Conceptii hinduse asupra unor notiuni crestine Optiuni

[shapeshifter]

Mitul Potopului în tradiţia hindusă
Indiferent ce fundamente pot sau nu exista în ceea ce priveşte credinţa într-un potop istoric, doctrina manvantaraşilor este, la fel cea a kalpaşilor, o parte esenţială a tradiţiei hinduse, care nu mai poate fi explicată prin nici un eveniment istoric ca în cazul îngerilor vedici explicaţi prin deificarea eroilor.
Legenda potopul aparţine unei tradiţii mai vechi decât orice redactare sau referinţă indiană, mai veche decât Vedele (a nu se confunda punctul de vedere avut aici cu cel esenţial: Vedele fiind eterne) în forma lor prezentă; aceste redactări indiene trebuie să fie gândite ca având, la fel ca şi în cazul versiunilor: sumeriană, semitică şi probabil cea eddică, o sursă comună, corespondenţele fiind atribuite nu „influenţei” ci transmisiei prin moştenire de la o sursă comună.
„Potopurile” sunt o trăsătură normală şi recurentă a ciclului cosmic, de exemplu: perioada (para) unei vieţi a lui Brahma numărând 36.000 kalpaşi, sau „zile” de timp angelic. În particular, naimitikapralaya la sfârşitul fiecărui kalpa (încheierea unei „zile” de timp angelic, şi echivalent „Judecăţii Ultime” din creştinism), şi prakritikapralaya, la sfârşitul de viaţă a unui Brahma (încheierea unei „zile” de Timp Supernal) sunt în mod esenţial descompuneri (disoluţii) ale existenţelor manifestate, în potenţialitatea lor nedeterminată, Apele; şi fiecare ciclu de manifestare reînnoit este producere în „ziua” următoare, a formelor latente ca potenţialitate în noianele de ape ale rezervorului fiinţei.
În fiecare caz, seminţele, ideile, sau imaginile manifestării viitoare, persistă pe timpul intervalului sau intra-Timpului disoluţiei, pe un plan mai înalt de existenţă, neafectate de distrugerea formelor manifestate.
Simbolismul cronologic, inevitabil din punct de vedere empiric, nu poate fi gândit ca şi caracterizând actualitatea atemporală a tuturor posibilităţilor de existenţă în prezentul indivizibil al Absolutului, Căruia întreaga multiplicitate este oglindită într-o singură imagine.
Atunci nu poate fi nici o distrugere a lucrurilor aşa cum sunt ele în Sine, ci doar a lucrurilor aşa cum sunt în ele însele, eternitatea, sau mai degrabă atemporalitatea ideilor este o necesitate metafizică.
De aici, într-adevăr, concepţia unui alt tip de transformare, atyantikapralaya, disoluţia absolută sau supremă, de îndeplinit de către individ, când sau oriunde poate fi, ca şi Realizare: când, prin nimicire de sine un om efectuează pentru el însuşi transformarea lucrurilor aşa cum sunt în ele însele, şi le ştie doar aşa cum sunt în Sine, el devine astfel nemuritor – nu în mod relativ, aşa cum sunt devaşii, durând doar până la sfârşitul Timpului – ci în mod absolut, ca independent de timp şi orice altă contingenţă.
Ideile (imaginile, tipurile) în chestiune nu sunt în mod exact ideile platoniciene, ci idei sau tipuri ale activităţii, cunoaşterii şi fiinţei Sinelui constând din act pur; în simbolismul cronologic eficacitatea creativă a lor este exprimată în termeni precum adrsya sau apurva karma, „consecinţă latentă” sau „nevăzută”.
Crearea cosmosului (Brahmanda) la începutul unui para, şi recrearea elementelor distruse ale cosmosului la începutul fiecărui kalpa, sunt munca lui Brahma (Prajapati), Tatăl-A-Toate, o tot mai apropiată geneză şi ghidare a umanităţii în fiecare kalpa şi manvantara este produsă de către un Patriarh (pitr) al străbunilor angelici, şi desemnat ca Manu sau Manus.
În fiecare kalpa există 14 manvantara, fiecare prezidat de către un Manu individual ca progenitor şi legislator (cel care înmânează Legea); aşa şi rsis, Indra şi alţi (karma-)devaşi sunt indivizi fiecărui manvantara.
Primul Manu al prezentului kalpa a fost Svayambhuva, „copilul lui Svayambhu (Cel ce subzistă prin sine însuşi)”; al şaptelea şi actualul Manu este Vaivasvata, „copilul Soarelui”.
Fiecare Manu este un supravieţuitor conştient şi determinat al precedentului manvantara, şi prin el, tradiţia sacră este păstrată şi transmisă. Manu particular avut în vedee nu este întotdeauna specificat în texte, şi în asemenea cazuri trebuie în mod general înţeles că referinţa se face la actualul Manu (Vaivaşvata).
Nu este specificat în mod expres faptul că un potop apare la încheierea fiecărui manvantara, dar asta trebuie înţeles pe baza analogiei potopului în legătură cu Manu Vaivaştvata, şi a analogiei „potopurilor” mai mari care marchează încheierea unui kalpa, dar în timp ce în ultimul caz principiul de continuitate este dat de Ipostaza creativă, plutind întinsă şi adormită pe suprafaţa apelor, sprijinită de Naga „Eternitate” (Ananta), în cazul disoluţiei parţiale sau scufundării formelor manifestate, care are loc la sfârşitul unui manvantara, legătura este dată prin călătoria lui Manu într-o arcă sau vas de apă.
Se poate observa că aceasta este în mod esenţial o călătorie sus-jos pe panta (pravat) cerului mai degrabă decât o călătorie către… şi de la… (pe ape), şi foarte diferită de călătoria devayana, care este continuu către în sus şi către un ţărm, deci unde nu există nici întoarcere.
Nu se specifică durata cronologică a potopului şi a călătoriei lui Manu. Din analogia cu pralayaşii mai mari, o durată egală cu cea a precedentului manvantara trebuie avută aici în vedere, dar o analogie mai plauzibilă este poate de găsit în „crepusculii” yugaşilor, şi asta ar sugera o relativ mult mai scurtă perioadă de scufundare.
În ceea ce priveşte adâncimea potopului, există o informaţie mai bună. Mai întâi este evident că dizolvarea (disoluţia) formelor manifestate, la încheierea manvantara-ului va fi mai puţin în manieră cosmică decât cea, numită a celor „Trei Lumi”, care are loc la încheierea unui kalpa, şi acest lucru va însemna în mod necesar că în cazul dizolvării „Celor 3 Lumi”, Svar (cerul „olimpian”) cel puţin, şi probabil de asemenea Bhuvar (sferele „atmosferice”) sunt scutite de scufundare, se ştie că în orice caz Dhruva (Steaua Polară) rămâne neafectată pe durata unui kalpa.
Pământul (bhur) este scufundat complet. Acum, călătoria unui Manu, în mod tipic un Patriarch (pitr, observaţi aici componentele „pitr” şi „arc(ă)” din termenul Patriar©h), este un caz special al Călătoriei Patriarhale (pitryana), fiind o călătorie către şi de la „Lună”, aceia care călătoresc în mod regulat pe această rută fiind Patriarhii (desemnaţi în mod colectiv prin termenul „pitaras”), şi Profeţii (rsayah) „descendenţii pofticioşi” (praja-kamah).
Astfel, Potopul, în care vasul lui Manu este purtat în sus, trebuie să se ridice cel puţin la nivelul sferei Lunii, deşi nu este necesar să se presupună că Luna însăşi este scufundată. În timp ce e exclus faptul că apele potopului ar trebui să se extindă până la cerurile empireene, Mahar-loka sau dincolo, există un bun motiv de a presupune că în creşterea către nivelul Lunii, apele potopului trebuie să atingă de-asemenea ţărmurile cerurilor olimpiene (Indra-loka, deva-loka).
Dar, cu toate că Indra-loka sau deva-loka este văzută ca o staţie, nu a Călătoriei Patriarhale (pitryana), ci a Călătoriei Angelice (devayana), nu se poate nega faptul că Indra-loka este în mod continuu gândită ca un loc al răsplatei morţilor merituoşi, războinicilor în particular, care rezidă aici bucurându-se de societatea apsarasas şi alte plăceri până când în decursul timpului revin la rându-le către condiţiile umane.
Se spune că efectul latent al Lucrărilor rămâne eficient pe parcursul unui kalpa (Vişnu Purana), reiese din faptul că ocuparea oficiului lui Indra durează doar pe perioada unui manvantara (de aici un kalpa poate fi la fel de bine numit o perioadă de 14 indraşi precum sau o perioadă de 14 manuşi) că răsplata în Indra-loka în general, trebuie să fie de aceeaşi durată; de aceea la începutul oricărui manvantara, trebuie ca un descendent general al Lumii Angelice să fie iniţiat.
Este clar că cele 2 Lumi, Indra-loka sau deva-loka şi Luna ca pitr-loka, sunt dpdv psihologic echivalente, ambele fiind staţii ale răsplatei Lucrărilor kamya, de fapt, Patriarhii sunt referiţi în mod obişnuit ca bucurându-se de Soma în compania Îngerilor, şi este specificat în Valakhilya că Manu bea din Soma în compania lui Indra.
Se poate exprima situaţia prin a spune că în timp ce Luna este în mod firesc pitr-loka din punct de vedere brahmana (sacerdotului), ca domiciliul postum al „acelora care venerau o credinţă în sacrificiu, merit şi datul de pomeni”, Indra-loka sau deva-loka este în mod firesc casa morţilor din punct de vedere kşatriya, al războinicului.
Şi dacă Indra-loka este amintită doar ca o staţie a devayana, asta se datorează faptului că ea reprezintă de fapt o staţie din care nu există doar necesitatea întoarcerii pentru cei care au îndeplinit doar Lucrările, ci şi posibilitatea trecerii prin Soare către cerurile empireene, în cursul Krama mukti şi fără întoarcere, în cazul celor „care înţeleg asta şi în pădure venerează cu adevărat”.

Acest topic a fost editat de shapeshifter: 11 Mar 2009, 10:21 PM

[shapeshifter]

CĂTEVA CUVINTE DESPRE SIMBOLISM
Simbolul în sens tradiţional nu este legat de un autor, poet sau artist, original, şi nici de un procedeu estetic de expresie, de sugerare a unor aspecte mai curând exterioare ale realităţii. Simbolul tradiţional este realitatea cu toată încărcătura ei sacră, cu toată semnificaţia şi diversitatea ei. El este chiar sensul acestei realităţi. El nu e numai un mod de expresie a realităţii, ci chiar modul ei de existenţă. El nu reprezintă realitatea ca o preînchipuire a imaginaţiei, ci îi redă miezul, esenţa ei nepieritoare.
Întreaga lume e o creaţie divină căreia creatorul i-a dat un sens şi un rost, şi a cărui prezenţă se găseşte, sub o formă sau alta, în fiecare creatură. De aceea fiecare făptură, fiecare lucru semnifică ceva, de aceea are un nume, căci numele reprezintă calitatea, esenţa fiecărei creaturi. Iar numele, aşa cum se spune în Geneză (Fac. 2.20) i-a fost dat încă de la creaţie de Adam, de omul care a fost creat ca să fie cunoscătorul şi stăpânul creaţiei.
Simbolul nu este aşadar o închipuire, o fantezie a imaginaţiei, ci e realitatea non-umană, imprimată fiecărei făpturi odată cu crearea ei. Iar această realitate este semnificată de orice creatură după măsura fiecăreia, mai restrâns sau mai vast, mai înalt sau mai coborât. Simbolul este aşadar o parte a acestei realităţi prezentă în orice creatură, care o caracterizează şi o semnifică într-un grad mai mare sau mai mic.
Simbolul, în toate cazurile, se bazează întotdeauna pe un raport de analogie sau de corespondenţă între ideea care trebuie exprimată şi imaginea grafică, verbală sau de altă natură, care o exprimă. Se poate ca în loc să se vorbească de o idee sau de o imagine, să se vorbească mai general despre două realităţi oarecare, de ordine diferită, între care există o corespondenţă avându-şi temeiul în acelaşi timp în natura uneia sau a alteia: în aceste condiţii, o realitate de un anumit ordin poate fi reprezentată de o realitate de un alt ordin şi atunci aceasta este un simbol al celeilalte.
În lumea antică, simbolul era un obiect sau un talisman format din două părţi care alcătuiau împreună un întreg, o unitate şi care serveau ca semn de recunoaştere atunci când erau reunite de persoanele ce deţineau fiecare câte o parte a obiectului. Etimologic, simbolul vine de la cuvântul syn-ballo care înseamnă a aduce împreună (spre deosebire de dia-ballo, de unde vine numele diavolului, care înseamnă a despărţi). Explicarea reală a simbolului este însă legată de însăşi natura creaţiei. Făcută după voinţa lui Dumnezeu, creaţia este o reflectare, în diverse grade, a atributelor divine, mai întâi în lumea angelică, ce le întruchipează la maximum, apoi în lumea pământească şi umană în care întruparea este imperfectă şi parţială, iar după căderea lui Lucifer şi în lumea subtilă a demonilor în care atributele sunt răsturnate, îmbrăcând aspecte negative.
Aşadar lumea pământească, fiind intermediară între cea angelică şi cea demonică, va fi solicitată de o dublă tendinţă, una superioară şi una inferioară, simbolizându-le în proporţii diferite. În consecinţă, orice atribut sau calitate se regăseşte în aspecte negative sau pozitive în orice făptură, care devine astfel un simbol ambivalent al caracterului său. Desigur, sunt făpturi al căror simbol este mai degrabă superior şi altele mai degrabă inferior, după gradul de reflectare al lumii angelice sau demonice, dar nu în mod exclusiv. Astfel, păsările simbolizează mai ales lumile angelice, fiind dominate de tendinţa ascendentă a zborului, în timp ce reptilele sau animalele feroce simbolizează mai ales lumile inferioare. Această diferenţiere nu este însă sistematică, sensul simbolului depinzând în mare măsură şi de contextul existenţial în care făptura este implicată. Aşa, porcul sălbatic, mistreţul, are un simbolism net superior, în timp ce porcul domestic are conotaţii mai curând inferioare în cele mai multe tradiţii. Cât despre şarpe, când Satan îl ia drept mască şi se infiltrează în el, devine un simbol al răului; dar când Moise ia şarpele şi-l ridică vertical dându-i un sens ascendent, el devine un simbol benefic.
Altfel spus, toate creaturile au o semnificaţie, simbolizează lumile superioare sau inferioare, datorită unor caracteristici specifice şi reale, care l-au fost date de la început de creator şi în virtutea cărora Adam le-a dat numele. Aceste trăsături, în cazul vegetalelor şi animalelor definesc mai curând specia decât individul, spre deosebire de om care, fiind o persoană, este unică în felul ei, având conştiinţă şi libertate de alegere, deci de formare şi creaţie. Orice făptură simbolizează aşadar un sens care e real, intrinsec făpturii şi actelor respective, şi nu este o convenţie închipuită de om.
În acelaşi timp, simbolul nu e cauză ci efect, neavându-şi raţiunea de a fi în el însuşi, ci în cel pe care-l semnifică.. El este adevărul penultim. Simbolul nu e fantezie, nu e nici alegorie sau metaforă, mijloace de expresie umane, ci este o pecete existenţială. Şi aceasta cu atât mai mult cu cât fiecare făptură, sau mai degrabă fiecare specie, are un înger-rector care o călăuzeşte, aşa cum fiecare persoană umană are un înger păzitor.
Temeiul simbolismului este însăşi structura creaţiei, zidită de Dumnezeu în lumi paralele care se oglindesc una în alta, şi în cele din urmă oglindesc atributele lui. De aici rezultă implicit că dacă superiorul creează inferiorul, în schimb inferiorul simbolizează superiorul, şi nu invers; păsările simbolizează îngerii şi nu invers. Răsturnarea simbolurilor, inversarea lor este un semn al decăderii înţelegerii lor, dacă nu chiar al confuziei demonice. În fond, se poate spune odată cu Goethe ( „Alles vergängliche ist nur ein Gleichnis.” Faust), că tot ce există este numai simbol. Sau aşa cum zice Iisus: „Să nu vă juraţi nicidecum nici pe cer, fiindcă este tronul lui Dumnezeu, nici pe pământ fiindcă este aşternut al picioarelor Lui, nici pe Ierusalim, fiindcă e cetatea marelui Împărat” (Matei 5, 34-35). Şi Iisus foloseşte verbul „este” ceea ce arată că e vorba de o calitate reală, nu de o simplă aparenţă.


Simbolul are multiple semnificaţii, dintre care cele mai importante sunt pe următoarele:
a. Simbolul este o realitate existenţială, şi nu doar un produs al imaginaţiei noastre. El conţine sensul sau sensurile fiecărei creaturi, ca fiind o creatură a unui Principiu divin, pe ale cărui atribute le reflectă într-o măsură mai mare sau mai mică.

b. Simbolul este în acelaşi timp, în mod implicit, un mod de cunoaştere a sensului, a esenţei unei făpturi, un mod de cunoaştere intuitiv, interior. Spre deosebire de cunoaşterea raţională care e o cunoaştere duală, discursivă, dialectică, de la subiect la obiect, simbolul este un mod de cunoaştere directă, şi deci unificatoare.

c. Ca o consecinţă, simbolul este şi un mod de expresie, de comunicare a acestei cunoaşteri, şi deci a unei posibilităţi de comuniune, putând urca până la comuniunea cu Principiul care l-a generat. Această comunicare prin simbol, depăşind comunicarea mentală, fie raţională, fie imaginativă, deschide porţile misterului, porţile lumilor informale, angelice şi chiar ale nemanifestatului, care chiar dacă nu poate fi cunoscut şi comunicat deplin, poate fi totuşi asimţit în ceea ce are el inefabil.

d. În sfârşit, cunoscând miezul lucrurilor, simbolul poate fi un mod de identificare cu el, un mod de trăire a sacrului, atunci când devine ritual, când se transformă într-o scară prin care influenţele cerului coboară asupra pământului, în timpul unei rugi. Orice rit comportă în mod necesar un sens simbolic în toate elementele sale constitutive şi, invers, orice simbol produce (şi e chiar destinat în mod special acestui scop), pentru acel care-l meditează cu aptitudinile şi starea necesare, efecte riguros comparabile cu cele ale ritului propriu-zis; cu rezerva, desigur, să existe în momentul de plecare al acestei meditaţii şi ca o condiţie prealabilă, transmisia iniţiatică respectivă.

În accepţia creştină, simbolul este parabolă, în care sensul este învăluit, tocmai pentru a putea conţine şi exprima aspectele ascunse ale realităţii. Căci aşa cum spune Iisus, reluând un pasaj din Vechiul Testament: „În parabole îmi voi deschide gura, spune-voi pe cele ascunse de la întemeierea lumii” (Mt. 13.35). Iar la întrebarea apostolilor de ce vorbeşte în parabole, Iisus le răspunde, „Pentru că vouă vi s-a dat să cunoaşteţi tainele împărăţiei cerurilor, iar celorlalţi nu li s-a dat” (Mt. 13.11).
Dacă acestea sunt principalele sensuri ale simbolului, trebuie înţeles că el stă la baza întregii gândiri şi existenţe a umanităţii tradiţionale care înţelege realitatea prin simboluri şi prin alăturările de simboluri care compun miturile, alcătuind adevărate povestiri sacre. Mitul povesteşte o istorie sacră; el relatează un eveniment care a avut loc în timpul primordial, timpul fabulos al începuturilor. Altfel zis, mitul povesteşte cum, datorită isprăvilor fiinţelor supranaturale, o realitate s-a născut, fie că e vorba de realitatea totală, Cosmosul, sau numai de un fragment: o insulă, o specie vegetală, o comportare umană, o instituţie. E aşadar întotdeauna povestea unei ‘faceri’: ni se povesteşte cum ceva a fost produs, a început să fie.
Orice act uman într-o societate tradiţională repetă aşadar un act al începuturilor, un act divin cu toată încărcătura lui de semnificaţii. Şi în măsura în care actul originar s-a degradat în timpul istoric, miturile reproduc desigur şi aspectele malefice ale acelui act.
Relaţia dintre simbol şi mit: principiul simbolismului este susceptibil de o multitudine de modalităţi diverse; în fond mitul nu este decât un simplu caz particular al simbolului, constituind una din modalităţile sale; am putea spune că simbolul este genul, iar mitul este una din speciile sale; miturile sunt povestiri simbolice, la fel ca şi parabolele de care, în realitate, nu diferă în mod esenţial. (termenul mit vine din grecescul mu (de regăsit şi în latinescul mutus) şi din derivatele lui muein – muô, care înseamnă a închide gura, a tăcea. Forma mueo are însă şi sensul de a intra în mistere, de a fi iniţiat, de unde termenul mystes şi mythos.)