Inger Razvratit, roman Optiuni

[OMU'BUN]

P R O L O G



Rãmas singur,oarecum dezamãgit,dar nu disperat,Alin meditã:"Oare chiar nu mai am nici o ºansa?Sincer,ideea morþii la 26 de ani nu mã prea încântã. Ar fi cam devreme!...Trebuie sã existe o cale,TREBUIE!!! Dupã o clipã se resemnã:"ªi apoi,dacã mor,ce?Aº fi eu primul sau ultimul?Fiecare zice <eu nu!>Nici eu nu zic da,dar nici n-o sã urlu la lunã cã nu e drept. Voi mai lupta încã,deºi numai lupta nu se mai cheamã asta;îngenuncheat,aproape doborât,e greu sa lupþi împotriva unei forþe despre care nu ºtii absolut nimic,nici mãcar unde se aflã. Dar nu voi ceda oricum!...Poate-o voi descoperi înainte de a fi prea târziu. Poate!...Dacã nu,nu-i nici o nenorocire. Decât aºa mai bine...Ce e un om?Un biet fir de nisip în mijlocul deºertului. Dar ce univers se ascunde în acest om...?Trupul nu-i decât o concepþie,o "maºinãrie",un robot teleghidat care nu funcþioneazã decât prin comanda centrului vital: SPIRITUL! Te uiþi cum îþi miºti o mânã,un picior,un muºchi oarecare;toate astea nu mai înseamnã nimic ,atunci când spiritul a zbughit-o. Muºchii sunt aceeaºi ºi la locul lor,dar cine sa punã "maºinãria" în miºcare?Robotului i s-au terminat bateriile,iar acum nu-i decât o grãmadã de fier vechi. În speþã,putregai!
Unde s-o fi ducând spiritul?O mai fi luând el altã formã ,pentru a sfârºi din nou,apoi iar ºi iar...?Cine poate ºti?ªi dac-am ºti,la ce-ar folosi?Am fi oare mai buni?
Alin zâmbi trist."Închizi ochii ºi gata. Cineva "amabil" te conduce cãtre o poartã unde scrie SALA VEªNICIEI. E plãcut înãuntru. Unii stau în fotolii,picior peste picior,fumeazã pipã ºi îºi sorb fãrã grabã cupele cu nectar . Fete încântãtoare ºi tineri musculoºi, interpreteazã la flaut,oboi,violoncel ºi harpã ,fragmente la cerere,din Ceaikovski ,Schubert,Mozart,etc.. Ce relaxare!...Ai vrea sã rãmâi,dar tipul din spatele tãu,cu dantura confuzã ºi "antene" cartilaginoase,îþi testeazã reflexele cu furca în coaste,fãcându-þi semn sã mergi înainte. Te supui,ce sã faci? N-ai bilet la clasa I. Peste tot,râsete ºi voie bunã. O trompetã rostogoleºte note melancolice pe fondul suav al unui pian. Dincolo de ferestre,peisajul e divin;perechi þinându-se de mânã,aleargã râzând prin grãdina cu flori ºi pomi plini de fructe pârguite. Din ochi îþi cauþi umbra unui pom pe jumãtate înflorit,pe jumãtate împodobit cu roade,unde sã te odihneºti când vei intra,dar cel din spate este de altã pãrere,aºa cã mergi mai departe. O chitarã electronicã,strapunge vazduhul cu sunete subtiti,iar în jur încep sã reflecte lumini roºii!...Probabil se ºi danseazã ! Dar,nu. Luminile vin de la un foc ce arde sub un cazan uriaº. O mulþime de þevi pornesc de la cazan în toate direcþiile. Nu ºtii unde duc. Nu ºtie nimeni. Cineva îþi ºopteºte din mers: <În cazan e smoalã!><Mã rog,treaba lor!>îþi zici,vrând sã mergi mai departe,dar individul care te-a însoþit,te opreºte,ºi te pofteºte politicos sã urci pe scara lipitã de cazan. <Nu,lãsaþi,nu sunt curios!>,dar el insistã,folosind argumentul furcii. Urci încet,sã nu greºeºti vreo treaptã ºi sã cazi peste el care încã te mai urmeazã. Ajuns sus,îi mãrturiseºti cã þi-e cald,iar el te înþelege ºi "îþi face vânt"!... Parcã tot mai bine era sus!... Aici te topeºti de cãldurã. Clocoteºti,deja. Mai la fund,mai la suprafaþa,ca la cazan...<Cã multe pãcate mai am!...>îþi spui în gând. Totuºi nu aºa multe precum alþii pe care i-ai gãsit acolo. Scapi uºor,pomenindu-te intr-una din þevile pe care le-ai vãzut ceva mai devreme. Cãlãtoreºti prin bifurcaþii ºi cotituri,ajungând fãrã sã ºtii cum,într-o conductã cu apã cristalinã. O gospodinã deschide robinetul,iar tu te laºi dus de jet, rostogolindu-te într-o oalã care e aºezatã pe aragaz. Din nou zãpuºealã... În sfârºit apare soþul. Tânãr,viril...Cina e servitã. Unul din ei te-a înghiþit. Nici n-ai avut timp sã vezi cine. Te-ai pomenit dintr-o datã în întuneric. Curând dupã aceea,cel ce te-a înghiþit, se agita foarte. Cine-o fi fost? El? Ea? Mda,ai fost înghiþit de el,dar nu i-ai plãcut. Te-a proiectat undeva într-un mediu "umed". Ce învãlmãºealã!... Oare ce se petrece? Simþi cã-þi pierzi memoria,cã nu mai ºtii nimic,nici mãcar dacã ai fost bãrbat sau femeie. Gata! Într-un ultim impuls al raþiunii,mai ai timp sã-þi zici: <Aº dori ca în viaþa viitoare,indiferent dacã voi fi bãrbat sau femeie,sa fiu OM ºi sã las posteritãþii semnul bun al trecerii mele prin lume!"
Alin zâmbi de propria sa imaginaþie."Aºa o fi oare?" Fãcu în gând bilanþul puþinelor sale realizãri,si nu ºtia dacã ar trebui sã fie mulþumit sau nu. Avusese o copilãrie banalã. Poate din adolescenþã începuse sã-ºi formeze propriul sãu caracter pe care ºi-l voia deosebit faþã de al celor din jur. Devenise exigent în alegerea prietenilor preferându-i în general pe cei mult mai în vârstã,cu gândire maturã de la care avea oricând multe de învãþat. Într-o permanentã crizã de timp,cãutase sã fie un autodidact,reþinând "din zbor" informaþii auzite în autobuz,citite în tren sau in timpul plictisitoarelor ºedinþe UTC. Într-o oarecare mãsurã,avea înþelepciunea omului matur,care învãþase din experienþa altora. Dar oare fusese îndeajuns de fericit? Din noianul de amintiri, câteva chipuri începurã sã se contureze din ce în ce mai clar: Luiza, Mariana, Nona, Rodica ...



C ROMAN

Va urma?!?

[OMU'BUN]

De dincolo de usã, vocea de soprana a bãtrânei din ajun, se auzea monoton. Din când în când, o alta voce la fel de înaltã, dar ceva mai voalatã, se suprapunea primei voci prin „Oooo!” –uri si „Aaaa!” – uri repetate. Alin intui cã nu era primul vizitator, si se ruga în gând sã nu gãseascã vreo bãtrânã prea curioasã, pe care sã fie nevoit s-o „mãguleascã” peste mãsurã. Bãtu. Podeaua începu sã geamã sub greutatea pasilor care se simteau tot mai aproape de usã.
- Ooo, domnu’ Alin!... se aratã ea exagerat de plãcut surprinsã si deschizând larg, usa; Poftiti, va rog, domnu’ Alin, poftiti! Apoi întorcându-se cãtre bãtrâna venitã atât de matinal la o sueta: Permiteti-mi , doamna Grigore, sã vã prezint cãlãuza noastrã de ieri : un tânãr simpatic, vesel si deosebit de drãgut, cum rar mai întâlnesti în ziua de azi …
„ Oare !!!” , ironiza Alin în gând, reflectând la acel „domnu’” ca si cum s-ar fi continuat cu „director” sau „ministru”…
- Sãrut’ mâna, doamnã ! murmurã el , înclinându-se putin.
- Serviti niste bomboane cu miere, domnu’ Alin !
- Nu vã deranjati, doamnã, vã rog ! Bomboanele nu mai constituie o tentatie pentru mine, de când eram la… grãdinitã ! Acum singura mea dorintã este sã vã „rãpesc” fiica pentru câteva ore, asa cum i-am promis ieri, si sã-mi cer scuze pentru deranjul pe care am îndrãznit sã vi-l pricinuiesc.
- Dar nu e nici un deranj, domnu’ Alin, vai, se poate?! Numai cã Luiza e încã în pat…
Alin mai fãcu un pas pentru a se convinge, iar când privirea i-o întâlni pe-a ei, aceasta îsi trase pãtura peste cap, într-un exces de pudoare. El ar fi vrut s-o tragã jos din asternut, si-ar fi fãcut-o daca ar fi fost doar ei doi în încãpere.
- Cam rãsfãtatã fiica dvs., doamnã, nu credeti? La ora asta, înviorarea de dimineata trebuia terminata de mult…
Bãtrâna îl privi putin surprinsa de remarcã, apoi se grãbi sã zâmbeascã:
- Dacã dvs. credeti cã asta ar putea-o ajuta…
- Sunt chiar convins !...
In timp ce Alin se afla cu spatele la Luiza, aceasta iesita deja pe jumãtate din asternut, i se adresa:
- Vrei sã ramai asa panã intru eu in baie sã mã echipez?
Contrar asteptãrilor, el întoarse capul, rãmânând impasibil la roseaþa ce-i invadase obrajii dintr-o datã:
- Bine, dar repede, da?
Ar fi vrut sã mai adauge ceva privitor la lenjeria intima, dar din nou privirile iscoditoare ale bãtrânelor, îl oprirã sã spunã mai mult.
Intr-adevãr, Luiza se îmbrãcã mai repede decât ar fi fãcut-o el însusi, ceea ce îl surprinse, oarecum. Se asteptase sa dureze mult mai mult. Când apãru, avea un aer proaspãt si mirosea a pastã de dinti. Nimic din capriciile obisnuite ale fetelor de vârsta ei, nu putea fi descoperit la ea. Nici un fel de parfum, fard sau mãcar un creion discret. Sprâncenele nu cunoscuserã încã penseta, buzele nu stiau ce-i rujul, iar unghiile tãiate bãieteste si foarte îngrijite, aveau…”oroare” de ojã. Alin observã toate astea dintr-o privire, iar simplitatea ei îl impresionã plãcut.
- Sunt gata! i se adresã ea, luând pozitia de drepti. Apoi cãtre mamã-sa: Aurelius, scobeste-te de niste marafeti si dã-mi si bonurile de masã!
Vãzându-l pe Alin cum o priveste mirat, se grãbi sã adauge:
- „Aurelius” e maica-mea, dar asa o dezmierd eu de obicei. Iar taicã-miu e „Grasu” , desi e mai siluet decât Aurelius.
De cum iesirã, ea îl prinse de mânã si începu sã alerge, coborând treptele câte douã-trei odatã. Era foarte bine dispusã.
- Mergem sã mâncãm, zise ea când ajunserã jos, în hol. Aurelius nu papã dimineata cã face c*rã de slãbire, - chipurile!!!- asa ca vei mânca tu în locul ei.
- Din pãcate eu am servit deja micul dejun!
- Dar de urât poti sã-mi tii, nu-i asa?
Nici nu apucã sã accepte, cã ea îl prinse iarãsi de mânã si o zbughi înainte cãtre sala de mese, fortându-l si pe el sã alerge în ritmul ei.
La masã, Alin o privi tãcut cum mãnâncã „de toate”, fãrã a prea tine cont de ordine, si încercã sã descopere ce se ascunde dincolo de aparente la fata aceea cu însusiri atât de bizare. Ea îi surprinse privirea, dar nu se emotionã.
- Dacã vrei sã-mi spui cã existã o anumitã manierã în a servi masa, cã felul în care „înfulec” îmi va face digestia dificila, si tra-la-la, si tra-la-la, fac si eu ca tine, îti bati gura degeaba!...
- N-am nimic cu stilul tãu original de a te servi, desi cineva a fãcut cândva o remarcã desteaptã: „Dacã pe femeia care pãrãseste acum restaurantul, n-as fi vãzut-o mâncând, m-as fi îndrãgostit cu siguranta de ea!” Cazul tãu nu-i chiar… grav! Altceva mã surprinde la tine; ieri m-ai fãcut sã cred cã suferinþta ta nu-i deloc o glumã, si desi ti-am spus cã exagerezi, te-am crezut în subconstientul meu. Astãzi te-am vãzut alergând, fãrã sã observ pe chipul tãu nici cea mai micã jenã. Dacã m-ai mintit cumva, nu s-ar spune cã nu ai talent!
- Ai tu un fix cu mintitul ãsta! zise ea dupã ce înghiti o bucãticã de pâine cu unt. Ui-te , stii ce? Hai sã ne întelegem de la început în privinta asta: EU NU MINT NICIODATA! Am fãcut-o o datã când eram mai micã si am fost descoperitã. Ceea ce-am simtit atunci, m-a lecuit pentru toatã viata.
- Totusi, cum reusesti sã sari câte trei trepte, fãrã efort? Ti-a trecut de ieri pânã azi?
- Ba nu mi-a trecut deloc! Mã supãrã la fel ca înainte, dar de ieri am început sã nu-i mai dau importantã. N-ai spus tu asa? De ce te surprinde? Vezi? Nu s-ar spune ca n-ai putere de convingere asupra celor din jur. Poate nici tu nu prea credeai în ceea ce spuneai, dar în mintea mea s-a creat o noua speranta, si n-am sã dau voie nimãnui sã mi-o distrugã! Nici mãcar tie !! Pana una alta eu îti multumesc! Este meritul tãu! Stii? Am acasã o bicicletã. Cam ramolitã ea, dar are douã roti si-o sea, pe care sã-mi instalez „poponetul”! Cum ajung acasã , îi scot rugina din ea!! Ii arat eu „copitei” ãsteia nenorocite sã-si mai facã de cap!
„ Într-adevãr originala, judecând dupã abuzul de „perle”! Cred cã va trebui sã mã atept la un mod de exprimare destul de exotic, din partea ei!” conchise Alin în gând.