Inger Razvratit, roman Optiuni

[OMU'BUN]

P R O L O G



Rãmas singur,oarecum dezamãgit,dar nu disperat,Alin meditã:"Oare chiar nu mai am nici o ºansa?Sincer,ideea morþii la 26 de ani nu mã prea încântã. Ar fi cam devreme!...Trebuie sã existe o cale,TREBUIE!!! Dupã o clipã se resemnã:"ªi apoi,dacã mor,ce?Aº fi eu primul sau ultimul?Fiecare zice <eu nu!>Nici eu nu zic da,dar nici n-o sã urlu la lunã cã nu e drept. Voi mai lupta încã,deºi numai lupta nu se mai cheamã asta;îngenuncheat,aproape doborât,e greu sa lupþi împotriva unei forþe despre care nu ºtii absolut nimic,nici mãcar unde se aflã. Dar nu voi ceda oricum!...Poate-o voi descoperi înainte de a fi prea târziu. Poate!...Dacã nu,nu-i nici o nenorocire. Decât aºa mai bine...Ce e un om?Un biet fir de nisip în mijlocul deºertului. Dar ce univers se ascunde în acest om...?Trupul nu-i decât o concepþie,o "maºinãrie",un robot teleghidat care nu funcþioneazã decât prin comanda centrului vital: SPIRITUL! Te uiþi cum îþi miºti o mânã,un picior,un muºchi oarecare;toate astea nu mai înseamnã nimic ,atunci când spiritul a zbughit-o. Muºchii sunt aceeaºi ºi la locul lor,dar cine sa punã "maºinãria" în miºcare?Robotului i s-au terminat bateriile,iar acum nu-i decât o grãmadã de fier vechi. În speþã,putregai!
Unde s-o fi ducând spiritul?O mai fi luând el altã formã ,pentru a sfârºi din nou,apoi iar ºi iar...?Cine poate ºti?ªi dac-am ºti,la ce-ar folosi?Am fi oare mai buni?
Alin zâmbi trist."Închizi ochii ºi gata. Cineva "amabil" te conduce cãtre o poartã unde scrie SALA VEªNICIEI. E plãcut înãuntru. Unii stau în fotolii,picior peste picior,fumeazã pipã ºi îºi sorb fãrã grabã cupele cu nectar . Fete încântãtoare ºi tineri musculoºi, interpreteazã la flaut,oboi,violoncel ºi harpã ,fragmente la cerere,din Ceaikovski ,Schubert,Mozart,etc.. Ce relaxare!...Ai vrea sã rãmâi,dar tipul din spatele tãu,cu dantura confuzã ºi "antene" cartilaginoase,îþi testeazã reflexele cu furca în coaste,fãcându-þi semn sã mergi înainte. Te supui,ce sã faci? N-ai bilet la clasa I. Peste tot,râsete ºi voie bunã. O trompetã rostogoleºte note melancolice pe fondul suav al unui pian. Dincolo de ferestre,peisajul e divin;perechi þinându-se de mânã,aleargã râzând prin grãdina cu flori ºi pomi plini de fructe pârguite. Din ochi îþi cauþi umbra unui pom pe jumãtate înflorit,pe jumãtate împodobit cu roade,unde sã te odihneºti când vei intra,dar cel din spate este de altã pãrere,aºa cã mergi mai departe. O chitarã electronicã,strapunge vazduhul cu sunete subtiti,iar în jur încep sã reflecte lumini roºii!...Probabil se ºi danseazã ! Dar,nu. Luminile vin de la un foc ce arde sub un cazan uriaº. O mulþime de þevi pornesc de la cazan în toate direcþiile. Nu ºtii unde duc. Nu ºtie nimeni. Cineva îþi ºopteºte din mers: <În cazan e smoalã!><Mã rog,treaba lor!>îþi zici,vrând sã mergi mai departe,dar individul care te-a însoþit,te opreºte,ºi te pofteºte politicos sã urci pe scara lipitã de cazan. <Nu,lãsaþi,nu sunt curios!>,dar el insistã,folosind argumentul furcii. Urci încet,sã nu greºeºti vreo treaptã ºi sã cazi peste el care încã te mai urmeazã. Ajuns sus,îi mãrturiseºti cã þi-e cald,iar el te înþelege ºi "îþi face vânt"!... Parcã tot mai bine era sus!... Aici te topeºti de cãldurã. Clocoteºti,deja. Mai la fund,mai la suprafaþa,ca la cazan...<Cã multe pãcate mai am!...>îþi spui în gând. Totuºi nu aºa multe precum alþii pe care i-ai gãsit acolo. Scapi uºor,pomenindu-te intr-una din þevile pe care le-ai vãzut ceva mai devreme. Cãlãtoreºti prin bifurcaþii ºi cotituri,ajungând fãrã sã ºtii cum,într-o conductã cu apã cristalinã. O gospodinã deschide robinetul,iar tu te laºi dus de jet, rostogolindu-te într-o oalã care e aºezatã pe aragaz. Din nou zãpuºealã... În sfârºit apare soþul. Tânãr,viril...Cina e servitã. Unul din ei te-a înghiþit. Nici n-ai avut timp sã vezi cine. Te-ai pomenit dintr-o datã în întuneric. Curând dupã aceea,cel ce te-a înghiþit, se agita foarte. Cine-o fi fost? El? Ea? Mda,ai fost înghiþit de el,dar nu i-ai plãcut. Te-a proiectat undeva într-un mediu "umed". Ce învãlmãºealã!... Oare ce se petrece? Simþi cã-þi pierzi memoria,cã nu mai ºtii nimic,nici mãcar dacã ai fost bãrbat sau femeie. Gata! Într-un ultim impuls al raþiunii,mai ai timp sã-þi zici: <Aº dori ca în viaþa viitoare,indiferent dacã voi fi bãrbat sau femeie,sa fiu OM ºi sã las posteritãþii semnul bun al trecerii mele prin lume!"
Alin zâmbi de propria sa imaginaþie."Aºa o fi oare?" Fãcu în gând bilanþul puþinelor sale realizãri,si nu ºtia dacã ar trebui sã fie mulþumit sau nu. Avusese o copilãrie banalã. Poate din adolescenþã începuse sã-ºi formeze propriul sãu caracter pe care ºi-l voia deosebit faþã de al celor din jur. Devenise exigent în alegerea prietenilor preferându-i în general pe cei mult mai în vârstã,cu gândire maturã de la care avea oricând multe de învãþat. Într-o permanentã crizã de timp,cãutase sã fie un autodidact,reþinând "din zbor" informaþii auzite în autobuz,citite în tren sau in timpul plictisitoarelor ºedinþe UTC. Într-o oarecare mãsurã,avea înþelepciunea omului matur,care învãþase din experienþa altora. Dar oare fusese îndeajuns de fericit? Din noianul de amintiri, câteva chipuri începurã sã se contureze din ce în ce mai clar: Luiza, Mariana, Nona, Rodica ...



C ROMAN

Va urma?!?

[OMU'BUN]

Aleile parcului nu erau încã asaltate la acea orã a diminetii, desi se anunta o zi deosebit de caldã pentru acel sfârsit se aprilie.
Mergeau fãrã o tintã anume. Luiza povestea cu entuziasm nãstrusniciile din timpul liceului, iar Alin o asculta atent în aparentã, intentionând sã schimbe subiectul la prima ocazie ce i se va ivi.
- Aveam într-a zecea un coleg, continua ea. Ãsta mã tot sâcâia sã fim prieteni si mã invita, ba la film, ba la cofetãrie, dar eu nu-l luam în seama. Intr-o zi mi-a luat stiloul de pe banca, zicând cã nu mi-l mai înapoiazã dacã nu accept sã merg cu el la film. Am insistat eu, dar degeaba. Atunci am luat scaunul de la catedra si l-am ridicat deasupra capului. Zic: „Mi-l dai?” El se uitã la mine si-ncepe sã râdã, dar eu nu glumeam deloc. „Nu ti-l dau dacã nu mergi!”Când am lovit, abia a mai avut timp sã întindã mâna sã nu-i dau în cap. I-am rupt un deget care i-a rãmas strâmb de-atunci. Când se mai întâmplã sã ne întâlnim, el ridicã degetul strâmb în sus; e „salutul” lui.
„O fi mijlociul?!?!” se întrebã Alin în gând în timp ce se fortã sã zâmbeascã, si reusi chiar sã râdã, desi în suflet îl compãtimea sincer pe bietul bãiat! Ajunsi în dreptul unei bãnci, se hotãrî sã profite, si-i propuse sã se aseze. Ea acceptã, apoi vru sã continue subiectul, dar Alin o întrerupse.
- Amintirile tale nu sunt lipsite de interes, Luiza, dar nu crezi cã sunt prea copilãresti în cazul nostru? La vârsta noastrã, exista subiecte mult mai captivante, care ne-ar putea interesa pe amândoi în aceeasi mãsurã, nu crezi?
Ea deveni palidã si nu mai îndrãzni sã-l priveascã, iar el fu nevoit sã continue, însotindu-si cuvintele de gesturi. Dupã ce îi rãsuci de câteva ori, o suvita de pãr dupã deget, îi mângâie usor obrazul si gâtul.
- Ti-a spus cineva vreodatã, cât esti de frumoasã?
Ea începu sã tremure vizibil, în timp ce în ochi i se deslusea o neliniste evidentã. Emotia îi tãia rãsuflarea, si fãcu efort sã poatã spune ceva.
- Nu…nu cred...nu cred cã mi-a mai spus, reusi ea sã articuleze, înlãturându-i mâna destul de brutal, iar acest gest o elibera, parcã de o uriasa povarã, fiindcã îsi recãpãtã dintr-o datã siguranta de sine, si continuã foarte repede, aproape fãrã sã se mai întrerupã. Nu mi-a mai spus si nici n-am dat ocazia. Iar dacã tu ai ajuns aici, mã vãd nevoitã sã renunt la relatia asta mediocrã! Am crezut un moment cã tu nu etti ca altii, dar m-am înselat. Toti sunteti la fel. Toti cãutati sã obtineti acelasi lucru. M-am sãturat sã ascult aiurelile voastre care-mi zgârie timpanul si-mi mãcinã nervii! Chiar dacã de fiecare datã eu sunt cea care pierd, fiindcã toti fugiti de mine ca de o ciumatã. Dar ce sã fac dacã asta sunt? Intentionat am cãutat sã preiau eu astãzi initiativa si sã nu-ti dau ocazia sã-mi ceri ceea ce simteam cã îmi vei cere la un moment dat. Am sperat sã fie altfel si m-am agãtat de ideea asta cu disperare, pentru cã urãsc sã fiu singurã! Am pierdut ca de obicei si te vãd plecând si întorcându-mi spatele la fel ca toti ceilalti, pentru cã nu stiu ce-i aia dragoste si nici nu mã intereseazã. Asta sunt eu!! Nu-mi plac filmele de dragoste, nu-mi plac romanele de dragoste, nu-mi plac florile cum vãd cã plac altora… Toate mã dezgustã si le consider niste aiureli. Nu asa înteleg eu o prietenie! Pentru un prieten pe care îl cred eu adevãrat, pot stinge o tigarã pe mânã fãrã sã clipesc! Pot sã mã tai cu lama si sã mã fac „frate de cruce” cu el…
Tãcu un timp sã-si mai tragã sufletul, în timp ce Alin o privea cu o uimire totalã.
- Dar ce-ti spun eu tie toate astea? Stiu cã oricum ai sa pleci! Du-te! Eu n-am sã te retin. Asta sunt eu si nu mã pot schimba. De fapt nu vreau sã mã schimb! Mi-e bine asa! conchise ea, întorcându-se cu spatele si punând capul pe bratul rezemat de spãtarul bãncii.
„ E fenomenalã, îsi zise Alin descumpãnit. Ce sã fac? Sã plec, sã nu plec?... Faptul cã m-ar considera las, nu mã prea afecteazã. Dar nu stã în firea mea sã fac ceea ce mi se impune! Daca m-ar fi implorat sã rãmân, as fi plecat fãrã sã-i dau vreo atentie. Dar ea îmi cere sã plec. In plus mai e si bolnavã! Plecarea mea ar putea s-o deprime si mai mult… In fond, ce înseamnã câteva ore oferite pentru plãcerea cuiva care are atât de mare nevoie?... Eu nu sunt ca altii! Cel puþin asa îmi spun mereu, nu? Dacã altii au abandonat-o, de ce-as face-o si eu?... Si totusi, de ce-au plecat ceilalti??”
Deodatã tresãri. Undeva auzise ca un „fapt divers” despre hermafroditi, iar gândul cã doar cu câteva clipe mai devreme, i-ar fi plãcut sã o sãrute, îi fãcu greata. Dar alungã imediat aceasta ipoteza, ca fiind nejustificatã. Ea era deosebit de frumoasã si de… feminina… Ce-i drept, o feminitate de gheata… Totusi n-ar strica sã verifice!
- Auzi, dragã?...
- Si nu-mi mai zi „dragã” !! izbucni ea fãrã sã se întoarcã. Zi-mi „mã” sau „bã” !
- Dragã… „Mã-sau-bã”, ironiza el, firea asta a ta mã surprinde si mã face curios, desi curiozitatea nu mã caracterizeazã de obicei. De aceea n-am sã plec pânã nu mã conving cã intr-adevãr nu am de-ales! Nu stiu dacã aceeasi curiozitate si-au manifestat-o si ceilalti care sustii cã te-au abandonat, dar dac-au plecat fãrã sã se întrebe , si evident sã-si rãspundã, de ce te comporti asa, nu mi se pare c-au procedat tocmai inteligent… Ia spune, pe la tine… „au înflorit vreodatã, salcâmii?”
- Ce vrei sa spui? întrebã ea întorcându-se.
- A, da, am uitat cã tu nu citesti astfel de cârti, din care poti învãta cã , pentru a spune ceva rusinos, te poti folosi de expresii decente… Bine, o sa fiu direct: ai avut vreo menstrã pan’acum?
- Întrebarea o rusinã vizibil si mutã imediat privirea în pãmânt.
- Tu nu esti numai impertinent, îngâna ea, esti si mãgar!
- Ai face mai bine dacã ai renunta la asemenea epitete, rãspunse el putin iritat. Mã abtin sã nu-ti spun eu tie unul care sã ti se potriveascã !... Mãgari au fost cei care-au plecat înainte sã se lãmureascã în aceastã privintã. Pãrerea mea este cã tu ai serioase dereglãri hormonale, bãi fato, si vreau sã aflu de la tine dacã-i adevãrat sau nu !
Luiza ridica capul, privindu-l cu un aer vinovat si recunoscãtor.
- Iartã-mã, te rog! Poate ai dreptate sa procedezi astfel. Dar asemenea subiecte nu-mi permit sã le discut nici cu maica-mea. Nu …nu cred… nu cred ca am vreo dereglare hormonalã… Sau, eu stiu? Se prea poate. Perioadele-mi vin regulat, dar nu sunt prea abundente si tin mult mai putin decât la celelalte fete. In liceu nu dãdeam niciodatã importanta la asta si fãceam întotdeauna ora de sport. Dar nu-i exclus sã fie intr-adevãr vorba de o dereglare hormonala, desi nu mi-am pus niciodatã problema asta, raportatã la comportamentul meu. Dupã cum ai constatat si tu probabil, eu am fost nãscutã când nimeni nu se mai astepta. Prima sarcina a maica-mi a fost cu mine, la vârsta de 43 de ani, dupã mai bine de 15 ani de la cãsãtorie. Nu-i exclus ca tocmai de aici sã mi se tragã toate necazurile legate de caracter, si poate si de tromboflebita asta nenorocita, care în mod normal nu apare înainte de 40 de ani
Alin o privi îngândurat, iar tãcerea devenea cu atât mai apãsãtoare cu cât se prelungea.
- Acum ai aflat ce voiai? interveni ea mai mult pentru a spune ceva.
- Da.
- Si… nu mai pleci?
- Ba da ! rãspunse el ridicându-se si întinzându-i mâna.