Divergente Europene Optiuni

[Maria Luiza]

Ultima bomba a fost ca Franta si Germania parca n-ar mai vrea in EU! Asa de repede s-au saturat de unire?

[talusa]

Islamismul balcanic, generator de conflicte si sciziuni teritoriale

Balcanii, care în limba turcã înseamnã „lant muntos“, au fost de secole teatrul unor operatiuni de cuceriri si exploatãri cauzate de dominatiile persane, arabe si otomane, care au produs fragmentãri ireversibile popoarelor, etniilor si religiilor. Aceste frãmîntãri nu sînt decît consecinta unor resentimente atavice, peste care a suflat cu putere vîntul Islamului. În centrul divizãrilor din istoria Europei – Roma si populatiile slave, Venetia si Byzantul, catolici si ortodocsi, imperiile otoman si austro-ungar – Balcanii sînt o expresie tragicã a consecintelor pe care le poate avea fragmentarea popoarelor, a etniilor, a natiunilor.
Într-un articol publicat în „Rivisto Militare“ nr.6/1997 din Roma, cu titlul „Iacubo Balcani“, Ornella Rota aratã cã pãtrunderea Coranului în societatea balcanicã s-a manifestat mai mult ca tip de religie, decît de credintã, apreciere a cãrei justete este confirmatã si de recentele manifestãri si proteste privitoare la faptul cã într-o închisoare militarã din Guantanamo s-ar fi profanat Coranul, cerîndu-se ca vinovatii sã fie judecati dupã legile islamice. Din materialul examinat, rezultã cã în trecut, radicalismul religios a fost promovat de Hadji Bectasi, care a trãit în Anatolia secolului X, fiind initiatorul unui islamism de inspiratie militarã. Ulterior, s-a manifestat si un radicalism laic centralizat, la Salonic, prin „Junii turci“, înainte de primul rãzboi mondial. El a constituit nucleul dur al miscãrii lui Atatürk. În spatiul balcanic au existat, desigur, populatii musulmane si anterior dominatiei otomane. Primele populatii convertite, odatã cu imperiul, au fost cele din cîmpii si centrele urbane, care trãiau ceva mai bine decît populatia din munti. Subliniem faptul cã islamizarea a fost deosebit de puternicã în Albania, Bosnia-Hertegovina si Macedonia, unde, la numãrul mare de convertiri locale s-au adãugat imigrãrile masive de turci din Anatolia. Începînd cu secolul XV, Albania, care în acea vreme era o provincie otomanã, s-a convertit treptat, ajungînd ca în secolul XVI o treime din populatie sã devinã musulmanã. Acest procent a crescut, însã, în perioada urmãtoare. Cînd a cãzut imperiul, potrivit datelor publicate, în Albania erau 70% musulmani, 20% ortodocsi si restul catolici. În aceastã situatie, autoritãtile, pentru a preveni ciocnirile, au declarat cã nu existã o religie de stat si cã toate religiile sînt admise. Provincia Kosovo – inima vechii Serbii – cum a numit-o Ornella Rota – vîrful de diamant al Ortodoxiei în fata catolicilor unguri, a otomanilor si mongolilor, este populatã de albanezi.
Dupã bãtãlia de la Cîmpia Mierlei, din 1389, cînd sîrbii au fost învinsi, provincia a fost populatã cu musulmani astfel cã, în secolul XVIII, populatia musulmanã devenise majoritarã, iar provincia – o zonã de mare risc.
Bosnia, zonã tratatã cu mare atentie de otomani, a cãror provincie a fost din secolul XV, a dat imperiului pe Marele Vizir Socollu Mehmed Pasa. În 1878, sultanul a cedat Bosnia-Hertegovina Imperiului austro-ungar. La acea vreme 90% din proprietarii de pãmînt erau musulmani, în timp ce 90% din tãrani – aproape toti sîrbi – erau ortodocsi, procent relevant pentru conflictele permanente care au existat. Sondajele arãtau, de altfel, cã nici 5% dintre bosniaci nu cunosc limba Coranului – araba clasicã, pe care orice musulman trebuie sã o cunoascã. Acest fapt l-a determinat pe Xavier Bourgorel, expert în islamismul balcanic, sã se întrebe: cum o spiritualitate atît de slabã a reusit, recent, sã se ridice nu numai la factorul de identitate nationalã, ci si de coeziune între diferite popoare? Rãspunsul nu poate fi decît reactia la ostilitatea generalã manifestatã de cãtre musulmani fatã de o prezentã islamicã în Balcani si activitatea grupãrilor radicale. Migratiile au fost prezente constant în Balcani. Populatia cea mai sãracã, în lupta sa permanentã pentru supravietuire, merge din loc în loc, dã peste alte grupuri de oameni sãraci, se confruntã, se sfîsie pentru a pune stãpînire pe pãsuni, pe pãmînturi si malurile apelor. Secolele de stãpînire otomanã accentueazã contopirea etniilor, dar si respectarea regulilor si obiceiurilor acestora; valuri de tãrani nomazi plecati din Anatolia devin tãrani dijmasi pe pãmînturile familiilor vechi, iar pentru rãspîndirea religiei islamice în întreaga regiune sînt create sate noi. Diferentele etnice între clasa stãpînitoare si cea dominatã devin din ce în ce mai frecvente, iar rezistenta fatã de ocupanti se ramificã si se organizeazã în structuri paralele, mai mult pe baze nationale. Sciziunile între diferite patriarhate autocefale, pe lîngã miscãrile eretice, cristalizeazã, în grupuri, ura generalizatã. În colectivul respectiv se sedimenteazã treptat sindromul de izolare, care oricînd poate duce la rãzboi. În zonele de granitã dintre Iugoslavia si Ungaria de azi, Imperiul austro-ungar se înfrunta direct cu cel otoman. Viena si Constantinopolul furnizau arme si loturi de pãmînt cetelor de rãzboinici de la granitã. Într-un astfel de teritoriu imens, aspru si fragmentat, cãlcat mereu de expeditii de jaf, razii, lipsit de servicii, comunicatii etc., etnia conta doar pe posibilitãtile ei pentru a se apãra si supravietui. Loialitatea minoritãtilor marginalizate fatã de institutii care le sînt strãine este foarte slabã, deoarece institutiile respective sînt impuse de „altii“. Asa se petrec lucrurile în Balcani, unde se ciocnesc în permanentã grupuri si se infiltreazã altii si altii, din afarã, urmare a intentiilor ascunse ale marilor puteri. Epurãrile etnice, cunoscute si de românii nostri din Transilvania dupã 1989, mai ales, devin un cosmar obisnuit, iar scindarea dintre catolici si ortodocsi, în regiunea Balcanilor, se accentueazã, ca si confruntarea în zonele de frontierã dintre cele douã religii. Pentru coplesitoarea majoritate a musulmanilor, Capitala pare îndepãrtatã, în timp ce pentru ortodocsi – mentioneazã autoarea articolului – ea nu mai existã din 1453, cînd otomanii au pus stãpînire pe ea.
„Balcanii au trãit dintotdeauna la hotarul unor imperii rivale“, afirma Charles Tilly – profesor la Scoala de Cercetare Sociologicã din New York, citat de Ornella Rota. Conduse în numele identitãtii nationale, luptele pentru independentã au antrenat, în zona de care ne-am ocupat, sîrbi, români, bulgari, greci si multe alte etnii, care s-au confruntat ori se confruntã si astãzi cu un ocupant care, în unele regiuni, este nu numai strãin, dar si musulman. Din cele 707 de conflicte, care au avut loc pe continentul nostru între 1492 si 1991, de exemplu, 157 s-au desfãsurat în sud-estul european, inclusiv Ungaria. Primul rãzboi mondial a dezmembrat Imperiul otoman, iar în 1945, 70% din liniile de demarcatie ale tãrilor balcanice erau modificate. Fragmentarea popoarelor, etniilor si natiunilor este forma extremã cea mai violentã a frãmîntãrilor petrecute în Europa. Este suficient sã ne amintim de represiunile împotriva sîrbilor, a bosniacilor, sprijinite initial, cu armament, de Ungaria, care au dus la dezmembrarea Iugoslaviei, de tulburãrile sîngeroase din Uzbekistan soldate cu morti si rãniti, de represiunile împotriva kurzilor si de violentele din Irak, locuri în care democratia, asa cum o întelegem noi, se aflã la rãspîntia dintre cetãtenie si apartenenta etnicã.
Impunerea democratiei cu forta armelor într-o tarã sau alta, în dreptul international se cheamã agresiune, se cheamã amestec în treburile interne ale statului atacat, mai ales dacã acesta este membru cu drepturi depline al ONU. Justificãrile avocãtesti nu pot îndritui pe nimeni sã încalce drepturile unui stat suveran. Nimeni nu este stãpîn decît în tara sa, în limita legilor dupã care se conduce si a tratatelor internationale la care tara respectivã a aderat. Aceasta nu înseamnã, desigur, cã comunitatea internationalã reprezentatã de ONU trebuie sã stea pasivã fatã de genocidul practicat împotriva populatiei într-o tarã sau alta. Calea pasnicã, amiabilã reprezintã singura cale rationalã pentru aplanarea conflictelor. De aceea, ni se pare întru totul justificatã cererea PRM de a ne retrage soldatii aflati pe teritoriile altor state, unde nu apãrã interesele României si nici pe cele ale NATO.

Vintilã Barbu
22 mai 2005
Bucuresti