnica.

Invazia mongolilor in Persia, doar intr-o prima faza a fost o invazie a triburilor razboinice, apoi insa, valuri de mongoli, cu femei, copii, corturi, cai, bivoli si alte cornute, s-au revarsat pe aceste platouri.
Populatia locala nu avea de ales. Trebuiau sa convietuiasca cu noii veniti.
Nu stiu daca numeric persanii erau mai multi decit mongolii, insa in ceea ce priveste rezistenta la boli, foamete, frig si caldura, mongolii ii surclasau pe persani.

Acesti oameni ai stepelor, cu ochii oblici si haine viu colorate ornate cu blanuri, isi legau copii inca sugari in şaua cailor naravasi, biciuiau la singe calul, dupa care ii dadeau drumul.
Calul fugea in nestire, de durere si frica, iar daca copilul legat in şa incepea sa plinga si sa tipe, imediat il dadeau jos si-l trimiteau la mama lui. El nu era vrednic sa devina razboinic. Urma sa invete o meserie obisnuita (prelucratul pieilor, linii, crescutul cailor, al vitelor, constructia de corturi sau fieraria - in cazul in care era bine facut trupeste).

Copiii ce dadeau dovada de curaj si nu izbucneau in lacrimi in timp ce calul naravas alerga ca nebunul, la virsta de trei ani erau luati in tabere speciale unde invatau sa traga cu arcul, sa lupte cu sabia, sa calareasca, sa se apere cu miinile goale, sa se orienteze dupa stele si sa-si oblojeasca ranile preparindu-si singuri pomezile.

E adevarat ca mongolii nu au avut o cultura urbana sau una specifica popoarelor sedentare, insa au excelat in alte domenii.
Erau neintrecuti in selectia cailor si aveau reguli foarte stricte dupa care isi alegeau caii de monta, stiau sa-i creasca si sa-i dreseze fara gres, dar si sa le lecuiasca bolile.
Medicina veterinara avea mare pret.

Dar nu numai cresterea cailor ci si cresterea vitelor era privita cu toata seriozitatea.
Mongolii stiau ca hrana animalelor influenteaza calitatea laptelui si ca anumite plante maresc cantitatea de lapte, il aromatizeaza sau il 'subtiaza'.

Ceea ce m-a uimit pe mine, in sensul bun al cuvintului, a fost sa descopar finetea hainelor si incaltamintei lor.
In mintea mea, cu ceea ce citisem prin scoala si liceu, mi-i inchipuiam imbracati in haine aspre si prost cusute.
Nu e deloc asa.
Stiau sa prelucreze pielea si blanurile intr-un mod unic. Cizmele lor erau de o finete extraordinara in raport cu cele purtate in Persia sau in Europa.
Fiind toata ziua pe cai, cu cizmele in picioare, ei si-au perfectinat designul intr-atit de mult incit le-au transformat in obiecte ce se mulau perfect pe picior, fara sa-l stringa sau sa-l incomodeze.
Incaltamintea de piele a femeilor, cu broderii de matase si aplicatii de pietre semipretioase, e ceva de poveste.

Daca Tabrizul din epoca medievala a fost renumit datorita atelierelor in care se prelucra pielea, cel de azi e renumit si datorita fabricilor sale de incaltaminte (despre Charm Sazi-e Khosravi am povestit prin vara), iar acest lucru se datoreaza in buna masura mongolilor ce au ocupat acest oras si l-au declarat drept capitala a dinastiei Ilkhanide. ( Tabrizul a fost capitala dinastiei inainte ca khanii mongoli sa se mute la Zanjan).

Alt lucru la care excelau mongolii il reprezenta tesutul pinzei de corturi si tehnica de constructie a acestor case portabile.
Tesaturile waterproof le erau cunoscute . Ceara, pacura, rasinile naturale constituiau substantele cele mai folosite in producerea de pinze impermeabile.

Dar nu numai pinza de corturi le ocupa timpul femeilor ci si tesutul linii, al matasii si chiar al cinepei.
Lina si-o produceau, spalau si colorau ele singure, insa matasea o luau de la chinezi, sub forma de sculuri nevopsite.
Vopsitul matasii se facea in ateliere improvizate in aer liber si cu ajutorul unor plante, coji de copaci, insecte uscate si minerale ce constituiau 'secretele de stat' ale fiecarui trib sau clan in parte .
Teseau covoare si carpete cu motive florale, zoomorfe, antropomorfe, dar si pur abstracte. (Kandinsky cu siguranta le-ar fi apreciat gradul de abstractizare )

Marco Polo aminteste de tesatorii de covoare mongoli din timpul domniei lui Kublai/Kubilai Han.
Mi-a placut aceasta miniatura realizata de o aristocrata chinezoaica, doamna Wen Chi, document in posesia Muzeului Metropolitan.
In imagine ea a surprins tehnica tesutului de covoare intr-o tabara de mongoli.




Mie, ca persoana sedentara, mi-e greu sa inteleg felul in care decurgeau procesele de productie intr-o societate nomada sau semi-nomada.

Cum se putea face oare cizmarie, vopsitorie, tesatorie, fierarie, farmacie, caligrafie, giuvaergie ... in goana calului?

Poate ca nu stiati, dar asa barbari si nomazi cum ne-am invatat sa-i vedem de prin cartile scrise de altii, mongolii secolelor XIII-XVI si-au scris cronicile folosindu-se de alfabete proprii ... pentru ca de-a lungul istoriei si-au dezvoltat mai multe sisteme proprii de scriere, atit pe verticala cit si pe orizontala.

Acest topic a fost editat de exergy33: 30 Oct 2009, 09:55 AM

[exergy33]

Domul Imperial de la Soltaniyeh ...

Voi incepe un nou capitol din calatoria facuta la Zanjan. E vorba de Domul de la Soltaniyeh, monument cunoscut si sub numele de Mausoleul lui Oljaitu.
In limba persana e denumit Gonbade-e Soltaniyeh, in traducere exacta Cupola Imperiala sau Domul Imperial.

A fost construit in perioada 1302-1312 din porunca sultanului Oljaitu Mohammad Khodabandeh.
Acest dom e considerat bijuteria arhitectonica a perioadei Ilkhanide si perla capitalei acestei dinastii de origine mongola.

In orice caz, mongolii find un popor cu un mod de viata nomad, nu aveau cum sa aiba mesteri constructuri. E foarte clar ca cei ce au zidit complexul au fost persani, nu mongoli.
Acest lucru e evident datorita elementelor arhitectonice tipic persane, elemente ce nu se regasesc in ceea ce europenii numesc 'arhitectura islamica', termen prin care inteleg arhitectura din spatiile populate de musulmani.

Voi reveni cu explicatii si amanunte.

In acest prim post dedicat domului voi da doar citeva date.
De exemplu nu trebuie sa uit sa spun ca domul are o structura octogonala, o inaltime de 50 m si ca e facut din pereti dubli (perete cu membrana dubla). Acesti pereti dubli reprezinta o inovatie a perioadei Ilkhanide. Nu pot sa-mi dau seama prin ce mijloace arhitectii acelei epoci au realizat ca peretii dubli ( cu un sppatiu despartitor de citiva centrimetri) preiau mai bine sarcinile permanente (date din greutatea cladirii) si cele temporare ( zapada, vint ...) ... dar si cele exceptionale ( cutremure).
Domul are opt minarete iar cupola principala e acoperita cu placi din faianta smaltuita de culoare turcoaz.
Aceasta constructie masiva, etajata, cu o cupola de mari dimensiuni, a rezistat exceptional de bine timpului.

Voi incepe cu interiorul si cu decoratiile multiple ce m-au vrajit de-a dreptul.


(una din arcade)

Cel mai mult mi-au placut peretii, arcadele si cupolele de pe culoarele circulare ce inconjoara la exterior domul. Singurele lor decoratii sunt facute din caramizi colorate. E incredibil ce au fost in stare sa faca oamenii aceia ...
Nimic mai mult decit lutul caramizilor, geometrie ... si putina culoare.

Profesoara de etnografie m-a facut atenta asupra motivelor geometrice de pe anumiti pereti, motive preluate de pe costumatia traditionala a mongolilor.
Dar nu numai modelele ca atare ci si gama de culori, de la masliniu-cenusiu la ocru, de la caramiziu aprins la galben pal, reprezinta deasemeni preluari din costumele traditionale ale stramosilor sultanului .



Aceste coridoare cu arcade de la etaj, ca un fel de cerdacuri, inconjoara de jur imprejur corpul central al domului.
De acolo de sus am privit panorama micului oras Soltaniyeh ... umbra palida a unei capitale in care au poposit genovezi, venetieni, arabi, turci, francezi, flamanzi, olandezi, chinezi, indieni ....
Datorita lor, informatii diverse din perioada sultanului Oljaitu, sub forma de note de calatorie, tablouri, miniaturi, contracte comerciale, scutiri de taxe, harti, poezii si covoare, se amesteca intr-un mozaic informational original pe care am incercat, si inca incerc sa-l descifrez.

Pentru a vedea in amanunt toate detaliile, puteti descarca fotografiile dind un click pe aceste imagini :

...

Acest topic a fost editat de exergy33: 2 Nov 2009, 04:15 AM

[exergy33]

Revin cu o alta imagine din interior.
Ceea ce vedeti e realizat doar din caramizi de diferite culori, adica din lut uscat sau ars in cuptor si apoi colorat ... sau anterior colorat ...



In mijlocul medalionului de pe aceasta arcada e scris Allah iar pentagrama ce inconjoara numele nu e o simpla forma geometrica. In realitate, laturile pentagramei sunt compuse din numele Mohammad scris in caligrafie kufica ( cel mai vechi stil de caligrafie araba, stil ce a fost specific orasului Kufa din Irak)

Pentagrama reprezinta unul din simbolurile vechiului Babilon, cu al sau mitologic Turn Babel.
Interesante sunt si motivele geometrice ce incadreaza medalionul central de forma circulara. Desi caramizile par puse la intimplare, de fapt, ele respecta un riguros plan geometric.

Acest topic a fost editat de exergy33: 3 Nov 2009, 04:54 AM

[LINICA]

Multumesc inca o data pentru darul pe care mi l-ai lasat in prefata.

Poate ne (mai) impartasesti ceva si din cerul de noiembrie 2009... In mintea mea, noiembrie, in general, este asociat cu imaginile surprinse in acea luna atat de indepartata, dar atat de prezenta.

O zi frumoasa!

[exergy33]

Continui povestea Domului din Soltaniyeh ...

Cred ca avenit timpul sa spun un lucru deosebit de interesant si important.
In Europa se afla citeva cupole si domuri celebre : domul din Florenta, Domul din Milano, Domul din Koln ...
Putina lume cunoste faptul ca domul din Florenta isi datoreaza existenta Domului de la Soltaniyeh.

Cupola Santa Maria del Fiore din Florenta, considerata una din perlele arhitecturii italiene, a inceput sa fie construita de arhitectul Arnolfo de Cambio in 1296.
Constructia nu a fost finisata din cauza imposibilitatii de a ridica cupola pe structura de rezistenta conceputa de arhitect.
Dupa mai bine de un secol, Filippo Brunelleschi, termina lucrarea. In perioada 1420-1436 are loc faza ultima de constructie a celebrei cupole din Florenta.

Intr-un studiu argumentat, Piero Sanpaolesi demonstreaza faptul ca Bruneleschi s-a inspirat din schitele Domului de la Soltaniyeh (Gonbad-e Soltaniyeh), schite ce, dupa toate probabilitatile, au ajuns in Europa aduse de negustorii genovezi, venetieni sau arabi ce au vizitat capitala dinastiei Ilkhanide pe vremea cind Oljaitu era sultan, sau imediat dupa aceea.
http://www.jstor.org/pss/27652301

Brunelleschi utilizeaza tehnica "double shelled dome" (dom cu pereti dubli), tehnica dupa care, cu mai bine de un secol inainte, a fost construit cupola sau domul din Soltaniyeh. In acea perioada europenii nu aveau cunostinta de posibilitatea utilizarii peretilor dubli ...

Domul din Soltaniyeh este trecut pe lista monumentelor UNESCO.
Europenii recunosc cu jumatate de gura posibilitatea ca Brunelleschi sa se fi inspirat din acest monument arhitectonic al dinastiei Il-Khanide. Pentru unii e greu de acceptat faptul ca una din cele mai frumoase biserici crestine are la baza regulile unui mausoleu din lumea islamica ...
Acest lucru nu rapeste cu nimic din valoarea si talentul lui Brunelleschi, care, a stiut sa se foloseasca de toate datele ce i-au cazut in mina si a luat in calcul toate posibilitatile ce-l puteau conduce la finalizarea catedralei.

Despre cupola/mausoleul de la Soltaniyeh au scris numerosi calatori, negustori, ambasadori, cronicari sau simpli vizitatori ce au avut ocazia sa-l vada.

Unul din ei a fost spaniolul Roy Gonzalez de Clavijo, sef al unei misiuni europene trimise la curtea lui Timur Lenk. Citeva saptamini el a fost oaspete la Soltaniyeh.
Spaniolul viziteaza zona in 1404, la citeva decenii dupa ce orasul nu mai era capitala si isi pierduse intiietatea politica, comerciala si culturala.
Marturiile lui Roy de Claviho sunt foarte amanuntite si foarte credibile, ele constituind o sursa demna de incredere.

Si el, ca fel ca multi altii, ramine vrajit de eleganta si finetea peretilor din caramizi colorate.



Acest topic a fost editat de exergy33: 6 Nov 2009, 05:33 PM

[exergy33]

Shalimar

Vizita la Soltaniyeh mi-a pricinuit doua amintiri. Prima o voi povesti acum.
Stiu precis ce a declansat-o.
Mirosul unui parfum fin si discret pe care l-am simtit in momentul in care am inceput sa urc scarile ce duceau la etaj.

Cred ca locuitorii acestui dom aveau o excelenta conditie fizica. Nu o spun in gluma. Uitati-va doar la panta si ingustimea scarilor. Am urcat si am coborit de doua ori, deci patru trasee ... si m-am ales cu o febra musculara in toata regula.

...

Am asteptat citeva minute ca sa urce intreg grupul si sa se disperseze printre arcadele de la etaj. Imi place sa urc in liniste si sa admir in singuratate cladirile vechi. Factorul uman imi distrage atentia si cred ca rapeste din misterul si atmosfera locului.

Cind s-a facut liniste m-am apropiat de treptele ce duceau la partea superioara a domului.
In mod sigur ca cel, sau cea ce urcase inaintea mea, folosise un parfum persistent ... dar totusi discret. Nu-mi era cunoscut. Urcind treapta cu treapta, dintr-o data, amintirea unei zile a explodat pur si simplu pe ecranul memoriei.

Peste citeva zile urma sa merg la Politie sa-mi iau buletinul. Implineam paisprezece ani si nu ma mai consideram un copil. Imi placea atunci cind se gasea cite cineva care sa-mi vorbeasca sau sa ma trateze ca pe un om mare ...

Mama m-a intrebat ce vreau sa-mi cumpere de ziua mea.
Vazusem la raionul de incaltaminte niste cizme lungi din piele, refuzate la export. Pareau vopsite cu ciocolata amaruie ...
Culoarea lor, nuante de zahar ars strabatute de vinisoare grena, imi atrasese atentia. Faptul ca aveau tocuri inalte constituia un alt atu. Costau 360 de lei .. cu aproape o suta de lei mai mult decit restul cizmelor din magazin.

In acea zi am vizitat o vecina ce avea rude in strainate.
Tocmai primise un pachet cu mai multe lucruri ce nu se gaseau nicaieri prin magazinele de tip socalist ...

Intotdeauna vindea din surplusul de marfuri primite ... sau poate ca rudele ei ii trimiteau lucruri in plus tocmai ca sa le vinda.
In orice caz, eu o vizitasem cu alt scop, dar in momentul in care am intrat in casa am dat ochii cu o profesoara cu care era prietena. Pe masa zaceau intinse niste pungi cu imbracaminte si niste cutii.
Nu ma interesau cine stie ce hainele ...
Le-am privit cu atentie ca sa le memorez croiala.
Profesoara a plecat luindu-si ramas bun de la vecina mea.

Intre timp am inceput sa citesc ce scria pe cele trei-patru cutii de pe masa. Mi-am dat seama ca sunt parfumuri.
Nu ma pricepeam la cosmeticale si nu cred sa fi stiut pe de rost numele marilor firme si case de moda.
Vecina mea le-a desfacut pe rind si mi-a dat sa le miros.

In momentul in care am mirosit sticla ccu o forma geometrica ciudata scoasa din ambalajul de culoare bleumarin, am stiut ca e ceea ce-mi doresc.
Mirosul mi s-a infipt ca un pumnal drept in creier.
Am intrebat-o cit costa, iar ea mi-a raspuns ca 450 de lei.
Stiam ca e o suma foarte mare.
In noaptea aceea nu mi-am putut lua gindul de la flaconul placut mirositor.

Era fin, misterios si ciudat ... stiam ca nu mai mirosisem niciodata ceva atit de interesant si care sa-mi placa asa de mult. Nu era doar un simplu parfum. Era o simfonie de miresme. Simteam ca mi se potriveste ... stiam ca se potriveste cu felul meu intim de a fi.

A doua zi am vizitat-o din nou. Doream sa ma conving ca nu vinduse flaconul.
Spre fericirea mea nu-l vinduse.
L-am luat si l-am privit cu atentie.
Shalimar ... am citit cu voce tare, apoi, ca si cum as fi fost la ora de limba franceza, am continuat sa citesc cu intonatie tot ceea ce era scris pe cutie ...

Firma Guerlain ... numele vibra in creierul meu, de parca zeci de spiridusi nevazuti l-ar fi spus cu vocile gilgiind de ris : Guerlain, Guerlain ...

Seara i-am zis mamei de parfum.
M-a intrebat cit costa ... iar eu cu buna stiinta, am mintit-o : 400 lei in loc de 450.

Mama s-a uitat lung la mine si a dat negativ din cap.
"Stii ce inseamna 400 de lei?", " vrei sa dai banii astia pentru nimic?
De ce nu-ti cumperi cizme sau o canadiana, ca tot vine iarna?

Nu i-am raspuns, si suparata am iesit din bucatarie.

Seara, dupa ce am mincat, am mers la mine in camera fara nici un chef de nimic.
Tata observase starea mea de apatie. M-a intrebat daca s-a intimplat ceva la scoala, iar eu i-am zis ca nu.

Dupa mai mult timp, incercind sa uit de parfum, am inceput sa dezleg un rebus.

Vocile parintelor mei se auzeau destul de bine prin peretele despartitor.
Mama ii spunea de parfumul care ma vrajise.

Imediat am auzit ca ma striga.
Am mers sa vad ce vrea de la mine.
Mi-a cerut amanunte despre parfum. L-am descris cit m-am priceput de bine. Si ca sa-l conving de calitatea si finetea marfii, i-am zis ca o profesoara si o avocata au cumparat cite un flacon pentru ele.
Tata a zimbit si mi-a zis ca atunci cind voi ajunge profesoara sau avocata, imi voi putea cumpara un asa parfum ... nu acuma cind sunt eleva de scoala generala.

Pe mine, ca de obicei, m-a luat gura pe dinainte si i-am raspuns : inseamna ca acum cind sunt eleva, trebuie sa folosesc spray contra tintarilor.

Tata a ris si a raspuns la rindul lui : nu tu ai cumparat 8x4 si Rexona in vacanta de vara?
De ce nu le folosesti?

Nu avea rost sa parlamentez. Simteam ca e inutil sa ma dau de ceasul mortii ca sa conving pe cineva cum e atunci cind te indragostesti la prima vedere de un miros.

Am revenit la revista cu rebusuri de pe masa.
Vocile razbateau prin pereti :
vocea tatei - Pina acum o interesau doar taberele, excursiile si cartile. Nu mi-as fi putut inchipui ca face diferenta intre parfumul frantuzesc si cel rusesc.

eu (in gindul meu, din camera mea) - Chiar asa fraiera nu sunt incit sa nu-mi dau seama.

vocea mamei - Doar n-ai de gind sa-i dai bani sa si-l cumpere? O inveti rau si pe urma n-ai s-o poti dezvata.

vocea tatei - Ma surprinde cu adevarat. Nu-mi inchipuiam sa-si doreasca un obiect asa de feminin. O singura data in viata implinesti paisprezece ani. Chiar daca ar costa 1000 de lei, tot i-as da banii ca sa-si indeplineasca dorinta.

vocea mamei - Esti mai rau decit ea. Ai tipografie de bani in pod si n-am aflat?

vocea tatei ( bine dispus) - Am de gind sa-i dau, bineinteles.

Discutiile in contradictoriu au continuat insa eu nu le mai dadeam importanta.

Dimineata, inainte sa merg la scoala, mama mi-a pus pe masa doua rinduri de bancnote : una pentru cizme, alta pentru parfum.
Era prea dimineata ca sa sun la usa vecinei mele. Deci trebuia sa astept pina la teminarea orelor.

Acea zi a fost una din cele mai lungi zile din indelungata mea existenta de paisprezece ani.
Secundele intepenisera intre acele ceasornicului. Obosisem sa astept sa treaca timpul. Ultima ora, de biologie, nu se mai sfirsea.
Peretii celulei de pe planseta din fata devenisera cel mai urit lucru pe care-mi aruncam privirea.

In sfirsit. Clasa s-a terminat.
Propulsionata ca de un arc incordat, am iesit pe poarta scolii.
Ma gindeam ca ghinionul ma va urmari si ca vecina vinduse flaconul de Shalimar altcuiva.

Dar nu era asa. Flaconul, in picioare, statea rezemat de cutia lui, pe masa.
L-am luat asa cum un luptator ia un trofeu bine meritat.
Am facut calea intoarsa, si aproape alergind, am ajuns la magazin.
Cizmele, adica perechea cu numarul meu, nu se vinduse. Mare noroc sa porti un numar mic!
Le-am cumparat fara sa le mai probez inca o data.

De acolo am alergat la sectie ca sa-mi iau buletinul.
Functionarul s-a uitat la mine si mi-a zic ca pentru ridicarea buletinului trebuie sa vina persoana in cauza si sa semneze in registru.
Probabil ii paream prea mica ca sa obtin buletin.

Cu o voce ce s-a vrut importanta i-am zis ca eu sunt persoana in cauza.

M-a masurat din nou cu privirea si a inceput sa caute nervos in caseta cu buletine, fara sa-l gaseasca.
M-a intrebat cind am depus actele. I-am raspuns, iar el, si mai nervos si-a continuat cercetarile.

In final il gasise. Buletinul meu intrase intre filele buletinului altcuiva.

Multi ani dupa aceea, in epoca Internetului, am descoperit ca Shalimar e un parfum cu o poveste.
Creatorul, Jacques Guerlain, s-a inspirat din povestea de dragoste dintre Shah Jahan si sotia lui, Mumtaj Mahal, in memoria careia a construit celebrul Taj Mahal, astazi un simbol al Indiei.

Shalimar reprezenta numele unei gradini foarte indragita de catre Mumtaz Mahal ...

Shalimar e primul parfum pe care l-am dorit. In momentul in care l-am avut am inteles ca un parfum e ca o semnatura de autenticitate pe toaleta unei femei. E elementul ce intregeste intregul.

Un parfum poate da informatii secrete despre cea, sau cel, ce il poarta.
Un parfum care sa se potriveasca cu personalitatea si temperamentul, e ca o invitatie continua la introspectie si visare.

Spune-mi ce parfum folosesti ... si iti voi spune cum esti, ce simti si ce doresti.

Acest topic a fost editat de exergy33: 8 Nov 2009, 05:34 PM

[Cla]

Ce frumos...

[exergy33]

Ce frumos...

La urmasii lui Ginghis Han te referi ? ... sau la amintirea cu parfumul?

Trebuie sa-mi pun ordine intre fotografii ca sa reincep povestitul.

[Cla]

La amintirea cu parfumul, si cum ai povestit-o

[exergy33]

Domul de la Soltaniyeh ... exterioare

... ...

Azi ma voi ocupa de exteriorul domului.

Dupa cum se poate vedea din imaginile atasate, constructia e destul de masiva. Reamintesc ca inaltimea ei, de la baza pina la virf, e aproximativ de 50m, din care 25m ii reprezinta inaltimea cupolei..
Cupola (Gonbad in persana) e decorata cu placi de faianta de culoare turcoaz si e inconjurata de o bordura ce, de la distanta, pare alcatuita din diverse motive geometrice. In realitate in interiorul medalioanelor ce inconjoara partea inferioara a cupolei sunt scrise diverse lucruri in litere arabe-caligrafia kufica..
Pentru a vedea detaliile dati click pe cele trei imagini de sus.

Prima imagine, cea in care se vede o parte a domului si doua minarete, am captat-o dintr-un unghi nu prea favorabil in ceea ce priveste lumina.
De-a lungul secolelor peretii domului au fost maturati de vinturi, ninsori si ploi. Cred ca in cea mai mare parte a anului vinturile loveau peretii din aceasta directie, caci asa imi pot explica faptul de ce in aceasta parte decoratiile din faianta smaltuita de culoare albastru inchis, albastru turcoaz, alb, negru si galben-bej, au cazut cu totul.




Am inconjurat domul si, exact in partea apusa, am descoperit pereti ce pastrau destul de bine forma originala a decoratiei

In ce-a de a doua fotografie am incercat sa surprind partea superioara a cladirii. E vorba de peretii exteriori ai arcadelor, acele arcade decorate cu caramizi colorate despre care am vorbit anterior si pe care le-am ilustrat cu mai multe imagini ( a se vedea posturile anterioare), si despre care am de gind sa mai vorbesc . .

Ultima fotografie prezinta un perete cu ferestre. De la distanta ele par mici si inguste, insa in realitate inaltimea celor doua usi/ferestre laterale depaseste 2.5m iar inaltimea usii din mijloc se apropie de patru metri.

Citeam pe pliantul domului ca suprafata decorata depaseste 9000m2. E vorba atit de peretii exteriori, peretii interiori ai cladirii principale (octogonale), peretii arcadelor de la etajul doi, coridoarele de trecere, cupola propriu zisa si torbat-khaneh.
Torbat-khaneh reprezinta o constructie paralelipipedica adiacenta domului si care adaposteste sardabeh ( criptele) - locul in care se afla mormintul sultanului Oljaitu (Mohammad Khodabandeh).

Acest topic a fost editat de exergy33: 15 Nov 2009, 04:45 AM

[exergy33]

Continui cu citeva imagini din sardabeh - sala criptelor, adica locul unde se afla inmormintat sultanul Oljaitu.

... ...

...


In primul moment usa mi s-a parut imensa ... insa dupa vreo ora de umblat prin interior, m-am obisnuit cu dimensiunile.
Dupa cum se vede in imaginea din stinga, peretii cindva impodobiti de sus si pina jos cu placute din faianta colorata, au ajuns acum intr-o stare jalnica. Trebuie tinut cont si de faptul ca au trecut sapte secole ...
Noroc ca se restaureaza intreg complexul. Pe acolo pe unde ni s-a pemis sa mergem am reusit sa gasesc si portiuni mai acceptabile, asa ca le-am fotografiat.

In imaginea din dreapta se vede un colt din imediata apropiere a usii de la sala criptelor.
Culoarea faiantei e predominant albastru turcoaz insa din cauza setarii artistice a aparatului ... a iesit ceea ce se vede.

Pentru a va face o impresie cit de cit corecta despre felul in care au fost decorati peretii va trebui sa postez alte imagini.
Ramine pentru altadata.

[exergy33]

un detaliu de la Domul Imperial din Soltaniyeh ...



... cred ca aici am surprins acea nuanta de albastru ce se poate vedea in realitate, cu ochiul liber, pe peretii interiori ai domului.

[exergy33]

preferinte

Consider ca aceasta e cea mai reusita fotografie facuta la Domul din Soltaniyeh. Pentru a vedea detaliile peretilor si arcadelor ( cit si culorile originale) trebuie mai intii sa o descarcati de aici :



Am petrecut in jur de doua ore in incinta domului: la parter, in sala criptelor, la etajul intii (decorat cu caramizi in nuante aramii, grena, culoarea lutului ars, galbui , crem si verzui), pe coridoarele intortocheate, pe scarile inguste si fara balustrade, in curtea si parculetul din imediata apropiere ....

O tura am mers cu grupul Profesorului pentru a-i asculta explicatiile documentate 'pina la singe', si, pas la pas cu grupul de studenti am facut o serie de fotografii ... apoi am inconjurat sala principala de la parter impreuna cu sotul meu (pentru ca nu puteam vedea ce scria sus, deci l-am pus sa-mi citeasca 'peretii' ) si am fotografiat ceea ce mi s-a parut important.

Am urcat apoi la etajul intii cu profesoara de etnografie, care a avut amabilitatea sa-mi explice semnificatiile motivelor decorative. Bineinteles ca am filmat si fotografiat detaliu cu detaliu. Realitatea e ca aceste arcade si peretii aferenti de la etajul intii mi-au placut cel mai mult, asa ca cele mai multe imagini le-am captat acolo.

Studentii s-au dispersat in grupuri mai mici, fiecare grup acupindu-se cu fotografierea acelor aspecte si puncte ce trebuiau incluse in lucrarile lor de licenta ( arhitectura, istorie, etnografie ...).

Atmosfera s-a linistit brusc si mi-am zis ca e un bun prilej sa merg din nou la etaj pentru a mai face niste fotografii. Doream sa exersez unghiurile ...

In fuga, am urcat scarile inguste din piatra si m-am grabit sa ajung in locul pe care il ochisem cu vreo jumatate de ora inainte.
La etaj tipenie de om ..

M-am intins pe spate, exact pe mijlocul caii de acces ce trecea pe sub arcadele din caramizi colorate, am ridicat capul si camera foto atit cit sa pot gasi un unghi din care sa pot surprinde simultan cele doua tavane cu decoratii diferite.
De undeva de jos auzeam vocea sotului meu care ma striga in limba romana. Probabil ca dorea sa vina la etaj insa nu stia in ce parte sunt.



Eram nevoita sa stau intr-o pozitie foarte incomoda. Nu aveam un punct de sprijin cum trebuie ... totusi am reusit sa iau citeva instantanee de care sunt multumita, cum ar fi acesta :



Citeva secunde, asa intinsa pe spate si cu fata in sus, am privit cerul albastru printre coloane ... apoi am auzit zgomot de pasi.
Nici nu stiu cum, din doi pasi si trei miscari, m-am ridicat in picioare dind sa merg spre fereastra zidita din fata mea, fereastra ce apartinea turnului de paza de pe acea aripa a domului.

Am recunoscut-o pe fata din grupul nostru.
Cu rasuflarea intretaiata de la urcatul scarilor mi-a zis ca sotul meu a trimis-o sus pentru ca e ingrijorat sa nu ma ratacesc prin cotloanele sau coridoarele domului ( multe locuri erau barate cu schele sau inchise cu prelata si lanturi, din cauza lucrarilor de restaurare ... nici daca vroiai nu aveai pe unde sa te ratacesti ) sau sa patesc ceva (din fericire nu mi-a cazut nimic in cap, desi m-am bagat pe sub schele, si nici nu am alunecat pe treptele acelea ce au scos sufletul din mine ) .

Ma ia gura pe dinainte si-i zic ca nu sunt motive de ingrijorare caci mongolii au parasit de multa vreme zona si ca nu cred sa fi ramas vreo unul care sa ma fure. O trimit inapoi jos zicindu-i ca voi veni dupa ce termin de fotografiat ceea ce mi-am propus.

Peste citeva minute ii aud vocea pisicita. Repeta cuvint cu cuvint ce i-am zis eu, accentuind teatral pe fraza cu mongolii.
Imediat a urmat murmurul si risetele celorlalti din grup.

Incaperile inguste cu trepte spiralate actioneau ca niste cutii de rezonanta amplificind vocile.

Incercam sa-mi inchipui pe cei ce cu sapte secole in urma urcau zilnic aceste scari, cum treceau pe sub cupolele colorate, cum priveau de la etaj pasunile cu iarba matasoasa ce 'inverzeau' linia orizontului ... incercam sa-i vad in miscare, imbracati cu haine in aceleasi nuante ca si decoratiile peretilor, vorbind intr-o limba pe care nu o intelegeam ... dar al carei ecou punea in evidenta multitudinea consoanelor din cuvinte, in defavoarea vocalelor.

M-am sprijinit de pervaz si am privit in zare. Nu am tinut evidenta timpului. Priveam pur si simplu orizontul fara sa caut sa inregistrez ceva anume. Doar priveam.
De abia atunci cind mi-am dat seama ca un alt grup urca la etaj, m-am gindit sa cobor.

[exergy33]

Adaug alte fotografii facute la etajul doi al domului.

... ... ...


Stateam si ma intrebam de ce in lumea vestica, cea persana sau cea araba, Ginghis Han e perceput ca un personaj negativ insa in cronicile chinezesti, japoneze si coreene el e mentionat ca un mare conducator cu un profil pozitiv?
E vorba de impartialitate, rea vointa, mistificare, minciuna sfruntata, adevar bazat pe date, sau ce ...?

Din faptele si datele trecute in cronicile popoarelor galbene se trage concluzia ca Ginghis Han a creat un imperiu bazat in mare parte pe meritocratie ( posturile importante fiind distribuite dupa merit nu dupa legaturile de singe, religie, etnie, sex...).
In timpul lui Ginghis Han au existat destule femei in posturi cheie. ( in societatea chineza de la acea data femeile aveau drepturi mai multe, mai bine reglementate, si e foarte posibil ca mongolii sa se fi inspirat de la vecinii lor chinezi).
Un exemplu bine cunoscut il constituie doamna Toregene (Töregene Khatun), sotia lui Ögedei Han - fiul cel mai mare al lui Ginghis Han si care pe o perioada de cinci ani a condus Imperiul Mongol. E vorba de perioada de timp scursa de la moartea lui Ögedei (sotul ei) si pina in momentul in care fiul cel mai mare, Güyük Han , ajunge la virsta majoratului.

Ginghis Han a facut viabil Drumul Matasii si a propulsat comertul dintre Asia si Europa. Pe timpul dinastiei mongole acest drum avea o siguranta extraordinara insa dupa faramitarea ei s-a transformat intr-un adevarat cosmar pentru negutatorii de pe ambele continente.

In Persia taxele percepute de hanii mongoli au fost cele mai mici taxe consemnate vreodata in istoria tarii.
( taxe in produse agricole raportate la unitatea de suprafata arabila sau numar de animale cedate in raport cu totalul de animale detinute de clanul/tribul/satul respectiv).

Ce sa mai zic de popoarele turcice si altaice care pur si simplu il venereaza pe Ginghis Han si cu care se identifica in multe privinte.

Nu ma indoiesc de faptul ca hanii mongoli au fost cruzi si ca au pedepsit cu moartea pe toti cei ce nu li se supuneau.
Dar intre pedepsirea conducatorilor de osti sau a soldatilor, pe de o parte, si masacrul orasenilor si taranilor, pe de alta parte, e o mare diferenta.
Mongolii cucereau tinuturile nu pentru a avea la dispozitie paduri, munti, cimpii si riuri ( ce sa faca cu ele niste razboinici nomazi sau semi-nomazi?) ... ci pentru a a avea la cheremul lor populatii care sa li se supuna si care sa produca. Orice. Grane, carne, lina, mirodenii, uleiuri, bumbac, matase, fier, cupru, aur, argint, pietre pretioase, covoare, piei, arme, corabii, ...

Multe din cruzimile consemnate in cronicile vestice sau cele arabe reprezinta minciuni si exagerari.
De exemplu, cronica masacrului de la Nishapur ( capitala Iranului de vest de la acea data) e o exagerare vadita. In cronica se spune ca armata mongola a ucis intr-o ora peste 1 700 000 de oameni si ca nici pisicile si ciinii din oras nu au scapat cu viata.
Ar trebui sa ne intrebam ce populatie avea Persia prin 1200 si ceva si daca e posibil ca intr-un singur oras, Nishapur, sa locuiasca un milion si vreo sapte sute de mii de oameni .
Ce suprafata ar fi trebuit sa aiba acel oras?
La ora actuala in Nishapur traiesc in jur de 300 000 de mii de oameni.
E orasul in care s-a nascut poetul-astronom si matematician Omar Khayyam dar si poetul-farmacist Attar ...

Dar mai bine va las sa cititi aici povestea si cauzele masacrului. Mistificarea istoriei e o 'arta' veche de cind lumea.

Acest topic a fost editat de exergy33: 27 Nov 2009, 10:57 PM

[exergy33]

"

Ma voi desparti de interiorul Domului din Soltaniyeh cu aceasta imagine ... ai impresia ca privirea isi plimba pasii pe un covor persan lipit pe tavan, insa nu un covor tesut din lina sau matase ci unul facut din caramizi colorate.

[exergy33]

Fac o pauza de Ginghis Han deoarece vreau sa postez un text scris de Andrei Pleşu.
Poate ca si agitatia iscata de alegeri m-a facut sa ma opresc asupra acestor cuvinte.

“Dacă mă gândesc bine, reproşul esenţial pe care îl am de făcut ţării şi vremurilor este că mă împiedică să mă bucur de frumuseţea vieţii.

Din când în când, îmi dau seama că trăiesc într-o lume fără cer, fără copaci şi grădini, fără extaze bucolice, fără ape, pajişti şi nori. Am uitat misterul adânc al nopţii, radicalitatea amiezii, răcorile cosmice ale amurgului. Nu mai văd păsările, nu mai adulmec mirosul prăfos şi umed al furtunii, nu mai percep, asfixiat de emoţie, miracolul ploii şi al stelelor.

Nu mai privesc în sus, nu mai am organ pentru parfumuri şi adieri.
Foşnetul frunzelor uscate, transluciditatea nocturnă a lacurilor, sunetul indescifrabil al serii, iarba, pădurea, vitele, orizontul tulbure al câmpiei, colina cordială şi muntele ascetic nu mai fac de mult parte din peisajul meu cotidian, din echilibrul igienic al vieţii mele lăuntrice.

Nu mai am timp pentru prietenie, pentru taclaua voioasă, pentru cheful aşezat.

Sunt ocupat. Sunt grăbit. Sunt iritat, hărţuit, copleşit de lehamite. Am o existenţă de ghişeu: mi se cer servicii, mi se fac comenzi, mi se solicită intervenţii, sfaturi şi complicităţi.

Am devenit mizantrop.

Două treimi din metabolismul meu mental se epuizează în nervi de conjunctură, agenda mea zilnică e un inventar de urgenţe minore. Gândesc pe sponci, stimulat de provocări meschine.

Îmi încep ziua apoplectic, injurând “situaţiunea”: gropile din drum, moravurile şoferilor autohtoni, căldura (sau frigul), praful (sau noroiul), morala politicienilor, gramatica gazetarilor, modele ideologice, cacofoniile noii arhitecturi, demagogia, corupţia, bezmeticia tranziţiei. Abia dacă mai înregistrez desenul ameţitor al câte unei siluete (…), inocenţa vreunui surâs, farmecul tăcut al câte unui colţ de stradă.

Colecţionez antipatii si prilejuri de insatisfacţie.
Scriu despre mizerii si mărunţişuri. Bombăn toată ziua, mi-am pierdut increderea în virtuţile naţiei, în soarta ţării, în rostul lumii.

Am un portret tot mai greu digerabil.

Patrioţii de paradă m-au trecut la trădători, neoliberalii la conservatori, postmoderniştii la elitişti. Bătrânilor le apar frivol, tinerilor reacţionar. Una peste alta, mi-am pierdut buna dispoziţie, elanul, jubilaţia.

Nu mai am răgazuri fertile, reverii, autenticităţi.

Mă mişc, de dimineaţa până seara, într-un univers artificial, agitat, infectat de trivialitate.

Apetitul vital a devenit anemic, plăcerea de a fi şi-a pierdut amplitudinea şi suculenţa.

Respir crispat şi pripit, ca într-o etuvă. Când cineva trece printr-o asemenea criză de vină e, în primul rând, umoarea proprie.

Te poţi acuza că ai consimţit în prea mare măsură imediatului, că nu ştii să-ţi dozezi timpul şi afectele, că nu mai
deosebeşti între esenţial şi accesoriu, că, în sfârşit, ai scos din calculul zilnic valorile zenitale.

Dar nu se poate trece cu vederea nici ambianţa toxica a momentului şi a veacului.

Suntem năpădiţi de probleme secunde. Avem preocupări de mâna a doua, avem conducatori de mâna a doua, trăim sub presiunea multiplă a necesităţii. Ni se oferă texte mediocre, show-uri de prost-gust, condiţii de viaţă umilitoare.

Am ajuns să nu mai avem simţuri, idei, imaginaţie.

Ne-am urâţit, ne-am înstrăinat cu totul de simplitatea polifonică a lumii, de pasiunea vieţii depline.
Nu! mai avem puterea de a admira şi de a lăuda, cu o genuină evlavie, splendoarea Creaţiei, vazduhul, marile, pământul şi oamenii.

Suntem turmentaţi şi sumbri. Abia dacă ne mai putem suporta.

Există, pentru acest derapaj primejdios, o terapie plauzibila? Da, cu condiţia să ne dăm seama de gravitatea primejdiei. Cu condiţia să impunem atenţiei noastre zilnice alte priorităţi şi alte orizonturi.”