Apocalipsa Lui Ioan Optiuni

[shapeshifter]

Sper să îmbogățesc subiectul cu preocupările mele de traduceri din mai mulți teologi foarte buni cu deschideri spre metafizică.

Apocalipsa oferă o cale spre inima revelației creștinismului, ne oferă cheia pentru a înțelege atât Biblia, cât și Tradiţia. Este vorba despre „sfârșitul� lumii, în sensul de „semnificație� sau „scop� al lumii. Căci la sfârșitul vieții sale Sfântul Ioan ajunge la un Sfârșit care este, de asemenea, un Început, Alfa, precum și Omega. Viziunea Sa despre Iisus, Fiul Omului, are loc de Ziua Domnului, Ziua Sabatului, când Dumnezeu se odihnește. Ne duce înapoi la Geneză și reinterpretează totul. Este o dezvăluire a misterul lumii în Hristos însuși.

Bine v-am regăsit...

[shapeshifter]

Ultima viziune a Apocalipsei împlinește revelația divinității lui Isus și devine astfel o viziune a lui Hristos demnă să stea alături de hristofaniile din Duminica precedentă (Apoc. I) și de Vineri (Apoc. XIX). Nu există, într-adevăr, o hristofanie formală, și totuși Hristos este făcut aproape mai prezent aici decât în oricare dintre hristofanii. Am văzut mai sus că viziunea Miresei este scrisă în paralelă atentă cu viziunea Curvei, iar paralela nu este nicăieri impusă mai izbitor decât în concluzie. Viziunile Babilonului se desfășoară în bucurie cerească pentru căderea curvei, dar și mai mult cu privire la viitoarea căsătorie a Miresei. Viziunile Ierusalimului ne-au arătat Mireasa în slava căsătoriei sale și ne-au dus pe culmile bucuriei cerești. Viziunile Babilonului pornesc de la bucuria la un Amin, rostit mai întâi de oștirea cerească, apoi parafrazat de îngerul inspirației Sfântului Ioan. „Acestea�, spune el, „sunt adevărate cuvinte ale lui Dumnezeu�. Sfântul Ioan cade să se închine îngerului, dar îngerul interzice idolatria: să-și păstreze închinarea pentru Dumnezeu. Imediat, cerurile se deschid și el apare în care Dumnezeu trebuie venerat, călare pe calul alb și numit Credincios și Adevărat. (Sfântul Ioan avea încă această scenă în minte când a scris cuvintele pe care tocmai le-am citat din Prima sa epistolă. „Noi suntem în el care este Adevărat, chiar și în Fiul Său Isus Hristos. Acesta este Dumnezeul adevărat și viața veșnică. Copii, feriţi-vă de idoli.�) Viziunea călăreţului pe cal alb este Hristofania de Vineri.
După bucuria finală din viziunea Miresei (XXII, 3-5) Sfântul Ioan face paralela cu viziunea anterioară, până în pragul Hristofaniei: și acolo schimbă direcția. Din nou, îngerul inspirației este auzit spunând: „Aceste cuvinte sunt credincioase și adevărate�. Încă o dată, Sfântul Ioan cade să se închine, i se interzice și i se spune să se închine lui Dumnezeu. El ascultă glasul care iese de pe buzele îngerului: este glasul lui Isus. „Iată, vin repede�, spune el, „și răsplata mea este cu mine, ca să-i dau fiecăruia după lucrarea lui; Eu Alfa și Omega, primul și ultimul, începutul și sfârșitul... Eu Isus am trimis îngerul meu să vă mărturisească aceste lucruri pentru biserici. EU SUNT rădăcina și copilul lui David, steaua strălucitoare a dimineții. Și Duhul și Mireasa spun: Vino. Și cel ce aude să zică: Vino. Și să vină cel însetat; cel ce va lua apa vieții fără plată... Cel ce mărturisește aceste lucruri spune: Da, vin repede. Amin; vino, Doamne Isuse.�
Hristofania de pe ultima pagină a Sfântului Ioan, deci, este aceasta: îngerul vorbește cu glasul lui Isus. Pentru a aprecia semnificația acestui lucru, trebuie să ne amintim relația dintre figura lui Hristos și figura îngerului de-a lungul Apocalipsei. Nu trebuie să luăm în considerare fiecare apariție a lui Hristos sau fiecare viziune angelică; ci doar intervenţiile fiecărei figuri în rolul de revelator principal. Întreaga apocalipsă trebuie înțeleasă ca fiind mijlocită către Sfântul Ioan de cinci acte de revelație.

• (I) Însuși Hristos apare și dă mesajele Bisericilor.
• (2) Mielul este văzut în ceruri desigilând cartea. Prin actul de desigilare sunt deschise două „săptămâni� de viziuni. Viziunile peceților însoțesc actul Mielului, viziunile de trâmbiță rezultă din el când este încheiat.
• (3) Un înger glorios îi aduce Sfântului Ioan un sul deschis, pe care el îl digeră. Rezultatul este că el vede încă două „săptămâni� de viziuni, viziunile fiarelor și potirelor.
• (4) Unul dintre îngerii potirelor iese, parcă, din cadrul viziunii în care tocmai a fost văzut, pentru a-i arăta Sfântului Ioan viziuni ulterioare. El îi arată văzătorului viziunile Babilonului. Când vine la liturghia cerească de Aleluia (XIX, 1-10) îngerul rostește cuvinte atât de dumnezeiești încât Sfântul Ioan cade să i se închine. Îngerul îi interzice, iar figura gloriosului Hristos este manifestată ca și cum ar pretinde închinarea greșită. Cu toate acestea, Hristos nu îl înlocuiește pe înger în calitatea sa de revelator: el și actele sale sunt încă ceea ce îngerul dezvăluie.
• (5) După ce „săptămâna� ultimelor lucruri este încheiată, unul dintre îngerii potirelor înaintează încă o dată pentru a arăta viziunea Ierusalimului. După viziune, îngerul începe din nou să spună lucruri atât de dumnezeiești încât Sfântul Ioan încearcă să i se închine din nou. El este din nou mustrat: dar de data aceasta închinarea nu este îndreptată departe de înger către un Hristos vizionar pe care îngerul îl arată; este îndreptată ca și cum ar fi spre înăuntru către Hristosul cel viu din sufletul îngerului, din care Mântuitorul vorbește cu glasul său.

Am putea oferi o relatare superficială și exterioară a acestei serii de acte revelatorii, după cum urmează. Este un model, mai întâi contrastând, apoi unind, două figuri.

• a) În (I) și (2) este prezentat Hristos e revelatorul și în (3) îngerul-revelator: până acum ei nu au fost aduși în nicio relație unul cu celălalt.
• b) În (4) ele sunt legate, dar relația este negativă: îngerul se arată a fi ceva foarte diferit de Hristosul pe care îl dezvăluie.
• c) În (5) negația este depășită: îngerul nu este, într-adevăr, Hristos, dar Hristos se descoperă prin înger, astfel încât persoana îngerului poate fi, într-un fel, desconsiderată și Hristos auzit prin și în el.

Aceasta este doar o relatare formală a chestiunii, pentru că nu explică motivul introducerii îngerului sau importanța reconcilierii mijlocirii lui cu mijlocirea superioară a lui Hristos. O considerare mai substanțial s-ar putea desfășura oarecum după cum urmează. În viziunea Sfeșnicului (I) Hristos revelatorul este văzut pe pământ. În viziunea Mielului și a Cărții (2) el este văzut în cer, iar acest lucru pare să dea un punct culminant în comparație cu (I). Dar punctul culminant este atins cu prețul unei distanțe crescute. Suntem mai departe de acest Hristos decât de Hristosul viziunii Sfeșnicului. Și astfel, destul de paradoxal, simțim că există o altă etapă de apogeu atunci când gloriosul înger din (3) aduce cartea jos pe pământ și, de fapt, îi dă văzătorului să mănânce și să digere ceea ce el doar contemplase în cer.
Vedem, deci, că accentul pus pe aspectul ceresc al lui Hristos, revelatorul îl aduce pe îngerul său ca o compensare, pentru ca Hristos să fie cu totul în ceruri și totuși să se descopere pe deplin pe pământ - cum? Prin îngerul său. Acum devine vital ca noi să percepem relația dintre înger și Hristos. Îngerul rostește cuvintele lui Dumnezeu, dar el nu este Cuvântul lui Dumnezeu (4).
Cu toate acestea, Cuvântul lui Dumnezeu vorbește în el (5); Hristos este absolut prezent pentru noi aici, dar, atâta timp cât această lume durează, mereu în îngerul său. Prezența nemediată a lui Hristos așteaptă Venirea. Și astfel cel ce vorbește în înger vorbește despre ziua când va lepăda îngerul: „Iată�, zice el, „Vin curând�. În mine însumi vin: în îngerul meu sunt deja aici. Privind înapoi asupra Apocalipsei, acum trebuie să înțelegem că îngerul era deja prezent, deși nevăzut în viziunea Sfeșnicului, mijlocind pe Hristos. Nu a prefațat Sfântul Ioan viziunea sfeșnicului cu titlul: „Apocalipsa lui Isus Hristos... pe care a însemnat-o prin trimiterea îngerului său la slujitorul său Ioan�?
Glasul lui Hristos din XXII amintește de viziunea lui Hristos din I, singurul alt loc în care Hristos se numește Cel dintâi și Cel de pe urmă (I, 17). În XXII el se declară steaua strălucitoare și a dimineții: în viziunea Sfeșnicului chipul lui strălucea precum soarele strălucește în puterea lui și era stăpânul stelelor. Căci prima zi este Ziua Luminii, nu lumina soarelui sau a lunii create, ci lumina însăși. Deoarece Hristos și Tatăl în Hristos sunt această lumină, cetatea viziunii finale nu are nevoie de luminile care au fost create în ziua a patra: „nu este nevoie de soare, nici de lună, să strălucească asupra ei; căci slava lui Dumnezeu a luminat-o şi candela ei este Mielul�. „Ei vor vedea fața Lui și Numele Lui va fi pe frunțile lor și nu va mai fi noapte; și ei nu au nevoie de lumina lămpii, nici de lumina soarelui, căci Domnul Dumnezeu le va lumina și ei vor împărăți în vecii vecilor.�
Are ziua a opta a Sfântului Ioan vreo legătură detaliată cu schema oferită de Geneză? S-ar putea crede că nu, deoarece lucrarea de creație a fost finalizată în cele șase zile. Sabatul nu găsește în Geneză un tip mai detaliat decât afirmația simplă că a fost odihnă. A opta zi, ca atare, nu are deloc nici un tip în Geneză. Este, printre altele, un alt antitip și mai înalt față de prima zi a creației decât cel oferit de Apocalipsa I-III: este un nou FIAT LUX: și asta, am putea crede, este toată relația pe care o are cu schema Genezei.
Pe de altă parte, trebuie să luăm în considerare acea trăsătură a Genezei care, după cum știm din cazul lui Filon, l-a intrigat pe interpretul mistic evreu - aparenta dublă relatare a creației. Fără îndoială că în acea vreme era conștient că, în sens literal, aceeași istorie povestită în I trebuia înțeleasă ca recapitulată în II, dar de ce Duhul Sfânt inspirase recapitularea, dacă nu pentru a sugera un mister? Pentru Filon, cu înclinația sa platoniciană, prima creație este cu atât mai divină; pentru mintea eshatologică a Sfântului Ioan, este invers.

Acest topic a fost editat de shapeshifter: 3 Jan 2023, 02:56 PM