Conceptii hinduse asupra unor notiuni crestine |
Bine ati venit ca musafir! ( Logare | Inregistrare )
Mesajele cu caracter ateist sau care au ca scop denigrarea unei religii sunt interzise in cadrul acestui forum.
Conceptii hinduse asupra unor notiuni crestine |
11 Mar 2009, 10:13 PM
Mesaj
#1
|
|
Domnitor Grup: Membri Mesaje: 2.513 Inscris: 6 November 05 Forumist Nr.: 7.211 |
Mitul Potopului în tradiţia hindusă
Indiferent ce fundamente pot sau nu exista în ceea ce priveşte credinţa într-un potop istoric, doctrina manvantaraşilor este, la fel cea a kalpaşilor, o parte esenţială a tradiţiei hinduse, care nu mai poate fi explicată prin nici un eveniment istoric ca în cazul îngerilor vedici explicaţi prin deificarea eroilor. Legenda potopul aparţine unei tradiţii mai vechi decât orice redactare sau referinţă indiană, mai veche decât Vedele (a nu se confunda punctul de vedere avut aici cu cel esenţial: Vedele fiind eterne) în forma lor prezentă; aceste redactări indiene trebuie să fie gândite ca având, la fel ca şi în cazul versiunilor: sumeriană, semitică şi probabil cea eddică, o sursă comună, corespondenţele fiind atribuite nu „influenţei” ci transmisiei prin moştenire de la o sursă comună. „Potopurile” sunt o trăsătură normală şi recurentă a ciclului cosmic, de exemplu: perioada (para) unei vieţi a lui Brahma numărând 36.000 kalpaşi, sau „zile” de timp angelic. În particular, naimitikapralaya la sfârşitul fiecărui kalpa (încheierea unei „zile” de timp angelic, şi echivalent „Judecăţii Ultime” din creştinism), şi prakritikapralaya, la sfârşitul de viaţă a unui Brahma (încheierea unei „zile” de Timp Supernal) sunt în mod esenţial descompuneri (disoluţii) ale existenţelor manifestate, în potenţialitatea lor nedeterminată, Apele; şi fiecare ciclu de manifestare reînnoit este producere în „ziua” următoare, a formelor latente ca potenţialitate în noianele de ape ale rezervorului fiinţei. În fiecare caz, seminţele, ideile, sau imaginile manifestării viitoare, persistă pe timpul intervalului sau intra-Timpului disoluţiei, pe un plan mai înalt de existenţă, neafectate de distrugerea formelor manifestate. Simbolismul cronologic, inevitabil din punct de vedere empiric, nu poate fi gândit ca şi caracterizând actualitatea atemporală a tuturor posibilităţilor de existenţă în prezentul indivizibil al Absolutului, Căruia întreaga multiplicitate este oglindită într-o singură imagine. Atunci nu poate fi nici o distrugere a lucrurilor aşa cum sunt ele în Sine, ci doar a lucrurilor aşa cum sunt în ele însele, eternitatea, sau mai degrabă atemporalitatea ideilor este o necesitate metafizică. De aici, într-adevăr, concepţia unui alt tip de transformare, atyantikapralaya, disoluţia absolută sau supremă, de îndeplinit de către individ, când sau oriunde poate fi, ca şi Realizare: când, prin nimicire de sine un om efectuează pentru el însuşi transformarea lucrurilor aşa cum sunt în ele însele, şi le ştie doar aşa cum sunt în Sine, el devine astfel nemuritor – nu în mod relativ, aşa cum sunt devaşii, durând doar până la sfârşitul Timpului – ci în mod absolut, ca independent de timp şi orice altă contingenţă. Ideile (imaginile, tipurile) în chestiune nu sunt în mod exact ideile platoniciene, ci idei sau tipuri ale activităţii, cunoaşterii şi fiinţei Sinelui constând din act pur; în simbolismul cronologic eficacitatea creativă a lor este exprimată în termeni precum adrsya sau apurva karma, „consecinţă latentă” sau „nevăzută”. Crearea cosmosului (Brahmanda) la începutul unui para, şi recrearea elementelor distruse ale cosmosului la începutul fiecărui kalpa, sunt munca lui Brahma (Prajapati), Tatăl-A-Toate, o tot mai apropiată geneză şi ghidare a umanităţii în fiecare kalpa şi manvantara este produsă de către un Patriarh (pitr) al străbunilor angelici, şi desemnat ca Manu sau Manus. În fiecare kalpa există 14 manvantara, fiecare prezidat de către un Manu individual ca progenitor şi legislator (cel care înmânează Legea); aşa şi rsis, Indra şi alţi (karma-)devaşi sunt indivizi fiecărui manvantara. Primul Manu al prezentului kalpa a fost Svayambhuva, „copilul lui Svayambhu (Cel ce subzistă prin sine însuşi)”; al şaptelea şi actualul Manu este Vaivasvata, „copilul Soarelui”. Fiecare Manu este un supravieţuitor conştient şi determinat al precedentului manvantara, şi prin el, tradiţia sacră este păstrată şi transmisă. Manu particular avut în vedee nu este întotdeauna specificat în texte, şi în asemenea cazuri trebuie în mod general înţeles că referinţa se face la actualul Manu (Vaivaşvata). Nu este specificat în mod expres faptul că un potop apare la încheierea fiecărui manvantara, dar asta trebuie înţeles pe baza analogiei potopului în legătură cu Manu Vaivaştvata, şi a analogiei „potopurilor” mai mari care marchează încheierea unui kalpa, dar în timp ce în ultimul caz principiul de continuitate este dat de Ipostaza creativă, plutind întinsă şi adormită pe suprafaţa apelor, sprijinită de Naga „Eternitate” (Ananta), în cazul disoluţiei parţiale sau scufundării formelor manifestate, care are loc la sfârşitul unui manvantara, legătura este dată prin călătoria lui Manu într-o arcă sau vas de apă. Se poate observa că aceasta este în mod esenţial o călătorie sus-jos pe panta (pravat) cerului mai degrabă decât o călătorie către… şi de la… (pe ape), şi foarte diferită de călătoria devayana, care este continuu către în sus şi către un ţărm, deci unde nu există nici întoarcere. Nu se specifică durata cronologică a potopului şi a călătoriei lui Manu. Din analogia cu pralayaşii mai mari, o durată egală cu cea a precedentului manvantara trebuie avută aici în vedere, dar o analogie mai plauzibilă este poate de găsit în „crepusculii” yugaşilor, şi asta ar sugera o relativ mult mai scurtă perioadă de scufundare. În ceea ce priveşte adâncimea potopului, există o informaţie mai bună. Mai întâi este evident că dizolvarea (disoluţia) formelor manifestate, la încheierea manvantara-ului va fi mai puţin în manieră cosmică decât cea, numită a celor „Trei Lumi”, care are loc la încheierea unui kalpa, şi acest lucru va însemna în mod necesar că în cazul dizolvării „Celor 3 Lumi”, Svar (cerul „olimpian”) cel puţin, şi probabil de asemenea Bhuvar (sferele „atmosferice”) sunt scutite de scufundare, se ştie că în orice caz Dhruva (Steaua Polară) rămâne neafectată pe durata unui kalpa. Pământul (bhur) este scufundat complet. Acum, călătoria unui Manu, în mod tipic un Patriarch (pitr, observaţi aici componentele „pitr” şi „arc(ă)” din termenul Patriar©h), este un caz special al Călătoriei Patriarhale (pitryana), fiind o călătorie către şi de la „Lună”, aceia care călătoresc în mod regulat pe această rută fiind Patriarhii (desemnaţi în mod colectiv prin termenul „pitaras”), şi Profeţii (rsayah) „descendenţii pofticioşi” (praja-kamah). Astfel, Potopul, în care vasul lui Manu este purtat în sus, trebuie să se ridice cel puţin la nivelul sferei Lunii, deşi nu este necesar să se presupună că Luna însăşi este scufundată. În timp ce e exclus faptul că apele potopului ar trebui să se extindă până la cerurile empireene, Mahar-loka sau dincolo, există un bun motiv de a presupune că în creşterea către nivelul Lunii, apele potopului trebuie să atingă de-asemenea ţărmurile cerurilor olimpiene (Indra-loka, deva-loka). Dar, cu toate că Indra-loka sau deva-loka este văzută ca o staţie, nu a Călătoriei Patriarhale (pitryana), ci a Călătoriei Angelice (devayana), nu se poate nega faptul că Indra-loka este în mod continuu gândită ca un loc al răsplatei morţilor merituoşi, războinicilor în particular, care rezidă aici bucurându-se de societatea apsarasas şi alte plăceri până când în decursul timpului revin la rându-le către condiţiile umane. Se spune că efectul latent al Lucrărilor rămâne eficient pe parcursul unui kalpa (Vişnu Purana), reiese din faptul că ocuparea oficiului lui Indra durează doar pe perioada unui manvantara (de aici un kalpa poate fi la fel de bine numit o perioadă de 14 indraşi precum sau o perioadă de 14 manuşi) că răsplata în Indra-loka în general, trebuie să fie de aceeaşi durată; de aceea la începutul oricărui manvantara, trebuie ca un descendent general al Lumii Angelice să fie iniţiat. Este clar că cele 2 Lumi, Indra-loka sau deva-loka şi Luna ca pitr-loka, sunt dpdv psihologic echivalente, ambele fiind staţii ale răsplatei Lucrărilor kamya, de fapt, Patriarhii sunt referiţi în mod obişnuit ca bucurându-se de Soma în compania Îngerilor, şi este specificat în Valakhilya că Manu bea din Soma în compania lui Indra. Se poate exprima situaţia prin a spune că în timp ce Luna este în mod firesc pitr-loka din punct de vedere brahmana (sacerdotului), ca domiciliul postum al „acelora care venerau o credinţă în sacrificiu, merit şi datul de pomeni”, Indra-loka sau deva-loka este în mod firesc casa morţilor din punct de vedere kşatriya, al războinicului. Şi dacă Indra-loka este amintită doar ca o staţie a devayana, asta se datorează faptului că ea reprezintă de fapt o staţie din care nu există doar necesitatea întoarcerii pentru cei care au îndeplinit doar Lucrările, ci şi posibilitatea trecerii prin Soare către cerurile empireene, în cursul Krama mukti şi fără întoarcere, în cazul celor „care înţeleg asta şi în pădure venerează cu adevărat”. Acest topic a fost editat de shapeshifter: 11 Mar 2009, 10:21 PM -------------------- Keep calm and host yourself.
|
|
|
30 Mar 2009, 12:00 AM
Mesaj
#2
|
|
Domnitor Grup: Membri Mesaje: 2.513 Inscris: 6 November 05 Forumist Nr.: 7.211 |
Există 2 explicaţii ale existenţei trecute şi prezente a făpturilor diferitelor specii:
1.GRADAŢIA – ce presupune o creaţie specială a speciilor invariabile 2.EVOLUŢIA – ce presupune emergenţa speciilor în toată varietatea şi variabilitatea acestora prin acţiunea treptată a cauzelor inerente speciilor şi mediului acestora Cele 2 poziţii sunt INCOMPATIBILE dacă povestirea mitică este interpretată din punct de vedere ISTORIC. Dacă doctrina creaţiei speciale este înţeleasă aşa cum a fost interpretată de în general de filozofii creştini ca şi de alţii, atunci GRADAŢIA ŞI EVOLUŢIA NU MAI REPREZINTĂ ALTERNATIVE IRECONCILIABILE, CI NUMAI MIJLOACE DIFERITE, RESPECTIV UNA IDEALĂ ŞI ALTA ISTORICĂ, FORMALĂ ŞI FIGURATIVĂ, ALGEBRICĂ ŞI ARITMETICĂ, DE A ÎNFĂŢIŞA UNUL ŞI ACELAŞI LUCRU. Cauzalitatea în aceste filozofii este considerată a fi un lucru de la sine înţeles: NIMIC NU ARE LOC DIN ÎNTÂMPLARE. IMPOSIBILUL NU ARE LOC NICIODATĂ, CEEA CE ARE LOC ESTE ÎNTOTDEAUNA REALIZAREA UNEI POSIBILITĂŢI. 1. Cauza Primă - ,,Dumnezeu", ,,Fiinţă", ,,Viaţă", ,,Natură" (natura naturans) - care are inerentă posibilitatea 2. Cauzele Intermediare - prin intermediul cărora sunt asigurate condiţiile în care posibilul devine necesitate Cauza Primă a existenţei lucrurilor, sau, cu alte cuvinte, posibilitatea acestora, poartă de multe ori denumirea de ,,Dumnezeu”, dar şi de ,,Fiinţă”, ,,Viaţă” sau ,,Natură” (natura naturans). Această Cauză Primă, fie că este ,,absolută”, dpdv filozofic, sau ,,personificată”, dpdv mitic, este cauza directă a fiinţării lucrurilor, şi numai indirectă doar în ceea ce priveşte modul lor de fiinţare. Modul lor de fiinţare (în funcţie de care sunt deosebite ca specii) este determinat de Cauzele Intermediare, cunoscute sau necunoscute, ce au ca rezultat producerea speciilor sau indivizilor daţi la un timp sau loc date. Categoria Cauzelor Intermediare nu exclude nici una din acele forţe sau tendinţe sau accidente determinante pe care se bazează evoluţionistul pentru a putea explica seriile observate. Dacă prin ,,ÎNTRU-ÎNCEPUT” înţelegem o acţiune încheiată la un moment dat, adică la începutul însuşi al timpului, atunci, desigur, gradaţia şi evoluţia vor fi două concepte incompatibile. Întrebarea: ,,Ce făcea Dumnezeu ÎNAINTE de a crea lumea?” este lipsită de sens, O SUCCESIUNE DE EVENIMENTE ÎN ETERNUL ACUM (atem-poralitate) este DE NECONCEPUT. Ceea ce trebuie înţeles prin ,,ÎNTRU-ÎNCEPUT” reprezintă o PRIORITATE LOGICĂ, NU UNA TEMPORALĂ. DUMNEZEU CREEAZĂ ÎNTREAGA LUME ACUM, ÎN ACEST MOMENT! Creaţia acesta nu poate fi privită ca un act singular definit ci trebuie privită ca având loc neîncetat. Asta nu înseamnă că creaţia nu este terminată în principio şi ex tempore, cu numai că NOI O ÎNŢELEGEM SUB FORMA UNEI SECVENŢE TEMPORALE ŞI CA ŞI CUM CAUZA ŞI EFECTUL AR PUTEA FI SEPARATE UNA DE ALTA ÎN PERIOADE SENSIBILE. ÎN ACEL TIMP, TOATE LUCRURILE AU AVUT LOC SIMULTAN, DAR ERA NECESAR SĂ SE CONSEMNEZE NARATIV O SUCCESIUNE DIN CAUZA GENERĂRII ULTERIOARE A UNEIA DIN ALTA. Deci ce ne spune Facerea este adevărat dar sunt extrem de puţini cei care înţeleg. Ceea ce GRADAŢIA exprimă sub ,,specie aeternitatis”, mitul povesteşte sub ,,specie eviternitas” şi istoria sub ,,specie temporis”. Ceea ce este înrădăcinat în natura Totului, în mit este tratat în mod figurativ ca ajungând la fiinţă prin generare şi creaţie: scena şi secvenţa sunt transferate, pentru claritatea expunerii, lucrurilor a căror fiinţă şi formă definită snt eterne! Începutul, ce gând este, se sfârşeşte în acţiune, aşa a avut loc clădirea lumii în eternitate (atenţie am zis clădire). Deci, conceptele ce ţin, pe de o parte, de un tipar etern şi ideal sau de ,,lumea inteligibilă”, neextinsă în spaţiu şi timp, şi de cealaltă parte de ,,lumea sensibilă” şi temporală, extinsă în spaţiu şi timp ca un ecou, reflexie şi imitare a celeilalte, NU SUNT ALTERNATIVE, CI CORELATIVE. FIECARE O IMPLICĂ PE CEALALTĂ. Uniformitatea lumii inteligibile este compatibilă în orice caz cu multi-formitatea manifestărilor acesteia. Fiecare formă, fiecare fenomen, reprezintă una din ,,posibilităţile de manifestare” ale unei ,,naturi veşnic-roditoare” ce ar putea fi numită Dumnezeu, Spirit, Natura Naturans sau acea ,,Viaţă” din cauza căreia considerăm că formele de viaţă ,,trăiesc”. Această Viaţă este ,,Cauză Primă” a vieţilor, dar formele pe care aceste vieţi le iau sunt determinate în realitate de ,,Cauzele Secunde” sau ,,Intermediare”, pe care azi le numim ,,forţe” sau ,,legi”, cu precădere ale eredităţii. Variabilitatea speciilor se explică prin faptul că forma ce îşi face apariţia la un anumit timp sau loc în istoria unui ,,gen”, ,,specii” sau ,,individ” se află NEÎNCETAT ÎN SCHIMBARE. Toate definiţiile acestor categorii sunt în realitate indefinite, deoarece este vorba despre ,,lucruri” ce devin neîncetat şi nu încetează niciodată să existe, putând astfel fi numite ,,lucruri” numai printr-o generalizare ce ignoră variaţia lor de-alungul unui ,,prezent” mai lung sau mai scurt, dar întotdeauna relativ scurt. ,,Viaţa” fiecărei fiinţe constituie o neîncetată moarte şi renaştere. Nu există monade sau ego-uri delimitate, cu numai unul nelimitat. Fiecare formă de viaţă, incluzând şi psihicul, este compusă şi prin urmare, muritoare. Numai Viaţa fără de început, ce are ca veşmânt aceste forme supuse uzurii, poate fi considerată fără sfârşit. Nu se poate ca ceva să fie considerat nemuritor, când azi nu este nemuritor şi nici nu a fost aşa înainte ca planeta noastră să fie, înainte ca cele mai îndepărtate galaxii să-şi înceapă pribegiile. Ochii au ,,evoluat” fiindcă Viaţa imanentă dorea să vadă, acelaşi lucru se poate spune şi despre toate celelalte puteri ale simţurilor, gândirii sau acţiunii, toate fiind mai degrabă nume ale acţiunilor acesteia, decât ale acţiunilor ,,noastre”. Din cauza acestei dorinţe sau ,,voinţe de exprimare”, se petrece o ,,coborâre în materie” (o descindere) sau un ,,început al vieţii”, atât la nivel universal cât şi particular. Diferitele forme ale acestor naşteri sau sălăşluiri sunt determinate de cauzele intermediare (pe care le cunoaşte şi ştiinţa), neputând fi conceput vreun început sau vreun sfârşit al operaţiei lor uniforme. Atunci, când, şi oricând aceste cauze se întâlnesc pentru a stabili mediul temporal şi spaţial sau contextul fără de care o posibilitate dată nu poate fi realizată, atunci are loc apariţia sau ivirea (aici ivirea nu se referă la emergenţă ci la ivirea din starea anterioară ce era în potenţă) formei corespondente: un mamifer, de exemplu, nu ar fi putut apărea în silurian, cu numai atunci când acţiunile cauzelor naturale, de mai târziu, au pregătit pământul pentru vieţuirea mamiferelor. Fiecare dintre aceste forme tranzitorii de specii şi indivizi reflectă O POSIBILITATE ARHETIPALĂ SAU UN ,,PATTERN” (pater, tată) INERENT LOCUS-ULUI (în sanskr. Loka) SAU LUMII ,,INTELIGIBILE”, CE SE DEOSEBEŞTE DE LUMEA NOASTRĂ ,,SENSIBILĂ” A CON-POSIBILITĂŢILOR. Există, de exemplu, un ,,Soare inteligibil”, ,,Soare al soarelui” sau ,,Soare pe care nu toţi oamenii îl cunosc cu mintea lor”, altul deci, dar reprezentat de soarele fizic; un Apollo, altul decât Helios, de fapt imaginile fiind făcute spre a fi folosite ca ,,suporturi ale contemplării” de către puterile invizibile şi nu de către ,,zeii vizibili”. Tot aşa cum gândim şi vorbim în mod separat despre ,,specii” şi ,,indivizi”, şi despre ideile lor arhetipale trebuie să vorbim în mod separat; în realitate, tot ce curge este reprezentat acolo (lumea inteligibilă) în toată varietatea sa, deşi nu în într-o succesiune temporală, ci în aşa fel încât totul să poată fi văzut dintr-o dată. „Trecerea” de la posibilitatea inerentă la necesitate se face prin Fiat Lux. Se înţelege că, fiind vorba, despre o creaţie întru-început (care începe odată pentru totdeauna), există de fapt o serie neîncetată de străfulgerări, de Fiat Lux-uri prin care creaţia este „reînnoită” şi „naturată” sub străfulgerarea „naturii naturans”. Cauza primă conţine toate lucrurile ÎN POTENŢĂ. Raportul Nefiinţei cu Fiinţa este raportul non-manifestatului cu mani-festatul, non-manifestatul fiind superior manifestatului căruia îi este principiu, deoarece el conţine în potenţă tot manifestatul, plus ceea ce nu este, n-a fost şi nu va fi niciodată manifestat. Este imposibil să se vorbească despre o distincţie reală, deoarece manifestatul este conţinut principial în non-manifestat, această distincţie există DOAR pentru noi. -------------------- Keep calm and host yourself.
|
|
|
Versiune Text-Only | Data este acum: 18 June 2024 - 07:54 AM |