Momente Prinse, fragmente din capitol, Vol. "Arta deceptiei" Optiuni

[Andrei Pavel]

Momente prinse



Captiv îmi este chipul sub tăcere,
nici când durerea-n timp nu se îngroapă,
privirile le-am strâns. Însă mistere
vestesc din şanţul plin de apă,
moment străin şi pârjolit de sete
din ţurţurii fierbinţi, apăsători
şi strâng în pumn mănunchiul de momente
ce tremură in tufe de fiori.
În tâmpla mea simt sângele cum bate
în cursul zdrenţuit şi fumegând,
al umbrei învechite în cetate.
Secunda trece fără un cuvânt,
trec peste nepăsarea crudă,
Amanţi ai morţii răscolesc,
ei nu vorbesc dar vor s-audă
momente prinse cum pălesc.

[Andrei Pavel]

Totem



Se plimbă, printre crengi, zâna tăcerii
şoptind prin vântul frunzelor de ceară,
rostind cuvinte nevăzute-ale durerii.
Dintr-o magie stranie, neclară,
încep să crească umbrele şi ceaţa
cu întunericul să-mbie noaptea, morţii,
ca să-i surprindă iarăşi dimineaţa,
căci nu dezvăluie misterul sorţii.
Devine-atât de-adâncă sumbra vale,
încât chiar şi ecoul rătăceşte
lovindu-se de pietre, cântă doar a jale.
Ultima rază de lumină se răceşte
când ochiul veşted, a apus şi el
plângând, îmbrobonat parcă de sânge
sub gheara nopţii, în arome de măcel.
Iar scrumul fluturilor morţi, se strânge
din tufe descărnate de pigmenţi.
Concertul frunzelor, macabru, nebunesc
îngână rugăciuni spre zei absenţi.
În urma paşilor hoinari ce rătăcesc
se-ntinde negura cu braţul trist,
schimonosită în incantaţii efemere.
Eroul fără nume, închis în ametist
ridică pumnul spre cer, spre zei, spre stele.
Se zbate cu trupul rană, urlând,
sorbind otrava din raze ascunse de lună.
Înfăşurat în mătasea viermelui flămând
nu are-n preajmă nici o umbră de mister, să-i spună,
cum îi plânge pielea în stropii sparţi de clipă
şi îşi strânge carnea în braţe, cu regret,
parcă învelit în pânza brumei care ţipă.
Frenetic, cu frig de moarte, se strânge la piept
ca şi când ar fi el pentru ultima dată,
în semnul păcatului adânc încrustat,
jefuit de zbaterea în chinuri scăldată.
Buzele tac şi orice simţ e adormit.
Cuprins de nemişcare, geme nepăsător,
închide ochii, printre pleoape, liniştit.
Se ştie de dragoste şi pasiune, muritor…

Secundele coboară în tumult palid, şters,
strecurate sub semnul nociv al nemuririi
ce veghează cu surâs fals, fără sens.
Tresare izvorul tern al tămăduirii
în partituri suferinde, cu mistere
presărate din arta gustului bizar
iar aripa tristeţii, în spirale efemere,
cade-n uitare printr-un şuvoi amar.
Incandescent, pustiul pare spulberat,
îi plânge zâmbetul în freamătul străin,
într-un masacru de vreme uitat.
Amarnică menire, tăcerea e un chin.
Obscur ca nişte aripi negre de ruine,
se zbate-n murmurul fioros şi cheamă
dulcele venin al elixirului din sine.
Iar elixirul proscris îl aclamă.


Splendoarea curcubeului monocolor
prinde contur ciudat, tonuri de griuri,
în sunet surd, de spin nepăsător
ce smulge vină din pustiuri.
Aroma nepăsării cu dispreţ scrâşneşte
ca o fiara, turbata de neant,
atinge tăciuni în rugăciune şi ţâşneşte
tăioasă ca un brici iar din înalt,
sejurul dezamăgirii se stinge firav
în trepte sistematice, cu poţiuni ce vor zdrobi
păstrând aroma zilei de ieri, cu ritm bolnav,
în zgomotul de clopot ce o va risipi.
Joc de secunde pentru ceas
printre fiorii căzuţi iar în uitare,
umbra nu este unde a rămas.
Izvorul nesecat, ascuns, iarăşi tresare.
Cu început plăpând, în umbre lungi coboară
o stea pe ducă, pierdută în suspine,
arzând în depărtare. O să moară
căci e născută din vindecări de mărăcine.

Dintr-un subconştient ursuz, destrămat în cioburi
şi iluzii, ce lasă-n amintiri lumina,
talismanul de ametist se pierde in colburi.
E momentul…
Ridicaţi cortina!