Prietenie, Se poate? Optiuni

[Jarrive]

Ma gandeam sa vorbesc despre prietenie si despre ce presupune ea. Pe parcursul vietii intalnesti multi oameni. Pe unii ti-i apropii de suflet si ii lasi in inima ta, pe altii ii privezi de atentia ta si ii tii la distanta. Va intreb: stim cum sa-i alegem? si de fapt ce este acela un prieten? Un camarad de drum?, sau un "mecanic de intretinere" in garda 24/24??

De curand am trait o experienta marcanta pentru mine. De ceva vreme am purtat o discutie pe YM cu un om. Nimic complicat. Duminica l-am intalnit. Venea de undeva departe si nu imi aducea decat niste ochi. Problema este ca in acei ochi n-am putut sa vad nimic. Doar am simtit. Ce? Incerc sa imi explic. Cand mi-am luat la revedere m-au napadit lacrimile in ochi. Nu i-am aratat. Nu stiu ce explicatie sa dau acelor lacrimi, precum si senzatiei de dor de a doua zi dimineata. Ce asi mai fi sunat-o, dar ce sa-i spun? Ca imi este dor de ea? Imi este. Sa nu spuneti ca este dragoste. Pentru ca nu este. Eu ii spun prietenie. Mai putem crede in asa ceva?

[maimeri]

A fost odata ca niciodata o poveste frumoasa despre un baiat si-o fata... A fost odata ca niciodata o copila zvapaiata si un baiat balai si ciufulit, prafuit si mititel dar grozav de istet si fasnet.
Cam asa incepe povestea noastra, care nu s-a incheiat in nici un fel dar nici nu are continuare. Eram tare mici si foarte buni prieteni, poate prea mult pentru cat puteam simti atunci, poate prea grea a fost despartirea, poate prea triste motivele... Tatal lui a murit si s-a mutat impreuna cu mama lui tocmai in celalalt capat al tarii dar cu toate astea a ramas in sufletul meu.
Anii au trecut fara sa ne mai vedem, fara sa mai stim nimic unul de celalalt, poate doar gandurile ni s-au mai incrucisat peste timp si munti de clipe.
Apoi a urmat "acea intalnire" ciudata in gara, una din intamplarile acelea unice in viata cand te gandesti deodata la cineva pentru ca mai apoi sa-l vezi. M-am trezit cu cineva langa mine in timp ce stateam la coada la ghiseul de informatii, care ma sacaia: "Domnisoara, domnisoara.."; "-Lasa-ma, dom'ne in pace" , dupa care m-a strigat pe nume. Au urmat focuri de artificii in sufletul meu(nu stiu ce se vedea pe figura, probabil ca nu prea multe ca asa mi-e felul ). Intalnirea de a doua zi...insa... nu chiar ce ne asteptam noi poate. Este adevarat ca nu numai eu ma gandisem in timpul asta la el, dar n-am fost mai deloc pe acceasi lungime de unda, eu vroiam una, el alta. Ramasese acelasi tip inteligent si spontan, citit , talentat, etc... dar imi facea avansuri la fel de spontane de genul:" Stii, daca as fi ramas in Oras cred ca m-as fi casatorit cu tine" Ce trebuia sa intzeleg de-aici? ! Ca era un compliment, ca era foarte sigur de el, ca , fiinca n-a ramas nu s-ar mai casatori ?(aveam 17 ani )..Oricum, reactia mea a fost pe masura:"eu nu cred!"
Ce tampenie mi se pare acum totul cand scriu -parca as povesti unei prietene pe la 18 ani
Oricum, anii anu trecut iar, nu ne-am mai vazut, nu ne-am scris, nu am mai stiut nimic unul despre celalalt(habar n-am de ce), nu m-am mai gandit la el. Intre timp m-am casatorit.
Acum vreo 2-3 ani am avut un cosmar urat despre el- brusc si dintr-o data mi-a aparut in vis numai chipul lui pe un fundal negru.Tipa dupa ajutor, era infiorator, m-am trezit plangand. (sa nu radeti, nu sunt telenovele).Am incercat sa dau de el, nu mai aveam nici adresa nici telefon, nimic.
Oricum dupa o cautare pe internet m-am linistit: tipul e bine -merci in orasul lui e foarte cunoscut si are o indeletnicire de invidiat. Ca de obicei, talentat, acum se afla printre oameni extraordinari cu calitati artistice deosebite, cred ca are o viata frumoasa.
Mie insa tot mi-e dor de el, de fapt mi-e dor de baietelul acela blond si ciufulit care imi cotrobaia prin biblioteca sa gaseasca noi carti de citit, care mi-aducea lectiile acasa cand eram bolnava, cu care ma bateam la scoala si ne impacam dupa cinci minute. Cred ca el mai exista pe undeva printre ungherele inimii lui si tare as vrea sa-l mai intalnesc.