Declaratii De Dragoste, [ pentru persoane de sex opus ] Optiuni

[cipdecip]

Te iubesc cum soarele iubeste cerul... cum stelele iubesc universul... cum pásárile iubesc cântatul... cum nimeni nu va putea iubi niciodatá... te iubesc!
As vrea sa fiu o lacrimá, sá curg încet pe obrazul táu... ca râul în valurile sale ondulate si sá te pot sáruta mereu. Pentru tine printesa mea iubitá, as vrea sá fiu o floare... sá má porti mereu în inima ta pentru o eternitate...

[cipdecip]

Un cer senin cu mii de stele deasupra gandurilor mele duse in departari trezind in mine noi fiori... De ce sa-mi pese ca e toamna, ca afara-i trist si e pustiu? Ca pomii-si dezgolesc a lor coroana si acuma ceru-i cenusiu, ca nu mai sunt privighetori sa-mi cante in imnuri de iubire, fericirea... De ce sa-mi pese de acestea toate, cand langa mine alaturi e iubirea... cand langa mine esti TU...?!?

[Marcus]

O imagine care spune totul.

Descarca fisierul/ele

 Poem.jpg ( 7.3K ) Numar descarcari: 52

 

[Promo Contextual]

[secunda]

hm, sincer sunt intrigata de acel subtitlu "pentru persoane de sex opus" pentru ca apoi sa spui fiecare iubeste in felul lui, blabla... pai te contrazici! de ce nu accepti si diversitatea sexuala? lesbiene si homosexuali? adica o declaratie de la ei este offtopic? e chiar discriminatoriu topicul asta ...!

[cipdecip]

Cum postam decat eu aici, credeam ca am o problema...
Da, si mie mi se pare discriminatoriu sa se specifice: "pentru persoane de sex opus"



"Nu mint cand iti spun ca te iubesc, nu mint cand iti spun ca imi lipsesc imbratisarile tale, tandretea ta, dragostea ta, tot ceea ce esti tu. In putin timp am invatat sa iubesc un suflet minunat, un suflet care merita ceva mai bun decat ceea ce ii pot oferi eu. As vrea sa pot pleca intr-un loc cat mai departe, sa pot uita tot ce mi se intampla, sa incep o viata noua, sa te cunosc pe tine acolo... nu aici in lumea asta nebuna din care eu nu mai am scapare. Acum nu imi ramane decat sa traiesc aceasi viata monotona pe care o am de ani, sperand ca intr-o zi se va termina totul si voi avea un alt inceput, un inceput numai al meu..."

[anushca]

iubite...
astă seară nu-ţi mai solfagiez absenţa la pian, o să fie o seară năucă, o să facem dragoste sub stele
eu mă dezbrac până şi de cuvinte,
stau goală şi-am să tac încât vei auzi cum îţi sorb răsuflarea
tu să-mi asculţi bătăile din tâmple şi framătul trupului şi să mă strângi cu priviri brăzdate de fulgere
până când inima mea va bate doar în inima ta
îţi spun de pe acum că nu vreau să zbor ci doar să dansez când surâsul tău îmi luminează umbra
şi mai vreau să-mi injectez mirosul tău, să-l simt galopându-mi în vene

într-un târziu, numai vântul va scutura pe claviatură o frunză

[dojo]

Cred ca era in "As Good as it gets" - Jack Nicholson (well, eroul) ii spune ei (Helen Hunt): "You make me wanna be a better man".

Cred ca e ceva deosebit ... "ma faci sa imi doresc sa fiu un barbat mai bun" ... valabila si in varianta cealalta pana la urma

Si .. pana la urma imi dau seama ca asta este .. ma face sa imi doresc sa fiu mai buna ...

[anushca]

Traiam nemairespirand decat sa te vad, sa te simt, sa te cuprind si sa plang cuminte cuminte ascultand cum iti bate inima. Credeam ca te surprind in semintuneric ca o umbra pe perete, umbra in umbra.... Ramaneam in picioare imbujorata, auzind secundele, verificand daca ochii, buzele, pieptul… totul este la loc.
Cand ma cuprindea somnul, intoarsa pe partea dreapta, desparteam o parte din mine care instinctiv te cauta, pastra contactul cu tine, te iubea… ma cutremuram si ma rostogoleam cautandu-te intre vis si realitate
Imi doream sa exprim ce simt in adjective ireprosabile si definitive

Apoi am petrecut noaptea asta alba, fara sa inchidem amandoi un ochi mai mult de 5 minute. De ce si cum…
Surad desi am primit lovitura brusc in inima. Am sa pot sa merg firesc? Imi indrept umerii si nu ma grabesc, in fond ce fac iesit din comun? Nimic, abia am murit o data. Si totusi, atat de mult, atat de mult te iubesc

[cipdecip]

"Visele mele sunt fulgi de západá, când ajung la realitate, jos se topesc. Visele mele sunt simple amintiri, desertáciuni. Visele mele s-au pierdut în timp printre atâtea dureri..., suferinte.... Visele mele sunt flori ale durerilor. Realitatea însási este un vis crud, poate un cosmar? Când omul înceteazá sá mai viseze, atunci el înceteazá sá mai tráiascá, sá mai fie om. Visele mele sunt amintirii..., amintiri dulci..., amintiri amare. Visele mele poartá ca o povará amintirea grea si tristá a imaginii noastre. Acest vis a devenit obsedant. De ce? Pentru ce? Ciudate întrebári într-o lume în care întrebarea nu-si mai aflá rostul. Credeam cá totul se poate controla, pâná si sentimentele, dar m-am înselat. Oricât ai încerca, nu vei reusi sá desávârsesti nimic. Sufletul este ca o oglindá pe care un om cu gesturi nesábuite a reusit sá o spargá. Acum este în zadar efortul de a mai încerca sá repari ceva. Toatá viata vei umbla dupá cioburi încercând ca într- un joc de puzzle sá le unesti. Nu vei reusi si asta o stii dar continui sá ignori. Prin gând îmi trec mii de fragmente de vise... acum imposibile. Niciodatá gândul nu-ti va fi mai real, numai dacá tu îi vei da valoare si sens. Iubirea e ca o picáturá de rouá de pe un trandafir care se topeste timid sub razele soarelui."

Descarca fisierul/ele

 Pt._tine.jpg ( 27.22K ) Numar descarcari: 57

 

[One_Last_Dance]

Poarta-ma-n gand...

Trebuie sa scriu cu albastru... nu ma corecta cu rosu!

[framboise]

...Pana sa te cunosc, am crezut ca sunt o fiinta intreaga, acum, dupa ce te-am cunoscut mi-am dat seama ca sunt doar o jumatate iar cealalta jumatate esti tu. Daca ai pleca n-as mai fi niciodata o fiinta intreaga...

[Inceputul Vietii]

Hop...
Nu imi vine sa cred ca topicul "meu" inca mai exista Adica nu este inchis
Si chiar mai mult, sunt si persoane care iau foarte in serios tema, nu numai mishtocari.
Buuun asea.

Ei... am mai imbatranit si eu de cand am gandit topicul, intre timp am trecut prin multe, DAR inca sunt total de acord cu un loc unde sa poti sa pui declaratii de dragoste. Mie imi place sa fac... alea siropoase nu is bune, ca te dor dintii dupa ele da ce am vazut ca a pus lumea nu e siropos.

I love you world!

[flori]

"Mi-esti drag, iubitul meu. Iarta-mi iubirea.
Tu m-ai prins ca pe o pasare ratacita.
Inima mi se zbate asa de tare , incat valul sau a cazut.
Acoper-o cu duiosie, iubitul meu, si iarta-mi iubirea.

Daca nu ma poti iubi, dragul meu, iarta-mi durerea.
Nu ma privi de departe cu dispret.
Ma voi ghemui in coltisorul meu si acolo voi sta noaptea intreaga.
Intoarce-ti ochii de la mine, iubitul meu, si iarta-mi durerea.

Daca ma iubesti, dragul meu, iarta-mi bucuria.
Cand inima mea este furata de vartejul bucuriei,
Sa nu razi de primejdioasa mea daruire.
Cand, asezata pe tronul meu,
Te stapanesc cu tirania iubirii mele
Cand, asemenea unei zeite, iti daruiesc frumusetile mele,
Indura-mi mandria, iubitul meu, si iarta-mi bucuria

[cipdecip]

Esti ca o stea; stralucesti unic printre celelalte, dar esti tot mai departe si greu de atins. Totusi, ma amagesc, ca poate, într-o zi, vei deveni o stea cazatoare. O stea cazatoare care sa se opreasca în micul meu univers...... si... care în schimbul unui sarut sa îmi dea iubirea ei

[One_Last_Dance]

"Striveste-mi timpul si... Imbratiseaza-ma"!

Merita oare sa apas "trimite" ?
PS: ... mai astept, poate se ia curentul

[cipdecip]

Ti-am scris o scrisoare cu picaturi de ploaie iar cu vantul ti-am soptit-o. Am chemat vantul si i-am spus sa te mangaie; am adus pasarile si le-am pus sa-ti cante. Am inflorit copacii pentru tine si am topit zapada. Daca inca nu ti-ai dat seama, sa stii ca eu sunt primavara si... Te iubesc!

[One_Last_Dance]

... astazi traiesti in mine atat de intens incat ma sperii.

[flori]

imi vine sa te omor!

[cipdecip]

Tu, un fulg de nea, ai atins sufletul meu cald si m-ai facut sa tresar. Apoi te-ai topit in fiinta mea si m-ai facut sa plutesc... Te caut in fiecare clipa in gandurile mele si te gasesc doar in vise...

[Inceputul Vietii]

Scurta poveste de dragoste. Nu este o declaratie de dragoste, dar se potriveste. Daca nu am postat-o bine aici unde am scris-o, poate o sa o mute un administrator, imi cer scuze. Aceasta povestioara si alte povestioare sunt publice si se pot gasi pe blogul meu, nu stiu daca am voie sa fac reclama, eventualele intrebari, pe private.

Fata cu pălărie de paie

Cu spatele lipit de salcie, sculptam, când am auzit zgomot domol de vâsle. Mi-am îndreptat spatele şi am ridicat neatent ochii să privesc în depărtare. Crengile de salcie, atârnate până la pământ si acoperite de frunze tinere îmi îngreunau vederea.
Barca se apropia greoi şi era plină de oameni. Valurile începuseră deja să lovească malul mai puternic şi a trebuit să mă rotesc puţin în jurul copacului, pentru ca apa să nu mă ude.
Am pescuit la repezeală din buzunar o daltă fină şi am lăsat-o în iarbă pe cealaltă, dar mi-am adus brusc aminte că am mai pierdut mai de mult o altă daltă în iarbă, aşa că am pipăit puţin pămâtul, am cules dalta şi am vârât-o în cel mai apropiat buzunar, împreună cu câteva fire de iarbă -culese din greşeală-, fără să îmi desprind ochii de pe chipurile oamenilor din barcă. Mai cu seamă privirea mi se fixase pe o fată cu pălărie din paie.
Pentru o vreme am uitat de bucata de lemn la care lucram. Vâslaşul legase barca şi oamenii începuseră să coboare. Eu nu mă gândeam la nimic, doar priveam pierdut înspre ei...
Fata cu pălărie de paie a coborât printre ultimii. Ţinea în mâna stângă un coş galben, acoperit cu un ştergar.
Ce vedeam eu la ea, nu ştiu, dar cred că o priveam insistent; vocea ei m-a trezit brusc din visare.
-De ce te uiţi la mine?
-Ămmm?
-De ce te holbezi la mine?
-Scuză-mă. Ămmm... Nu mă uitam chiar la tine... De fapt mă uitam înspre tine, prin tine...
-Aaaha. Ce faci acolo?
-Sculptez.
S-a strâmbat.
-Nici nu te pricepi să sculptezi.
Am ridicat o sprânceană şi am început să râd în hohote.
-De unde ştii?
-Fratele meu a sculptat când era mai mic. Nu ştii să ţii dalta în mână.
-Aha. Păi... arată-mi tu.
-Ei, na. Vorbeşte cu frate-meu, nu-ţi arăt eu, mi-a zis şi a început să privească peisajul din jur.
-Îl ai la tine acolo, în coş?
A fost rândul ei să râdă.
-Nu îl am în coş.
-Ce fată interesantă..., am şoptit aproape pentru mine, fără să mă gândesc că o să audă.
-Nu-i aşa?, a râs. De ce?
Am zâmbit încurcat şi am ridicat încet din umeri.
-Iată, misterul vieţii...
-Dacă zici tu... Eu trebuie să plec acum...
-Oamenii vin şi pleacă, am spus încet şi am înfipt cu atenţie dalta în lemn.
-Ce încerci să sculptezi?
-Nu ştiu foarte sigur. Un fel de cruciuliţă.
-Ar trebui să ştii ce vrei să sculptezi înainte să te apuci. Nu aşa e normal?
-Multumesc pentru sfat... Tu... nu trebuia să pleci?
A pufnit dispretuitor, s-a întors cu spatele şi a pornit pe uliţă.
Eu am început să râd liniştit.
-Scuză-mă... Nu am zis-o cu răutate. Îmi place să vorbesc cu tine...
S-a oprit o clipă din mers, s-a întors cât să mă privească odată, apoi s-a dus.
Am rămas foarte gânditor.
*********
De dimineaţă stăteam la locul meu obişnuit, sub salcie, când cineva mi-a acoperit lumina. Era fata cu pălărie de paie. Când s-a aşezat în stânga mea, soarele mi-a luminat din nou palmele şi eu am privit-o.
-Tu ar trebui să te mai tunzi, să te bărbiereşti. Eşti plin de păr, mi-a zis în loc de "bună dimineaţa".
-Da?, am ridicat ochii, uimit de replica ei. O fi... Da' eu cred că-s mai frumos aşa.
-Nu eşti.
-Aha. Păi... ce să-ţi spun. Dacă o să-mi găsesc timp...
Am suflat câteva aşchii de lemn şi am mai privit-o un timp. Când şi-a înălţat şi ea privirea, i-am zâmbit şi m-am concentrat din nou asupra bucăţii de lemn.
-Bună dimineaţa, i-am zis.
Am râs amândoi.
-Cum m-ai găsit?
-Cum te-am găsit, cum te-am găsit. Era şi greu să merg pe uliţă până ajung la lac. Mi-a zis verişorul meu că eşti aici.
M-am gândit o vreme la ceea ce tocmai îmi spusese, dar nu am ridicat privirea.
-Verişorul. Aha.
Am suflat neatent câteva fărâmiţe de lemn şi am şoptit:
-Fata cu pălărie de paie...
-Ce-i cu ea?
-Tu... Tu eşti.. Fata cu pălărie de paie.
-Nu-i aşa că-ţi place pălăria mea?
Am zâmbit şi m-am uitat la ea.
-Pălăriei îi stă foarte bine. Văd ceva frumos sub ea, mi-am aplecat ochii şi am aşteptat să mă întrebe ce văd.
-Ce vezi?
-Doi ochi de culoarea cerului.
-Ei, na. Te pomeneşti că eşti şi poet.
Am început să râd şi m-am oprit din sculptat. Mi-am sprijinit barba cu palma stângă şi am rămăs cu privirea în gol şi gândurile duse.
-Nici măcar nu te-ai uitat în ochii mei când mi-ai zis ce ochi am. Ei, lasă, nu mai e nevoie, acum e prea târziu.
Începuse să privească lacul, cu faţa în cealaltă direcţie. M-am uitat la ea insistent până când şi-a rotit capul şi am putut să îi văd ochii.
-Albaştri. I-am văzut de prima dată. Mă speriasem. Credeam că cine ştie, or fi de altă culoare. Da' nu aveam cum să mă înşel, că m-am uitat bine la ei de prima oară. Albaştri... Ofticoaso.
-Phaa! Părosule...
Am început să râd în hohote.
-Ce nesuferit eşti.
M-am abţinut să o întreb de ce stă lângă mine dacă tot sunt nesuferit; doar am aplecat ochii în jos şi am tăcut.
-Îmi cer scuze, i-am spus într-un târziu şi chiar eram sincer.
-Îţi ceri scuze şi nici nu mă priveşti când îţi ceri scuze. Tu nu laşi niciodată dalta din mână?
-De ce să o las? Vrei să îmi vezi mâinile?, mi-am întins mâinile înspre ea.
-Ei, na. Cred că şi dormi cu sculele în buzunar.
Am râs domol. Ea privea din nou înspre lac.
-Trebuie sa plec.
Am lăsat în iarbă ceea ce ţineam în mâini şi m-am ridicat o dată cu ea. Ne-am uitat unul la altul, ea m-a ocolit şi a plecat în linişte. Am rămas în picioare, fără nici o expresie pe chip si m-am uitat la ea cum se depărtează, fără să privească înapoi. Nu am spus nici un cuvânt.
Mai mult timp după ce a plecat, sculptam şi fără să mă gândesc la nimic am privit lung uliţa pe unde plecase ea, apoi am mai suflat câteva aşchii de lemn căzute pe pantaloni.
*********
Căţelul a lătrat furios la mine cât timp am traversat curtea. Am zâmbit doamnei, ne cunoşteam bine. Mi-am scos pălăria prăfuită, am dat perdeaua deoparte şi am intrat în casă.
Fata pentru care venisem stătea pe laviţă. Nu mai avea pălăria de paie pe cap. Înainte să mă aşez lângă ea, am privit-o puţin, oarecum întrebător, dar nu am citit nimic în ochii ei.
-Eşti puţin supărată...?
Ea privea în jos. M-am aplecat uşor şi ezitant, cât să mă aşez în faţa privirii ei, apoi m-am ridicat, la fel de ezitant şi am zâmbit încurcat.
-Aha. Măcar ştiu că nu eşti supărată pe mine. Nu că m-ar face să mă simt mai bine, doar ca idee.
Ea a zâmbit uşor.
Verişorul ei a trecut pe lângă noi şi a ieşit din cameră. Ne-am salutat scurt din cap.
-Nu te înţelegi prea bine cu el, am şoptit aproape de urechea ei. Nu e nevoie să spui nimic acum. Ştiu, azi e o zi din aia în care nu vrei să vorbeşti cu nimeni...
Am început să examinez camera prosteşte, să mă joc cu pălăria prăfuită şi să-mi rod buzele. Din când în când o priveam pe furiş.
-Eu am venit să te văd... Cam de asta am venit. Şi acum că te-am văzut... Vrei să plec?
După puţin timp ea a întors privirea înspre mine şi a dat din cap negativ.
-Atunci am să mai stau puţin să vorbim. Să vorbesc, de fapt... Eu... vreau să fii bucuroasă... Radiai de veselie atunci când te-am văzut în barcă... Ştii, când sculptez... mă gândesc la tot felul de lucruri... Alteori nu mă gândesc la nimic... Mie îmi e uşor să sculptez. Nu trebuie să mă chinui deloc, de parcă dalta ar avea o voinţă a ei. În ziua aia, ceva m-a făcut să îmi ridic privirea şi nu mă gândeam la nimic când mă uitam aiurea şi te-am văzut pe tine... Acum ştiu, vedeam ceva... Ce vedeam, nu aş putea să spun, dar era ceva. M-am gândit mult la asta în ultima vreme. Uite, am terminat şi cruciuliţa...
I-am întins bucăţica de lemn, ea a apucat-o şi a început să o examineze.
-E frumoasă... a şoptit.
Faţa mi s-a luminat, am zâmbit şi am aprobat pozitiv din cap.
-Este frumoasă. Ţi-o fac cadou ţie.
M-a privit atentă o vreme.
-Ce vrei de la mine?
-Ce vreau eu de la tine?... Hmmm, eşti destul de supărată azi... Nu vreau nimic de la tine, de ce aş vrea ceva?
-Nu mă cunoşti.
Mi-a întins înapoi cruciuliţa.
-Ştii... tu mi-ai zis că ar trebui să ştiu ce vreau să fac înainte să mă apuc de lucru. Am fost răutacios, pentru că atunci ţi-am zis să pleci. Tu ai plecat şi după ce ai plecat, m-am gândit mult la asta şi am văzut imaginea a ceea ce vreau să sculptez. Mi-a ieşit exact aşa cum mi-am imaginat. Sunt mulţumit. De asta vreau să ţi-o dau ţie. Pentru că acum câteva zile nu avea nici o formă, iar acum are forma pe care am văzut-o după ce am vorbit cu tine. Dacă vrei să o primeşti...
Am privit şi eu bucăţica de lemn sculptată şi i-am întins-o pentru a doua oară.
Ea a primit-o în palmă şi s-a uitat la mine pe furiş, apoi a râs încet.
-Hai să ieşim afară, ştiu eu un un loc frumos, nu ai fost acolo niciodată, i-am zis.
-De unde ştii?
-Nu ştiu sigur, dar cred că nu ai fost niciodată.
M-am ridicat şi i-am întins mâna, ea a apucat-o şi s-a sculat de pe laviţă.
-Să vezi ce loc frumos...
*********
Cerul era întunecat înspre apus.
Am urcat încet dealul. Eu urcam puţin înaintea ei.
M-am oprit la nişte tufe mari şi am zâmbit şmechereşte.
-Nu cred că sunt prea multe persoane care să ştie de locul ăsta, pentru că e bine ascuns... Sper să nu îţi fie frică să treci prin tufişuri.
M-am hlizit şi am privit-o.
După o ezitare, ea a intrat pe unde i-am arătat şi eu am urmat-o.
Când am ieşit din nou la lumină, ea stătea în faţa mea, cu privirea înspre copaci. Am ocolit-o şi am atins-o încet pe umăr, m-am aşezat la rădăcina celor doi copaci şi i-am făcut semn sa vină.
-Doamne... a putut să spună, fără să se mişte.
Am râs.
-Ţi-am zis că e un loc frumos. Şi chiar cred că numai noi ştim de el.
M-am întins, mi-am împrăştiat mâinile în iarbă şi am privit în sus. Cei doi copaci crescuseră foarte aproape unul de altul, aproape lipiţi, iar în timp, se îmbrăţişaseră şi se rotiseră unul în jurul celuilalt.
Tot dealul era înconjurat de tufişuri mari şi alţi copaci nu mai crescuseră în apropiere.
Ea s-a aşezat într-un târziu lângă mine, iar eu m-am ridicat.
-Ai văzut ce fel de frunze au copacii?
Nu am aşteptat să răspundă. Am cules de pe jos o frunză rămasă de toamna trecută, acum uscată şi roşietică şi i-am întins-o.
-Inimioare...
Am rămas cu privirea pironită în jos, smulgând fire de iarbă. Nu ştiam ce e în inima ei şi simţeam o oarecare stânjeneală.
Ce să fac acum? Să o întreb de ce era supărată mai înainte, sau mai bine să nu îi aduc aminte?... Să îi inventez o poveste despre cei doi copaci, să mă întind din nou în iarbă, să o strâng în braţe?...
Am hotărât să mă întind în iarbă şi am bătut-o pe spate încet. Când s-a uitat înspre mine, i-am zis:
-Nu te murdăreşti prea tare dacă te laşi şi tu în iarbă... Iarba asta nu a mai fost călcată de nimeni până acum.
-Zici tu...
-Zic eu... Auzi, ce s-a întâmplat cu pălăria ta?
-Ei na, ce să se întâmple. Am lăsat-o acasă.
-Aha, îmi place. Cred că ţi-ai revenit.
Am râs încet, ea s-a întins pe jos lânga mine şi a oftat.
-M-am tuns şi m-am berbierit, ai observat?... am şoptit încet şi am privit-o pe furiş.
-Nooo... Nu aş fi observat niciodată dacă nu îmi atrăgeai atenţia.
Am râs amâdoi.
O boare de vânt răcoroasă şi umedă m-a făcut să tremur şi să simt din ce în ce mai mult dorinţa de a o strânge în braţe pe fata de lângă mine.
Studiam cerul şi după un timp am început să văd tot felul de forme nostime.
Cred că am râs cu voce tare, pentru că ea m-a întrebat de ce râd.
-Păi... văd tot felul de forme în nori.
-Ce vezi?
M-am hlizit şi am ridicat degetul înspre un nor foarte bine conturat, dar acoperit parţial de alte forme. Nu părea să înţeleagă ce îi arăt, aşa că m-am apropiat de ea, mi-am lipit tâmpla de a ei şi când i l-am indicat din nou, a început să râdă.
-Ţie a ce îţi seamănă?, am întrebat.
-A... două maimuţe care se pupă, am reuşit să înţeleg printre hohotele ei de râs.
-Maimuţe? Eu văd un bărbat şi o femeie... unde te uiţi?
Mi-a trecut prin cap că râdea de mine...
Am tăcut multă vreme şi am privit cerul, puţin întristat şi am spus:
-O sa plouă... Ce mult îmi place atmosfera când e aşa, jumate întuneric, jumate lumină.
Ea a întors capul înspre mine şi m-a privit lung, dar m-am prefăcut că nu observ.
-De ce?
-De ce îmi place atmosfera asta?
-Da.
-Pentru că e... e misterioasă... contrastele sunt puternice... Ăăăăă... Începe să plouă. Ce facem, mai stăm?
-Ce nesuferit eşti.
-Da' ce-am făcut?
-Eu vreau să mai stau.
Am oftat.
*********
-O bicicletă frumoasă, nu...? A trebuit să fac un efort destul de mare să o cumpăr... Dar... chiar îmi trebuia, pentru că am mersul şleampăt...
Ea a râs.
-De ce râzi? Pentru ce credeai că te-am adus în şură?..., am rostit scurt şi m-a apucat un râs aproape nebun, care a durat câteva minute.
S-a hlizit şi ea un timp. Când am putut să răsuflu, cu faţa roşie, m-am apropiat de ea şi am strâns-o încet în braţe, dar mi s-a părut ca ea a rămas inertă. Când m-am depărtat de ea, am zâmbit puţin forţat.
Am ieşit amândoi afară. Soarele cobora înspre apus.
-Cam asta e casa mea.
Ea a dat din cap aprobator, în timp ce examina împrejurimile.
-Ce ciudat. Când eu vorbesc şi nu fac asta prea des, tu taci. Tu vorbeşi doar când eu sculptez, iar atunci sunt chiar tăcut.
Ea a continuat să tacă, dar puteam să citesc un fel de zâmbet pe faţa ei.
*********
-Mâine trebuie să plec.
Mi-am ţuguiat buzele şi am suflat încet câteva aşchii rătăcite.
-O să îţi fie dor de mine?, m-a întrebat.
Întrebarea m-a mirat. Am râs liniştit.
-Asta e singura noastră metodă de discuţie? Acum tu eşti vorbăreaţă, apoi...
-Uite-te la mine. Vreau să te văd.
Am lăsat dalta şi ne-am privit în ochi.
-De ce nu te uiţi la mine când vorbim lucruri importante?
-Nu reuşesc să deosebesc lucrurile importante de celelalte...
Am lăsat pe iarbă tot ce aveam în mâini, fără să îmi pese că o sa îmi rătăcesc dălţile şi m-am apropiat cu faţa de faţa ei. Ne-am lipit frunţile şi am stat aşa, apoi ne-am strâns în braţe.
Am început să tremur încet, deşi nu îmi era frig deloc.
-Nu pleci chiar aşa de departe...
-Da... Nu e chiar aşa departe...
Am sărutat-o pe frunte.
-Ai să vii să mă vezi?, m-a întrebat.
-Am să vin să te văd.
*********
Înainte să ne despărţim ne-am privit lung ţinându-ne de mâini, apoi eu m-am depărtat şi m-am aşezat pe pământ, lângă salcie şi am privit-o cum vorbeşte cu verişorul şi mătuşa ei.
Şi am rămas acolo pe pământ, şi am văzut-o cum se urcă în barcă, şi cum se aşază, şi cum se uită înapoi. Eu mă uitam doar înspre ea... Şi s-a uitat şi ea înspre mine...
*********

(Dedicatie: pentru Giany)

[Ovidius]

E superba...
Felicitarile mele domnule artist

[Inceputul Vietii]

O alta povestioara de dragoste de-a mea.

"Ea... si cu mine..."

Îmi ridic o clipă privirea, apoi o las să cadă din nou grea, aţintindu-se spre paharul de vin pe jumătate gol de pe covor, aflat la o distanţă de câţiva paşi de mine.
Ea stă neclintită în aceeaşi poziţie, cu picioarele strânse sub ea pe scaun, cu un cot sprijinit de pervazul ferestrei, privind prin geamul aburit la ploaia maruntă de afară. Îşi duce mâna dreaptă la gură, îşi lipeşte uşor buzele de ţigară, capătul ţigării străluceşte...
Bătut de gânduri îmi sprijin capul în mâini şi încep să-mi răsfir părul cu degetele.
Îi zic "Te rog, lasă-mă să te ajut".
Ea îşi priveşte absentă palma stângă, scaunul scârţâie încet, scrumul ţigării se scutură pe covor, trage încă un fum şi îl expiră în felul ei unic, în timp ce stânga îi alunecă din nou pe picioare. Spune ca pentru ea, cu voce blândă: "Mulţumesc, înţelege, nu e nevoie."
"De ce nu vrei să mă asculţi? Mai sunt doctori pe lumea asta. Mai am nişte bani, pot să te duc peste tot..."
Îmi vine să o întreb iar şi iar, de mii şi milioane de ori, de ce nu a fost la spital mai devreme, dar ştiu exact ce o să îmi spună: să îl las pe "dacă", să trăiesc în prezent, nu într-o lume imaginară.
"Înţelege. Pentru mine nu se mai poate face nimic."
Nu ştiu cât de gravă este situaţia ei... poate că ea ştie mai bine...

Am tăcut amândoi multă vreme.
Eu m-am întins în pat cu spatele la geam, iar ea a mai privit, probabil, ploaia.
După un timp am simţit cum arcurile patului s-au comprimat când ea s-a întins lângă mine, apoi s-a băgat sub pătură şi m-a mângâiat uşor pe păr.
M-am răsucit înspre ea, iar privirile ni s-au întâlnit.
"Te rog... ţine-mă în braţe."
Am ezitat o clipă, ea s-a întors cu spatele la mine şi am cuprins-o blând în braţe. Îngheţase la geam. Am sărutat-o de cateva ori pe umăr, apoi m-am lipit de ea.
Părul îi mirosea amărui, a fum de ţigară şi ea ştia că nu-mi place mirosul şi mai fuma şi în casa mea, dar nu am zis absolut nimic. După o vreme nasul mi s-a obişnuit.
Am avut grijă să o ţin în braţe toată noaptea. Mă trezeam destul de des să văd ce mai face, o mângâiam abia simţit şi o îmbrăţişam din nou, dacă cumva o scăpasem din îmbrăţişare cât timp adormisem. Picioarele ei erau mereu reci şi simţeam că e de datoria mea să i le încălzesc.

*~**~**~*
Când m-am trezit ea nu era în pat. Am simţit miros vag de fum de ţigară şi am auzit apa de la baie curgând. M-am frecat la ochi de câteva ori şi m-am dus la baie, dar înainte să bat încet, ca să întreb dacă totul e ok, uşa s-a deschis şi eu am făcut un pas în spate speriat.
M-am mai frecat la ochi de câteva ori. "Ce-i?" m-a privit o clipă. "Doar...ăăă... am vrut să ştiu... dacă totul e în regulă." "Sunt bine." a şoptit şi s-a îndreptat spre dormitor cu paşi uşori.
Purta pijamelele mele şi stăteau hazliu pe ea.

*~**~**~*
"Teatrul... când mă fac bine, am să lucrez la teatru... Scena, draperiile groase şi grele din catifea vişinie... mi se par fascinante." "Ce frumos" i-am răspuns zâmbind încet, pentru că deja vedeam ce e în mintea ei.
Ea râdea, iar eu mă bucuram de bucuria ei. "Am să te ajut să îţi îndeplineşti visul, dacă mă laşi."
"Visul meu...? Păi cum, nu ai şi tu visele tale?" "Eu... sunt un om foarte ciudat." am zis după o scurtă ezitare. "Nu prea mă gândesc la lucruri din astea. Eu merg la serviciu, mă întorc, mănânc, fac mâncare pentru ziua următoare, beau ceva şi mă culc... ziua cea mai îndepărtată pe care pot să o văd în viitor este cea de mâine. Nu am planuri şi vise..."
"Tu eşti un băiat bun... Nu eşti ciudat." m-a întrerupt, iar eu am rămas cu buzele deschise sub formă de "O", ca pentru a spune ceva, dar nu am rostit nimic.
A început să râdă de mine şi când deja mă simţeam stingherit şi mă uitam pe pereţi încurcat, ea s-a mai liniştit, s-a sprijinit cu capul de mine şi m-a sărutat încet pe obraz.

*~**~**~*
Când m-am întors de la serviciu ea citea o carte. A zâmbit stins cât a ridicat ochii, eu m-am apropiat de ea, am sărutat-o pe frunte şi m-am dus să mă schimb.
Am auzit-o tuşind puternic şi sec o vreme, apoi linişte. M-am grăbit cu schimbatul. Ea citea, într-o poziţie foarte firească.
"Tuşeşti." "Ştiu." mi-a zis. "Am auzit si eu." A deschis gura puţin, dar a închis-o la loc tăcută, fără să rostească nimic.
"Ai mâncat?" "Da."
Am plecat în bucătărie şi m-am apucat să pregătesc ceva. Nu prea mâncase. Am încălzit supa rămasă de ieri şi am mâncat în grabă.
Am tocat câteva legume într-o cratiţă şi le-am lăsat pe foc, m-am uitat la ceasul acoperit cu lemn de pe perete ca să ştiu când să mai verific mâncarea şi m-am dus la ea în pat.
"Citeşti ceva frumos?" "Da." a râs.
"Şi nu îmi spui şi mie ce citeşti?" "Nu."
"Biiine..." "Te oftici?"
"Nu." Drept răspuns ea s-a strâmbat la mine şi m-a ciupit.
M-am întins în spatele ei şi am cuprins-o încet în braţe. Nu mirosea aproape deloc a ţigări. "Azi nu ai fumat?"
S-a răsucit puţin cât să mă privească şi a scos limba la mine. Am râs o vreme, m-am lipit de ea şi am sărutat-o pe braţul stâng.
"Mă gâdili !..." "Ai prefera să te muşc ?"
O tuse bruscă a făcut-o să se aplece peste carte şi să se strângă, astupându-şi gura cu mâna. S-a ridicat şi s-a dus la baie, iar eu am pornit după ea, dar m-am oprit la uşa care mi s-a închis în nas.
Am strâns din dinţi şi am rămas cu privirea pironită la geamul mat până când tusea ei a încetat. În scurt timp a ieşit încet, m-a ocolit, s-a îndreptat spre pat, iar eu am urmat-o în linişte.
"Mâine am să încerc să-ţi găsesc un doctor. Sper să reuşesc să te programez săptămâna asta. Nici nu vreau să aud că nu accepţi." Ea nu a zis nimic.

*~**~**~*
"Aseară a tuşit foarte mult." "Tuşeşte cu sânge?" m-a intrebat doctorul dându-şi jos ochelarii şi ducând gânditor un braţ al ochelarului spre gură.
"Sânge ?... Sânge !... nu ştiu sigur... Dar cred că da, pentru că se duce foarte des la baie când tuşeste... Cât... cât e de grav?" "Nu pot să mă pronunţ. Trebuie să o văd neapărat. Cât mai urgent."
"Când putem să venim?"

*~**~**~*
"Cancer la plămâni ?? Şi tu nu mi-ai spus...!?" Am rămas cu privirea în jos, gura mi s-a strâns, disperarea îmi întunecase privirea. "Şi ce ai fi vrut sa îţi mai spun?"
Nu am ştiut ce să îi răspund. "Ţi-am zis FOARTE clar: pentru mine nu se mai poate face NIMIC. Credeai că glumesc cu chestii din astea ?"
S-a întins pe canapea în grabă, încalţată şi cu hanoracul pe ea, a înghesuit pătura şi a strâns-o în braţe încet. Nu părea deloc tristă, dar nu puteam să zic despre ea nici că e veselă. Oricum, era cu mult mai împăcată decât mine cu ideea că o să moară...
"Ce vrei să fac acum? Să îmi cer iertare că ţin la tine şi că vreau să îţi fie bine?" "Nu..." a şoptit ea.
M-am dus la geam şi m-am aşezat pe scaunul unde ea stătea de obicei.
Ca nişte bucăţi murdare de câlţi, norii atârnau grei pe cer, iar razele scurte şi roşietice de soare păreau nişte cuie ruginite care îi fixau. O boare rece de vânt mătura ziarele ude pe stradă. O cutie goală, strivită de bere se rostogolea lângă coşul de gunoi de pe celălalt trotuar.
Am stat multă vreme aşa. Mi s-a parut că o aud cum suspină dar nu eram sigur... însă după puţin timp mi-am dat seama că plângea.
M-am aşezat pe pat lângă ea şi am mângaiat-o pe păr foarte încet. "Am să am eu grijă de tine, am să te ţin în braţe, am să te mângâi, am să..."
Suspinele ei s-au accentuat şi mi-am dat seama că se gândea la iubitul ei. Puteam să am grijă eu de ea oricât de mult... Iubitul ei era oricum altcineva, iar el nu se afla acum lângă ea. Gândul m-a întristat şi mai mult. Mai trist decât acum nu puteam să mai fiu. Atinsesem limita maximă.
"Am să îl sun eu." i-am zis foarte încet. "Am să îi spun să vină şi te vadă..." "Nu înţelegi nimic !"
Gândurile mi s-au împrăştiat dintr-o dată. Cu mintea goală mi-am retras blând mâna de pe capul ei, m-am ridicat foarte încet de pe pat şi m-am asezat din nou la fereastră. Nu mai simţeam absolut nimic. Atât bucuria cât şi tristeţea se prăbuşiseră într-o prăpastie foarte adâncă în interiorul meu.
Ea s-a uitat înspre mine, apoi s-a ridicat şi a venit lângă picioarele mele. "Iartă-mă..."
Am coborât de pe scaun, am strâns-o încet în braţe şi ea a început să plângă pe umărul meu. "Eşti prea mândră... Dacă te iubeşte, o să te înţeleagă. Spune-i tot..." "Nu înţelegi. El nu are timp să stea lângă mine..."
Eu pe el nu îl cunoşteam, dar în mod sigur era o persoană foarte deosebită, din moment ce ea îl iubea. "Poate... te grăbeşti cu concluziile..." Ea a dat din cap negativ şi am simţit că e foarte sigură pe ea.
Nu există nimic mai deprimant pe lume decât să ştii că persoana pe care o iubeşti cu adevărat, plânge... dar ce aş fi putut să fac atunci să o alin? Nimic. Aşa că am ţinut-o strâns în braţe şi am lăsat-o să plângă.

*~**~**~*
O ţin de mână şi ne plimbăm prin parc. Eu privesc prosteşte copacii, ea fumează încet o ţigară.
În urma noastră se formează timpul. Se materializează prezentul şi creşte trecutul.
Băncuţa ne aşteaptă exact pe noi. Îi arăt cu degetul banca, ea zâmbeşte pierdut şi se aşează.
Nu reuşesc să mă gândesc decât la cât de mic sunt. Ridic ochii în sus şi privesc soarele până când lăcrimez.
Ea îmi scutură brusc mâna. "Unde te uiţi ? Sunt aici."
Râdem amândoi, ea expiră fumul de ţigară în felul ei unic şi mă ciupeşte de obraz.
O frunză cade din copac. Ea o priveşte şi îmi zice: "După ce o să plec, să vii pe băncuţa asta... Aici îmi place mie mult... să stau."
Aş vrea să îi apuc mâinile într-ale mele, dar ea are o mână ocupată cu ţigara, aşa că îi ţin strâns palma dreaptă între palme.

*~**~**~*
Când am ajuns acasă, am simţit imediat că lipseşte ceva...
Paltonul şi pantofii ei nu mai erau în hol. Am intrat în camera de zi. Ea nu era nicăieri, iar lucrurile ei lipseau.
Nici în dormitor nu mai era nimic de-al ei, de parcă orice dovadă a existenţei ei dispăruse brusc.
După o examinare amănunţită, am descoperit că altceva nu lipsea din casă. Doar în bucătărie am găsit un bilet. Era de la ea.

L-am citit şi m-am aşezat încet pe scaun. Am lăsat hârtia pe masă şi m-am uitat la ceas pierdut, fără nici o expresie.
Ea chiar plecase.

*~**~**~*
Au trecut 5 ani de atunci. Am cunoscut mulţi oameni. Unii m-au impresionat, alţii nu. Cu unii am fost afectuos, cu alţii nu. Unii mi-au oferit afecţiune, altii nu.
Am avut câteva relaţii de scurtă durată, dar am fost mai mult singur, cum sunt de obicei.
Când m-am întors de la serviciu, am găsit în cutia poştală o scrisoare anonimă. Nu a trebuit să o deschid ca să ştiu de la cine este.
Am urcat scările liniştit, am descuiat, m-am schimbat, am făcut un duş gândindu-mă la ce ar putea conţine scrisoarea, am scos o sticlă începută de vin din frigider şi abia când m-am întins în pat am desfăcut plicul.
Era ea. Îmi spunea simplu că visele ei s-au îndeplinit şi acum lucrează la un teatru, dar nu poate să îmi zică unde. Pictează mult în timpul liber, e căsătorită, o să aibă un copil...
La sfârşit îmi mulţumea încă odată pentru că am avut grijă de ea când avea nevoie şi spera că eu sunt bine, dar prefera să nu îi răspund acum. Adresa ei oricum nu apărea nicăieri, iar plicul era din străinătate.
Am citit totul de vreo trei ori înainte să înţeleg despre ce e vorba, apoi am băut din paharul cu vin şi am rămas cu privirea în gol, aducându-mi aminte de ziua când a plecat.
Îşi luase totul, fără să îmi spună absolut nimic. Îmi lăsase doar un bilet, pe care scrisese la repezeală cu pixul: "Mulţumesc pentru tot... Tu... eşti un băiat bun."

(Dedicatie: Pentru Lady Black)

Restul povestioarelor se gasesc pe blogul meu. PM, cine vrea sa stie mai multe.