Inger Razvratit, roman Optiuni

[OMU'BUN]

P R O L O G



Rãmas singur,oarecum dezamãgit,dar nu disperat,Alin meditã:"Oare chiar nu mai am nici o ºansa?Sincer,ideea morþii la 26 de ani nu mã prea încântã. Ar fi cam devreme!...Trebuie sã existe o cale,TREBUIE!!! Dupã o clipã se resemnã:"ªi apoi,dacã mor,ce?Aº fi eu primul sau ultimul?Fiecare zice <eu nu!>Nici eu nu zic da,dar nici n-o sã urlu la lunã cã nu e drept. Voi mai lupta încã,deºi numai lupta nu se mai cheamã asta;îngenuncheat,aproape doborât,e greu sa lupþi împotriva unei forþe despre care nu ºtii absolut nimic,nici mãcar unde se aflã. Dar nu voi ceda oricum!...Poate-o voi descoperi înainte de a fi prea târziu. Poate!...Dacã nu,nu-i nici o nenorocire. Decât aºa mai bine...Ce e un om?Un biet fir de nisip în mijlocul deºertului. Dar ce univers se ascunde în acest om...?Trupul nu-i decât o concepþie,o "maºinãrie",un robot teleghidat care nu funcþioneazã decât prin comanda centrului vital: SPIRITUL! Te uiþi cum îþi miºti o mânã,un picior,un muºchi oarecare;toate astea nu mai înseamnã nimic ,atunci când spiritul a zbughit-o. Muºchii sunt aceeaºi ºi la locul lor,dar cine sa punã "maºinãria" în miºcare?Robotului i s-au terminat bateriile,iar acum nu-i decât o grãmadã de fier vechi. În speþã,putregai!
Unde s-o fi ducând spiritul?O mai fi luând el altã formã ,pentru a sfârºi din nou,apoi iar ºi iar...?Cine poate ºti?ªi dac-am ºti,la ce-ar folosi?Am fi oare mai buni?
Alin zâmbi trist."Închizi ochii ºi gata. Cineva "amabil" te conduce cãtre o poartã unde scrie SALA VEªNICIEI. E plãcut înãuntru. Unii stau în fotolii,picior peste picior,fumeazã pipã ºi îºi sorb fãrã grabã cupele cu nectar . Fete încântãtoare ºi tineri musculoºi, interpreteazã la flaut,oboi,violoncel ºi harpã ,fragmente la cerere,din Ceaikovski ,Schubert,Mozart,etc.. Ce relaxare!...Ai vrea sã rãmâi,dar tipul din spatele tãu,cu dantura confuzã ºi "antene" cartilaginoase,îþi testeazã reflexele cu furca în coaste,fãcându-þi semn sã mergi înainte. Te supui,ce sã faci? N-ai bilet la clasa I. Peste tot,râsete ºi voie bunã. O trompetã rostogoleºte note melancolice pe fondul suav al unui pian. Dincolo de ferestre,peisajul e divin;perechi þinându-se de mânã,aleargã râzând prin grãdina cu flori ºi pomi plini de fructe pârguite. Din ochi îþi cauþi umbra unui pom pe jumãtate înflorit,pe jumãtate împodobit cu roade,unde sã te odihneºti când vei intra,dar cel din spate este de altã pãrere,aºa cã mergi mai departe. O chitarã electronicã,strapunge vazduhul cu sunete subtiti,iar în jur încep sã reflecte lumini roºii!...Probabil se ºi danseazã ! Dar,nu. Luminile vin de la un foc ce arde sub un cazan uriaº. O mulþime de þevi pornesc de la cazan în toate direcþiile. Nu ºtii unde duc. Nu ºtie nimeni. Cineva îþi ºopteºte din mers: <În cazan e smoalã!><Mã rog,treaba lor!>îþi zici,vrând sã mergi mai departe,dar individul care te-a însoþit,te opreºte,ºi te pofteºte politicos sã urci pe scara lipitã de cazan. <Nu,lãsaþi,nu sunt curios!>,dar el insistã,folosind argumentul furcii. Urci încet,sã nu greºeºti vreo treaptã ºi sã cazi peste el care încã te mai urmeazã. Ajuns sus,îi mãrturiseºti cã þi-e cald,iar el te înþelege ºi "îþi face vânt"!... Parcã tot mai bine era sus!... Aici te topeºti de cãldurã. Clocoteºti,deja. Mai la fund,mai la suprafaþa,ca la cazan...<Cã multe pãcate mai am!...>îþi spui în gând. Totuºi nu aºa multe precum alþii pe care i-ai gãsit acolo. Scapi uºor,pomenindu-te intr-una din þevile pe care le-ai vãzut ceva mai devreme. Cãlãtoreºti prin bifurcaþii ºi cotituri,ajungând fãrã sã ºtii cum,într-o conductã cu apã cristalinã. O gospodinã deschide robinetul,iar tu te laºi dus de jet, rostogolindu-te într-o oalã care e aºezatã pe aragaz. Din nou zãpuºealã... În sfârºit apare soþul. Tânãr,viril...Cina e servitã. Unul din ei te-a înghiþit. Nici n-ai avut timp sã vezi cine. Te-ai pomenit dintr-o datã în întuneric. Curând dupã aceea,cel ce te-a înghiþit, se agita foarte. Cine-o fi fost? El? Ea? Mda,ai fost înghiþit de el,dar nu i-ai plãcut. Te-a proiectat undeva într-un mediu "umed". Ce învãlmãºealã!... Oare ce se petrece? Simþi cã-þi pierzi memoria,cã nu mai ºtii nimic,nici mãcar dacã ai fost bãrbat sau femeie. Gata! Într-un ultim impuls al raþiunii,mai ai timp sã-þi zici: <Aº dori ca în viaþa viitoare,indiferent dacã voi fi bãrbat sau femeie,sa fiu OM ºi sã las posteritãþii semnul bun al trecerii mele prin lume!"
Alin zâmbi de propria sa imaginaþie."Aºa o fi oare?" Fãcu în gând bilanþul puþinelor sale realizãri,si nu ºtia dacã ar trebui sã fie mulþumit sau nu. Avusese o copilãrie banalã. Poate din adolescenþã începuse sã-ºi formeze propriul sãu caracter pe care ºi-l voia deosebit faþã de al celor din jur. Devenise exigent în alegerea prietenilor preferându-i în general pe cei mult mai în vârstã,cu gândire maturã de la care avea oricând multe de învãþat. Într-o permanentã crizã de timp,cãutase sã fie un autodidact,reþinând "din zbor" informaþii auzite în autobuz,citite în tren sau in timpul plictisitoarelor ºedinþe UTC. Într-o oarecare mãsurã,avea înþelepciunea omului matur,care învãþase din experienþa altora. Dar oare fusese îndeajuns de fericit? Din noianul de amintiri, câteva chipuri începurã sã se contureze din ce în ce mai clar: Luiza, Mariana, Nona, Rodica ...



C ROMAN

Va urma?!?

[OMU'BUN]

Ajunsi în alee, pornirã fãrã tintã, oprindu-se la o bancã ascunsã între trandafiri sãlbatici, unde se asezarã.
- Ei, si iatã cã au trecut aproape trei sãptãmâni de când sunt aici si în c*rând va trebui sã plec, zise ea mai mult ca pentru sine… Îmi pare rãu cã nu ne-am cunoscut mãcar c-o sãptãmânã mai devreme. As fi fost scutitã de plictiseala pe care a trebuit s-o suport alãturi de mama si de alte femei de vârsta ei, cu care mai ieseam uneori. Probabil am trecut de multe ori, unul pe lângã altul, fãrã sã bãnuim cã într-o zi ne vom cunoaste si vom deveni buni prieteni.
- Serios? Eu nu prea cred ca ne-am mai întâlnit vreodatã. Ar fi fost imposibil sã nu te remarc. Buziasul e un oras micut, iar figurile noi, mai ales cele de genul tãu, îmi atrag instantaneu atenþia.
- Ia spune, tu întotdeauna obisnuiesti sã contrazici un om?Dacã as fi spus cã sunt sigurã cã nu ne-am mai vãzut niciodatã, ai fi gãsit destule argumente care sã-mi dovedeascã contrariul…
- Tot ce se poate! Eu judec mai întâi reversul unei teorii, iar dacã nu mã convinge, îl pun în discutie. Evident, în limita interesului si, uneori, a decentei. Oricum, n-am sã mã apuc sã-mi contrazic seful, desi îl mai ironizez din când în când...
- Si nu se supãrã?
- Pe mine, niciodatã. Între noi e mai degrabã o relatie de colegialitate, decât de la sef la subaltern. Iar asta pentru cã a observat probabil cã se poate bizui pe mine mai mult decât pe altii, mai ales cã eu mai fac si naveta.
- Dar de câstigat, cum câstigati?
- De ce întrebi?
Luiza rosi instantaneu, desi întrebarea nu fusese pusã cu vreun accent deosebit. El o privi nedumerit, si i se pãru cã e pe cale sã descopere ceva, ce cu câteva clipe mai devreme, nici nu bãnuise. O lãsã sã continue, iar ea nu se lãsã asteptatã.
- Stii, începu ea cu oarecare retinere, nici nu stiu cum sã încep!... Îmi dai voie sã-ti spun pãrerea mea despre tine?
- Nu prea stiu eu unde vrei s-ajungi, dar dupã cum te jenezi, nu mã prea astept la trãsãturi mãgulitoare… Hai, dã-i drumul…
- Esti un bãiat istet…
- Lasã asta! Oricum nu-i o noutate…
- …Nu prea modest…
- Aha, zi-i asa!...
- …Îti cam plac fetele…
- …Si ele mie!…
- …Esti manierat si plin de bun simt!...
- Eu?? Parcã eram mãgar si impertinent…
- Nuu, vrei sã pari un dur si un impertinent, dar ai un suflet bun! Chiar dacã esti gata oricând sã-i spui unei fete care nu-ti dã dreptate, cã-i o proastã!...
- Ei, proastã! Prostii au murit, bãi ! Acum se numesc ignoranti, neghiobi si idioti! Hai, altceva, cã tot nu mi-ai spus mare lucru pânã acum… Intuiesc eu ceva, dar n-am destule argumente.
- Intuiesti? Nu cred.
- Pãi m-ai periat destul. Urmeazã reversul medaliei.
- Depinde cum interpretezi. Cred… cred cã nu stai prea bine cu partea financiarã!
Alin primi remarca destul de brutal, dar încercã sã se stãpâneascã. O prinse de bãrbie si-i rãsuci capul într-o parte si-n alta.
- Credeam cã esti într-o ureche, dar vãd cã le ai pe amândouã si-s la locul lor. Ce vrei sã spui cu asta? Nu cumva esti dispusã sã mã sponsorizezi tu?
- Chiar asa! fãcu ea ca scãpatã de o grea povarã. As vrea sã întelegi prin asta cã-mi faci mie o favoare. Cum ti-am mai spus, eu sunt singurã la pãrinti, si-ai mei m-au cam rãsfãtat în ultimul timp. Eu nu prea cunosc adevãrata valoare a banilor, si-i irosesc pe tot felul de fleacuri. Am nevoie de cineva care sã aibã autoritate asupra mea si care sã-mi spunã: „Ia-o pe asta!” sau „N-o lua pe ailaltã!”Nu unul bãtrân, pentru cã nu m-ar întelege si n-ar sti ce mi se potriveste. Tu cred cã poti fi persoana de care am nevoie. De fapt, favoarea de care-ti spuneam, nu e conditionatã de asta. Dacã vrei sã mã însotesti la anumite cumpãrãturi, bine, dacã nu, nu-i nici o problemã! Favoarea constã în faptul cã, începând din acest moment, oriunde vom merge, sã-mi dai voie sã plãtesc eu.
- Nu crezi c-ar fi mai indicat sã înfiintezi o societate filantropicã? Nu de alta, dar nu-i exclus sã ti se ridice si statuie…
- Nu înteleg de ce te deranjeazã?Ti-am spus, doar: e plãcerea mea. Cu ocazia asta, cheltuiesc si eu mai puþin, iar faptul ca mai pot ajuta pe cineva, mã multumeste pe mine în primul rând!
- Sunt convins!... rãspunse el ironic. Intrãm în restaurant, o facem latã, iar la nota de platã, eu sã ridic din umeri: „Stiti? Ds-ra plãteste!” Normal cã asta te multumeste…Ce sã-ti spun… exact ceea ce meriti: cauzã si efect!
- Dar nu în asta constã problema! Din momentul în care ne-am întâlni, banii mei ar fi la tine. Astfel cã nici eu nu pot sa-mi mai fac de cap…
- Si nici eu nu mai am chef de restaurant, cã doar fac invitatie pe barba ta, nu?
- Dar de ce atâta orgoliu pentru nimic? E atât de greu de înteles cã asta-i dorinta mea si ca asa înþeleg eu sã tratez un prieten adevãrat?
- Iar eu sunt… prietenul adevãrat!! Nici 24 de ore n-au trecut de când ne-am vãzut prima oarã, habar n-avem care ne este numele întreg, dar e de-ajuns pentru a fi… prieteni adevãrati! Adicã nu eu spun asta, ci tu. În definitiv, ce-mi bat eu capul? Mâine tu pleci, eu rãmân… N-ai decât sã-ti cauti alt amator pentru actele tale caritabile…
Luiza oftã. „Oare sã mã fi înselat în privinta lui? Si eu prea m-am grãbit cu dezvãluirile si cu gesturile frumoase. Pe undeva are si dreptate: ne cunoastem atât de putin… Cine stie dacã atunci când voi veni la Timisoara sau aici în statiune, n-o sã mã ocoleascã, sau n-o sã gãsesc în el un om perfid? Timpul ne poate schimba si nu întotdeauna în bine. Nici nu stiu ce prieteni are, si în ce anturaje se complace. Eu i-am vorbit destul despre mine, dar el despre el nu mi-a spus mai nimic! Doar ce-am putut deduce din discuþii, dar e de-ajuns atât pentru a-l putea numi „prieten”? De fapt nici nu stiu ce sã cred?! E într-adevãr cam obraznic, dar sub obrãznicia asta se ascunde un suflet deosebit, ce-i drept cam orgolios. Dar un bãiat care nu-i orgolios, n-are personalitate. Eu am vrut sã i-o stirbesc, iar acum mã mai surprinde cã l-am jignit? Totusi, e un bãiat bun! Dacã n-ar fi fost asa, mi-ar fi acceptat gestul cu bratele deschise! Oare am sa-l mai pot recâstiga înainte de a pleca? Nu-i exclus sã mã lase si sã plece!... Nu trebuia sã mã pripesc!... As fi gãsit eu atunci o cale pentru a interveni fãrã sã supãr… Acum ar putea sã creadã cã urmãresc sã-i cumpãr viitoarea companie, ceea ce nu-i deloc adevãrat, chiar dacã doresc sã ne mai vedem…
- Hai sã mergem, zise el ridicându-se si îndepãrtându-se încet.
Ea îl ajunse si-l privi insistent, cãutând parcã sã afle adevãrul în ochii lui.
- Credeam cã ne vom reîntâlni peste douã luni, zise ea ca pentru sine. Dar, mã rog ! Orice-as spune, e de prisos. Am spus mai devreme ceva, si-am fãcut o prostie…
Alin nu rãspunse. Poate nici n-o auzise. Aleea serpuitoare pe care mergeau, i se pãrea ca viata: nu stii ce te asteaptã mai târziu; poate o bucurie, poate o primejdie… Câte tentatii nu sunt în viatã? Dar cine poate sti care sunt cele lipsite de compromis?
Un cintezoi, rostogoli triluri în vãzduh, iar el îl cãutã cu privirea. Nu-l descoperi, dar fu rãsplãtit de douã veverite care se alergau prin salturi acrobatice. Vântul usor, dãdea pãdurii un fosnet melancolic, iar cerul albastru se împãrtea in infinite fãrâme tremurânde. Câtã plãcere pentru cel ce stia sã asculte, sã priveascã, sã trãiascã!… Uitase de micul incident. Devenise dintr-o datã romantic si visãtor. I-ar fi plãcut sã recite versuri de dragoste; i-ar fi plãcut sã vorbeascã cu pãsãrile, cu veveritele, cu pãdurea… Undeva, în orãselul de la poalele Vrancei, „ea” îl astepta, iar el continua sã întârzie. Nu, nu va mai amâna! Sãptãmâna viitoare…
Pe marginea aleii, descoperi câteva flori micute, de pãdure. Culese una care i se pãru mai delicatã, si constatã cã aceasta împrãstie un miros plãcut. Imaginea celei ce-i astepta cu nerãbdare scrisorile si rarele lui sosiri, se conturã si mai clar. Ar fi vrut sã îmbrãtiseze o „ea”, oricare”ea” ce ar fi putut s-o înlocuiascã mãcar pentru o clipã iluzorie… În fata lui, Luiza mergea tãcutã si tristã. Simti o imensã compasiune pentru toatã nefericirea ei. Ea nu iubea florile! Pe ea n-o încânta privelistea din jur, aceasta fiind un decor ca oricare altul. Si pe deasupra si boala aceea… De ce o necãjise? Ce dacã l-a numit „prieten adevãrat”? Probabil acum nu mai avea pe nimeni; era singurã… E trist sã te stii singur!... Acum ea îsi imagina probabil cã sunt ultimele lor clipe, împreunã, si cã despãrtirea este iminentã… Dar cum s-o pãrãseascã? Ce, el e „ca altii”? Nu-si spunea mereu cã el e deosebit? Dar o fi adevãrat? Nu cumva se însela singur? Poate e mai las si mai ipocrit decât toti cei pe care el îi considera asa… „ Nu, de un lucru sunt sigur, continuã el sirul gândurilor. Orice-ar fi, n-am voie s-o mai dezamãgesc. Stiu, va veni la Timisoara, poate si aici, iar eu va trebui sã fiu asa cum îsi doreste ea, si nu cum doresc eu, dar n-are importantã. Voi renunta la slãbiciunile mele, pentru bucuria ei. Si-apoi, la naiba cu toate aventurioarele ocazionale!... De parcã omul ar trãi numai din aventuri… Altii n-au simþit niciodatã fiorul unei strângeri de mânã, sau al unui sãrut, si tot merg înainte. Eu, de la un timp am început sã caut la orice fatã care mã acceptã în preajmã, mãcar niste mozoale si atingeri mai intime sub clar de lunã, dacã nu se poate mai mult… Cu atât mai bine cã am întâlnit-o pe ea. E un test si pentru mine! Abia mã mai dezobisnuiesc de prostii… Da! Luiza meritã recompensatã, fiindcã m-a fãcut sã vãd altfel viata în jurul meu. N-am s-o mai necãjesc. Voi fi asa cum îsi doreste ea, si am sã-i fiu mereu alãturi, pânã o voi vedea vindecatã!”
- LU – I – ZA ! pronuntã el cântat, privind melancolic la floarea pe care-o tinea în mânã, de parcã ei i s-ar fi adresat.
Auzindu-se strigatã atât de deosebit, Luiza se întoarse si-l privi miratã.
- Cine-i mic si necãjit? întrebã el, fãrã sã-si desprindã privirea de la floare.
- Ce ti s-antâmplat, bãi, zâmbi ea nedumeritã.
- Vezi tu floricica asta frumoasã?
- Nu stiu ce gãsesti tu frumos la o biatã buruianã…
Alin se abtinui cu greu sã nu izbucneascã în hohot, desi îi venea sã sarã pe ea, si sã-i bage floarea „undeva”. Îsi reveni repede însã, amintindu-si cu cine are de-a face.
- „Buruiana” asta, m-a determinat pe mine sã-mi cer scuze si sã-ti spun cã vei gãsi în mine oricând un prieten adevãrat.
Luiza se opri si-l privi concentratã, încercând sã-si dea seama dacã ceea ce auzise era adevãrat, sau el pusese ceva la cale care s-o umileascã mai devreme sau mai târziu. Dar, nedescoperind nimic ascuns în privirea lui, îi sãri în brate si-l strânse cu putere. Apoi, dându-si seama de gestul ei spontan, se retrase rusinatã, evitând sã-l priveascã în ochi.
- Scuzã-mã, bãi! Nici nu stiu ce mi-a venit. Asa sunt eu: mã entuziasmez foarte usor. Nu stiu ce putere o fi având floricica aia asupra ta, dar hotãrârea asta mã surprinde si aproape cã-mi pare suspectã, mai ales fiindcã n-o mai prea speram. Dar, cine stie? Probabil vedeti voi natura altfel decât mine! Poate si ceea ce-am spus mai devreme te-a influentat într-o micã mãsurã…Nu pot sã stiu! Si nici dacã esti sincer si dacã voi gãsi într-adevãr în tine acel prieten adevãrat! Dar e frumos sã cred în asta, iar eu acum cred si mã bucur, chiar dacã mâine voi descoperi cã nu mã vei mai cãuta. Oricum îti multumesc pentru bucuria pe care mi-ai fãcut-o Pentru mine înseamnã enorm de mult!
Alin zâmbi stingher, privind-o, fãrã sã poatã spune ceva. I se pãrea cã orice ar fi spus, i-ar fi diminuat bucuria pe care tocmai i-o fãcuse.
Pornirã mai departe tãcuti, afectati amândoi de discutie, dar în mod diferit. Chipul ei exprima un entuziasm intens, pãrând gata sã strige de bucurie. Alin nu participa la extazul ei, desi nici supãrat nu era. Privirea lui rãtãcitã, era a unui îndrãgostit visãtor care iubea si suferea din dragoste. „Oare cum o fi mai bine, se întrebã el. Sã treci pe lângã toate minunãtiile astea fãrã sã le vezi, sau sã suferi pentru propriile tale slãbiciuni? Când o vãd pe ea atât de fericitã, mã încearcã invidia, dar si cea mai micã deziluzie o catapulteazã la polul opus! Câtã suferintã trebuie sã fi înmagazinat acest suflet, dacã o nimic toatã, o poate bucura atât?...”
Fãrã un cuvânt, Luiza o zbughi de lângã el si se opri lângã leagãnele pentru copii, din apropiere.
- Hai sã ne bãlãngãnim! strigã ea.
Alin o privi mirat. „E fenomenalã! Uneori e prea maturã, alteori e un copil. Oare mã voi obisnui vreodatã cu firea asta a ei?”
- Sã ne ce? întrebã el, desi întelesese sensul expresiei.
- Sã ne BÃ – LÃN – GÃ – NIM ! repetã ea, silabisind si urcând în leagãn cu bucuria copilului care nu-si dorea nimic altceva în acel moment.
Alin privi în jur, sã vadã dacã scena e urmãritã cu interes si de altii, dar nu descoperi decât câteva perechi mai în vârstã, care nu pãreau sã le dea importantã. Pe un stâlp, o tãblitã avertiza prin contrastul scrisului alb pe un fond negru: „Este interzisã folosirea leagãnelor, copiilor peste vârsta de 100 ani! Amendã între 50 si 300 lei!” Ultimul zero din dreptul vârstei, fusese adãugat cu cretã de un „curajos”… Alin zâmbi, si trecu în spatele leagãnului, împingându-l usor.
- Nu asa! Nu asa! se alintã ea. Urcã si tu, si ne facem vânt de-aici.
El urcã si se asezã pe locul din fata ei, continuând sã balanseze leagãnul prin înclinãri usoare, înainte si înapoi.
- Mai tare! Vreau mai tare!...
Alin se ridicã, iar balansul lua proporþii. Deodatã, Luiza îi cuprinse cu amândouã mâinile, genunchii, forsându-l sã se aseze.
- Opreste! reusi ea sã spunã. Mi-e rãu!
Alin frânã cât putu, din instinct, apoi, tinând-o strâns cu stânga, prinse cu dreapta din zbor, stâlpul de sustinere, încercând sã opreascã balansul cât mai repede. Socul îl fãcu sã-si dea seama cã putea sã-si deplaseze bratul din umãr, dar nu dãdu importanþã. Leagãnul se opri, iar el o prinse usor de umeri, si o retrase încet. Era palidã.
- Ce s-a-ntâmplat?
- Lasã! Nu-i nimic. Mi-am revenit. Am ametit putin, dar mi-a trecut. Hai sã mergem…
- Esti sigurã cã ti-a trecut? Mai stai puþin si te linisteste! Ti s-a mai întâmplat sã ametesti asa?
- Nu, nu-mi amintesc. Poate berea e de vinã. Ar fi trebuit sã-mi dau seama…
Se ridicã si sãri iute din leagãn, vrând sã parã complet linistitã si la fel de veselã ca mai înainte, dar zâmbetul ei era fortat. El o urmã, si pornirã printre copaci, fãrã sã mai tinã cont de aleile din imediata apropiere. Dupã o lungã tãcere, Alin îsi consultã ceasul.
- S-a fãcut târziu, constatã el cu voce tare. Probabil mamã-ta te asteaptã sã mergeti la masã. De altfel nici eu nu mai pot rãmâne. Trebuie sã trec si pe-acasã, înainte sã merg la autobuz. N-as vrea sã-l pierd!
- Si dacã-l pierzi?
- Merg cu „ocazie”, dar nu-l pierd!
- Si eu care credeam cã vom fi împreunã si dupã-amiazã!...
- Îmi pare rãu, dar nu se poate. Dac-as rãmâne, ar însemna sã însel asteptãrile celor care mi-au acordat încrederea, si nu-mi doresc asta! De mine depinde dacã cei din tura de noapte vor avea sau nu de lucru.
- Înseamnã cã esti o persoanã foarte importantã, dacã depind altii de tine!
- Nu sunt de fel o „persoanã foarte importanta” ! Mai exact, nu sunt cu nimic mai important decât ceilalti colegi. Cu totii formãm o echipã si suntem dependenti unii de altii!
- Mda, rãspunse ea aºezându-se în faþã lui, fiindcã tocmai ajunseserã la hotel. Deci asa se explicã faptul ca nu-ti ajung banii…
- Noroc de tine care esti gata sã-mi vii în ajutor… Decât sã vorbesti aiurea, mai bine hai sã vedem cum stabilim pentru mâine.
- Pãi ce sã mai stabilim? Te astept dimineatã între sapte jumãtate si opt.
- Bine. Vezi cã s-ar putea ca mâine sã nu avem prea mult timp la dispoziþie. Oricum vã conduc la garã, dar în prezenta maicã-tei, nu cred c-o sã-þt pot spune mare lucru. De aceea mã grãbesc sã-ti spun acum: bagã la cap, Gãgãuta! Renuntã la letargia asta în care te complaci. Esti tânãrã si frumoasã; profitã de astea pânã nu se trec!
- Acum e rândul tãu sã „vorbesti aiurea”, zâmbi ea. Nu te mai îngriji tu de lipsa mea de sentimentalism. Eu mã cunosc si stiu cum mi-e mai bine. Nu mã pot schimba fiindcã nu vreau.
- Esti un Bolovan! rãspunse el neputincios, strângându-i mâna. Salut! Ne vedem mâine.
Ea îi rãspunse cu aceeasi bãrbãteascã strângere de mânã, privindu-l în ochi.
- Salut, Aline! Si… dacã nu poti veni, nu-ti fã probleme. Voi întelege cã ai fost mai diplomat decât altii…
- Hai, fugi, cã te-a tâmpit foamea de tot!... o împinse el, zâmbind.

.....................................................................................................


Drumul pânã la garã cu autobuzul statiunii, fu destul de scurt, iar ei nu puturã decât sã se priveascã.
- Ziceai cã-mi dai adresa? Întrebã el într-o doarã când ajunserã pe peron.
- În sfârsit! rãsuflã ea usuratã. Credeam cã intentionat eviti sã mi-o ceri. Nu stiu ce m-as fi fãcut dacã nu m-ai fi întrebat? Probabil ti-as fi dat-o totusi. Poftim; era pregãtitã de-asearã.
- Serios? Ce coincidentã! Si eu ti-am pregãtit ceva tot de-asearã, rãspunse el, întinzându-i un plic pe care-l avusese în buzunarul bluzei.
- Nici tu nu stai prea onorabil cu… circuitele!... zâmbi ea. Vedeai cã fierb, stiai de plic si de adresã, si totusi tãceai.
- Am uitat, na!... Vezi cã în plic nu vei gãsi o declaratie de dragoste, ci doar câteva sfaturi pe care esti liberã sã le urmezi sau nu. Înainte de orice, nu uita sã fii optimistã, si sã renunsi la ideea bastonului. Dacã se va întâmpla vreodatã sã ai nevoie de el, îl vei gãsi atunci. Dar eu stiu cã n-o sã fie cazul! Nu „cred”. STIU !!!
Trenul sosi, iar ei se îmbrãtisarã frãteste.
- Am sã-si scriu în preajma internãrii din iunie, zise ea , dupã ce urcã în urma mamã-si.
- Bine, astept. Vezi ca ai adresa înãuntru.
Un fluierat prelung, si trenul se puse în miscare. Un brat îsi mai fãcu aparitia pe fereastrã, apoi dispãru si el o datã cu intrarea trenului în curbã. Peronul rãmase gol si pustiu, dar Alin nu era câtusi de putin trist. Zâmbea, chiar. În c*rând, într-o garã…