Tara Viselor, [Jurnalul Lui Ahrimann] Optiuni

[Mihai]

Povestiri, ganduri, amintiri din viata lui Ahrimann veti putea citi in cadrul acestui Jurnal.

Lectura placuta!

[Ahriman]

Uite un posibil raspuns la afirmatia ta:

Întâlnire cu Dumnezeu

Bună! Numele meu este Alex, am 93 de ani şi tocmai am murit.
Nu ştiu dacă este bine spunând că am murit; adevărul este că acum un minut eram la masa de lucru, cu pumnii strânşi de furie şi strigând provocator spre cer: „Dumnezeule, Te urăsc!”, iar în momentul următor am simţit o durere ascuţită în piept şi m-am trezit privindu-mi de undeva de sus propriul corp prăbuşit peste masă. Iar eu nu mai eram eu…
M-am privit uimit; nu mai aveam corp şi eram alcătuit dintr-un fel de energie solidă care pulsa uşor, schimbându-şi culoarea de la alb la roşu închis, aproape sângeriu. Ciudat! Nu mă aşteptam să fie aşa!
Deodată, totul în jurul meu a început să se întunece; ce …?! Eram înconjurat de întuneric total şi parcă pluteam uşor, suspendat în spaţiu şi timp. Ceva urma să se întâmple; ceva interesant, în mod sigur!…
Începeam să mă întreb dacă asta-i tot când, undeva în faţa mea, o uşă apăru; din direcţia pe care eu o consideram jos începu să urce un abur dens şi, fără să-mi dau seama, m-am trezit păşind pe ceva – pe ce oare? – îndreptându-mă spre uşă. Era o uşă imensă, sculptată parcă în lemn şi – ce interesant! – având doua culori:jumătate era albă iar jumătate era roşie. Hm! Parcă am mai văzut asta undeva! Ajuns în faţa uşii, am avut un moment de ezitare după care, cu hotărâre, am apucat mânerul rotund situat la limita dintre zona albă şi zona roşie şi am
împins. Uşa s-a deschis fără zgomot; dincolo de ea… acelaşi întuneric. Am ridicat din umeri şi am trecut pragul. Şi am căzut…
Nu ştiu cât a durat căderea; zile, luni, ani… Aici, timpul nu mai avea importanţă.Cădeam drept, ca o statuie. Cădeam şi mă întrebam când aveam să mă opresc; şi, ca şi când nici n-ar fi început, căderea a încetat. Iar eu eram Universul, priveam Universul; eram înger şi eram demon, eram Dumnezeu şi eram Satan, eram tot şi eram nimic!… Într-o străfulgerare cât o eternitate am înţeles toate acestea apoi…
conştiinţa mi-a murit. M-am privit din nou: jumătatea mea stângă aparţinea Raiului, iar jumătatea dreaptă Iadului. Jumătatea stângă era albă, jumătatea dreaptă era roşie; din spatele jumătăţii stângi îmi creştea o imensă aripă albă,strălucitoare, de înger; aripa jumătăţii drepte era întunecată, ca a unui liliac, brăzdată de vine sângerii şi terminată cu gheare. Mâna stângă era lumină, mâna dreaptă era sânge. Nu eram Dumnezeu, nici Satan; eram altceva…
- De ce mă urăşti?
Vocea apăru brusc în mintea mea, se răsfrânse în mine apoi ieşi din mine şi întreg Universul se cutremură. Dumnezeu vorbise! Eram înmărmurit! Ceva ce contestasem o mare parte a vieţii mele, se dovedise a fi adevărat! ŞI îmi vorbea! Şi avea îndrăzneala de a avea vocea cuiva foarte drag! Jumătatea mea dreaptă începu să se închidă la culoare şi să pulseze din ce în ce mai puternic, în timp ce jumătatea stângă părea să emită o lumină albă din ce în ce mai intensă. Ceva nu era în regulă. Iar eu eram cauza!
- De ce mă urăşti? Întrebarea părea să vină de peste tot din jurul meu, ca şi cum cineva s-ar fi rotit pe lângă mine cu o viteză superluminică. Dar, hei! Dumnezeu e un tip amuzant. Asta nu însemna că o să şi râd!…
Ştiam că trebuie să răspund, însă ceva părea să mă oprească; iar asta nu-mi convenea! Aşa că, într-un efort suprem de a învinge şi ultima barieră care separa omul de Dumnezeu, mi-am apropiat cele două mâini, am lăsat lumina şi întunericul să se contopească şi, în timp ce Universul se clătina din temelii, am erupt:
- De ce?! De ce?! Chiar nu ştii?! Tu, Cel care pretinzi că le ştii pe toate? Tu, Cel fără început şi fără sfârşit?! Chiar vrei să ştii de ce? PENTRU CĂ AM CREZUT ÎN TINE, TICĂLOS FĂRĂ INIMĂ CE EŞTI!! D’-aia! Fiindcă am crezut în poveştile copilăriei, poveşti despre un Dumnezeu bun şi iubitor la care poţi să apelezi cu încredere, ştiind că într-un fel sau altul te va ajuta! Poveşti de care Tu Ţi-ai bătut joc! Fără milă! Ai ucis copilul din mine şi, pentru asta, n-o să Te iert în veci! Mi-ai luat visele, fir’-ai Tu să fii!… Te dispreţuiesc! O, şi de-ar fi doar atât! E mult mai mult! Într-un moment de umor sadic, ai decis că cel mai bine este ca în familia mea fericirea să se cuprindă într-o lacrimă! Până şi asta Ţi s-a părut prea mult şi i-ai trimis pe ai mei în Valea Plângerii atunci când aveau mai multă nevoie de Tine! Dar Marele Şef era prea preocupat ca să audă plângerile unor bieţi muritori! Ah! Mi-e silă de Tine! Eşti un nimic în comparaţie cu oamenii!! Ai creat ceva, ceva cu conştiinţă şi cu suflet!… Şi apoi ai lăsat creaţia de izbelişte. Frumos, n-am ce zice! Însă vei plăti! Scump! Se zice că fiecare fiinţă eternă îşi caută sfârşitul; eu voi încerca să Ţi-l aduc pe al Tău. Ţi-o promit!
Începusem să mă încing, iar palmele mi se strângeau spasmodic, parcă ar fi vrut să-L apuce pe acel Dumnezeu invizibil de gâtul Lui nevăzut şi să-L strângă până ar fi auzit oasele trosnindu-I ( în ipoteza că ar fi avut aşa ceva). În jurul meu, Universul continua să se mişte, să se clatine, iar energiile cosmice începuseră să se adune, să se condenseze, culminând către un punct final pe care, destul de ciudat ( şi nu prea…), îl simţeam aproape. Poate chiar prea aproape…
Furia ce o simţeam în mine mi se părea perfect îndreptăţită; rostisem numai adevărul, iar de adevăr nu mi-a fost niciodată ruşine. Aşteptam replica lui Dumnezeu… Însă răspunsul se lăsa aşteptat. Iar aşteptarea se prelungea cam mult; şi uram să fiu lăsat să aştept… Poate Dumnezeu plecase şi mă lăsase singur, să urlu de nebun, zguduind Universul din temelii.
- Să nu crezi că a plecat!
Vocea venise de undeva din spatele meu şi, mirat, m-am răsucit să văd cine este. Însă n-am văzut pe nimeni.
- Nu pot fi văzut, la fel ca şi El. Dacă m-aş arăta, s-ar petrece unele lucruri mai puţin plăcute; înţelegi tu…
Era o voce interesantă: plăcută, caldă, apropiată întocmai ca vocea unui bun prieten; în acelaşi timp, era o voce puternică, cu o rezonanţă impresionantă, vocea unui comandant suprem de oşti obişnuit să i se dea ascultare. Şi mai era ceva… Ceva care-mi făcea jumătatea întunecată să pâlpâie din ce in ce mai tare, iradiind o energie uriaşă, ce încerca parcă să înlăture partea mea luminoasă. Eram
contrariat dar, în acelaşi timp, simţeam cum o bucurie nefirească se strecura încet, încet în mine.
- N-a plecat; stă doar şi se gândeşte la ce-ai spus. Cam ai dreptate si Lui nu-I place să piardă disputele cu nou-veniţii.
- Lucifer, Lucifer!... Vocea lui Dumnezeu se făcu din nou auzită, cu o nuanţă de dojeneală în ea. De ce minţi din nou?
- Dar cum adică mint, Doamne? Din câte ştiu eu, am spus întotdeauna adevărul, numai că ceea ce spun eu nu corespunde mereu cu ceea ce ai afirmat Tu; ori asta ne poate duce cu gândul la: oare cine dintre noi are dreptate?
- Eu am întotdeauna dreptate! tună vocea celui ce, se spune, a făcut totul. Eu sunt Dumnezeu! Eu am creat totul şi nimic nu mi se poate împotrivi! Eu reprezint Adevărul în tot ceea ce există!
Un uşor tremur al energiilor îşi făcu simţită prezenţa în jurul meu, iar componentele mele începură să vibreze într-o frecvenţă indefinită. Devenisem parcă un observator, însă un observator care lua parte cu însufleţire la evenimentele observate. Începeam deja să fac alegeri...Şi simţeam că ceva nu era în regulă cu Dumnezeu...
- Bine, bine! Nu trebuie să Te enervezi! Vocea împăciuitoare a lui Lucifer mă făcea să mă simt bine; un tremor plăcut îmi străbătea fiinţa şi mă făcea să mă întreb dacă nu cumva era un semn al celor ce aveau să urmeze. Deocamdată aşteptam. Speram să nu aştept prea mult.
- Ştii… n-am fost întotdeauna aşa; odată, înainte de facerea lumii cunoscute de voi Îl adoram şi eram recunoscător pentru că mă aflam în preajma Lui. Eram cel mai de seamă dintre slujitorii Lui şi cel mai înţelept; eu decideam ce-i bine şi ce-i rău. Acum însă…răul mi-este bine iar binele duşman!
Ura ce-o resimţeam în vocea lui Satan mă îngrozea; era o ură crudă şi sinceră, ura celui ce pierduse ceva pe vecie, ceva ce cândva fusese dreptul lui înnăscut iar acum îi fusese luat şi dat altcuiva.
- Pentru mine şi cei ce mi se alătură nu mai există milă şi iertare; altă cale decât lupta nu avem. Ştiu că nu prea avem cum să învingem…
- Dar cine spune că nu puteţi învinge?!
Mirarea şi încrederea mea părură să liniştească totul în jur; deodată, ca şi cum ochii mi s-ar fi deschis brusc, o uşoară vălurire a spaţiului de lângă mine îmi indică poziţia lui Lucifer. Oare ce se întâmpla?
- Oricâte speranţe am avea, Atotputernicul ne-a învins data trecută doar prin puterea vocii Sale cea de tunet; nu ştiu ce vrei să spui, dar cred că te înşeli.
- Şi Eu cred la fel; vocea de neconfundat a celui ce-L renegasem toată viaţa se auzi din nou, puternică şi încrezătoare. Iar asta m-a enervat!…Eram mai hotărât ca niciodată să pun capăt acestei mascarade şi să ştiu cu certitudine pe ce poziţie stau.
- În fond şi la urma urmei, care-i rostul acestei discuţii fără sens? M-am cam săturat să ghicesc ce va urma!
Învolburarea de lângă mine se accentuă şi mai mult iar nu departe de ea, o alta, strălucind uşor, îşi făcu apariţia.
- Trebuie să alegi!…Vocea lui Dumnezeu tună peste întinderile Universului şi acesta încremeni. Dacă treci de partea Mea vei avea slavă şi mărire; dacă alegi partea lui Satan… va fi război!
- Aşa să fie! strigă din partea-i de Univers cel Întunecat.
- Am timp de gândire?
- Cât este necesar să ajungi la o concluzie.
Am început să mă gândesc; perspectiva slavei şi măririi părea atrăgătoare, însă plictiseala ce o implica în compensaţie nu mă gâdila prea plăcut; pe de altă parte, varianta Satan suna mai interesant însă viziunea înfrângerii şi a dispariţiei în neant mă speria un pic. Dar… oamenii aveau tot dreptul să cunoască
adevărul, în toate formele lui, iar prima variantă nu cred că le oferă prea multe speranţe. Aşa că…
- Satan…ştii ce-i aia o sferă? Şi mi-am deschis mintea spre învolburarea de lângă mine.
Un hohot de râs plin de răutate începu să răsune în nemărginirile spaţiului; era un râs al cuiva satisfăcut şi încrezător în reuşita planului lui. Concomitent cu râsul noului meu stăpân, jumătatea mea întunecată se aprinse tot mai tare iar cea luminoasă păli şi, uşor şi pe nesimţite, începu să se întunece, să se metamorfozeze până când deveni identică cu cealaltă parte a mea. Eram acum un demon deplin şi, plin de satisfacţie, îmi întinsei aripile pregătit de zbor, când…
un sunet prelung şi sfâşietor umplu timpul şi spaţiul iar Eternitatea se cutremură: sunase trâmbiţa de pe urmă! Urma războiul!
Planetele şi stelele îşi opriră mişcarea; totul în jur încremeni, în aşteptarea momentului eliberator, cel care va descătuşa energiile universale şi va consemna începutul sfârşitului. Şi acel moment veni…
- A sosit clipa Apocalipsei! urlă Satan şi, într-o învolburare de forţe şi puteri, armata demonilor îşi făcu apariţia într-o maiestuoasă înaintare. O bucurie fără margini îmi umplu fiinţa când, ca o mângâiere, ca un tunet, vocea lui Satan se făcu auzită în mine şi zise:
- Ţi-ai câştigat dreptul de a conduce una din armatele mele şi de a hotărâ momentul începerii luptei. Ţine!
O sabie uriaşă îmi apăru atunci în mâna dreaptă în timp ce mâna stângă mi se încleştă pe un scut negru, cu încrustaţii de aur şi diamante.
Am ridicat sabia deasupra capului şi am aşteptat; în faţa mea, ca într-un vis, stelele începură să cadă una câte una şi transformându-se în cădere în câte un luptător din armata Domnului. Raze de lumină începură să brăzdeze timpul şi spaţiul, energiile începură să clocotească, arme fură scoase la iveală, îngerii strângeau rândurile în timp ce avansau spre noi, cântece de luptă umplură fiinţa universală. Nicicând nu mai văzuse Universul asemenea bătălie şi nicicând nu avea să mai vadă!
Am strâns scutul mai bine în pumn; aşteptam. Sfera demonică se concentra tot mai mult când, în fruntea armatei îngereşti i-am văzut pe Mihail şi Gavril, cu spadele lor de energie şi flăcări arzându-le ameninţător în pumni. Am ştiut că sosise clipa! Mi-am întins aripile şi…
- La ataaaac!
Sfera demonilor explodă într-o infinitate de bucăţi care pătrunseră ca nişte ghiulele în armata îngerească făcând largi cărări în puritatea blestemată! Cu o ură neîmpăcată m-am repezit drept în faţa lui Gabriel şi nici o urmă de remuşcare nu mi-a traversat fiinţa în timp ce-mi înfigeam sabia în chipul acela mândru şi strălucitor, trimiţându-i energia în neantul întunecat. Un urlet de groază se
ridică din armata celestă şi valuri de îngeri cu feţe lucitoare se porniră să curgă spre mine; am rânjit fericit şi strângând la piept scutul începui să tai cu sabia în stânga şi dreapta, făcând prăpăd.
Nici Satan şi ceilalţi demoni nu stătuseră degeaba; într-un efort suprem de forţe reuşiseră să spargă blocada îngerească ce păzea porţile Raiului iar acum Belzebut, urlând de fericire, zdrobea cu un buzdugan uriaş şi ultimele rămăşiţe ale mândrelor porţi, în timp ce hoarde de îngeri decăzuţi năvăleau în grădina miraculoasă, pârjolind totul în cale.
Am început să râd în hohote; nimic nu ne mai putea opri din marşul triumfal!
Simţeam victoria tot mai aproape iar mirosul ambroziei începuse deja să-mi încânte fiinţa. M-am întors să înfrunt un nou asalt îngeresc când… Ce-i asta? Nu se poa… Nuu!
Venind spre mine, cu braţele deschise şi cu tristeţea întipărită pe chip, erau… soţia mea, copii mei, toate fiinţele dragi mie din timpul existenţei mele terestre; nu! Înapoi!
Ezitam; sabia îmi scăpă din mână iar scutul îmi tremura. Nu mă simţeam în stare să fac nimic şi ştiam că pierdusem; crezusem că voi fi în stare să uit totul şi să îmi îndeplinesc destinul cu seninătate dar se vedea că mă înşelam…
Spectrele luminoase ce veneau sa-mi aducă sfârşitul (O! Cat de bine o ştiam!) ajunseră lângă mine si mă înconjurară. Apoi, ca intr-un vis hipnotic, incepura sa se rotească in jurul meu, din ce in ce mai repede, ca un carusel al destinului scăpat de sub control.
Eram derutat; nu ştiam ce va urma, când… Ca la o comanda invizibilă, rotaţia se opri iar eu mă trezii prins într-o menghină celestă, cu aripile, mâinile si picioarele imobilizate, fiecare ţinute de cate 2-3 îngeri. Eram pierdut!
Din zgomotul infernal al luptei, un vuiet se auzi, cu o intensitate tot mai mare, tot mai aproape; mi-am ridicat privirile şi… am zâmbit! Într-o mişcare maiestuoasa a celui ce ştia ca victoria e a lui, Arhanghelul Mihail venea încet spre mine, pregătit cu sabia-i de foc să-mi pună capăt existenţei eterne.
Am avut timp să privesc in jur si, pentru ultima dată, să-mi pot deschide conştiinţa către totul universal, sa o las invadată de Bine şi Rău, de Aici şi Acum; am privit chipurile uimite ale demonilor, satisfacţia victoriei de pe feţele îngerilor şi, ca într-un vis al nefiinţei, într-o străfulgerare ce parcă nici n-a existat a conştiinţei, l-am văzut pe Satan şi am ştiut ce va urma…
Sabia lui Mihail îmi străpunse pieptul iar urletul meu umplu fiinţa universală; într-o fracţiune a clipei, esenţa mea energetică se eliberă şi ţâşni spre noua gazda, care nu înţelese ce se petrecea decât când era prea târziu.
Un hohot macabru răsună peste întinderile spaţiului şi timpului; ce simplu era totul acum!
Mi-am înfăşurat mantia în jurul corpului, am privit încruntat spre Pământul recreat şi m-am adresat Celui Preaînalt:
- Cândva Te-am iubit; poate Te voi iubi din nou. Dar acum, între noi nu poate fi dacat razboi!
De departe,dintr-o lume demult pierduta,sosi si replica mult asteptata:
- Aşa să fie… Lucifer!