Conceptii hinduse asupra unor notiuni crestine Optiuni

[shapeshifter]

Mitul Potopului în tradiţia hindusă
Indiferent ce fundamente pot sau nu exista în ceea ce priveşte credinţa într-un potop istoric, doctrina manvantaraşilor este, la fel cea a kalpaşilor, o parte esenţială a tradiţiei hinduse, care nu mai poate fi explicată prin nici un eveniment istoric ca în cazul îngerilor vedici explicaţi prin deificarea eroilor.
Legenda potopul aparţine unei tradiţii mai vechi decât orice redactare sau referinţă indiană, mai veche decât Vedele (a nu se confunda punctul de vedere avut aici cu cel esenţial: Vedele fiind eterne) în forma lor prezentă; aceste redactări indiene trebuie să fie gândite ca având, la fel ca şi în cazul versiunilor: sumeriană, semitică şi probabil cea eddică, o sursă comună, corespondenţele fiind atribuite nu „influenţei” ci transmisiei prin moştenire de la o sursă comună.
„Potopurile” sunt o trăsătură normală şi recurentă a ciclului cosmic, de exemplu: perioada (para) unei vieţi a lui Brahma numărând 36.000 kalpaşi, sau „zile” de timp angelic. În particular, naimitikapralaya la sfârşitul fiecărui kalpa (încheierea unei „zile” de timp angelic, şi echivalent „Judecăţii Ultime” din creştinism), şi prakritikapralaya, la sfârşitul de viaţă a unui Brahma (încheierea unei „zile” de Timp Supernal) sunt în mod esenţial descompuneri (disoluţii) ale existenţelor manifestate, în potenţialitatea lor nedeterminată, Apele; şi fiecare ciclu de manifestare reînnoit este producere în „ziua” următoare, a formelor latente ca potenţialitate în noianele de ape ale rezervorului fiinţei.
În fiecare caz, seminţele, ideile, sau imaginile manifestării viitoare, persistă pe timpul intervalului sau intra-Timpului disoluţiei, pe un plan mai înalt de existenţă, neafectate de distrugerea formelor manifestate.
Simbolismul cronologic, inevitabil din punct de vedere empiric, nu poate fi gândit ca şi caracterizând actualitatea atemporală a tuturor posibilităţilor de existenţă în prezentul indivizibil al Absolutului, Căruia întreaga multiplicitate este oglindită într-o singură imagine.
Atunci nu poate fi nici o distrugere a lucrurilor aşa cum sunt ele în Sine, ci doar a lucrurilor aşa cum sunt în ele însele, eternitatea, sau mai degrabă atemporalitatea ideilor este o necesitate metafizică.
De aici, într-adevăr, concepţia unui alt tip de transformare, atyantikapralaya, disoluţia absolută sau supremă, de îndeplinit de către individ, când sau oriunde poate fi, ca şi Realizare: când, prin nimicire de sine un om efectuează pentru el însuşi transformarea lucrurilor aşa cum sunt în ele însele, şi le ştie doar aşa cum sunt în Sine, el devine astfel nemuritor – nu în mod relativ, aşa cum sunt devaşii, durând doar până la sfârşitul Timpului – ci în mod absolut, ca independent de timp şi orice altă contingenţă.
Ideile (imaginile, tipurile) în chestiune nu sunt în mod exact ideile platoniciene, ci idei sau tipuri ale activităţii, cunoaşterii şi fiinţei Sinelui constând din act pur; în simbolismul cronologic eficacitatea creativă a lor este exprimată în termeni precum adrsya sau apurva karma, „consecinţă latentă” sau „nevăzută”.
Crearea cosmosului (Brahmanda) la începutul unui para, şi recrearea elementelor distruse ale cosmosului la începutul fiecărui kalpa, sunt munca lui Brahma (Prajapati), Tatăl-A-Toate, o tot mai apropiată geneză şi ghidare a umanităţii în fiecare kalpa şi manvantara este produsă de către un Patriarh (pitr) al străbunilor angelici, şi desemnat ca Manu sau Manus.
În fiecare kalpa există 14 manvantara, fiecare prezidat de către un Manu individual ca progenitor şi legislator (cel care înmânează Legea); aşa şi rsis, Indra şi alţi (karma-)devaşi sunt indivizi fiecărui manvantara.
Primul Manu al prezentului kalpa a fost Svayambhuva, „copilul lui Svayambhu (Cel ce subzistă prin sine însuşi)”; al şaptelea şi actualul Manu este Vaivasvata, „copilul Soarelui”.
Fiecare Manu este un supravieţuitor conştient şi determinat al precedentului manvantara, şi prin el, tradiţia sacră este păstrată şi transmisă. Manu particular avut în vedee nu este întotdeauna specificat în texte, şi în asemenea cazuri trebuie în mod general înţeles că referinţa se face la actualul Manu (Vaivaşvata).
Nu este specificat în mod expres faptul că un potop apare la încheierea fiecărui manvantara, dar asta trebuie înţeles pe baza analogiei potopului în legătură cu Manu Vaivaştvata, şi a analogiei „potopurilor” mai mari care marchează încheierea unui kalpa, dar în timp ce în ultimul caz principiul de continuitate este dat de Ipostaza creativă, plutind întinsă şi adormită pe suprafaţa apelor, sprijinită de Naga „Eternitate” (Ananta), în cazul disoluţiei parţiale sau scufundării formelor manifestate, care are loc la sfârşitul unui manvantara, legătura este dată prin călătoria lui Manu într-o arcă sau vas de apă.
Se poate observa că aceasta este în mod esenţial o călătorie sus-jos pe panta (pravat) cerului mai degrabă decât o călătorie către… şi de la… (pe ape), şi foarte diferită de călătoria devayana, care este continuu către în sus şi către un ţărm, deci unde nu există nici întoarcere.
Nu se specifică durata cronologică a potopului şi a călătoriei lui Manu. Din analogia cu pralayaşii mai mari, o durată egală cu cea a precedentului manvantara trebuie avută aici în vedere, dar o analogie mai plauzibilă este poate de găsit în „crepusculii” yugaşilor, şi asta ar sugera o relativ mult mai scurtă perioadă de scufundare.
În ceea ce priveşte adâncimea potopului, există o informaţie mai bună. Mai întâi este evident că dizolvarea (disoluţia) formelor manifestate, la încheierea manvantara-ului va fi mai puţin în manieră cosmică decât cea, numită a celor „Trei Lumi”, care are loc la încheierea unui kalpa, şi acest lucru va însemna în mod necesar că în cazul dizolvării „Celor 3 Lumi”, Svar (cerul „olimpian”) cel puţin, şi probabil de asemenea Bhuvar (sferele „atmosferice”) sunt scutite de scufundare, se ştie că în orice caz Dhruva (Steaua Polară) rămâne neafectată pe durata unui kalpa.
Pământul (bhur) este scufundat complet. Acum, călătoria unui Manu, în mod tipic un Patriarch (pitr, observaţi aici componentele „pitr” şi „arc(ă)” din termenul Patriar©h), este un caz special al Călătoriei Patriarhale (pitryana), fiind o călătorie către şi de la „Lună”, aceia care călătoresc în mod regulat pe această rută fiind Patriarhii (desemnaţi în mod colectiv prin termenul „pitaras”), şi Profeţii (rsayah) „descendenţii pofticioşi” (praja-kamah).
Astfel, Potopul, în care vasul lui Manu este purtat în sus, trebuie să se ridice cel puţin la nivelul sferei Lunii, deşi nu este necesar să se presupună că Luna însăşi este scufundată. În timp ce e exclus faptul că apele potopului ar trebui să se extindă până la cerurile empireene, Mahar-loka sau dincolo, există un bun motiv de a presupune că în creşterea către nivelul Lunii, apele potopului trebuie să atingă de-asemenea ţărmurile cerurilor olimpiene (Indra-loka, deva-loka).
Dar, cu toate că Indra-loka sau deva-loka este văzută ca o staţie, nu a Călătoriei Patriarhale (pitryana), ci a Călătoriei Angelice (devayana), nu se poate nega faptul că Indra-loka este în mod continuu gândită ca un loc al răsplatei morţilor merituoşi, războinicilor în particular, care rezidă aici bucurându-se de societatea apsarasas şi alte plăceri până când în decursul timpului revin la rându-le către condiţiile umane.
Se spune că efectul latent al Lucrărilor rămâne eficient pe parcursul unui kalpa (Vişnu Purana), reiese din faptul că ocuparea oficiului lui Indra durează doar pe perioada unui manvantara (de aici un kalpa poate fi la fel de bine numit o perioadă de 14 indraşi precum sau o perioadă de 14 manuşi) că răsplata în Indra-loka în general, trebuie să fie de aceeaşi durată; de aceea la începutul oricărui manvantara, trebuie ca un descendent general al Lumii Angelice să fie iniţiat.
Este clar că cele 2 Lumi, Indra-loka sau deva-loka şi Luna ca pitr-loka, sunt dpdv psihologic echivalente, ambele fiind staţii ale răsplatei Lucrărilor kamya, de fapt, Patriarhii sunt referiţi în mod obişnuit ca bucurându-se de Soma în compania Îngerilor, şi este specificat în Valakhilya că Manu bea din Soma în compania lui Indra.
Se poate exprima situaţia prin a spune că în timp ce Luna este în mod firesc pitr-loka din punct de vedere brahmana (sacerdotului), ca domiciliul postum al „acelora care venerau o credinţă în sacrificiu, merit şi datul de pomeni”, Indra-loka sau deva-loka este în mod firesc casa morţilor din punct de vedere kşatriya, al războinicului.
Şi dacă Indra-loka este amintită doar ca o staţie a devayana, asta se datorează faptului că ea reprezintă de fapt o staţie din care nu există doar necesitatea întoarcerii pentru cei care au îndeplinit doar Lucrările, ci şi posibilitatea trecerii prin Soare către cerurile empireene, în cursul Krama mukti şi fără întoarcere, în cazul celor „care înţeleg asta şi în pădure venerează cu adevărat”.

Acest topic a fost editat de shapeshifter: 11 Mar 2009, 10:21 PM

[shapeshifter]

Spiritul posedă două aspecte:

1. este de aceeşi natură cu Porunca divină care este increată, deoarece prin aceasta Dzeu a creat toate lucrurile

2. purcede din Porunca divină, sub acest aspect Spiritul situându-se pe o treaptă imediat inferioară dpdv ontologic Poruncii divine

Spiritul este mediator Fiinţa divină şi universul condiţionat. Spiritul este increat în esenţa sa imuabilă dar este şi creat ca primă entitate cosmică. Spiritul înglobează toată Ştiinţa divină privitoare la lucrurile create, el fiind Adevărul adevărurilor sau Realitatea realităţilor dar şi manifestarea imediată a acesteia, în funcţie de perspectiva luată.

- Esenţa increată a Spiritului corespunde cu ceea ce hinduşii numesc Puruşa sau Puruşottama
- natura creată a Spiritului corespunde cu ceea ce hinduşii numesc Buddhi sau Lumina intelectuală (a Intelectului).

Buddhi este prima producţie a lui Prakriti - Substanţa „plastică”, Materia prima, Substanţa universală din care a purces universul manifestat prin ieşire din indeterminare. Buddhi este comun tuturor vietăţilor şi este de natură supra-individuală, el este „creat”, orice creatură participând la pasivitatea Substanţei universale.
Substanţa universală poate fi considerată prntr-o figură de stil ca fiind un „praf fin” ce pluteşte în aer şi este fizibil numai în razele de lumină pe care le reflectă. Acest simbolism al Substanţei universale (Prakriti) ilustrează dubla natură a Spiritului: Spiritul luminează Substanţa universală, deoarece el corespunde razei care se reflectă pe pulberea fină, aceasta nedevenind vizibilă decât în măsura în care reflectă lumina, iar raza neapărând astfel decât prin „ecranul” pulberii.

- Lumina nediferenţiată simbolizează Spiritul increat
- Lumina determinată ca rază simbolizează Spiritul creat care este „dirijat” oarecum ca o rază.

Praful fin simbolizat de Substanţa universală (Prakriti) este un principiu de diferenţiere invizibil ca atare, care conform simbolismului luminii, semnifică că Substanţa universală nu are existenţă proprie şi nu poate fi sesizată decât prin efectele sale, dintre care cel mai grosier este manifestarea modului cantitativ, mod „figurat” de mulţimea firelor de praf.
„Praful fin” luminat de rază este de fapt cosmosul.

Cuvântul „esenţă” se poate aplica în mai multe moduri în funcţie de „nivelurile” de realitate la care ne raportăm.
În calitate de corelativ al „substanţei”, cuvântul „esenţă” desemnează, în mod propriu, dpdv al manifestării universale, pe Puruşa considerat în raport cu Prakriti. Dar cuv. „esenţă” atunci când se face o transpunere dincolo de dualitatea Puruşa-Prakriti, se referă la „Esenţa divină” (Atma), adică dincolo de Fiinţa pură.
În cazul unei unei fiinţe, se poate vorbi de esenţa acesteia ca fiind complementară substanţei sale, dar se poate desemna ca esenţă şi ceea ce constituie realitatea ultimă, imuabilă, necondiţionată a acestei fiinţe. Primul fel de raportare a esenţei (ca şi complement al substanţei) se referă la expresia celei de-a doua dpdv al manifestării, adică aspectul fiinţei ce ţine de esenţa sa imuabilă, necondiţionată. Astfel, spiritul unei fiinţe este acelaşi lucru cu esenţa sa. Astfel că spiritul poate fi înţeles similar în funcţie de cele două moduri ca în cazul esenţei. Dpdv al realităţii absolute, spiritul sau esenţa sunt Atma.
Atma, cuprinzând în sine şi în mod principial, întreaga realitate, nu poate intra în corelaţie cu nimic. În cazul principiilor constitutive ale unei fiinţe în stările sale condiţionate, ceea ce se consideră drept spirit din ternarul „spirit, suflet, corp”, nu este Atma necondiţionat, ci ceea ce-l reprezintă, într-o oarecare măsură, în modul cel mai direct în cadrul manifestării: BUDDHI. În acest caz, spiritul u se mai identifică cu esenţa corelativă substanţei, deoarece dacă este adevărat că esenţa trebuie considerată în raport cu manifestarea, ea nu aparţine, manifestării. În acest caz, spiritul nu poate fi aşadar decât primul şi cel mai elevat dintre toate principiile manifestate, adică BUDDHI.
Dpdv al unei stări de manifestare ca cea individuală umană, trebuie luată o chestiune de „perspectivă”: când se vorbeşte de universal distingându-l de individual, trebuie în mod obligatoriu înţeles nu numai non-manifestatul, ci şi tot ceea ce în manifestarea însăşi este de ordin supra-individual (adică manifestarea informală, căreia Buddhi îi aparţine în mod esenţial). La fel, individualitatea ca atare cuprinzând ansamblul elementelor psihice şi corporale, nu se pot desemna decât ca spirituale principiile transcendente în raport cu această individualitate, exact ca în cazul lui Buddhi sau intelectului. Intelectualitatea pură şi spiritualitatea sunt sinonime deci.
Deşi gunele (sattva, rajas, tamas) sunt inerente lui Prakriti, guna sattva nu poate fi privită decât ca o tendinţă spirituală (sau „spiritualizantă”), pt. Că ea este tendinţa ce orienteză fiinţa spre stările superioare. Stările supra-individuale sunt trepte intermediare între starea umană şi starea necondiţionată a lui Atma, deşi între această stare necondiţionată şi o stare condiţionată oarecare, chiar şi cea mai elevată, nu există nicio măsură comună.
Intelectul pur este de natură supra-individuală, doar ceea ce aparţine acestui ordin este cu adevărat „transcendent”, termen care nu se poate aplica decât la ceea ce este dincolo de domeniul individual. Intelectul nu este nicioadată individualizat. Dpdv al lumii corporale, spiritul nu este niciodată realmente „încarnat”. De aici rezultă că distincţia ce există între spirit şi elementele de ordin individual este mult mai profundă decât distincţiile ce se pot stabili între acestea din urmă, şi mai ales elementele psihice şi cele corporale, adică între elementele ce aparţin manifestării subtile şi respectiv celei grosiere, care sunt de fapt nişte modalităţi ale manifestării formale.
Astfel, pentru o rigoare strictă, omul nu poate vorbi de „spiritul său” aşa cum vorbeşte de „sufletul său” sau „trupul său”, posesivul implicând faptul că este vorba de un element ce aparţine în mod propriu „eului”, adică de ordin individual.
În diviziunea ternară a elementelor fiinţei, individul ca atare este compus din suflet şi trup, în timp ce spiritul (fără de care n-ar putea să existe în nici un fel) este transcendent în raport cu el.
Nu numai că Buddhi, ca prima dintre producţiile lui Prakriti, constituie legătura între toate stările manifestării, dar, pe de altă parte, dacă se iau în considerare lucrurile pornind de la ordinul principial, ea apare ca raza luminoasă emanată de-a dreptul de Soarele spiritual, care ste Atma însuşi. Buddhi este în egală măsură prima manifestare a lui Atma, deşi în sine, acesta neputând fi afectat sau modificat de nioco contingenţă, rămâne totdeauna non-manifestat. Or, lumina este în esenţă una şi nu are o natură diferită în Soare şi în razele sale, ce nu se disting de acesta decât în mod iluzoriu (cu toate că această distincţie nu este mai puţin reală pentru ochiul care percepe aceste raze, ochi ce reprezintă aici fiinţa situată în manifestare). Buddhi nu este în fond decât însăşi expresia lui Atma în cadrul manifestării.
Această rază luminoasă ce uneşte toate stările între ele este reprezentată simbolic şi ca „suflul” prin care aceste stări subzistă, ceee ce, e în strictă conformitate cu sensul etimologic al cuvintelor ce desemnează spiritul: latinescul spiritus sau grecescul pneuma. „Suflul” este în mod propriu sutratma, ceea ce mai înseamnă că el este în realitate Atma însuşi sau mai precis, aparenţa pe care o ia Atma îndată ce, în loc de a considera doar Principiul suprem (ce ar fi reprezentat în acest caz prin Soarele care-şi conţine toate razele în stare „indistinctă”), se iau în considerare şi stările manifestării. Această aparenţă pe care o ia Atma, nefiind astfel, încât să pară a da razei o existenţă distinctă de sursa sa, decât din punctul de vedere al fiinţelor ce sunt situate în aceste stări, deoarece este evident că „exterioritatea” acestora în raport cu Principiul nu poate fi decât iluzorie.

Concluzie:
Atâta timp cât fiinţa este, nu doar în starea umană, ci într-o stare manifestată oarecare, individuală sau supra-individuală, nu poate exista pentru ea nicio o diferenţă efectivă între spirit şi intelect, nici, în consecinţă, între spiritualitatea şi intelectualitatea veritabile. Altfel spus: pentru a atinge scopul suprem şi final, nu există altă cale pentru această fiinţă decât chiar raza prin care este unită cu Soarele spiritual; oricare ar fi diversitatea aparentă a căilor ce există în punctul e plecare, ele trebuie să se unifice toate, mai devreme sau mai târziu, în această singură cale „axială”; şi, când o fiinţă o va urma pe aceasta până la capăt, „va intra în propriul său Sine”, în afara căruia nu s-a aflat niciodată decât în mod iluzoriu, deoarece acest „Sine”, fie că e numit în mod analogic spirit, esenţă sau altfel, este identic cu realitatea absolută în care este cuprins totul, adică cu Atma suprem şi necondiţionat.
Cu privire la asimilarea spiritului cu intelectul făcută mai sus, trebuie remarcat că nu există o dificultate în a se vorbi de „Intelectul divin”, ceea ce implică în mod evident o transpunere a acestui termen dincolo de domeniul manifestării. Fundamentul asimilării spirit-intelect rezidă în această transpunere, astfel ne putem situa pe niveluri diferite, în funcţie de decizia de a ne opri la considerarea Fiinţei sau de a trece dincolo de ea. Se înţelege de la sine că atunci când teologii iau în considerare Intelectul divin sau Verbul ca „loc al posibilelor”, ei nu au în vedere decât posibilităţile manifestării, care, ca atare, sunt cuprinse în Fiinţă; transpunerea ce permite trecerea de la aceasta la Principiul suprem nu mai este relevată de domeniul teologiei, ci doar de cel al metafizicii pure.
Aici se poate pune întrebarea dacă există identitate între această concepţia Intelectului divin şi cea a „lumii inteligibile” a lui Platon, sau, altfel spus, dacă „ideile” înţelese în sens platonician sunt acelaşi lucru cu cele conţinute veşnic în Verb. În ambele cazuri este vorba de „arhetipurile” fiinţelor manifestate; totuşi, la prima vedere cel puţin, poate părea că „lumea inteligibilă” corespunde mai mult ordinului manifestării informale decât celui al Fiinţei pure, adică, conform terminologiei hinduse, că ea ar fi Buddhi, considerat în plan Universal, mai curând decât Atma, chiar cu restricţia pe care o implică pentru aceasta faptul de a se ţine seama doar de Fiinţă.
Aceste două puncte de vedere sunt, în egală măsură, perfect legitime; totuşi, „ideile” platoniciene nu pot fi numite în mod propriu eterne, deoarece acest cuvânt nu poate fi aplicat la nimic din ceea ce aparţine manifestării, fie aceasta pe treapta sa cea mai înaltă şi mai apropiată de Principiu, pe când „ideile” cuprinse în Verb sunt în mod necesar eterne ca şi el, tot ceea ce este de ordin principial fiind cu desăvârşire permanent, imuabil, şi neadmiţând nici un fel de succesiune. Aici nu se face nici o distincţie între domeniul Fiinţei şi ceea ce este dincolo de ea, deoarece este evident că posibilităţile de manifestare inerente Verbului, de vreme ce sunt cuprinse, împreună cu celelalte, în Posibilitatea totală; diferenţa constă doar în punctul de vedere sau „nivelul” în care ne situăm, după cum luăm în considerare sau nu raportul acestor posibilităţi cu manifestarea însăşi.
„Ideea” (sau „arhetipul”) considerată în ordinul manifestării informale şi în raport cu orice fiinţă, corespunde, deşi sub o formă diferită de expresie, concepţiei catolice despre „îngerul păzitor”.

Acest topic a fost editat de shapeshifter: 10 Apr 2009, 03:42 PM