Conceptii hinduse asupra unor notiuni crestine Optiuni

[shapeshifter]

Mitul Potopului în tradiţia hindusă
Indiferent ce fundamente pot sau nu exista în ceea ce priveşte credinţa într-un potop istoric, doctrina manvantaraşilor este, la fel cea a kalpaşilor, o parte esenţială a tradiţiei hinduse, care nu mai poate fi explicată prin nici un eveniment istoric ca în cazul îngerilor vedici explicaţi prin deificarea eroilor.
Legenda potopul aparţine unei tradiţii mai vechi decât orice redactare sau referinţă indiană, mai veche decât Vedele (a nu se confunda punctul de vedere avut aici cu cel esenţial: Vedele fiind eterne) în forma lor prezentă; aceste redactări indiene trebuie să fie gândite ca având, la fel ca şi în cazul versiunilor: sumeriană, semitică şi probabil cea eddică, o sursă comună, corespondenţele fiind atribuite nu „influenţei” ci transmisiei prin moştenire de la o sursă comună.
„Potopurile” sunt o trăsătură normală şi recurentă a ciclului cosmic, de exemplu: perioada (para) unei vieţi a lui Brahma numărând 36.000 kalpaşi, sau „zile” de timp angelic. În particular, naimitikapralaya la sfârşitul fiecărui kalpa (încheierea unei „zile” de timp angelic, şi echivalent „Judecăţii Ultime” din creştinism), şi prakritikapralaya, la sfârşitul de viaţă a unui Brahma (încheierea unei „zile” de Timp Supernal) sunt în mod esenţial descompuneri (disoluţii) ale existenţelor manifestate, în potenţialitatea lor nedeterminată, Apele; şi fiecare ciclu de manifestare reînnoit este producere în „ziua” următoare, a formelor latente ca potenţialitate în noianele de ape ale rezervorului fiinţei.
În fiecare caz, seminţele, ideile, sau imaginile manifestării viitoare, persistă pe timpul intervalului sau intra-Timpului disoluţiei, pe un plan mai înalt de existenţă, neafectate de distrugerea formelor manifestate.
Simbolismul cronologic, inevitabil din punct de vedere empiric, nu poate fi gândit ca şi caracterizând actualitatea atemporală a tuturor posibilităţilor de existenţă în prezentul indivizibil al Absolutului, Căruia întreaga multiplicitate este oglindită într-o singură imagine.
Atunci nu poate fi nici o distrugere a lucrurilor aşa cum sunt ele în Sine, ci doar a lucrurilor aşa cum sunt în ele însele, eternitatea, sau mai degrabă atemporalitatea ideilor este o necesitate metafizică.
De aici, într-adevăr, concepţia unui alt tip de transformare, atyantikapralaya, disoluţia absolută sau supremă, de îndeplinit de către individ, când sau oriunde poate fi, ca şi Realizare: când, prin nimicire de sine un om efectuează pentru el însuşi transformarea lucrurilor aşa cum sunt în ele însele, şi le ştie doar aşa cum sunt în Sine, el devine astfel nemuritor – nu în mod relativ, aşa cum sunt devaşii, durând doar până la sfârşitul Timpului – ci în mod absolut, ca independent de timp şi orice altă contingenţă.
Ideile (imaginile, tipurile) în chestiune nu sunt în mod exact ideile platoniciene, ci idei sau tipuri ale activităţii, cunoaşterii şi fiinţei Sinelui constând din act pur; în simbolismul cronologic eficacitatea creativă a lor este exprimată în termeni precum adrsya sau apurva karma, „consecinţă latentă” sau „nevăzută”.
Crearea cosmosului (Brahmanda) la începutul unui para, şi recrearea elementelor distruse ale cosmosului la începutul fiecărui kalpa, sunt munca lui Brahma (Prajapati), Tatăl-A-Toate, o tot mai apropiată geneză şi ghidare a umanităţii în fiecare kalpa şi manvantara este produsă de către un Patriarh (pitr) al străbunilor angelici, şi desemnat ca Manu sau Manus.
În fiecare kalpa există 14 manvantara, fiecare prezidat de către un Manu individual ca progenitor şi legislator (cel care înmânează Legea); aşa şi rsis, Indra şi alţi (karma-)devaşi sunt indivizi fiecărui manvantara.
Primul Manu al prezentului kalpa a fost Svayambhuva, „copilul lui Svayambhu (Cel ce subzistă prin sine însuşi)”; al şaptelea şi actualul Manu este Vaivasvata, „copilul Soarelui”.
Fiecare Manu este un supravieţuitor conştient şi determinat al precedentului manvantara, şi prin el, tradiţia sacră este păstrată şi transmisă. Manu particular avut în vedee nu este întotdeauna specificat în texte, şi în asemenea cazuri trebuie în mod general înţeles că referinţa se face la actualul Manu (Vaivaşvata).
Nu este specificat în mod expres faptul că un potop apare la încheierea fiecărui manvantara, dar asta trebuie înţeles pe baza analogiei potopului în legătură cu Manu Vaivaştvata, şi a analogiei „potopurilor” mai mari care marchează încheierea unui kalpa, dar în timp ce în ultimul caz principiul de continuitate este dat de Ipostaza creativă, plutind întinsă şi adormită pe suprafaţa apelor, sprijinită de Naga „Eternitate” (Ananta), în cazul disoluţiei parţiale sau scufundării formelor manifestate, care are loc la sfârşitul unui manvantara, legătura este dată prin călătoria lui Manu într-o arcă sau vas de apă.
Se poate observa că aceasta este în mod esenţial o călătorie sus-jos pe panta (pravat) cerului mai degrabă decât o călătorie către… şi de la… (pe ape), şi foarte diferită de călătoria devayana, care este continuu către în sus şi către un ţărm, deci unde nu există nici întoarcere.
Nu se specifică durata cronologică a potopului şi a călătoriei lui Manu. Din analogia cu pralayaşii mai mari, o durată egală cu cea a precedentului manvantara trebuie avută aici în vedere, dar o analogie mai plauzibilă este poate de găsit în „crepusculii” yugaşilor, şi asta ar sugera o relativ mult mai scurtă perioadă de scufundare.
În ceea ce priveşte adâncimea potopului, există o informaţie mai bună. Mai întâi este evident că dizolvarea (disoluţia) formelor manifestate, la încheierea manvantara-ului va fi mai puţin în manieră cosmică decât cea, numită a celor „Trei Lumi”, care are loc la încheierea unui kalpa, şi acest lucru va însemna în mod necesar că în cazul dizolvării „Celor 3 Lumi”, Svar (cerul „olimpian”) cel puţin, şi probabil de asemenea Bhuvar (sferele „atmosferice”) sunt scutite de scufundare, se ştie că în orice caz Dhruva (Steaua Polară) rămâne neafectată pe durata unui kalpa.
Pământul (bhur) este scufundat complet. Acum, călătoria unui Manu, în mod tipic un Patriarch (pitr, observaţi aici componentele „pitr” şi „arc(ă)” din termenul Patriar©h), este un caz special al Călătoriei Patriarhale (pitryana), fiind o călătorie către şi de la „Lună”, aceia care călătoresc în mod regulat pe această rută fiind Patriarhii (desemnaţi în mod colectiv prin termenul „pitaras”), şi Profeţii (rsayah) „descendenţii pofticioşi” (praja-kamah).
Astfel, Potopul, în care vasul lui Manu este purtat în sus, trebuie să se ridice cel puţin la nivelul sferei Lunii, deşi nu este necesar să se presupună că Luna însăşi este scufundată. În timp ce e exclus faptul că apele potopului ar trebui să se extindă până la cerurile empireene, Mahar-loka sau dincolo, există un bun motiv de a presupune că în creşterea către nivelul Lunii, apele potopului trebuie să atingă de-asemenea ţărmurile cerurilor olimpiene (Indra-loka, deva-loka).
Dar, cu toate că Indra-loka sau deva-loka este văzută ca o staţie, nu a Călătoriei Patriarhale (pitryana), ci a Călătoriei Angelice (devayana), nu se poate nega faptul că Indra-loka este în mod continuu gândită ca un loc al răsplatei morţilor merituoşi, războinicilor în particular, care rezidă aici bucurându-se de societatea apsarasas şi alte plăceri până când în decursul timpului revin la rându-le către condiţiile umane.
Se spune că efectul latent al Lucrărilor rămâne eficient pe parcursul unui kalpa (Vişnu Purana), reiese din faptul că ocuparea oficiului lui Indra durează doar pe perioada unui manvantara (de aici un kalpa poate fi la fel de bine numit o perioadă de 14 indraşi precum sau o perioadă de 14 manuşi) că răsplata în Indra-loka în general, trebuie să fie de aceeaşi durată; de aceea la începutul oricărui manvantara, trebuie ca un descendent general al Lumii Angelice să fie iniţiat.
Este clar că cele 2 Lumi, Indra-loka sau deva-loka şi Luna ca pitr-loka, sunt dpdv psihologic echivalente, ambele fiind staţii ale răsplatei Lucrărilor kamya, de fapt, Patriarhii sunt referiţi în mod obişnuit ca bucurându-se de Soma în compania Îngerilor, şi este specificat în Valakhilya că Manu bea din Soma în compania lui Indra.
Se poate exprima situaţia prin a spune că în timp ce Luna este în mod firesc pitr-loka din punct de vedere brahmana (sacerdotului), ca domiciliul postum al „acelora care venerau o credinţă în sacrificiu, merit şi datul de pomeni”, Indra-loka sau deva-loka este în mod firesc casa morţilor din punct de vedere kşatriya, al războinicului.
Şi dacă Indra-loka este amintită doar ca o staţie a devayana, asta se datorează faptului că ea reprezintă de fapt o staţie din care nu există doar necesitatea întoarcerii pentru cei care au îndeplinit doar Lucrările, ci şi posibilitatea trecerii prin Soare către cerurile empireene, în cursul Krama mukti şi fără întoarcere, în cazul celor „care înţeleg asta şi în pădure venerează cu adevărat”.

Acest topic a fost editat de shapeshifter: 11 Mar 2009, 10:21 PM

[shapeshifter]

Trebuie făcute câteva precizări importante în legătură cu ,,reîncarnarea”. În primul rând, de la Rg Veda şi până la Baghavad Gita nu se vorbeşte despre ,,REÎNCARNARE”. De ce? Simplu: PENTRU CĂ CONCEPTUL DE ,,REÎNCARNARE” ESTE UN CONCEPT APĂRUT DIN INCAPACITATEA OCCIDENTALILOR ŞI A INDIENILOR DE RÂND, DE A ÎNŢELEGE VEDELE. Iar aici ,,premianţii” sunt teozofiştii dar şi majoritatea occidentalilor care au crezut că înţeleg Vedele.
Vedele nu vorbesc despre ,,reîncarnare” care presupune o renaştere în această lume a fiinţei şi persoanei celui decedat. Pur şi simplu pentru că nu este vorba despre aşa ceva. În schimb Vedele vorbesc despre altceva: TRANSMIGRARE, ba mai mult: vorbesc despre SINGURUL ŞI UNICUL TRANSMIGRANT.
O renaştere în această lume a fiinţei şi persoanei celui decedat este o IMPOSIBILITATE: în măsura în care cosmosul se contituie dintr-o serie indefinită de posibilităţi, toate trebuind să fie realizate într-o durată tot la fel de indefinită, universul actual îşi va încheia cursul atunci când toate posibilităţile sale vor fi reduse la act.
Sf. Augustin spune că noi eram în Adam ,,asemenea substanţei trupeşti şi virtuţii seminale”, ,,trupul omenesc a preexistat în virtuţile cauzale ale lucrărilor anterioare”.
Thoma de Aquino spune: ,,Dumnezeu nu guvernează lumea în mod direct, ci prin cauze intermediare, şi dacă nu ar fi aşa, lumea ar fi fost privată de perfecţiunea cauzalităţii.”; ,,Aşa cum o mamă este însărcinată cu copilul încă nenăscut, la fel lumea în sine este însărcinată cu cauzele lucrurilor până acum nenăscute”.
Cu alte cuvinte, ceea ce găsim aici nu e altceva decât doctrina legată de KARMA din Upanişade.
În Brahmane cât şi în Vechiul Testament se spune foarte clar că cei ce au părăsit această lume, au părăsit-o pentru totdeauna şi nu vor mai fi văzuţi niciodată printre cei vii.
De fapt NICI O DOCTRINĂ A REÎNCARNĂRII (conform căreia fiinţa în sine a unei persoane umane ce a trăit pe pământ şi care acum a murit, urmează să renască într-o altă mamă de pe pământ) NU A FOST NICIODATĂ ÎNVĂŢATĂ ÎN INDIA, NICI CHIAR ÎN BUDDHISM ORI ÎN ALTĂ TRADIŢIE NEOPLATONICĂ SAU ÎN ORICARE ALTĂ TRADIŢIE ORTODOXĂ!!!
Dar totuşi în India a existat o credinţă în reîncarnare care aşa cum am mai spus a apărut datorită neînţelegerii oamenilor de rând a Vedelor. Totuşi Vedele nu au învăţat niciiunde şi nicicând O DOCTRINĂ A REÎNCARNĂRII.
Şi ginditorii indieni şi cei platonici au fost unanimi în a spune că TOT CE SE SCHIMBĂ MOARE. Murim şi renaştem zilnic, în fiecare oră, iar moartea din clipa ,,când a sunat ceasul”, nu este decât un caz special.
Doctrina KARMEI, o regăsim şi în creştinism, o doctrină a FATALITĂŢII INERENTE, şi pe care Bhagavad Gita o exprimă astfel:
,,Eşti legat de fapta (karma) născută din FIREA TA… ceea ce nu doreşti să făptuieşti vei făptui silit.”
Vorbele lui Sankakarya:
,,CU ADEVĂRAT NU ESTE NICI UN ALT TRANSMIGRANT ÎN AFARA STĂPÂNULUI.”
Aceasta e o afirmaţie foarte surprinzătoare deoarece neagă reîncarnarea esenţelor individuale. Iar textele cele mai vechi vin să-I susţină afirmaţia. Doctrina unicului şi singurului transmigrant nu este o doctrină EXCLUSIV indiană. Ea se întâlneşte şi la Platon, Plotin, Hermes, etc.
Aici ,,STĂPÂNUL” nu este altul decât Atman, Brahma, Indra a cărui omniformitate este atemporală şi a cărui omniprezenţă ne dă posibilitatea să înţelegem că poate fi omniscient. Atman este unicul şi singurul transmigrant care îşi schimbă neîncetat domiciliile. Unul este cel care se naşte de atâtea ori, aidcă el, care e ,,neîmpărţit, sălăşluieşte în fiinţe ca şi cum ar fi împărţit”, fiind ,,Unul când este în sine însuşi şi mulţi când este în copiii săi”, ce nu sunt Fiinţe în mod independent, ci Fiinţe prin participare.
Aceasta este şi cea mai veche doctrină Samhita, unde Focul intră în pântece şi transmigrează. Doctrina Samhita nu are nici cea mai mică cunoştinţă de conceptul de ,,reîncarnare”, deoarece Brahmanele nu cunosc nimic legat de o asemenea doctrină a ,,reîncarnării”.

1 Şi trecând Iisus, a văzut un om orb din naştere.
2 Şi ucenicii Lui L-au întrebat, zicând: Învăţătorule, cine a păcătuit; acesta sau părinţii lui, de s-a născut orb?
3 Iisus a răspuns: Nici el n-a păcătuit, nici părinţii lui, ci ca să se arate în el lucrările lui Dumnezeu. (Ioan 9)

Individualitatea empirică a unui om anume find doar nu proces, nu conştiinţa sau individualitatea „mea” este cea care va învinge moartea şi se va naşte din nou. Întrebarea „a cui este această conştinţă?” este improprie; putem doar să întrebăm „cum s-a ivit această conştiinţă?” Iar răspunsul este unul foarte vechi: „trupul acesta nu este al <<meu>>, el este efectul unor fapte din trecut.” Nu există nicio „esenţă” care să treacă dintr-un receptacul în altul. Aşa cum o flacără se aprinde de la alta, aşa este şi viaţa: transmisă, dar nu una anume, nu viaţa „mea”. Fiinţele sunt moştenitorii faptelor; dar nu se poate spune că „eu” culeg acum roadele a ceea ce „eu” am făcut într-un receptacul anterior. Există o continuitate cauzală, dar nu şi o conştiinţă individuală (vijnana), nu şi o esenţă (sattva) care să facă acum experienţa roadelor rezultate din faptele trecute, bune şi rele, care să revină şi să se reîncarneze (sandhavati samsarati), fără alteritate (ananyam), care să suporte în viitor consecinţele celor petrecute acum. Conştiinţa nu rămâne niciodată aceeaşi de la o zi la alta. Cum ar putea, prin urmare, „ea” să supravieţuiască şi să treacă dintr-o viaţă în alta? Vedanta şi buddhismul sunt în deplin acord asupra faptului că, deşi există transmigraţie, nu există indivizi care transmigrează. Tot ce vedem este mecanismul cauzalităţii, şi cu atât mai rău dacă privim acest nod fatalmente determinat drept „Sinele” nostru.
Aceeaşi idee se află în doctrina creştină, unde se pune întrebare: „cine a păcătuit, acesta sau părinţii lui, de s-a născut orb?”, la care se primeşte remarcabilul răspuns: „nici el n-a păcătuit, nici părinţii lui: ci ca să se arate în el lucrările lui Dumnezeu.”. Altfel spus: orbirea s-a „ivit” prin ACŢIUNEA ACELOR CAUZE MEDIATE PENTRU CARE DUMNEZEU ESTE CAUZA PRIMĂ, iar fără ele lumea ar fi lipsită de perfecţiunea cauzalităţii.

Prin separarea Cerului şi a Pământului apar cele „Trei Lumi”; Lumea intermediară (antarikşa) produce spaţiul eteric (âkâşa) în care posibilităţile latente de manifestare finită se pot actualiza în acord cu diferitele lor naturi. Din această primă substanţă eterică derivă, pe rând aerul, focul, apa şi pământul, iar din aceste 5 Fiinţe elementale (bhutâni), combinate în proporţii diferite, sunt formate corpurile neînsufleţite ale făpturilor; în ele Zeul intră pentru a le trezi la viaţă, împărţindu-se pe sine spre a umple aceste lumi şi a deveni „Mulţimea Zeilor”, copiii săi. Aceste moduri de Cunoaştere alcătuiesc ceata „fiinţelor” (bhuta-gana) care conlucrează în noi ca „suflet elemental” (bhutatman) sau ca sine conştient; ele sunt „sinele” fiecăruia dintre noi, dar, deocamdată, sunt muritoare şi lipsite de esenţă spirituală (anâtmya, anâtman), ignorându-şi Sinele nemuritor (âtmânam ananuvidya, anâtmajna). Ele trebuie deosebite de zeităţile Nemuritoare care au devenit deja ceea ce sunt prin „meritul” (arhana) lor şi sunt numite „Merituoşi” (Arhat(. Prin mijlocirea zeităţilor lumeşti şi perfectibile, aşa cum un Rege primeşte tribut de la supuşii săi, Omul Lăuntric din inima noastră, care este totodată Omul din Soare, primeşte hrana (anna, âhâra), deopotrivă fizică şi mentală, necesară pentru a subzista când trece de la fiinţă la devenire.
Dată fiind simultaneitatea prezenţei sale dinamice în toate devenirile trecute şi viitoare, facultăţile emanate, care lucrează în conştiinţa noastră, pot fi privite ca suport temporal al providenţei (prajnâna) şi al omniscienţei (sarva-jnâna) atemporale ale Spiritului solar. Ceea ce nu înseamnă că lumea aceasta sensibilă, cu evenimentele ei succesive, determinate de cauze mediate (karman, adrşta, apurva), ar fi pentru el sursa cunoaşterii; dimpotrivă, lumea aceasta decurge din faptul că Spiritul are conştiinţa „imaginii diversificate a lumii, pictate de el însuşi pe marea pânză care este a lui însuşi. Nu prin mijlocirea acestui Tot se cunoaşte el pe sine, ci prin a sa cunoaştere de sine devine el acest Tot. A-l cunoaşte prin acest Tot ţine numai de modul nostru deductiv de cunoaştere.

Acest topic a fost editat de shapeshifter: 29 Mar 2009, 11:36 PM