Inger Razvratit, roman Optiuni

[OMU'BUN]

P R O L O G



Rãmas singur,oarecum dezamãgit,dar nu disperat,Alin meditã:"Oare chiar nu mai am nici o ºansa?Sincer,ideea morþii la 26 de ani nu mã prea încântã. Ar fi cam devreme!...Trebuie sã existe o cale,TREBUIE!!! Dupã o clipã se resemnã:"ªi apoi,dacã mor,ce?Aº fi eu primul sau ultimul?Fiecare zice <eu nu!>Nici eu nu zic da,dar nici n-o sã urlu la lunã cã nu e drept. Voi mai lupta încã,deºi numai lupta nu se mai cheamã asta;îngenuncheat,aproape doborât,e greu sa lupþi împotriva unei forþe despre care nu ºtii absolut nimic,nici mãcar unde se aflã. Dar nu voi ceda oricum!...Poate-o voi descoperi înainte de a fi prea târziu. Poate!...Dacã nu,nu-i nici o nenorocire. Decât aºa mai bine...Ce e un om?Un biet fir de nisip în mijlocul deºertului. Dar ce univers se ascunde în acest om...?Trupul nu-i decât o concepþie,o "maºinãrie",un robot teleghidat care nu funcþioneazã decât prin comanda centrului vital: SPIRITUL! Te uiþi cum îþi miºti o mânã,un picior,un muºchi oarecare;toate astea nu mai înseamnã nimic ,atunci când spiritul a zbughit-o. Muºchii sunt aceeaºi ºi la locul lor,dar cine sa punã "maºinãria" în miºcare?Robotului i s-au terminat bateriile,iar acum nu-i decât o grãmadã de fier vechi. În speþã,putregai!
Unde s-o fi ducând spiritul?O mai fi luând el altã formã ,pentru a sfârºi din nou,apoi iar ºi iar...?Cine poate ºti?ªi dac-am ºti,la ce-ar folosi?Am fi oare mai buni?
Alin zâmbi trist."Închizi ochii ºi gata. Cineva "amabil" te conduce cãtre o poartã unde scrie SALA VEªNICIEI. E plãcut înãuntru. Unii stau în fotolii,picior peste picior,fumeazã pipã ºi îºi sorb fãrã grabã cupele cu nectar . Fete încântãtoare ºi tineri musculoºi, interpreteazã la flaut,oboi,violoncel ºi harpã ,fragmente la cerere,din Ceaikovski ,Schubert,Mozart,etc.. Ce relaxare!...Ai vrea sã rãmâi,dar tipul din spatele tãu,cu dantura confuzã ºi "antene" cartilaginoase,îþi testeazã reflexele cu furca în coaste,fãcându-þi semn sã mergi înainte. Te supui,ce sã faci? N-ai bilet la clasa I. Peste tot,râsete ºi voie bunã. O trompetã rostogoleºte note melancolice pe fondul suav al unui pian. Dincolo de ferestre,peisajul e divin;perechi þinându-se de mânã,aleargã râzând prin grãdina cu flori ºi pomi plini de fructe pârguite. Din ochi îþi cauþi umbra unui pom pe jumãtate înflorit,pe jumãtate împodobit cu roade,unde sã te odihneºti când vei intra,dar cel din spate este de altã pãrere,aºa cã mergi mai departe. O chitarã electronicã,strapunge vazduhul cu sunete subtiti,iar în jur încep sã reflecte lumini roºii!...Probabil se ºi danseazã ! Dar,nu. Luminile vin de la un foc ce arde sub un cazan uriaº. O mulþime de þevi pornesc de la cazan în toate direcþiile. Nu ºtii unde duc. Nu ºtie nimeni. Cineva îþi ºopteºte din mers: <În cazan e smoalã!><Mã rog,treaba lor!>îþi zici,vrând sã mergi mai departe,dar individul care te-a însoþit,te opreºte,ºi te pofteºte politicos sã urci pe scara lipitã de cazan. <Nu,lãsaþi,nu sunt curios!>,dar el insistã,folosind argumentul furcii. Urci încet,sã nu greºeºti vreo treaptã ºi sã cazi peste el care încã te mai urmeazã. Ajuns sus,îi mãrturiseºti cã þi-e cald,iar el te înþelege ºi "îþi face vânt"!... Parcã tot mai bine era sus!... Aici te topeºti de cãldurã. Clocoteºti,deja. Mai la fund,mai la suprafaþa,ca la cazan...<Cã multe pãcate mai am!...>îþi spui în gând. Totuºi nu aºa multe precum alþii pe care i-ai gãsit acolo. Scapi uºor,pomenindu-te intr-una din þevile pe care le-ai vãzut ceva mai devreme. Cãlãtoreºti prin bifurcaþii ºi cotituri,ajungând fãrã sã ºtii cum,într-o conductã cu apã cristalinã. O gospodinã deschide robinetul,iar tu te laºi dus de jet, rostogolindu-te într-o oalã care e aºezatã pe aragaz. Din nou zãpuºealã... În sfârºit apare soþul. Tânãr,viril...Cina e servitã. Unul din ei te-a înghiþit. Nici n-ai avut timp sã vezi cine. Te-ai pomenit dintr-o datã în întuneric. Curând dupã aceea,cel ce te-a înghiþit, se agita foarte. Cine-o fi fost? El? Ea? Mda,ai fost înghiþit de el,dar nu i-ai plãcut. Te-a proiectat undeva într-un mediu "umed". Ce învãlmãºealã!... Oare ce se petrece? Simþi cã-þi pierzi memoria,cã nu mai ºtii nimic,nici mãcar dacã ai fost bãrbat sau femeie. Gata! Într-un ultim impuls al raþiunii,mai ai timp sã-þi zici: <Aº dori ca în viaþa viitoare,indiferent dacã voi fi bãrbat sau femeie,sa fiu OM ºi sã las posteritãþii semnul bun al trecerii mele prin lume!"
Alin zâmbi de propria sa imaginaþie."Aºa o fi oare?" Fãcu în gând bilanþul puþinelor sale realizãri,si nu ºtia dacã ar trebui sã fie mulþumit sau nu. Avusese o copilãrie banalã. Poate din adolescenþã începuse sã-ºi formeze propriul sãu caracter pe care ºi-l voia deosebit faþã de al celor din jur. Devenise exigent în alegerea prietenilor preferându-i în general pe cei mult mai în vârstã,cu gândire maturã de la care avea oricând multe de învãþat. Într-o permanentã crizã de timp,cãutase sã fie un autodidact,reþinând "din zbor" informaþii auzite în autobuz,citite în tren sau in timpul plictisitoarelor ºedinþe UTC. Într-o oarecare mãsurã,avea înþelepciunea omului matur,care învãþase din experienþa altora. Dar oare fusese îndeajuns de fericit? Din noianul de amintiri, câteva chipuri începurã sã se contureze din ce în ce mai clar: Luiza, Mariana, Nona, Rodica ...



C ROMAN

Va urma?!?

[OMU'BUN]

II



Ploaia cădea în rafale, făcând bule mari în ochiurile de apa de pe peron. Mariana aştepta cu sufletul la gura sosirea trenului cu care trebuia să vină el, Alin, singura şi marea ei iubire. N-avea umbrelă, dar nu-i păsa. Era fericita. Pentru el ar fi stat ore in şir sub dusul rece al ploii, numai să-l vadă, să-i simtă îmbrăţişarea şi sărutul cald. Oo, nimeni nu era ca Alin „al ei”; nimeni nu se lăsa mai greu păcălit decât el; nimeni nu obţinea mai uşor, ceea ce-şi propunea; Alin…Alin…Alin!...Pentru ea, acest nume însemna totul. O hipnotiza şi o făcea să se uite pe sine, ea, crescută şi educată în respect şi adâncă pioşenie, şi să fugă de acasă cu imaginea lui în ochi şi în suflet…
Un sunet prelung străbătu depărtarea şi câţiva călători ieşiră de la adăpostul gării, îndreptându-se spre peron. Inima-i bătea să-i spargă pieptul. Ploaia îi udase pletele buclate, iar apa îi şiroia pe obraz. Ochii mari, melancolici, puţin umeziţi, ochii ei cu gene groase care nu puteau fi trecuţi cu vederea, fără să lase impresia unei dulci candori, fixau acum cu nerăbdare trenul care se apropia în viteză, dar parcă nu îndeajuns de repede…
„Iată-l! E aici! În trenul acesta care nu se mai opreşte… Opreşte-te, nebunule, şi dă-mi-l o dată! Şi tu, inimă, ce te agiţi atâta? Ei, vine… şi? Ce dacă vine? A mai venit şi altă dată şi tot aşa te-ai comportat! Când oare o să te înveţi minte, prăpădito?”
Trenul opri, iar Alin apăru, ajutând doi bătrânei să-şi coboare bagajele. Văzându-l, Mariana simţi că ameţeşte. Emoţia o copleşise iar ea nu ştia cum să şi-o alunge. Îşi promisese să nu se trădeze, să nu alerge înaintea lui, să reziste… Să reziste… „Vai, paşii ăştia cât sunt de mici?... Şi lumea asta care s-a găsit să coboare tocmai acum, şi să mi se aşeze în cale, cu geamantanele, cu sacoşele, cu privirile ei piezişe…” Scuze!... Multe scuze…
- Aliiin!
Ah, îmbrăţişarea asta, atât de mult dorită şi aşteptată!... Iat-o in sfârşit! Cum să-l mai elibereze din strânsoare? O să-l ţină aşa mult, mult, să nu se mai sature… Ce dacă se uită lumea la ei? Ce dacă plouă? Ce dacă lacrimile i se amestecă cu stropii de ploaie?...Sunt lacrimi de fericire…
- Dacă tot te-ai decis să faci baie, de ce nu ţi-ai adus şi şampon?
- Răule, se retrase ea, coborând privirea, aşa mă răsplăteşti pentru că am fugit de acasă să te aştept?
Alin o sărută uşor, parcă abia atingându-i buzele, apoi o dojeni cu bunătate.
- Măi, copil naiv, dac-ai văzut că plouă, de ce-ai mai venit? Oricum treceam să te văd, nu? Crezi că-mi faci vreo bucurie, dacă aud mâine - poimâine că te-ai îmbolnăvit?
Ea îi puse o mână umedă pe buze, apoi se ridica pe vârfuri şi-l sărută scurt.
- Noi n-avem voie să ne îmbolnăvim!
Alin zâmbi îngăduitor, dezbrăcă scurta, aşezându-i-o pe umeri, apoi, după ce deschise umbrela, porniră spre oraş. Ea i se lipi strâns şi îşi potrivi paşii dup-ai lui. Era nespus de fericită.
Când ajunseră în parc, ploaia stătuse deja, iar soarele se ivea dintre nori. Pomii, de c*rând înverziţi, mulţi dintre ei mai având încă ramuri înflorite, îşi scuturau acum ultimele petale ale florilor rămase. „Pe la Buziaş, primăvara e mult mai înaintată!” gândi Alin in timp ce-şi dezmierda privirea şi-şi încărca pieptul cu aerul proaspăt de după ploaie. La „banca lor” din colţul parcului, se opriră şi se aşezară, după ce el întinse câteva pagini dintr-o revistă citită in tren.
- Spune-mi, zise ea, ţi-a fost dor de mine?
- La ce ţi-ar folosi să ştii?
- De ce mă necăjeşti tu, mereu, Alin? Eu ştiu că tu nu ţii la mine; eu ştiu că, pe-acolo pe unde umbli tu, are cine-ţi ţine companie, dar măcar mai minte-mă şi tu! Vreau să-mi spui că ţi-a fost dor de mine!
- Bineînţeles… că are cine-mi ţine companie… pe-acolo pe unde umblu eu…In fiecare zi am câte una care-mi ţine de urât… Acum, spune şi tu, când să mai am eu timp sa mă gândesc la tine?...
- Da, tu spui toate astea ca şi cum ai glumi, dar eu ştiu că aşa este. Poate nu chiar în fiecare zi, dar nici nu eşti genul de om singuratec… Nu văd eu că şi atunci când eşti cu mine, iţi permiţi să glumeşti cu fete pe care nici măcar nu le cunoşti?
Alin o lăsă să vorbească şi se ridică să ajute câţiva cărăbuşi căzuţi datorită ploii, din copacul înflorit, care căutau cu disperare un punct de sprijin prin apropiere. După ce-i întoarse pe fiecare, o fixă ironic.
- Eşti geloasă?
- Vino aici, zise ea fără să răspundă la întrebare. Apoi prinzându-l de mână, îl privi în ochi plină de însufleţire. Alin, nu cunosc un suflet mai bun ca al tău. Şi acum, arătă ea cu privirea, cărăbuşii care se îndepărtau către marginea aleii, ce băiat şi-ar fi lăsat prietena vorbind, şi-ar fi mers să ajute bieţii cărăbuşi? Poate-s geloasă pe bunătatea ta; poate-s geloasă pe toate cele care te au în preajmă în fiecare zi. Nu ştiu. Chiar dacă ele există, nu vreau să ştiu de ele. Dar mi-e teamă… mi-e teamă să nu te pierd!
Glasul căpătă o nuanţă uşor vibrantă, iar ea simţindu-se oarecum jenată, îi dădu drumul mâinii, şi-l îmbrăţişă, sprijinindu-şi capul de umărul lui. El îi răspunse cu acelaşi gest, şi-i mângâie părul care începuse să se usuce în şuviţe dezordonate. Apoi, căutându-i gura, o sărută prelung, urmărindu-i ochii strâns închişi. Retrăgându-se brusc, zâmbi când o văzu venind înspre el, şi-i pupă discret, vârful nasului.
- N-ai de ce te teme, Mariana. Daca acum sunt aici, înseamnă exact ceea ce tu aştepţi de la mine. Recunosc, îmi mai permit uneori mici „ieşiri” , dar pentru mine, tu rămâi ceea ce eşti şi meriţi să fii. Iar astea nu sunt vorbe goale! Îmi place naivitatea şi inocenţa ta, dar n-o să încerc vreodată să-mi bat joc, chiar dacă altul în locul meu ar găsi în tine o pradă uşoară!
- Eu prada uşoară? De ce crezi asta?
Alin tăcu un timp. Cum să-i spună că el însuşi e gata să profite de pe urma celor asemenea ei?
- Fiindcă omul trebuie să ofere ceea ce i se cere, se hotărî el.
- Dar de ce „prada”? Asta nu înţeleg.
- Multe nu înţelegi tu, răspunse Alin, căutând o comparaţie cât mai apropiată de educaţia ei. Imaginează-ţi o grădină a Paradisului plină de flori. Treci pe lângă ele şi toate te îmbie să le savurezi balsamul, să le admiri graţia…Unele te tentează atât de mult încât eşti gata să le rupi, tocmai pentru că doreşti să te îneci în parfumul lor. Dar o dată ruptă, „floarea” îşi pierde c*rând graţia şi parfumul… Ai rupt-o fiindcă s-a aplecat prea mult la picioarele tale, iar dacă n-ai fi făcut-o tu, s-ar fi găsit altul s-o facă, pentru că asta era menirea ei. Dar sunt si „flori” care, cu cât ţi se apleacă mai mult, cu atât cauţi să le ocroteşti, ca nu cumva sa se găsească cineva care să profite de fragilitatea lor. Nu poate să-ţi impresioneze firea decât o singură „floare”, iar aceea este „floarea” ta! Numai tu te bucuri de balsamul ei, iar ea iţi este supusă numai ţie… Dacă totuşi, datorită graţiilor ei, se întâmplă să mai tenteze si un alt „grădinar”, iar ea ii acceptă „îngrijirea”, cineva e de prisos şi trebuie să se retragă. Doar ca, de obicei, nestatornicia se plăteşte scump…
- Da? Si ce face „floarea” ta, dacă te vede din când în când rupând câte una din suratele ei?
- Pai… se consolează cu ideea că celelalte o eclipsau…
- Mie nu-mi plac „grădinarii” care sunt buni numai cu „florile” lor. Dacă-l vezi pe unul dându-i târcoale „florii” tale, ce te faci?
- „Floarea” mea e îngrijită, plivită, udată (până la piele…) şi orice „grădinar” serios o va ocoli.
- Dar tu eşti un „grădinar” serios?
- Oarecum! Ocolesc „florile” care au un „stăpân” !!
- Dar dacă se întâmplă să găseşti una fără „stăpân”? Mai atrăgătoare, mai parfumată… Ce faci cu prima?
- Păi nu-ţi spuneam? Aşa ceva nu se poate! Îţi faci probleme degeaba!
- Lasă problemele mele! Se poate! Ştiu eu că se poate! Te rog să-mi răspunzi.
- Cred ca…zâmbi el ironic, pe prima o s-o înlătur ca pe-o buruiana!...
- Răule! Începu ea sa-i care pumni în umăr, aşa deci, mă abandonezi ca pe-o oarecare!...
- Măi copil naiv, cum crezi tu c-aş putea face asta? Ce-mi oferă mie altă „floare”, despre care nu ştiu nici măcar cum suportă intemperiile, nici dacă se usucă de dragul meu… în parc?...
Ea îl îmbrăţişă din nou, înainte ca el să termine fraza, şi după un alt sărut, se retrase strâmbându-l ca pe un copil căruia i-a făcut o şotie.
- Ţii minte acum vreo doi ani, când tu veneai cu mama-ta de la bureţi, în timp ce eu cu mămica si verişorii tocmai mergeam într-acolo? După ce mamele noastre şi-au spus ce-au avut de spus, am plecat mai departe. Mămica mă întreabă: „Ştii, tu, Mariana, cine-i băiatul care era cu femeia aceea?” „Nu ştiu, mămică! De unde să ştiu?” dar inima-mi era la gât!... „Ăsta-i băiatul care te ajuta pe tine sa aduci iarba la mieii mătuşă-tei, când veneai in vacantă!” „Da, mămică? Eu nu l-am recunoscut!” am răspuns, deşi probabil că nimeni nu te recunoscuse înaintea mea!...
- Să-ţi fie ruşine c-ai minţit-o pe mamă-ta! Să nu uiţi să-i spui asta duhovnicului, la spovedanie!
Ştia că în familia ei, religia era condiţia numărul unu. La nici una dintre rudele ei, Alin nu auzise vreodată înjurându-se, sau măcar vorbind pe cineva de rău. Îl amuzau toate astea, spunându-şi că în fond de ce l-ar deranja? Chiar dimpotrivă!
- Şi ce dacă, se apără ea? Îmi dă să fac 50 de mătănii şi scap…
- Şi vei fi iertata după aceea, se interesă el?
Mariana se întristă. Era nemulţumită de Alin, fiindcă privea viaţa altfel decât ea şi-ai ei. Cu atât mai nemulţumită cu cât nu se putea face înţeleasa in ochii lui. Ori o ironiza, ori găsea obiecţii la care ea se vedea în imposibilitatea sa dea un răspuns care s-o mulţumească măcar pe ea…
- Tu nu poţi să înţelegi, Alin, zise ea încet, învăluindu-l într-o privire plină de înţelegere şi neputinţa, de căldură şi totodată, regret. Nu poţi sau nu vrei, nu ştiu, deşi ai fost născut si crescut în acest mediu de teama şi credinţă în Dumnezeu!
- Mariana, hai să ne înţelegem în această privinţă, vrei? Eu sunt prea mic şi prea neînsemnat pentru a fi sigur de ceva anume! Spun ceea ce cred, dar nu-i o certitudine că ceea ce spun este adevărat. De fapt, certitudini nici nu există in acest sens, fiindcă nimeni nu poate susţine că l-a văzut pe Dumnezeu. Eu nu neg ca ar exista o Putere care să-i pedepsească pe cei care fac tot felul de răutăţi, dar se strecoară printre legile omeneşti, sau care să-i privilegieze pe cei care toata viaţa au fost chinuiţi, umiliţi, bolnavi!... Însăşi Natura s-ar revolta, daca n-ar exista un echilibru!... Dar altceva nu înţeleg eu şi nici nu cred c-am să-nţeleg vreodată. De ce trebuie să fim pedepsiţi pentru păcatele noastre?
- Dar e simplu: fiindcă-s ale noastre!
- Crezi?
- Încep să nu te mai înţeleg deloc. Păi nu spuneai că ar fi nedrept să rămână nepedepsiţi cei care fac fărădelegi? E paradoxal ceea ce spui!
- Ştiu că e paradoxal! Însăşi viaţa e un mare paradox: ne năştem pentru a muri! Păcătuim pentru a fi pedepsiţi…
- Dar nu pentru a fi pedepsiţi, păcătuim, ci pentru a fi în aparenţă, fericiţi!
- Da? Şi de unde vine egoismul ăsta? Individualismul, mercantilismul, narcisismul şi toate celelalte, de unde ne vin? Cine ni le stimulează? Sunt ele trăsăturile noastre cu adevărat? Sunt ele dependente întotdeauna de subconştientul nostru? Şi daca tot nu ne putem abţine in faţa tentaţiei (deşi nu ştiu cine ne-o scoate în cale şi în ce scop?) de ce trebuie să fim pedepsiţi pentru asta?
- Dar cine-i de vină. Alin, dacă nu ne putem stăpâni patima din noi?
- Păi dacă-i „patima”, cum ţi-ai putea-o înfrânge? Moştenim de la ai noştri anumite trăsături. Viciul se află în noi înainte de a ne naşte! Ajungi un beţiv, un hoţ, un desfrânat şi pentru că n-ai putut lupta împotriva instinctelor tale care se aflau dintotdeauna acolo, dar e dreaptă lupta asta? Nu-i totuna să dobândeşti un viciu prin anturaj sau ereditar! Când eram mic, nu mă învăţa nimeni sa fac prostii. Le făceam din instinct, deşi alţii de vârsta mea poate nici nu ştiau ca se face aşa ceva. Cum să lupţi împotriva instinctului? Şi mai e ceva. Eu cred că orice om îşi are propriul destin, indiferent ce-ar încerca el să facă. Drumul lui este dinainte stabilit. I se va întâmpla asta şi asta, se va casatori şi va avea atâţia copii, va trai atâţia ani şi tot aşa… Deci daca tot ţi s-a hotărât o cale pe care tu trebuie s-o urmezi, de ce intr-un final urmează să fii pedepsit pentru ea? Multe dintre „Legendele Olimpului” m-au impresionat. Unele sunt biete poveşti, altele sunt convins ca s-au născut din fapte reale, trăite cândva de cineva. Eu cred ca Oedip a existat cu adevărat. Când tatăl lui a vrut să ştie ce destin va avea copilul său, prezicerea a căzut ca un trăsnet. Ca atare a decis să-l înlăture. Cu toate astea, Oedip şi-a continuat destinul: şi-a omorât tatăl, s-a căsătorit cu mamă-sa, cu care-a făcut copii…Sau nu, hai să-ţi dau un exemplu mai aproape de tine: Sfânta scriptura ne înfăţişează printre altele un moment în care Mântuitorul îi prooroceşte lui Petru ca nu vor cânta cocoşii de ziuă, până ce el nu se va fi lepădat deja de trei ori de Învăţătorul lor. Petru nu credea că va fi demn de o aşa josnicie. Şi totuşi a fost nevoit sa constate ca lucrurile s-au petrecut întocmai. Eu nu mă compar nici cu apostolul Petru, şi nici cu Oedip. Eu sunt un tânăr de 20 de ani, derutat de o mie de principii care se lovesc cap în cap!...
Mariana îl privi mută, fără a mai putea aproba sau contrazice. Nici nu era pentru prima oara când el venea cu astfel de teorii pe care nici ea nu le putea înţelege sau explica.
- Se pare ca RĂUL există, şi are influenţă mai mare decât BINELE, ceea ce iarăşi nu mi se pare drept. Un viciu dobândit îl transmiţi mai departe urmaşilor tăi, fără ca tu să ai posibilitatea să filtrezi prostia şi să rămână numai geniul din tine!... La fel şi urmaşii tăi, şi tot aşa!... Te pomeneşti dintr-o data că-l ai şi nu ştii de unde. Lupţi să-l înlături, dar ai puţine şanse de reuşită. Cum poţi să lupţi împotriva propriilor plăceri, pentru a te mulţumi cu… nimic? Şi iar suntem în faţa unui paradox!...
- Poate nu e chiar „nimic”, Alin. Fericirea de aici e iluzorie şi trecătoare. Însăşi viaţa e o iluzie. Răsplata va veni şi va fi veşnica, nu trecătoare!
- Nu ştiu, Mariana. Poate că ai dreptate, poate că n-ai… Dar dacă ai, atunci nu e drept! Nu zic să nu fie pedepsiţi cei care ucid, fură să se îmbogăţească, violează, brutalizează, umilesc sau fac alte asemenea josnicii. Dar mai există o latură pe care nu ştiu cum să ţi-o expun pentru a mă face înţeles. Să admitem ca eu te iubesc. Cum sa-mi înlătur eu plăcerea de a-ti arăta şi de a-ţi cere la rândul meu, euforia în adevăratul ei sens? Nu ştiu ce simţi tu, dar eu dacă mă abţin, o fac fiindcă nu vreau să-ţi cer ceea ce ştiu dinainte că n-am să pot obţine decât după acel „da” atât de important pentru tine! Dar mă abţin faţă de tine, fiindcă pun fericirea ta înainte de orice. Nu la fel procedez în alte împrejurări. Uneori caut aventura, alteori mă caută ea pe mine, iar eu mă las cuprins în mrejele ei. E o luptă la capătul căreia ştiu că se află acea dulce senzaţie a plăcerii. De fapt, lupta în sine e o adevărată plăcere!...