HanuAncutei.com - ARTA de a conversa!
Haine Dama designer roman

Bine ati venit ca musafir! ( Logare | Inregistrare )

 
Reply to this topicStart new topic
> Inger Razvratit, roman
OMU'BUN
mesaj 23 Jun 2003, 11:36 PM
Mesaj #1


Batranul Cronicar
******

Grup: Moderator
Mesaje: 1.491
Inscris: 5 June 03
Din: Romania
Forumist Nr.: 360



P R O L O G



Rămas singur,oarecum dezamăgit,dar nu disperat,Alin medită:"Oare chiar nu mai am nici o șansa?Sincer,ideea morții la 26 de ani nu mă prea încântă. Ar fi cam devreme!...Trebuie să existe o cale,TREBUIE!!! După o clipă se resemnă:"Și apoi,dacă mor,ce?Aș fi eu primul sau ultimul?Fiecare zice <eu nu!>Nici eu nu zic da,dar nici n-o să urlu la lună că nu e drept. Voi mai lupta încă,deși numai lupta nu se mai cheamă asta;îngenuncheat,aproape doborât,e greu sa lupți împotriva unei forțe despre care nu știi absolut nimic,nici măcar unde se află. Dar nu voi ceda oricum!...Poate-o voi descoperi înainte de a fi prea târziu. Poate!...Dacă nu,nu-i nici o nenorocire. Decât așa mai bine...Ce e un om?Un biet fir de nisip în mijlocul deșertului. Dar ce univers se ascunde în acest om...?Trupul nu-i decât o concepție,o "mașinărie",un robot teleghidat care nu funcționează decât prin comanda centrului vital: SPIRITUL! Te uiți cum îți miști o mână,un picior,un mușchi oarecare;toate astea nu mai înseamnă nimic ,atunci când spiritul a zbughit-o. Mușchii sunt aceeași și la locul lor,dar cine sa pună "mașinăria" în mișcare?Robotului i s-au terminat bateriile,iar acum nu-i decât o grămadă de fier vechi. În speță,putregai!
Unde s-o fi ducând spiritul?O mai fi luând el altă formă ,pentru a sfârși din nou,apoi iar și iar...?Cine poate ști?Și dac-am ști,la ce-ar folosi?Am fi oare mai buni?
Alin zâmbi trist."Închizi ochii și gata. Cineva "amabil" te conduce către o poartă unde scrie SALA VEȘNICIEI. E plăcut înăuntru. Unii stau în fotolii,picior peste picior,fumează pipă și își sorb fără grabă cupele cu nectar . Fete încântătoare și tineri musculoși, interpretează la flaut,oboi,violoncel și harpă ,fragmente la cerere,din Ceaikovski ,Schubert,Mozart,etc.. Ce relaxare!...Ai vrea să rămâi,dar tipul din spatele tău,cu dantura confuză și "antene" cartilaginoase,îți testează reflexele cu furca în coaste,făcându-ți semn să mergi înainte. Te supui,ce să faci? N-ai bilet la clasa I. Peste tot,râsete și voie bună. O trompetă rostogolește note melancolice pe fondul suav al unui pian. Dincolo de ferestre,peisajul e divin;perechi ținându-se de mână,aleargă râzând prin grădina cu flori și pomi plini de fructe pârguite. Din ochi îți cauți umbra unui pom pe jumătate înflorit,pe jumătate împodobit cu roade,unde să te odihnești când vei intra,dar cel din spate este de altă părere,așa că mergi mai departe. O chitară electronică,strapunge vazduhul cu sunete subtiti,iar în jur încep să reflecte lumini roșii!...Probabil se și dansează ! Dar,nu. Luminile vin de la un foc ce arde sub un cazan uriaș. O mulțime de țevi pornesc de la cazan în toate direcțiile. Nu știi unde duc. Nu știe nimeni. Cineva îți șoptește din mers: <În cazan e smoală!><Mă rog,treaba lor!>îți zici,vrând să mergi mai departe,dar individul care te-a însoțit,te oprește,și te poftește politicos să urci pe scara lipită de cazan. <Nu,lăsați,nu sunt curios!>,dar el insistă,folosind argumentul furcii. Urci încet,să nu greșești vreo treaptă și să cazi peste el care încă te mai urmează. Ajuns sus,îi mărturisești că ți-e cald,iar el te înțelege și "îți face vânt"!... Parcă tot mai bine era sus!... Aici te topești de căldură. Clocotești,deja. Mai la fund,mai la suprafața,ca la cazan...<Că multe păcate mai am!...>îți spui în gând. Totuși nu așa multe precum alții pe care i-ai găsit acolo. Scapi ușor,pomenindu-te intr-una din țevile pe care le-ai văzut ceva mai devreme. Călătorești prin bifurcații și cotituri,ajungând fără să știi cum,într-o conductă cu apă cristalină. O gospodină deschide robinetul,iar tu te lași dus de jet, rostogolindu-te într-o oală care e așezată pe aragaz. Din nou zăpușeală... În sfârșit apare soțul. Tânăr,viril...Cina e servită. Unul din ei te-a înghițit. Nici n-ai avut timp să vezi cine. Te-ai pomenit dintr-o dată în întuneric. Curând după aceea,cel ce te-a înghițit, se agita foarte. Cine-o fi fost? El? Ea? Mda,ai fost înghițit de el,dar nu i-ai plăcut. Te-a proiectat undeva într-un mediu "umed". Ce învălmășeală!... Oare ce se petrece? Simți că-ți pierzi memoria,că nu mai știi nimic,nici măcar dacă ai fost bărbat sau femeie. Gata! Într-un ultim impuls al rațiunii,mai ai timp să-ți zici: <Aș dori ca în viața viitoare,indiferent dacă voi fi bărbat sau femeie,sa fiu OM și să las posterității semnul bun al trecerii mele prin lume!"
Alin zâmbi de propria sa imaginație."Așa o fi oare?" Făcu în gând bilanțul puținelor sale realizări,si nu știa dacă ar trebui să fie mulțumit sau nu. Avusese o copilărie banală. Poate din adolescență începuse să-și formeze propriul său caracter pe care și-l voia deosebit față de al celor din jur. Devenise exigent în alegerea prietenilor preferându-i în general pe cei mult mai în vârstă,cu gândire matură de la care avea oricând multe de învățat. Într-o permanentă criză de timp,căutase să fie un autodidact,reținând "din zbor" informații auzite în autobuz,citite în tren sau in timpul plictisitoarelor ședințe UTC. Într-o oarecare măsură,avea înțelepciunea omului matur,care învățase din experiența altora. Dar oare fusese îndeajuns de fericit? Din noianul de amintiri, câteva chipuri începură să se contureze din ce în ce mai clar: Luiza, Mariana, Nona, Rodica ...



C ROMAN

Va urma?!?





--------------------
Dincolo de inocenta e alunecare !
Go to the top of the page
 
+Quote Post
OMU'BUN
mesaj 9 Aug 2003, 05:40 PM
Mesaj #2


Batranul Cronicar
******

Grup: Moderator
Mesaje: 1.491
Inscris: 5 June 03
Din: Romania
Forumist Nr.: 360



- I -



Alin o cerceta fără ocol. În ciuda expresiei destul de reci, tânăra i se părea abordabila. „ Când va veni autobuzul, am să-i ocup un loc, iar când va ajunge-n dreptul meu, mă voi preface că privesc pe fereastră.”
„ De ce s-o fi uitând băiatul acela la mine asa de insistent? îsi zise tânăra, cercetându-si discret tinuta. Hm! Judecând după felul în care mă priveste, precis o să-mi ocupe un loc… N-are decât! Dar am să-l fac să insiste… Numai de nu l-o vedea mama!…”
- Nu va supărati, autobuzul acesta întârzie de obicei?
Alin o privi în treacăt si putin contrariat, pe bătrâna care i se adresase: „Ce-o fi vrând si femeia asta? Atâta lume în jur, iar ia tocmai pe mine se găseste sa mă întrebe!! …< Nu, doamnă, azi e o zi mai speciala: a fătat pisica lu’ nea soferu’…> zâmbi el unei idei.”
- Nu, doamna, se hotărî să răspundă într-un târziu, fără s-o slăbească o clipă din ochi pe tânăra care se plimba plictisită, la distantă. De obicei nu întârzie; trebuie să sosească.
- stiti, - continuă bătrâna – eu si fiica mea suntem venite în statiune, iar la Timisoara mergem pentru prima dată pe traseul acesta. Nici nu stiu dacă ne vom descurca!...
„Luati avionul!” – glumi Alin în gând fixând cu privirea avionul-bar, instalat în parc, la 200m. depărtare. „Dar despre ce fiică o fi vorbind, că nu prea vad pe cineva care să-i dea vreo atentie? Ia stai…Nu cumva…”
- Fata aia e… fiica dvs.?- îndrăzni el, privind-o ceva mai binevoitor.
- E fiica mea, - oftă bătrâna. Pentru ea am venit în statiune. E… e bolnava cu inima!
De la coltul străzii, autobuzul apăru, iar mulțimea începu să se agite.
- Voi încerca să vă ocup două locuri, doamnă, zise Alin, îndepărtându-se.
- Măcar unul pentru ea!
„ Se pare ca e bolnava serios, daca mama-sa, bătrână si obeză, preferă să rămână în picioare în favoarea ei, care nu pare să aibă mai mult de 19 ani!” îsi zise el în timp ce încerca să intuiască exact locul unde autobuzul avea sa oprească.
Mai mult sau mai putin întâmplător, autobuzul opri chiar acolo. Prin geamul înalt, Alin salută soferul pe care-l cunostea de când începuse să facă naveta, iar acesta, in timp ce-si pregătea biletele, îi făcu semn discret să meargă la usa din spate întrucât cea din fată era defectă. Descoperindu-se dintr-o dată înconjurat de doamne, Alin deveni exagerat de atent, si dădu tuturor… prioritate. La usa din spate, nu era singur. „Cineva” îl urmărise si îi sesizase intentia. Era chiar ea, tânăra suferindă. Pret de câteva clipe, se priviră zâmbind cu subînteles, apoi usa se deschise, iar ei urcară.
De la capăt de linie, locurile erau ocupate dezordonat. O singură canapea dublă mai era libera; în rest, doar câte un loc ici si colo. Tânăra se aseza lăsând locul de lângă ea liber.
„ Am pierdut ocazia! – îsi zise el. Ar părea deplasat să mă asez lângă ea si s-o „pasez” pe mă-sa în altă parte…”Se aseză pe partea opusă alături de Florin, un foarte bun amic si coleg de navetă. Acesta tocmai povestea cu mult entuziasm o faza cu o gagică la discotecă, altor doi colegi de… suferinta, iar aparitia lui fu primita cu obisnuitul salut de rutină, între niste oameni care se vad zilnic.
- Păi ce faci, băi ? Nu vii să stai cu mine ?
Alin rămase surprins, nu atât de „băi”-ul pe care tânăra îl folosise, cât de îndrăzneala ei. Îsi aruncase privirea spre ea fără un motiv anume, iar ea profită de ocazie…
- Dar nu vrei să stai cu mamă-ta?
- Lasă ca am eu destule prilejuri să stau si cu ea, ce crezi?...
Alin se întoarse către Florin, care nu observase nimic, din cauza subiectului … fierbinte.
- Florine, tine, te rog, ocupat aici, ca eu m-asez alături!
Toti trei făc*ră ochii mari si uitară imediat de „ subiectul fierbinte”. Florin îsi reveni rapid si începu să-si frece palmele:
- Tot pentru cineva… asa?...
- O să-mi mulțumesti!...zâmbi, făcându-i cu ochiul tinerei de lângă el, care se abtinea cu greu să nu izbucnească în hohot, văzând-o pe mamă-sa apropiindu-se. Poftiti aici, va rog, doamn㠖 i se adresă el bătrânei. Băiatul ăsta nici nu m-a lăsat să stau lângă el. V-a văzut de jos si nu concepe să lase pe altcineva să se aseze.
Tânăra izbucni în sfârsit în hohot, în timp ce în mijlocul celor doi care se întorceau acum cu fata spre directia de mers, se auzi destul de tare un „ ăăă!” nazal. Florin zâmbi si el de farsa căreia îi căzuse victimă, si-i făcu mai mult loc bătrânei, care nu mai contenea cu multumirile.
Observând cât de usor îsi exteriorizează veselia, Alin avu un moment impresia că bătrâna îl mintise când spusese ca fiica ei ar suferi cu inima. Surprinzându-i privirea usor circumspectă, ea se intimidă puțin, si-i întinse mâna, bărbăteste:
- Luiza !
- Alin !
- Mă bucur să te cunosc !
- Nu mai putin. E destul de plăcut să călătoresti lângă o fata veselă si inteligentă. Dar unii nu pricep chestia asta, si trăiesc cu impresia că m-au tras pe sfoară.
Autobuzul demară, iar Luiza păru complet derutată.
- Ce vrei să spui ?
- A, nimic ! De fapt ce mai înseamnă o minciună în plus într-o lume egoistă si perversă ?... Păcat însă, că de la bătrâni ar trebui să auzim adevăruri… De fapt asa ne-am obisnuit!
- Să înteleg că maică-mea e tinta aluziei tale?
- Da cum de te-ai prins? - răspunse el ironic.
Ea deveni usor iritată, si-l privi printre gene.
- Biata de ea!... Ar fi trebuit să-si dea seama! Sunt atâtia care, chiar egoisti fiind, au dreptul s-o judece!
- Original mod de a ne cunoaste,nu-i asa? zâmbi el amar.
Ea tăcu câteva clipe, apoi continuă.
- Mi-as putea permite să te întreb cu ce te-a mintit?
- Ei, să nu spui că nu stii, că nu te cred!
Luiza îsi încreti usor fruntea si o umbră de nervozitate îi apăru pe chip. Nu-i dădu însă curs, ci întoarse privirea spre fereastra, muscându-si buzele si rămânând un timp nemiscată.
- Minunat peisaj, nu-i asa? – întrebă el, dar nu primi răspuns. Stii, mi-e greu să cred că suferi într-adevăr.
Ea se întoarse.
- Asta ti-a spus maică-mea?
- Să presupunem !
- Si ce-ar fi, mă rog, de necrezut în chestia asta?
- Nu stiu. Bănuiesc că un om care e constient ca suferă cu inima, oricât ar fi o situatie de comică, nu se va exterioriza atât de spontan.
- Aha !... făcu ea ironic. Si după părerea ta ce-ar trebui să facă? Să plângă?
- Păi stiu si eu? Nu mi s-a părut că ai avea nevoie de batistă!...
- Auzi, tu asa esti de felul tău, sau mai văzut mai mică si mai proastă ?
- Ei, mai mică!... îi scăpa lui Alin. Apoi, văzându-i reactia, ridică mâna ca si cum s-ar apăra de o eventuală lovitură din partea ei, ceea ce-o făcu să zâmbească.
- De obicei, altcuiva cu tupeu ca al tău îi spun „du-te-n p…a mă-ti!” Tu mai stai un pic, să mă mai gândesc… Eu propun pace! Dacă nu vrei, atunci du-te… si las-o pe mama să vina aici…
- Bine, „pace”, cu conditia să-mi spui dacă am fost mințit.
- Nu-mi plac conditiile, dar, mă rog, răspunsul ăsta tot l-ai fi avut mai devreme sau mai târziu. Da, mama te-a mintit, dar nu asa cum crezi tu. Poate asa întelege ea diagnosticul, desi mai degrabă înclin să cred că vrea să mă scutească de situatii mai dure…
- Adică !?
- Eu am o problemă cu un picior, si ea anticipează ideea că orice băiat fuge de o viitoare schioapă!
- Serios? Si cine spune că tu esti o schioapă în devenire? După câte am observat, mergi absolut normal.
- Hai s-o lăsăm balta, că tot n-ai întelege… De fapt nimeni nu poate întelege cu adevărat, în afară doar de cei care-au trecut prin asta…
- Sunt de acord că nu te înțeleg si nici nu vreau să-mi dau silinta. Doar că eu te-am întrebat de ce crezi tu că invaliditatea asta este de neînlăturat? Chestia asta suna cam ciudat pentru mine si mă face să mă gândesc la povestea cu drobul de sare…
- Chiar asa? schită ea un zâmbet trist. Vezi tu pe cineva stând cu bratele încrucisate si asteptând momentul când pisica va rostogoli drobul peste plodul din leagăn? După câte poți singur să-ți dai seama, sunt într-o stațiune pentru tratament!
- Deci pericolul a fost înlăturat!...
- Băi, ce simplu pare!...
- Dacă nu exista posibilitatea să te faci bine, puteai astepta si-acasă ziua deznodământului, nu crezi?
- Auzi? Tu stii ce-i aia o tromboflebită?
- Nu stiu si nici nu mă interesează!
- Păi când te-aventurezi în discutii de acest gen, părerea mea este că ar trebui neapărat să te intereseze, că altfel risti să devii ridicol!...
- Poate că ai dreptate. Eu la medicină mă pricep la fel de bine precum bunica la turboreactoare. Dar dacă eu îi spun că se folosesc la avioane, cât e ea de „bunică”, tot îsi dă seama că avionul zboară. Dacă tu mi-ai fi spus că trombo… cum ai spus tu acolo, ar fi o boală se stomac sau de gâlci, eu n-as fi avut nici un motiv să nu te cred, cum si bunica m-ar fi crezut dacă i-as fi spus că turboreactoarele sunt niste bâzdâganii cu urechi clăpăuge…Tu mi-ai spus că suferi cu piciorul. Instinctiv mă gândesc: ce-ar putea ameliora si mai ales vindeca o asemenea boală? Sportul si buna-dispozitie! Dar dacă tu esti obsedată de ideea bastonului, cred c-ai să-l stăpânesti înainte de vreme, iar pentru asta nu trebuie să te compătimesc!
- Hm! Nu ti se pare ca te cam contrazici? Mai înainte mi-ai reprosat faptul că mi-am permis sa râd si eu ca un om normal, iar acum îmi găsesti buna-dispoziție, indispensabilă.
- Exagerezi, desigur ! Tu compari o boală de inimă cu o „trombo-tra-la-la”?
- Băi, scuză-mă că ti-o spun, dar esti foarte naiv. Serios! Stii, nu-mi face nici cea mai mică plăcere să m-apuc să-ti însir detalii despre boala asta, mai ales că abia ne-am cunoscut. Si totusi am s-o fac, desi eu personal nu prea înteleg de ce? În sfârsit… Bastonul nu-i o obsesie pentru mine, ci o certitudine apropiată. Si asta poate n-ar fi cine stie ce, desi nu-ti doresc să stii vreodată ce înseamnă o criză. Tu credeai că mă plimbam de dragul de a admira peisajul? De durere mă plimbam, băi, si n-o spun ca să mă plâng, ci CA SĂ STII !! Că nu stii !!! Dar sunt altele pe care eu le consider mai dureroase decât crizele în sine; când nu mai poti îmbrăca o fustă sau o rochie fiindcă un picior e ceva mai gros decât celălalt; când nu mai poti merge la un strand sau într-o excursie cu corturile, fiind înlăturată în mod politicos si pe bună dreptate, fiindcă nu poți fi povara nimănui; când îi vezi pe cei dragi suferind pentru tine si privindu-te neputinciosi…Si mai ales când întâlnesti fel si fel de „lelite” care-ncep să te descoase „Da de la ce a apărut?” „Si cum se manifestă?” „Da te doare rău??”… nu stiu cât de nepăsător poti să fii, pentru a nu cădea pradă unei disperări fatale!... Nu-mi place să fiu compătimită! Faptul că tu o faci pe duru cu mine, tratându-mi suferinta cu superficialitate, e ceva cu totul nou si parcă mă irită mai putin. Amuzant este că-ti mai permiti să dai si sfaturi pentru o boala pe care nici măcar n-ai retinut cum se numeste, ca să nu mai spun că n-o poti înțelege. Adică nu incapacitatea de a percepe tehnic un diagnostic, ci refuzul tău de a-ti imagina suferinta sub aspectul ei real. Asta mă derutează la tine! De ce nu vrei să ti-o imaginezi? Pentru că eu sunt sigură că poti, dar nu vrei!
- Da! Asa e! Pot, dar nu vreau! În schimb, tu vrei, nu?
- Eu??? Ce să vreau eu?
- Să te faci bine, să zicem…
- Evident că vreau!
- Se vede, se vede!… Dacă asta numesti tu vointa, atunci am să trec la defensivă. Câti ani ai, dacă nu te superi?
- Nouăsprezece.
- Multi înainte! Suntem de-o vârstă, dar gândim diferit. Dacă la nouspe ani, o asemenea boală care nici măcar n-a apucat să evolueze prea mult, te poate speria într-atât încât să-ti pierzi optimismul, atunci trebuie să-ti spun că în ciuda tineretii tale, ai un suflet de hodorog, iar pentru asta nici nu e cazul să-mi cer scuze; un defect spus cu prudentă, chiar dacă loveste tinta, nu întotdeauna o si doboară.
- Multumesc! Esti cumplit de direct, dar nu-ti dau dreptate. Fă totusi un efort de vointa si pune-te în locul meu; tu ce-ai face?
- Cum să mă pun eu în locul tău? Eu am nouăspe ani, pe când tu ai nouăsunu! Tu trebuie să devii schioapă negresit!... Mâine - poimâne, gata! Mă gândesc dacă nu cumva o să trebuiască să te car în spate prin Timisoara până la nu stiu ce adresă…
Luiza îsi mască un zâmbet apărut instantaneu, pentru umorul lui obraznic, si insistă:
- Nu, serios, ce-ai face?
- Păi în primul rând m-as descotorosi de toate fustele, rochiile si costumele de baie din garderob, sau as face genuflexiuni în piciorul sănătos până ar deveni la fel de gros ca si celălalt…
- Chiar nu vrei să fii serios? Poate că m-ar interesa sugestiile tale!
- Da? Mă bucur. Pai eu as fi de părere să începem cu sotronul, coarda si leapsa pe atinse…
- Mda, zise ea ca pentru sine, se pare ca nu e nimic de făcut!...Esti primul băiat absurd pe care l-am cunoscut in viata mea !
- Si… ai cunoscut multi?
Ea făcu o grimasa in semn de lehamite, si renunta sa-l mai privească.
- Asculta, Luu… Luiza, parca asa spuneai ca te cheamă, nu?Ea inclina din cap. Mi-ai cerut sa-ti spun ce-as face în locul tău. La vârsta noastră nu e deloc normal sa disperăm. N-ai ce te face când esti victima unui accident, sau ai avut de suportat o operatie gresita scotându-ti-se ceea ce nu era cazul… mă rog! Abia atunci ai avea oarecari motive, desi nici chiar atunci în anumite condisii…Tu suferi cu piciorul, nu cu capul! Din creierul tău porneste totul. Nu trebuie să-si spun eu că eventualitatea unui baston este o gogomănie! Tu trebuie să ti-o spui în mintea ta si s-o mai si crezi pe deasupra!!! Te doare? Nu-i adevărat! Durerea e o impresie care poate fi schimbata prin efort de vointa! Cred ca te doare, dar prin vointa, poti spune, râzând de propria ta durere: „Nu-i adevărat! Piciorul ăsta nu-i al meu !Al cui o fi, ce-mi pasă ?! Iar dacă nu-i al meu, n-are cum sa mă doară pe mine! Nu mă doare! NU MA DOARE!!!” Nu pot să cred că te lasi dominată de suferinta fizică la vârsta asta… Relaxarea, sportul, buna dispozitie, astea te redresează înainte de orice… Încearcă să-ti găsesti mijloace practice care să te distragă de la gândurile obsesive: filme, lectură, divertisment de orice fel… Unde sunteti cazate in Buzias?
- La „Hotel Parc”. De ce?
- Mâine la opt si jumătate vin să te scot la lumină… Te opui cumva?
- Nu! răspunse ea fără nici o ezitare!
- Ei, iată prima hotărâre înteleaptă pe ziua de azi!
- Nu te bucura prea tare… Dacă m-ai fi întrebat acum câteva clipe, răspunsul meu ar fi fost cu totul altul. Si-asa am ceva rezerve, dar in sfârsit. Oricum, motivul pentru care accept nu este tocmai cel pe care ti-l imaginezi tu!
- Mă rog, daca spui tu… Si-apoi, esti libera sa refuzi!
- Cum o sa refuz?Doar m㠄scoti la lumină”, nu? Sper totusi să ne întelegem!
- De ce nu ne-am înțelege? Doar vorbim aceeasi limbă!
- Asa se pare, numai că a ta e cam ascutita… Nu prea pot fi sigură de ceva anume.
- Nici nu trebuie! Când esti sigură înseamnă că stii. Iar dacă stii, nu te mai interesează.
- Teoretic! Practic rămâne de văzut!
- Aha! Teoretic, doi cu doi fac patru! Practic tre’ să te-apuci sa verifici ca să te convingi…De parcă faptul că toată lumea stie si acceptă asta, n-ar fi suficient pentru tine! Eu unu’ nu pot să pun prea mult entuziasm pe un tărâm deja cunoscut.
- Sa înțeleg că renunti la cineva care ti-a fost foarte apropiat, numai fiindcă ai reusit să-l cunosti foarte bine?
- Nu neapărat. In orice relatie exista un oarecare conventionalism. Eu consider că trebuie înlăturată sub orice formă, monotonia. Adică să încerci să nu fii banal si să nu te repeti prea des, dacă vrei să stârnesti mereu interesul cuiva!
- Ei, asta o fi tinând la începutul unei relatii, când într-adevăr poti stârni un… ciudat interes!!! Mai târziu obosesti tot zbuciumându-ti creierii, si ti se face lehamite! Ce liceu ai terminat?
- Ghicesti? o privi el ironic.
- Nu! Îmi spui daca vrei!
- Nici unul !
- Cum? Vrei să spui că n-ai decât 10 clase??
- Te surprinde?
- Dintr-un anumit punct de vedere, nu. Abia acum încep sa înteleg eu de ce…
- De ce, ce?
- Nimic, lasă!
- Ceea ce stii tu despre mine, este mult prea putin pentru a putea eticheta! Si, mă rog, ce-ai tu în plus fata de mine, o diplomă de bacalaureat?
- Nu o diploma neapărat, desi e foarte necesară în multe împrejurări… E vorba de o sansă de a da mai departe, sansă pe care tu,chiar mai capabil decât altii, n-o poti avea…
- Mai departe, spui? Poate „mai departe”-le tău. Ca sa te realizezi pe plan material, nu prea este nevoie sa te tâmpesti învătând cum să devii ca toți ceilalti… Iar ca să înveti să devii om, sunt multe alte metode de asimilare, nu neapărat prin intermediul profesorilor.
- Hm. Se pare că nu prea a avut cine să te măsoare cu nuiaua, daca pui problema sub forma asta… In orice caz, părerea mea este că, peste cinci ani, ori vei fi un individ plin de sine în ciuda plafonării si mediocritătii, ori vei fi terminat deja liceul, poate si intrat la facultate!
- Ei, asta da, cerere în căsătorie!...
- Poftim??
- Pai daca tu crezi că relatia noastră va dura cel putin cinci ani ( pentru că altfel nu văd cum ai putea afla…) atunci mi se pare normal ca după atâta timp, să facem ceva în acest sens, nu-i asa?Si-apoi, amândoi suntem majori, amândoi suntem frumosi si destepti… mai ales eu!! Ce zici, o facem?
- Nu-mi dai voie s-o întreb pe mama, mai întâi.
- N-are nici un rost! Nu ea m-a acostat?
- Hai totusi s-o lăsam pe mâine…
- Bine, fie, dar nu mai târziu!!
- Ei, se poate!


--------------------
Dincolo de inocenta e alunecare !
Go to the top of the page
 
+Quote Post
OMU'BUN
mesaj 11 Aug 2003, 09:23 PM
Mesaj #3


Batranul Cronicar
******

Grup: Moderator
Mesaje: 1.491
Inscris: 5 June 03
Din: Romania
Forumist Nr.: 360



De dincolo de usă, vocea de soprana a bătrânei din ajun, se auzea monoton. Din când în când, o alta voce la fel de înaltă, dar ceva mai voalată, se suprapunea primei voci prin „Oooo!” –uri si „Aaaa!” – uri repetate. Alin intui că nu era primul vizitator, si se ruga în gând să nu găsească vreo bătrână prea curioasă, pe care să fie nevoit s-o „măguleasc㔠peste măsură. Bătu. Podeaua începu să geamă sub greutatea pasilor care se simteau tot mai aproape de usă.
- Ooo, domnu’ Alin!... se arată ea exagerat de plăcut surprinsă si deschizând larg, usa; Poftiti, va rog, domnu’ Alin, poftiti! Apoi întorcându-se către bătrâna venită atât de matinal la o sueta: Permiteti-mi , doamna Grigore, să vă prezint călăuza noastră de ieri : un tânăr simpatic, vesel si deosebit de drăgut, cum rar mai întâlnesti în ziua de azi …
„ Oare !!!” , ironiza Alin în gând, reflectând la acel „domnu’” ca si cum s-ar fi continuat cu „director” sau „ministru”…
- Sărut’ mâna, doamnă ! murmură el , înclinându-se putin.
- Serviti niste bomboane cu miere, domnu’ Alin !
- Nu vă deranjati, doamnă, vă rog ! Bomboanele nu mai constituie o tentatie pentru mine, de când eram la… grădinită ! Acum singura mea dorintă este să v㠄răpesc” fiica pentru câteva ore, asa cum i-am promis ieri, si să-mi cer scuze pentru deranjul pe care am îndrăznit să vi-l pricinuiesc.
- Dar nu e nici un deranj, domnu’ Alin, vai, se poate?! Numai că Luiza e încă în pat…
Alin mai făcu un pas pentru a se convinge, iar când privirea i-o întâlni pe-a ei, aceasta îsi trase pătura peste cap, într-un exces de pudoare. El ar fi vrut s-o tragă jos din asternut, si-ar fi făcut-o daca ar fi fost doar ei doi în încăpere.
- Cam răsfătată fiica dvs., doamnă, nu credeti? La ora asta, înviorarea de dimineata trebuia terminata de mult…
Bătrâna îl privi putin surprinsa de remarcă, apoi se grăbi să zâmbească:
- Dacă dvs. credeti că asta ar putea-o ajuta…
- Sunt chiar convins !...
In timp ce Alin se afla cu spatele la Luiza, aceasta iesita deja pe jumătate din asternut, i se adresa:
- Vrei să ramai asa pană intru eu in baie să mă echipez?
Contrar asteptărilor, el întoarse capul, rămânând impasibil la roseața ce-i invadase obrajii dintr-o dată:
- Bine, dar repede, da?
Ar fi vrut să mai adauge ceva privitor la lenjeria intima, dar din nou privirile iscoditoare ale bătrânelor, îl opriră să spună mai mult.
Intr-adevăr, Luiza se îmbrăcă mai repede decât ar fi făcut-o el însusi, ceea ce îl surprinse, oarecum. Se asteptase sa dureze mult mai mult. Când apăru, avea un aer proaspăt si mirosea a pastă de dinti. Nimic din capriciile obisnuite ale fetelor de vârsta ei, nu putea fi descoperit la ea. Nici un fel de parfum, fard sau măcar un creion discret. Sprâncenele nu cunoscuseră încă penseta, buzele nu stiau ce-i rujul, iar unghiile tăiate băieteste si foarte îngrijite, aveau…”oroare” de ojă. Alin observă toate astea dintr-o privire, iar simplitatea ei îl impresionă plăcut.
- Sunt gata! i se adresă ea, luând pozitia de drepti. Apoi către mamă-sa: Aurelius, scobeste-te de niste marafeti si dă-mi si bonurile de masă!
Văzându-l pe Alin cum o priveste mirat, se grăbi să adauge:
- „Aurelius” e maica-mea, dar asa o dezmierd eu de obicei. Iar taică-miu e „Grasu” , desi e mai siluet decât Aurelius.
De cum iesiră, ea îl prinse de mână si începu să alerge, coborând treptele câte două-trei odată. Era foarte bine dispusă.
- Mergem să mâncăm, zise ea când ajunseră jos, în hol. Aurelius nu papă dimineata că face c*ră de slăbire, - chipurile!!!- asa ca vei mânca tu în locul ei.
- Din păcate eu am servit deja micul dejun!
- Dar de urât poti să-mi tii, nu-i asa?
Nici nu apucă să accepte, că ea îl prinse iarăsi de mână si o zbughi înainte către sala de mese, fortându-l si pe el să alerge în ritmul ei.
La masă, Alin o privi tăcut cum mănânc㠄de toate”, fără a prea tine cont de ordine, si încercă să descopere ce se ascunde dincolo de aparente la fata aceea cu însusiri atât de bizare. Ea îi surprinse privirea, dar nu se emotionă.
- Dacă vrei să-mi spui că există o anumită manieră în a servi masa, că felul în care „înfulec” îmi va face digestia dificila, si tra-la-la, si tra-la-la, fac si eu ca tine, îti bati gura degeaba!...
- N-am nimic cu stilul tău original de a te servi, desi cineva a făcut cândva o remarcă desteaptă: „Dacă pe femeia care părăseste acum restaurantul, n-as fi văzut-o mâncând, m-as fi îndrăgostit cu siguranta de ea!” Cazul tău nu-i chiar… grav! Altceva mă surprinde la tine; ieri m-ai făcut să cred că suferințta ta nu-i deloc o glumă, si desi ti-am spus că exagerezi, te-am crezut în subconstientul meu. Astăzi te-am văzut alergând, fără să observ pe chipul tău nici cea mai mică jenă. Dacă m-ai mintit cumva, nu s-ar spune că nu ai talent!
- Ai tu un fix cu mintitul ăsta! zise ea după ce înghiti o bucătică de pâine cu unt. Ui-te , stii ce? Hai să ne întelegem de la început în privinta asta: EU NU MINT NICIODATA! Am făcut-o o dată când eram mai mică si am fost descoperită. Ceea ce-am simtit atunci, m-a lecuit pentru toată viata.
- Totusi, cum reusesti să sari câte trei trepte, fără efort? Ti-a trecut de ieri până azi?
- Ba nu mi-a trecut deloc! Mă supără la fel ca înainte, dar de ieri am început să nu-i mai dau importantă. N-ai spus tu asa? De ce te surprinde? Vezi? Nu s-ar spune ca n-ai putere de convingere asupra celor din jur. Poate nici tu nu prea credeai în ceea ce spuneai, dar în mintea mea s-a creat o noua speranta, si n-am să dau voie nimănui să mi-o distrugă! Nici măcar tie !! Pana una alta eu îti multumesc! Este meritul tău! Stii? Am acasă o bicicletă. Cam ramolită ea, dar are două roti si-o sea, pe care să-mi instalez „poponetul”! Cum ajung acasă , îi scot rugina din ea!! Ii arat eu „copitei” ăsteia nenorocite să-si mai facă de cap!
„ Într-adevăr originala, judecând după abuzul de „perle”! Cred că va trebui să mă atept la un mod de exprimare destul de exotic, din partea ei!” conchise Alin în gând.


--------------------
Dincolo de inocenta e alunecare !
Go to the top of the page
 
+Quote Post
Promo Contextual
mesaj 11 Aug 2003, 09:23 PM
Mesaj #


ContextuALL









Go to the top of the page
 
Quote Post
OMU'BUN
mesaj 12 Aug 2003, 11:23 PM
Mesaj #4


Batranul Cronicar
******

Grup: Moderator
Mesaje: 1.491
Inscris: 5 June 03
Din: Romania
Forumist Nr.: 360



Aleile parcului nu erau încă asaltate la acea oră a diminetii, desi se anunta o zi deosebit de caldă pentru acel sfârsit se aprilie.
Mergeau fără o tintă anume. Luiza povestea cu entuziasm năstrusniciile din timpul liceului, iar Alin o asculta atent în aparentă, intentionând să schimbe subiectul la prima ocazie ce i se va ivi.
- Aveam într-a zecea un coleg, continua ea. Ăsta mă tot sâcâia să fim prieteni si mă invita, ba la film, ba la cofetărie, dar eu nu-l luam în seama. Intr-o zi mi-a luat stiloul de pe banca, zicând că nu mi-l mai înapoiază dacă nu accept să merg cu el la film. Am insistat eu, dar degeaba. Atunci am luat scaunul de la catedra si l-am ridicat deasupra capului. Zic: „Mi-l dai?” El se uită la mine si-ncepe să râdă, dar eu nu glumeam deloc. „Nu ti-l dau dacă nu mergi!”Când am lovit, abia a mai avut timp să întindă mâna să nu-i dau în cap. I-am rupt un deget care i-a rămas strâmb de-atunci. Când se mai întâmplă să ne întâlnim, el ridică degetul strâmb în sus; e „salutul” lui.
„O fi mijlociul?!?!” se întrebă Alin în gând în timp ce se fortă să zâmbească, si reusi chiar să râdă, desi în suflet îl compătimea sincer pe bietul băiat! Ajunsi în dreptul unei bănci, se hotărî să profite, si-i propuse să se aseze. Ea acceptă, apoi vru să continue subiectul, dar Alin o întrerupse.
- Amintirile tale nu sunt lipsite de interes, Luiza, dar nu crezi că sunt prea copilăresti în cazul nostru? La vârsta noastră, exista subiecte mult mai captivante, care ne-ar putea interesa pe amândoi în aceeasi măsură, nu crezi?
Ea deveni palidă si nu mai îndrăzni să-l privească, iar el fu nevoit să continue, însotindu-si cuvintele de gesturi. După ce îi răsuci de câteva ori, o suvita de păr după deget, îi mângâie usor obrazul si gâtul.
- Ti-a spus cineva vreodată, cât esti de frumoasă?
Ea începu să tremure vizibil, în timp ce în ochi i se deslusea o neliniste evidentă. Emotia îi tăia răsuflarea, si făcu efort să poată spune ceva.
- Nu…nu cred...nu cred că mi-a mai spus, reusi ea să articuleze, înlăturându-i mâna destul de brutal, iar acest gest o elibera, parcă de o uriasa povară, fiindcă îsi recăpătă dintr-o dată siguranta de sine, si continuă foarte repede, aproape fără să se mai întrerupă. Nu mi-a mai spus si nici n-am dat ocazia. Iar dacă tu ai ajuns aici, mă văd nevoită să renunt la relatia asta mediocră! Am crezut un moment că tu nu etti ca altii, dar m-am înselat. Toti sunteti la fel. Toti căutati să obtineti acelasi lucru. M-am săturat să ascult aiurelile voastre care-mi zgârie timpanul si-mi măcină nervii! Chiar dacă de fiecare dată eu sunt cea care pierd, fiindcă toti fugiti de mine ca de o ciumată. Dar ce să fac dacă asta sunt? Intentionat am căutat să preiau eu astăzi initiativa si să nu-ti dau ocazia să-mi ceri ceea ce simteam că îmi vei cere la un moment dat. Am sperat să fie altfel si m-am agătat de ideea asta cu disperare, pentru că urăsc să fiu singură! Am pierdut ca de obicei si te văd plecând si întorcându-mi spatele la fel ca toti ceilalti, pentru că nu stiu ce-i aia dragoste si nici nu mă interesează. Asta sunt eu!! Nu-mi plac filmele de dragoste, nu-mi plac romanele de dragoste, nu-mi plac florile cum văd că plac altora… Toate mă dezgustă si le consider niste aiureli. Nu asa înteleg eu o prietenie! Pentru un prieten pe care îl cred eu adevărat, pot stinge o tigară pe mână fără să clipesc! Pot să mă tai cu lama si să mă fac „frate de cruce” cu el…
Tăcu un timp să-si mai tragă sufletul, în timp ce Alin o privea cu o uimire totală.
- Dar ce-ti spun eu tie toate astea? Stiu că oricum ai sa pleci! Du-te! Eu n-am să te retin. Asta sunt eu si nu mă pot schimba. De fapt nu vreau să mă schimb! Mi-e bine asa! conchise ea, întorcându-se cu spatele si punând capul pe bratul rezemat de spătarul băncii.
„ E fenomenală, îsi zise Alin descumpănit. Ce să fac? Să plec, să nu plec?... Faptul că m-ar considera las, nu mă prea afectează. Dar nu stă în firea mea să fac ceea ce mi se impune! Daca m-ar fi implorat să rămân, as fi plecat fără să-i dau vreo atentie. Dar ea îmi cere să plec. In plus mai e si bolnavă! Plecarea mea ar putea s-o deprime si mai mult… In fond, ce înseamnă câteva ore oferite pentru plăcerea cuiva care are atât de mare nevoie?... Eu nu sunt ca altii! Cel puțin asa îmi spun mereu, nu? Dacă altii au abandonat-o, de ce-as face-o si eu?... Si totusi, de ce-au plecat ceilalti??”
Deodată tresări. Undeva auzise ca un „fapt divers” despre hermafroditi, iar gândul că doar cu câteva clipe mai devreme, i-ar fi plăcut să o sărute, îi făcu greata. Dar alungă imediat aceasta ipoteza, ca fiind nejustificată. Ea era deosebit de frumoasă si de… feminina… Ce-i drept, o feminitate de gheata… Totusi n-ar strica să verifice!
- Auzi, dragă?...
- Si nu-mi mai zi „drag㔠!! izbucni ea fără să se întoarcă. Zi-mi „m㔠sau „b㔠!
- Dragă… „Mă-sau-bă”, ironiza el, firea asta a ta mă surprinde si mă face curios, desi curiozitatea nu mă caracterizează de obicei. De aceea n-am să plec până nu mă conving că intr-adevăr nu am de-ales! Nu stiu dacă aceeasi curiozitate si-au manifestat-o si ceilalti care sustii că te-au abandonat, dar dac-au plecat fără să se întrebe , si evident să-si răspundă, de ce te comporti asa, nu mi se pare c-au procedat tocmai inteligent… Ia spune, pe la tine… „au înflorit vreodată, salcâmii?”
- Ce vrei sa spui? întrebă ea întorcându-se.
- A, da, am uitat că tu nu citesti astfel de cârti, din care poti învăta că , pentru a spune ceva rusinos, te poti folosi de expresii decente… Bine, o sa fiu direct: ai avut vreo menstră pan’acum?
- Întrebarea o rusină vizibil si mută imediat privirea în pământ.
- Tu nu esti numai impertinent, îngâna ea, esti si măgar!
- Ai face mai bine dacă ai renunta la asemenea epitete, răspunse el putin iritat. Mă abtin să nu-ti spun eu tie unul care să ti se potrivească !... Măgari au fost cei care-au plecat înainte să se lămurească în această privintă. Părerea mea este că tu ai serioase dereglări hormonale, băi fato, si vreau să aflu de la tine dacă-i adevărat sau nu !
Luiza ridica capul, privindu-l cu un aer vinovat si recunoscător.
- Iartă-mă, te rog! Poate ai dreptate sa procedezi astfel. Dar asemenea subiecte nu-mi permit să le discut nici cu maica-mea. Nu …nu cred… nu cred ca am vreo dereglare hormonală… Sau, eu stiu? Se prea poate. Perioadele-mi vin regulat, dar nu sunt prea abundente si tin mult mai putin decât la celelalte fete. In liceu nu dădeam niciodată importanta la asta si făceam întotdeauna ora de sport. Dar nu-i exclus să fie intr-adevăr vorba de o dereglare hormonala, desi nu mi-am pus niciodată problema asta, raportată la comportamentul meu. După cum ai constatat si tu probabil, eu am fost născută când nimeni nu se mai astepta. Prima sarcina a maica-mi a fost cu mine, la vârsta de 43 de ani, după mai bine de 15 ani de la căsătorie. Nu-i exclus ca tocmai de aici să mi se tragă toate necazurile legate de caracter, si poate si de tromboflebita asta nenorocita, care în mod normal nu apare înainte de 40 de ani
Alin o privi îngândurat, iar tăcerea devenea cu atât mai apăsătoare cu cât se prelungea.
- Acum ai aflat ce voiai? interveni ea mai mult pentru a spune ceva.
- Da.
- Si… nu mai pleci?
- Ba da ! răspunse el ridicându-se si întinzându-i mâna.




--------------------
Dincolo de inocenta e alunecare !
Go to the top of the page
 
+Quote Post
OMU'BUN
mesaj 23 Aug 2003, 09:53 PM
Mesaj #5


Batranul Cronicar
******

Grup: Moderator
Mesaje: 1.491
Inscris: 5 June 03
Din: Romania
Forumist Nr.: 360



Ea ezită putin, surprinsă de hotărârea lui, apoi i-o întinse si ea, resemnată.
- Te invit la o cafea. Bănuiesc că n-ai să refuzi!
Ea se lumina dintr-o dată, văzând că Alin o amăgise.
- De ce nu la o bere? răspunse ea, nefiresc de entuziasmată .
O noua surpriza pentru Alin. El si-ar fi dorit acelasi lucru, dar gândul că la o asemenea invitatie, ea s-ar fi simtit din nou jignită, îl făcuse să renunte. „Hotărât lucru, îsi zise el. Fata asta e plină de neprevăzut!”
La „grădină”, mesele nu erau ocupate toate. Ochiră una mai retrasă, si se îndreptară spre ea. Câtiva cunoscuti îl salutară pe Alin cu o atentie exagerată, desi în alte împrejurări abia daca murmurau ceva. De cum se asezară, ospătărita se si ivi.
- Buna, Alin! Cu ce să vă servesc?
- Două beri reci, daca esti drăguta, din rezerva aia specială...zise el făcându-i cu ochiul.
Aceasta zâmbi si se retrase la fel de discret precum apăruse.
- Ei, dar văd că esti foarte cunoscut prin zonă!... se grăbi Luiza să remarce, încercând să-si găsească o pozitie mai comodă.
- Exagerezi! Mi-e vecina de bloc.
- Si băietii care te-au salutat, tot vecini de bloc, nu-i asa? zâmbi ea.
- „M-au salutat!”, repetă el ironic. Salutul lor este 99% legat de interesul pentru tine. Dacă ieseam cu vreuna nasoala, sunt sigur că se făceau că nu mă cunosc, ba poate mai dădeau si vreun vânt când treceam prin dreptul mesei lor!
- Ei, lasă! Se amuză ea. Chiar asa? De fapt de ce m-oi fi mirând? Nici tu nu esti altfel!
- Eu? Nu neg că mai sunt uneori impertinent, dar nu si ipocrit. Niciodată nu m-a interesat o fată însotită, si nici una care nu-mi spune nimic ce m-ar putea tenta. Dacă mai abordez din când în când cate una, o fac doar atunci când o consider singură si accepta să mă cunoască. Dar tu oricum nu poti întelege filosofia asta…
- Nu-i nici o nenorocire!
- Ba o sa fie o mare nenorocire, dar nu mă priveste pe mine. Desi… dacă nu va privi pe nimeni, vei sfârsi trist!...
Ea nu-i lua în seama avertismentul, si se retrase putin pentru a-i face loc ospătăritei care tocmai sosea cu bere „Azuga” si doua pahare cu picior.
- Cu spumă? Fără… întrebă aceasta
- Fără! răspunseră ei aproape instantaneu.
După ce ospătărita se retrase, Alin ridică paharul si ciocni:
- Baftă si…gânduri limpezi!...
- Bafta! răspunse si ea.
Intre prieteni, Alin deprinsese obiceiul să golească întotdeauna primul pahar. Spre surprinderea lui, Luiza nu se opri până nu-l goli, iar asta îi întări si mai mult convingerea ca ea nu era o fată prea obisnuită.
- Băi, Luiza, dar tu chiar că esti un adevărat prieten ! Nu credeam că ai idee despre legea primului pahar…
Aceasta îl privi foarte miscată, si se sterse la gura cu dosul palmei.
- Nu cred că-ti imaginezi ce bucurie-mi faci, numindu-mă prieten. Stii, întotdeauna am regretat faptul că-s fată si nu băiat. De fapt niciodată n-am avut o prietenă sinceră. Dar un prieten sincer, da!
Alin umplu din nou paharele, iar ea, trăgându-si-l pe-al ei mai aproape, începu să povestească, răsucind instinctiv, paharul pe fata de masa.
- Intr-a unspea aveam un coleg - Iliută. Nu era frumos. Avea un nas mare, coroiat si era foarte înalt, asa încât eu eram un pui pe lângă el. Învăta excelent. Oricare si-ar fi dat silinta de la noi din clasa, nu l-ar fi putut egala. Nu stiu cum făcea, că nici tocilar nu era. Avea o memorie si un spirit de observatie de invidiat, învătând lectiile mai mult din clasă. Si pentru că avea cele mai mari medii în catalog, îsi permitea să facă multe obraznicii, mai ales fetelor, si observam că unora dintre ele le făcea plăcere, chiar dacă nu prea voiau să arate… Una din „păsăricile” lui, era aceea de a pune mâna pe sânii fetelor. Încercase si la mine uneori, dar scăpasem. La un moment dat, doar eu mai rămăsesem nepipăită. Intr-o zi s-a luat după mine si abia am reusit să scap pe coridor. Dar el avea niste pasi, că eu trebuia să fac cinci ca să fie cât unul de-al lui. Când m-a prins, m-am zbătut până la epuizare, dar el nici gând să obosească, sau sa renunte la prostu-i obicei. La un moment dat l-am privit cu atâta ură, încât am reusit să-l impresionez pe el, care era absolut insensibil la rugămintile fetelor. Am ridicat bratele, si am zis: „Poftim, fă-mi ce vrei si du-te-n p… mă-ti !” Ce crezi că mi-a făcut?
- Sa nu spui ca s-a dus unde l-ai trimis tu?!...
- Ei, la gabaritul lui nu cred c-ar fi reusit… Dar eram disperată, nervoasă si neputincioasă. Si unde eu m-asteptam să-mi tragă vreo palmă, mă pomenesc că-mi ciufuleste în joacă bretonul, si-mi zice: „De azi înainte esti „prietenul” meu. Cine se leagă de tine îl fac terci!” El a fost primul care m-a numit „prieten”, iar asta a însemnat enorm pentru mine care regretam atât de mult că nu-s si eu băiat. El mă numea „prieten”, deci eram la fel ca un băiat, fără să-i cer eu să-mi spună asa. De atunci am fost protejata lui, la scoală si pe stradă. Uneori se mai întâmpla să ne întâlnim cu mamă-sa , în timp ce el îmi căra ghiozdanul burdusit cu cărti si caiete. O dată a oprit masina lângă trotuar si a scos capul pe geam întrebându-l de când a ajuns el măgarul meu de cărăusie. El i-a răspuns pe nemteste, habar n-am ce, dar oricum ceva destul de obraznic, judecând după figura indignată a maică-si, apoi si-a tras cipilica pe ochi si s-a strâmbat destul de caraghios la ea, arătându-i directia de mers. Degeaba îi zicea maica-sa să urce în masina. El prefera sa meargă cu mine cu autobuzul cu care făceam naveta între Tg. Jiu si comuna noastră. La autobuz nu se prea îmbulzea. Lăsa pe altii si mai ales pe altele s-o facă. După ce urcam, el mergea la câte una si, ori îi spunea că s-a asezat pe nu-stiu-ce, iar când aia se ridica, el se aseza în locul ei, ori îi spunea pur si simplu să se ridice ca să se aseze el. Si nici una nu i se opunea, poate si fiindcă îsi alegea numai dintre acelea care aveau aproape zilnic nevoie de temele lui, sau de „suflatul” lui în momente delicate… După ce se aseza, îmi făcea semn cu degetul, iar când mă apropiam, se ridica si mă obliga să mă asez în locul lui, el preferând să rămână în picioare. Si vai de cea care îndrăznea să se uite urât la mine… Avea niste metode foarte ingenioase de a umili, si nimeni nu voia sa-i dea ocazia să si le pună în practică…
Alin asculta cu atentie, firul povestirii, fixându-i involuntar mâna care răsucea la nesfârsit paharul. Aceasta, întelegând că trebuie să mai bea, gustă putin, apoi continuă.
- In clasa a XII-a m-am transferat la Craiova, dar el nu m-a uitat. Mă pomeneam că mă astepta în fata liceului, sau la gazda, si ajunsese să-l cunoască multe dintre colegele mele. O data s-a întâmplat că a găsit-o pe maica-mea pe banca din fata blocului unde stăteam în gazdă. Ea ajunsese ceva mai devreme. Când a văzut-o, si-a dat seama ca eu nu sosisem încă. După ce a făcut o reverentă exagerată, ridicându-si cipilica si făcând un gest larg, s-a asezat alături de ea, fără să-i spună un cuvânt. Avea o cipilică jerpelită, de care probabil nu se despărtea nici în somn. Nu stiu de ce-i plăcea atât de mult, ca eu nu vedeam nimic deosebit la ea, în afara poate de vechimea ei. Dar, mă rog, avea el destule fixuri dintr-astea. Atunci cu mama, si-a tras cipilica pe nasul enorm, si s-a întins pe bancă, mai mult culcat decât asezat, oricum într-o pozitie destul de indecenta, încât maică-mi îi era si rusine să mai rămână lângă el. Dar unde să meargă, mai ales cu „silueta” ei ?! … După vreo zece minute, sare brusc, speriind-o pe biata Aurelius. „Spuneti-mi, scumpă doamnă, Luiza a venit?” „Nu, nu veni încă! Înaintea dumitale ajunsăi si eu, dar n-o găsii !” El a multumit, reluându-si vechea pozitie, dar după câteva secunde se ridică si plecă fără un cuvânt. După câtiva metri, se întoarce: „Dacă vine între timp, spuneti-i, scumpă doamnă, că am plecat înaintea ei!” îi zice el la fel de grav lui mama , încheind cu aceeasi reverența cu care-si făcuse intrarea… În timp ce el dispărea pe o parte a blocului, eu apăream pe cealaltă. Nici n-am ajuns bine, ca maica-mea m-a si pus în temă: „Vezi că te căută nebunu’ ăla… Spusă că să duce inaintea ta…” Mama ar mai fi vrut sa mai spună ceva , dar nu mai avea cui, ca eu aveam deja demarajul luat… La coltul blocului era să-l dau jos, si cred că ne-am speriat amândoi. El tocmai se întâlnise cu o colega de-a mea care-i spusese că obisnuiesc să vin pe cealaltă parte.
Luiza mai gustă putin din paharul abia început, apoi privi rătăcită, într-un punct îndepărtat din pădure.
- Iliută a fost singurul si cel mai bun prieten al meu. Niciodată nu m-a jignit, întotdeauna a fost bun si atent cu mine. La scoala îmi aducea mere, prăjituri, ciocolată si câte altele… Si niciodată, dar absolut niciodată, n-a făcut vreo aluzie sau vreun gest care să pară că ar urmări o eventuala aventura cu mine. Stia ca-mi displac astfel de scene, si-mi respecta dorinta, fără să-ncerce vreodată măcar să mă sărute pe obraz. Îl admiram mult pentru asta, si-as fi fost în stare de multe sacrificii pentru bunătatea lui fata de mine, în timp ce pe altele le trata destul de grosolan. Spunea că le „are la mana” si că nici una nu merita mai mult respect din partea lui. Când m-am îmbolnăvit, multi au promis că mă vor vizita la spital, dar el a fost singurul care-a făcut-o. Si nu uita ca eram la Timisoara. Plus de asta, bacu’ se terminase. Eu am dat după aceea la „mate-fizic㔠în Bucuresti, iar el la ASE. El a intrat cu brio, eu am picat cu succes. Ar fi putut atunci să se debaraseze de mine, dar n-a făcut-o. Drept dovada a venit după mine la Timisoara, fiindcă la scurt timp după afisarea rezultatelor, m-am îmbolnăvit si am fost internată, mai întâi în Tg Jiu, iar mai apoi în Timisoara.
In răsucirea reflexa a paharului, Luiza făcu un gest mai brusc, iar o parte din continut se vărsă pe fata de masă. Alin privi forma ciudată care se contură aproape imediat si zâmbi.
- Stii, Luiza? Iti urmăresc de mult miscarea mâinii, si desi mă caracterizează acelasi instinct, m-am văzut nevoit să mi-l stăpânesc de data asta…
- Ce vrei să spui? păru ea încurcată.
- Am citit undeva că atunci când sunt la o discutie relaxata, în fata unui pahar, femeile obisnuiesc să-l mângâie, iar bărbatii să-l răsucească, fără să realizeze prea mult acest gest… Pe tine nu te caracterizează melancolia feminină, ci nervozitatea specific bărbătească! De fapt nu stiu dacă trebuie să iau în serios acel articol, dar eu m-am surprins de multe ori răsucind paharul la fel ca si tine, iar asta mă determină să-i dau dreptate autorului, mai ales că până la tine n-am mai întâlnit nici o fată procedând la fel… Noroc că cei din jur care ne tin oarecum sub observatie, nu cred să fi citit acel articol, si oricum, nu-i cred atât de întelepti să facă deductii pe această temă. Altfel cine stie ce si-ar mai putea închipui!...
- Dac-ar fi într-adevăr întelepti, sunt sigură că nu s-ar putea gândi la ceva urât!
Alin reflectă câteva clipe si hotărî să o provoace la o discuție contradictorie, nu doar pentru a vedea până unde se poate ajunge, ci mai ales s-o scoată din starea aceea de „băbut㔠care trăieste din amintiri.
- Ce nostimă esti? îsi începu el strategia. Întelepciunea nu e neapărat legată de virtute. Pentru unii, acea virtute, poate fi considerată o adevărată tâmpenie! Depinde de pe ce pozitie privesti lucrurile, si în care tabără te găsesti față de asa-zisul întelept. Hitler, spre exemplu!... N-a fost deloc un tembel…
- Ei, asta-i bună! Doar nu vrei să spui că Hitler a fost un întelept !?
Alin se rezemă de spătarul scaunului, părând că-i caută ideile.
- De fapt ce întelegi tu prin „a fi întelept”?
- Ce-as putea să înteleg decât ce trebuie înteles: experientă si inteligentă, puse în slujba omului.
- A cărui om? Slujind pentru binele unei natii, poti face rău altora care au aceleasi drepturi la viată. Lui Hitler i s-a născut ideea că neamul germanic ar fi mai lipsit de cusururi decât celelalte. Poate asa si este… apropos de Iliuta care nu prea depunea efort să învete… Dar chestia asta nu pică bine la nimeni… El era încredintat că aduce un serviciu urias, evolutiei umane. A influentat oameni extrem de bine dotati de Mama-natură, să urmeze telul lui, iar doctorul Mengele era unul dintre ei… Cu siguranta, s-au făcut mari descoperiri în domeniul medicinii, datorită lui, dar cu ce sacrificii?… Dar, mă rog, despre Hitler cunoastem mai multe fiindcă a fost învins si ni s-au pus la dispoziție atâtea informatii. Dar ce zici de Stalin, căruia poporul rus îi zicea „Tătuca”? Si dintre români au fost multi care-l pupau în fund… Despre atrocitătile lui s-a aflat mult mai târziu după ce-a crăpat. Si ce? Crezi că rusii îl iubesc mai putin? Întelegi sistemul?
- Mă tem ca nu prea!... Schimbă domeniu!
Alin o privi putin surprins. „Dacă n-as sti că-i sinceră, as crede că-si bate joc de mine!”
- Alt domeniu? Continuă el după ce reflectă un timp. Poftim, să luăm cazul tău: din greseală ai vărsat bere pe fata de masă curată, poate abia spălată. Dacă ar fi ca fata asta de masă să fie spălată cu mâinile, gestul tău ar părea lipsit de bun simt de către spălătoreasă. Totusi, judecând mai profund, munca ei înseamnă câstig. Dacă fata de masă ar fi fost curată, ea n-ar fi avut de lucru, întelegi? Dar, nu , hai să luăm cazul masinilor de spălat. La c*rătătorie, se stie, materialul se uzează, ba se mai si rupe. Asta implica de la sine înlocuirea ei cu alta nouă. Ori, ceva nou e ceva plăcut, deci ceva bun, chiar dacă totul a pornit de la un gest mai mult sau mai putin intentionat, dar oricum neonorabil…
- Ha,ha,ha, izbucni ea, asta-i prea de tot! Adică dacă eu mă apuc să arunc cu sticle și pahare pe jos și să fac praf fața de masă, lumea mă va aplauda, pentru că, desi fac o faptă neonorabilă, facilitez înlocuirea obiectelor iesite din uz cu altele noi… Nu ti se pare caraghios?
- Iată că în sfârsit ne întelegem, zâmbi el satisfăcut. Ai spus exact ce voiam eu, dar privind prin prisma celor din exterior. Noi discutăm aici si punem la cale… „o faptă nobilă”: înlocuirea paharelor si a fetelor de masă. Noi avem convingerea că suntem destepti, si că scopul nostru e măret. Iar pe cei ce ne privesc si ne condamnă, îi consideram niste tâmpiti, fiindcă nu pot înțelege uriasul serviciu adus omului!... La fel ca adeptii unor secte religioase, sau a unor grupări armate, care ucid cu sânge rece, si spun: „Voi nu puteti întelege < de ce?>!” Ei cred că înțeleg. La fel si cu Hitler! La fel si cu Stalin si cu toti megalomanii cretini de care nici noi n-am fost scutiti…
- Băi, băi ! Las-o mai moale cu aluziile că ne bagă ăstia la bulău! Oricum nu m-ai convins, continuă ea cu vocea joasă. Dacă megalomanii cretini pot fi considerati întelepti, atunci evident ca logosul tău a fost deosebit de instructiv.
Alin goli brusc paharul, si-i făcu semn să facă la fel. După ce răsturnă si ultimele picături din sticle, o privi fix, aproape fără expresie, încercând să descopere dacă discutia mai merita continuată.
- Auzi? se hotărî el. La o masă oarecare de aici, cineva gândeste: „Ce fată drăgută îl însoteste pe Alin! Fericitul!! As vrea să fiu în locul lui…” Ei, ce zici de asta?
- Io-te fleosc! Ce să zic…? Stii bine că genul ăsta de reflectii nu mă interesează!
- Mă asteptam la răspunsul acesta, să stii. Doar că eu altceva am întrebat, iar tu ai fost incapabilă să deduci la ce m-am referit eu ceea e si firesc: de unde să stii tu ce-am eu în cap? Tu esti cu-adevărat asa cum te consideră cel ce nu te cunoaste?
- Nu poti caracteriza pe cineva numai pentru că l-ai văzut trecând pe lângă tine!
- Si-aici te pripesti, dar n-are nici o importantă; există persoane pe care este de-ajuns să le privesti o dată, ca să-ti dai seama ce pot. Dar în sfârsit, altceva vreau eu să spun: mâine - poimâine, mă întâlnesc cu acel oarecare, si mă întreabă: „Cine era fata cu care erai la Grădina de vară?” „A, păi nu era fată, o să-i zic eu, era băiat!!” Ei, acum ce-ai de spus?
- Păi… zise ea privind în fundul paharului prin lichidul rosiatic, am de spus că-ti cam lipseste o doagă!
- Dacă mie îmi lipseste o doagă, apoi tie îti lipsesc si cercurile…
- Mie??? De ce? De fapt de ce discutăm noi tâmpeniile astea?
- Nu-s tâmpenii. Încerc să te fac să întelegi că oricine se poate însela. Acela crede despre tine ca esti fată. Eu văd la fel de bine că esti fată, dar procedezi ca un băiat! Până si reflexele îti sunt băietesti. Pot eu să mă comport cu tine ca si cu o fată? Îti pot oferi flori? Te pot mângâia sau îmbrătisa? Mă invidiază pe mine cineva pe bună dreptate? Nu! De ce? Incredibil: tu esti un băiat! Esti „prietenul” meu si al lui Iliută! Tu însuti esti foarte fericită când ti se spune asa!
Un timp tăc*ră amândoi, apoi ea îl privi tristă.
- Nu înteleg de ce a trebuit să-mi spui toate astea?
- Tot nu întelegi? Pentru a te convinge că un megaloman cretin poate fi considerat un mare întelept, de către un anumit grup, chiar dacă face fapte reprobabile de care grupul respectiv are sau nu are cunostintă!
- Argumentele tale sunt cam… deplasate… Si… oricum nu m-ai convins. După părerea mea, cel ce susține despre un tâmpit că e întelept, e el însusi un tâmpit! Ce ne interesează pe noi dacă un tâmpit sau mai multi, îl consideră pe tâmpitul lor – sef, un înțelept? Pe noi ne interesează adevărul pur filosofic: a fost sau nu Hitler un întelept? Că de-aici am plecat, nu?
- Deci tu consideri că n-a fost!...
- Evident că nu.
- Asta pentru că n-a reusit să-si ducă visul la bun sfârsit, că dacă reusea, de care „Înteleptul – înteleptilor” mai era… Si pentru mine, si pentru tine, si pentru Iliută… Uită-te putin la nemti, si uită-te si la ceilalti… Nu sesizezi diferenta? Nu te lua după filme unde toti nemtii îs prosti căzuti în cap! Când au trecut nemtii prin satul nostru, îmi povestea maică-mea, totul domnea într-o perfectă disciplină si bună întelegere, iar dacă un singur soldat neamt s-ar fi legat de vreo femeie, risca să fie crunt pedepsit de proprii lui comandanti. Când au trecut rusii, a fost un dezastru: au violat pustoaice, au luat tot ce se putea lua de prin gospodării: cai, vaci porci, păsări. Au devastat crame si au spart butoaie , lăsând să se irosească mii de litri de vin, totul fără noimă… Lipsa nu doar a unei discipline militare, dar si a unei educatii umane, era mai mult decât evidentă. Convinge, tu, satele prăduite de rusi, că nemtii erau „răii” iar rusii „bunii”.
- Haide, băi, fugi de-aici cu balivernele tale!... Eu n-am prea citit asta la istorie…
- Lasă istoria!... Istoria-i parsivă, fiindcă-i scrisă de oameni adepti ai unui „înțelept cretin”! Iar noi ne lăsăm dusi de val, fiindcă o luăm drept reală!...
- Mă uit la tine si mă întreb ca ăla dintr- „o scrisoare pierdută”! Tu de fapt… cu cine votezi? Cu Hitler??
- Eu nu votez nici cu Hitler, nici cu Stalin,si nici cu… stim noi cine… Eu votez cu adevărul, asa cum îl înteleg eu!
- Care adevăr, băi? Că Hitler a fost un întelept? Cum poti să-i atribui o asemenea calitate unuia care a fost o adevărată catastrofă!?
- Dar, Luiza, ura si dispretul, nu trebuie să deformeze adevărul. Nu trebuie să urăsti un actor, numai fiindcă l-ai văzut jucând într-un rol negativ!...
- Din păcate, Hitler n-a jucat doar un rol pe scenă…
- Bine, bine… Hai sa-ncercăm altfel. Dacă lui Iliută al tău, i-ar fi scăpat acea licărire din ochii tăi, nu-i asa că l-ai fi dispretuit pentru totdeauna, tocmai pe el care a dovedit o întelegere desăvârsită fată de tine? Dar cum rămâne cu celelalte pe care le umilea în fel si chip? Până si pe maică-sa a sfidat-o. Cine stie câte fete au tot dreptul să-l considere un ipocrit?... Tu, însă, stii că nu este, si-l admiri, fiind capabilă de multe sacrificii pentru el. Degeaba ai încerca tu să convingi o fostă colegă, că Iliută ar fi un băiat bun…Nu numai că nu te-ar lua în seamă, dar… „cine sustine despre un tâmpit că e întelept, e el însusi un tâmpit!”Nu faptele trebuie să vorbească; ele determină doar sensul: bun sau rău! Valoarea spirituală trebuie apreciată. Eminescu a ajuns un geniu numai datorită suferintei în care s-a complăcut cu bună stiință, fiind îndrăgostit de o femeie măritată! Oare nu e de condamnat să te stingi în mizerie pentru o „ea” care prin legea scrisă si nescrisă a naturii, nu-ti apartine? Dar cine-l condamnă pe Eminescu? Cu totii suntem mândri că a existat si că a fost român. Dar dacă eu m-as îndrăgosti de o femeie măritată, scriindu-i scrisori si închinându-i versuri, cine m-ar lua pe mine în serios? Ba as fi umilit si hulit de toti, cu atât mai mult, dacă în versurile mele n-as dovedi destul talent. Ce mai contează dragostea, dacă nu stii să scrii poezii, să pictezi sau să faci cine stie ce opere de artă inspirat de muza ta absurdă?… Pot să sar linistit de pe turnul Effel, strigând că mor pentru fericirea ei, că tot n-as impresiona pe nimeni: „Mori sănătos si du-te dracului, ar zice lumea, dacă esti atât de tembel să nu vezi câte femei sunt în jurul tău, si cât de frumoasă este viata si fără mândra ta!!”
- Ei, si? Ce-i cu asta?
- Cum ce-i cu asta? Doar si tu îl apreciezi pe Eminescu, nu?
- Mă rog, nu l-am prea înteles eu, dar sunt de acord că a fost genial. Tu nu crezi la fel?
- Ba da, dar eu nu doar pe Eminescu îl apreciez, pentru că… era al nostru! Eu îi apreciez pe toti cei dotati cu geniu, chiar dacă faptele lor sunt uneori condamnabile! Dacă directorul unei închisori îl provoacă la câteva partide de sah pe unul dintre cei mai înrăiti detinuti, el n-o să-l pună la zid dacă se va vedea pierzând partidă după partidă. Dimpotrivă, va admira superioritatea în domeniu a detinutului. E un gest sportiv si altruist, unde nu încape ura si părtinirea!
- În sfârsit, e posibil să ai dreptate, si să fiu eu influentată de aparente, dar hai să încheiem subiectul acesta, că a început să mă enerveze. Ce facem, mergem?
- Haide, zise el ridicându-se si golindu-si paharul.
În drum spre iesire, Alin îi puse ospătăritei în palmă, două bancnote de zece, pe care tocmai le scosese dintr-un portofel micut din piele. Luiza cercetă în treacăt continutul acestuia si zâmbi unui gând, dar nu spuse nimic.


--------------------
Dincolo de inocenta e alunecare !
Go to the top of the page
 
+Quote Post
OMU'BUN
mesaj 30 Aug 2003, 01:34 AM
Mesaj #6


Batranul Cronicar
******

Grup: Moderator
Mesaje: 1.491
Inscris: 5 June 03
Din: Romania
Forumist Nr.: 360



Ajunsi în alee, porniră fără tintă, oprindu-se la o bancă ascunsă între trandafiri sălbatici, unde se asezară.
- Ei, si iată că au trecut aproape trei săptămâni de când sunt aici si în c*rând va trebui să plec, zise ea mai mult ca pentru sine… Îmi pare rău că nu ne-am cunoscut măcar c-o săptămână mai devreme. As fi fost scutită de plictiseala pe care a trebuit s-o suport alături de mama si de alte femei de vârsta ei, cu care mai ieseam uneori. Probabil am trecut de multe ori, unul pe lângă altul, fără să bănuim că într-o zi ne vom cunoaste si vom deveni buni prieteni.
- Serios? Eu nu prea cred ca ne-am mai întâlnit vreodată. Ar fi fost imposibil să nu te remarc. Buziasul e un oras micut, iar figurile noi, mai ales cele de genul tău, îmi atrag instantaneu atenția.
- Ia spune, tu întotdeauna obisnuiesti să contrazici un om?Dacă as fi spus că sunt sigură că nu ne-am mai văzut niciodată, ai fi găsit destule argumente care să-mi dovedească contrariul…
- Tot ce se poate! Eu judec mai întâi reversul unei teorii, iar dacă nu mă convinge, îl pun în discutie. Evident, în limita interesului si, uneori, a decentei. Oricum, n-am să mă apuc să-mi contrazic seful, desi îl mai ironizez din când în când...
- Si nu se supără?
- Pe mine, niciodată. Între noi e mai degrabă o relatie de colegialitate, decât de la sef la subaltern. Iar asta pentru că a observat probabil că se poate bizui pe mine mai mult decât pe altii, mai ales că eu mai fac si naveta.
- Dar de câstigat, cum câstigati?
- De ce întrebi?
Luiza rosi instantaneu, desi întrebarea nu fusese pusă cu vreun accent deosebit. El o privi nedumerit, si i se păru că e pe cale să descopere ceva, ce cu câteva clipe mai devreme, nici nu bănuise. O lăsă să continue, iar ea nu se lăsă asteptată.
- Stii, începu ea cu oarecare retinere, nici nu stiu cum să încep!... Îmi dai voie să-ti spun părerea mea despre tine?
- Nu prea stiu eu unde vrei s-ajungi, dar după cum te jenezi, nu mă prea astept la trăsături măgulitoare… Hai, dă-i drumul…
- Esti un băiat istet…
- Lasă asta! Oricum nu-i o noutate…
- …Nu prea modest…
- Aha, zi-i asa!...
- …Îti cam plac fetele…
- …Si ele mie!…
- …Esti manierat si plin de bun simt!...
- Eu?? Parcă eram măgar si impertinent…
- Nuu, vrei să pari un dur si un impertinent, dar ai un suflet bun! Chiar dacă esti gata oricând să-i spui unei fete care nu-ti dă dreptate, că-i o proastă!...
- Ei, proastă! Prostii au murit, băi ! Acum se numesc ignoranti, neghiobi si idioti! Hai, altceva, că tot nu mi-ai spus mare lucru până acum… Intuiesc eu ceva, dar n-am destule argumente.
- Intuiesti? Nu cred.
- Păi m-ai periat destul. Urmează reversul medaliei.
- Depinde cum interpretezi. Cred… cred că nu stai prea bine cu partea financiară!
Alin primi remarca destul de brutal, dar încercă să se stăpânească. O prinse de bărbie si-i răsuci capul într-o parte si-n alta.
- Credeam că esti într-o ureche, dar văd că le ai pe amândouă si-s la locul lor. Ce vrei să spui cu asta? Nu cumva esti dispusă să mă sponsorizezi tu?
- Chiar asa! făcu ea ca scăpată de o grea povară. As vrea să întelegi prin asta că-mi faci mie o favoare. Cum ti-am mai spus, eu sunt singură la părinti, si-ai mei m-au cam răsfătat în ultimul timp. Eu nu prea cunosc adevărata valoare a banilor, si-i irosesc pe tot felul de fleacuri. Am nevoie de cineva care să aibă autoritate asupra mea si care să-mi spună: „Ia-o pe asta!” sau „N-o lua pe ailaltă!”Nu unul bătrân, pentru că nu m-ar întelege si n-ar sti ce mi se potriveste. Tu cred că poti fi persoana de care am nevoie. De fapt, favoarea de care-ti spuneam, nu e conditionată de asta. Dacă vrei să mă însotesti la anumite cumpărături, bine, dacă nu, nu-i nici o problemă! Favoarea constă în faptul că, începând din acest moment, oriunde vom merge, să-mi dai voie să plătesc eu.
- Nu crezi c-ar fi mai indicat să înfiintezi o societate filantropică? Nu de alta, dar nu-i exclus să ti se ridice si statuie…
- Nu înteleg de ce te deranjează?Ti-am spus, doar: e plăcerea mea. Cu ocazia asta, cheltuiesc si eu mai puțin, iar faptul ca mai pot ajuta pe cineva, mă multumeste pe mine în primul rând!
- Sunt convins!... răspunse el ironic. Intrăm în restaurant, o facem lată, iar la nota de plată, eu să ridic din umeri: „Stiti? Ds-ra plăteste!” Normal că asta te multumeste…Ce să-ti spun… exact ceea ce meriti: cauză si efect!
- Dar nu în asta constă problema! Din momentul în care ne-am întâlni, banii mei ar fi la tine. Astfel că nici eu nu pot sa-mi mai fac de cap…
- Si nici eu nu mai am chef de restaurant, că doar fac invitatie pe barba ta, nu?
- Dar de ce atâta orgoliu pentru nimic? E atât de greu de înteles că asta-i dorinta mea si ca asa înțeleg eu să tratez un prieten adevărat?
- Iar eu sunt… prietenul adevărat!! Nici 24 de ore n-au trecut de când ne-am văzut prima oară, habar n-avem care ne este numele întreg, dar e de-ajuns pentru a fi… prieteni adevărati! Adică nu eu spun asta, ci tu. În definitiv, ce-mi bat eu capul? Mâine tu pleci, eu rămân… N-ai decât să-ti cauti alt amator pentru actele tale caritabile…
Luiza oftă. „Oare să mă fi înselat în privinta lui? Si eu prea m-am grăbit cu dezvăluirile si cu gesturile frumoase. Pe undeva are si dreptate: ne cunoastem atât de putin… Cine stie dacă atunci când voi veni la Timisoara sau aici în statiune, n-o să mă ocolească, sau n-o să găsesc în el un om perfid? Timpul ne poate schimba si nu întotdeauna în bine. Nici nu stiu ce prieteni are, si în ce anturaje se complace. Eu i-am vorbit destul despre mine, dar el despre el nu mi-a spus mai nimic! Doar ce-am putut deduce din discuții, dar e de-ajuns atât pentru a-l putea numi „prieten”? De fapt nici nu stiu ce să cred?! E într-adevăr cam obraznic, dar sub obrăznicia asta se ascunde un suflet deosebit, ce-i drept cam orgolios. Dar un băiat care nu-i orgolios, n-are personalitate. Eu am vrut să i-o stirbesc, iar acum mă mai surprinde că l-am jignit? Totusi, e un băiat bun! Dacă n-ar fi fost asa, mi-ar fi acceptat gestul cu bratele deschise! Oare am sa-l mai pot recâstiga înainte de a pleca? Nu-i exclus să mă lase si să plece!... Nu trebuia să mă pripesc!... As fi găsit eu atunci o cale pentru a interveni fără să supăr… Acum ar putea să creadă că urmăresc să-i cumpăr viitoarea companie, ceea ce nu-i deloc adevărat, chiar dacă doresc să ne mai vedem…
- Hai să mergem, zise el ridicându-se si îndepărtându-se încet.
Ea îl ajunse si-l privi insistent, căutând parcă să afle adevărul în ochii lui.
- Credeam că ne vom reîntâlni peste două luni, zise ea ca pentru sine. Dar, mă rog ! Orice-as spune, e de prisos. Am spus mai devreme ceva, si-am făcut o prostie…
Alin nu răspunse. Poate nici n-o auzise. Aleea serpuitoare pe care mergeau, i se părea ca viata: nu stii ce te asteaptă mai târziu; poate o bucurie, poate o primejdie… Câte tentatii nu sunt în viată? Dar cine poate sti care sunt cele lipsite de compromis?
Un cintezoi, rostogoli triluri în văzduh, iar el îl căută cu privirea. Nu-l descoperi, dar fu răsplătit de două veverite care se alergau prin salturi acrobatice. Vântul usor, dădea pădurii un fosnet melancolic, iar cerul albastru se împărtea in infinite fărâme tremurânde. Câtă plăcere pentru cel ce stia să asculte, să privească, să trăiască!… Uitase de micul incident. Devenise dintr-o dată romantic si visător. I-ar fi plăcut să recite versuri de dragoste; i-ar fi plăcut să vorbească cu păsările, cu veveritele, cu pădurea… Undeva, în orăselul de la poalele Vrancei, „ea” îl astepta, iar el continua să întârzie. Nu, nu va mai amâna! Săptămâna viitoare…
Pe marginea aleii, descoperi câteva flori micute, de pădure. Culese una care i se păru mai delicată, si constată că aceasta împrăstie un miros plăcut. Imaginea celei ce-i astepta cu nerăbdare scrisorile si rarele lui sosiri, se contură si mai clar. Ar fi vrut să îmbrătiseze o „ea”, oricare”ea” ce ar fi putut s-o înlocuiască măcar pentru o clipă iluzorie… În fata lui, Luiza mergea tăcută si tristă. Simti o imensă compasiune pentru toată nefericirea ei. Ea nu iubea florile! Pe ea n-o încânta privelistea din jur, aceasta fiind un decor ca oricare altul. Si pe deasupra si boala aceea… De ce o necăjise? Ce dacă l-a numit „prieten adevărat”? Probabil acum nu mai avea pe nimeni; era singură… E trist să te stii singur!... Acum ea îsi imagina probabil că sunt ultimele lor clipe, împreună, si că despărtirea este iminentă… Dar cum s-o părăsească? Ce, el e „ca altii”? Nu-si spunea mereu că el e deosebit? Dar o fi adevărat? Nu cumva se însela singur? Poate e mai las si mai ipocrit decât toti cei pe care el îi considera asa… „ Nu, de un lucru sunt sigur, continuă el sirul gândurilor. Orice-ar fi, n-am voie s-o mai dezamăgesc. Stiu, va veni la Timisoara, poate si aici, iar eu va trebui să fiu asa cum îsi doreste ea, si nu cum doresc eu, dar n-are importantă. Voi renunta la slăbiciunile mele, pentru bucuria ei. Si-apoi, la naiba cu toate aventurioarele ocazionale!... De parcă omul ar trăi numai din aventuri… Altii n-au simțit niciodată fiorul unei strângeri de mână, sau al unui sărut, si tot merg înainte. Eu, de la un timp am început să caut la orice fată care mă acceptă în preajmă, măcar niste mozoale si atingeri mai intime sub clar de lună, dacă nu se poate mai mult… Cu atât mai bine că am întâlnit-o pe ea. E un test si pentru mine! Abia mă mai dezobisnuiesc de prostii… Da! Luiza merită recompensată, fiindcă m-a făcut să văd altfel viata în jurul meu. N-am s-o mai necăjesc. Voi fi asa cum îsi doreste ea, si am să-i fiu mereu alături, până o voi vedea vindecată!”
- LU – I – ZA ! pronuntă el cântat, privind melancolic la floarea pe care-o tinea în mână, de parcă ei i s-ar fi adresat.
Auzindu-se strigată atât de deosebit, Luiza se întoarse si-l privi mirată.
- Cine-i mic si necăjit? întrebă el, fără să-si desprindă privirea de la floare.
- Ce ti s-antâmplat, băi, zâmbi ea nedumerită.
- Vezi tu floricica asta frumoasă?
- Nu stiu ce găsesti tu frumos la o biată buruiană…
Alin se abtinui cu greu să nu izbucnească în hohot, desi îi venea să sară pe ea, si să-i bage floarea „undeva”. Îsi reveni repede însă, amintindu-si cu cine are de-a face.
- „Buruiana” asta, m-a determinat pe mine să-mi cer scuze si să-ti spun că vei găsi în mine oricând un prieten adevărat.
Luiza se opri si-l privi concentrată, încercând să-si dea seama dacă ceea ce auzise era adevărat, sau el pusese ceva la cale care s-o umilească mai devreme sau mai târziu. Dar, nedescoperind nimic ascuns în privirea lui, îi sări în brate si-l strânse cu putere. Apoi, dându-si seama de gestul ei spontan, se retrase rusinată, evitând să-l privească în ochi.
- Scuză-mă, băi! Nici nu stiu ce mi-a venit. Asa sunt eu: mă entuziasmez foarte usor. Nu stiu ce putere o fi având floricica aia asupra ta, dar hotărârea asta mă surprinde si aproape că-mi pare suspectă, mai ales fiindcă n-o mai prea speram. Dar, cine stie? Probabil vedeti voi natura altfel decât mine! Poate si ceea ce-am spus mai devreme te-a influentat într-o mică măsură…Nu pot să stiu! Si nici dacă esti sincer si dacă voi găsi într-adevăr în tine acel prieten adevărat! Dar e frumos să cred în asta, iar eu acum cred si mă bucur, chiar dacă mâine voi descoperi că nu mă vei mai căuta. Oricum îti multumesc pentru bucuria pe care mi-ai făcut-o Pentru mine înseamnă enorm de mult!
Alin zâmbi stingher, privind-o, fără să poată spune ceva. I se părea că orice ar fi spus, i-ar fi diminuat bucuria pe care tocmai i-o făcuse.
Porniră mai departe tăcuti, afectati amândoi de discutie, dar în mod diferit. Chipul ei exprima un entuziasm intens, părând gata să strige de bucurie. Alin nu participa la extazul ei, desi nici supărat nu era. Privirea lui rătăcită, era a unui îndrăgostit visător care iubea si suferea din dragoste. „Oare cum o fi mai bine, se întrebă el. Să treci pe lângă toate minunătiile astea fără să le vezi, sau să suferi pentru propriile tale slăbiciuni? Când o văd pe ea atât de fericită, mă încearcă invidia, dar si cea mai mică deziluzie o catapultează la polul opus! Câtă suferintă trebuie să fi înmagazinat acest suflet, dacă o nimic toată, o poate bucura atât?...”
Fără un cuvânt, Luiza o zbughi de lângă el si se opri lângă leagănele pentru copii, din apropiere.
- Hai să ne bălăngănim! strigă ea.
Alin o privi mirat. „E fenomenală! Uneori e prea matură, alteori e un copil. Oare mă voi obisnui vreodată cu firea asta a ei?”
- Să ne ce? întrebă el, desi întelesese sensul expresiei.
- Să ne BĂ – LĂN – GĂ – NIM ! repetă ea, silabisind si urcând în leagăn cu bucuria copilului care nu-si dorea nimic altceva în acel moment.
Alin privi în jur, să vadă dacă scena e urmărită cu interes si de altii, dar nu descoperi decât câteva perechi mai în vârstă, care nu păreau să le dea importantă. Pe un stâlp, o tăblită avertiza prin contrastul scrisului alb pe un fond negru: „Este interzisă folosirea leagănelor, copiilor peste vârsta de 100 ani! Amendă între 50 si 300 lei!” Ultimul zero din dreptul vârstei, fusese adăugat cu cretă de un „curajos”… Alin zâmbi, si trecu în spatele leagănului, împingându-l usor.
- Nu asa! Nu asa! se alintă ea. Urcă si tu, si ne facem vânt de-aici.
El urcă si se aseză pe locul din fata ei, continuând să balanseze leagănul prin înclinări usoare, înainte si înapoi.
- Mai tare! Vreau mai tare!...
Alin se ridică, iar balansul lua proporții. Deodată, Luiza îi cuprinse cu amândouă mâinile, genunchii, forsându-l să se aseze.
- Opreste! reusi ea să spună. Mi-e rău!
Alin frână cât putu, din instinct, apoi, tinând-o strâns cu stânga, prinse cu dreapta din zbor, stâlpul de sustinere, încercând să oprească balansul cât mai repede. Socul îl făcu să-si dea seama că putea să-si deplaseze bratul din umăr, dar nu dădu importanță. Leagănul se opri, iar el o prinse usor de umeri, si o retrase încet. Era palidă.
- Ce s-a-ntâmplat?
- Lasă! Nu-i nimic. Mi-am revenit. Am ametit putin, dar mi-a trecut. Hai să mergem…
- Esti sigură că ti-a trecut? Mai stai puțin si te linisteste! Ti s-a mai întâmplat să ametesti asa?
- Nu, nu-mi amintesc. Poate berea e de vină. Ar fi trebuit să-mi dau seama…
Se ridică si sări iute din leagăn, vrând să pară complet linistită si la fel de veselă ca mai înainte, dar zâmbetul ei era fortat. El o urmă, si porniră printre copaci, fără să mai tină cont de aleile din imediata apropiere. După o lungă tăcere, Alin îsi consultă ceasul.
- S-a făcut târziu, constată el cu voce tare. Probabil mamă-ta te asteaptă să mergeti la masă. De altfel nici eu nu mai pot rămâne. Trebuie să trec si pe-acasă, înainte să merg la autobuz. N-as vrea să-l pierd!
- Si dacă-l pierzi?
- Merg cu „ocazie”, dar nu-l pierd!
- Si eu care credeam că vom fi împreună si după-amiază!...
- Îmi pare rău, dar nu se poate. Dac-as rămâne, ar însemna să însel asteptările celor care mi-au acordat încrederea, si nu-mi doresc asta! De mine depinde dacă cei din tura de noapte vor avea sau nu de lucru.
- Înseamnă că esti o persoană foarte importantă, dacă depind altii de tine!
- Nu sunt de fel o „persoană foarte importanta” ! Mai exact, nu sunt cu nimic mai important decât ceilalti colegi. Cu totii formăm o echipă si suntem dependenti unii de altii!
- Mda, răspunse ea așezându-se în față lui, fiindcă tocmai ajunseseră la hotel. Deci asa se explică faptul ca nu-ti ajung banii…
- Noroc de tine care esti gata să-mi vii în ajutor… Decât să vorbesti aiurea, mai bine hai să vedem cum stabilim pentru mâine.
- Păi ce să mai stabilim? Te astept dimineată între sapte jumătate si opt.
- Bine. Vezi că s-ar putea ca mâine să nu avem prea mult timp la dispoziție. Oricum vă conduc la gară, dar în prezenta maică-tei, nu cred c-o să-țt pot spune mare lucru. De aceea mă grăbesc să-ti spun acum: bagă la cap, Găgăuta! Renuntă la letargia asta în care te complaci. Esti tânără si frumoasă; profită de astea până nu se trec!
- Acum e rândul tău s㠄vorbesti aiurea”, zâmbi ea. Nu te mai îngriji tu de lipsa mea de sentimentalism. Eu mă cunosc si stiu cum mi-e mai bine. Nu mă pot schimba fiindcă nu vreau.
- Esti un Bolovan! răspunse el neputincios, strângându-i mâna. Salut! Ne vedem mâine.
Ea îi răspunse cu aceeasi bărbătească strângere de mână, privindu-l în ochi.
- Salut, Aline! Si… dacă nu poti veni, nu-ti fă probleme. Voi întelege că ai fost mai diplomat decât altii…
- Hai, fugi, că te-a tâmpit foamea de tot!... o împinse el, zâmbind.

.....................................................................................................


Drumul până la gară cu autobuzul statiunii, fu destul de scurt, iar ei nu putură decât să se privească.
- Ziceai că-mi dai adresa? Întrebă el într-o doară când ajunseră pe peron.
- În sfârsit! răsuflă ea usurată. Credeam că intentionat eviti să mi-o ceri. Nu stiu ce m-as fi făcut dacă nu m-ai fi întrebat? Probabil ti-as fi dat-o totusi. Poftim; era pregătită de-aseară.
- Serios? Ce coincidentă! Si eu ti-am pregătit ceva tot de-aseară, răspunse el, întinzându-i un plic pe care-l avusese în buzunarul bluzei.
- Nici tu nu stai prea onorabil cu… circuitele!... zâmbi ea. Vedeai că fierb, stiai de plic si de adresă, si totusi tăceai.
- Am uitat, na!... Vezi că în plic nu vei găsi o declaratie de dragoste, ci doar câteva sfaturi pe care esti liberă să le urmezi sau nu. Înainte de orice, nu uita să fii optimistă, si să renunsi la ideea bastonului. Dacă se va întâmpla vreodată să ai nevoie de el, îl vei găsi atunci. Dar eu stiu că n-o să fie cazul! Nu „cred”. STIU !!!
Trenul sosi, iar ei se îmbrătisară frăteste.
- Am să-si scriu în preajma internării din iunie, zise ea , după ce urcă în urma mamă-si.
- Bine, astept. Vezi ca ai adresa înăuntru.
Un fluierat prelung, si trenul se puse în miscare. Un brat îsi mai făcu aparitia pe fereastră, apoi dispăru si el o dată cu intrarea trenului în curbă. Peronul rămase gol si pustiu, dar Alin nu era câtusi de putin trist. Zâmbea, chiar. În c*rând, într-o gară…


--------------------
Dincolo de inocenta e alunecare !
Go to the top of the page
 
+Quote Post
OMU'BUN
mesaj 1 Jan 2004, 05:50 PM
Mesaj #7


Batranul Cronicar
******

Grup: Moderator
Mesaje: 1.491
Inscris: 5 June 03
Din: Romania
Forumist Nr.: 360



II



Ploaia cădea în rafale, făcând bule mari în ochiurile de apa de pe peron. Mariana aştepta cu sufletul la gura sosirea trenului cu care trebuia să vină el, Alin, singura şi marea ei iubire. N-avea umbrelă, dar nu-i păsa. Era fericita. Pentru el ar fi stat ore in şir sub dusul rece al ploii, numai să-l vadă, să-i simtă îmbrăţişarea şi sărutul cald. Oo, nimeni nu era ca Alin „al ei”; nimeni nu se lăsa mai greu păcălit decât el; nimeni nu obţinea mai uşor, ceea ce-şi propunea; Alin…Alin…Alin!...Pentru ea, acest nume însemna totul. O hipnotiza şi o făcea să se uite pe sine, ea, crescută şi educată în respect şi adâncă pioşenie, şi să fugă de acasă cu imaginea lui în ochi şi în suflet…
Un sunet prelung străbătu depărtarea şi câţiva călători ieşiră de la adăpostul gării, îndreptându-se spre peron. Inima-i bătea să-i spargă pieptul. Ploaia îi udase pletele buclate, iar apa îi şiroia pe obraz. Ochii mari, melancolici, puţin umeziţi, ochii ei cu gene groase care nu puteau fi trecuţi cu vederea, fără să lase impresia unei dulci candori, fixau acum cu nerăbdare trenul care se apropia în viteză, dar parcă nu îndeajuns de repede…
„Iată-l! E aici! În trenul acesta care nu se mai opreşte… Opreşte-te, nebunule, şi dă-mi-l o dată! Şi tu, inimă, ce te agiţi atâta? Ei, vine… şi? Ce dacă vine? A mai venit şi altă dată şi tot aşa te-ai comportat! Când oare o să te înveţi minte, prăpădito?”
Trenul opri, iar Alin apăru, ajutând doi bătrânei să-şi coboare bagajele. Văzându-l, Mariana simţi că ameţeşte. Emoţia o copleşise iar ea nu ştia cum să şi-o alunge. Îşi promisese să nu se trădeze, să nu alerge înaintea lui, să reziste… Să reziste… „Vai, paşii ăştia cât sunt de mici?... Şi lumea asta care s-a găsit să coboare tocmai acum, şi să mi se aşeze în cale, cu geamantanele, cu sacoşele, cu privirile ei piezişe…” Scuze!... Multe scuze…
- Aliiin!
Ah, îmbrăţişarea asta, atât de mult dorită şi aşteptată!... Iat-o in sfârşit! Cum să-l mai elibereze din strânsoare? O să-l ţină aşa mult, mult, să nu se mai sature… Ce dacă se uită lumea la ei? Ce dacă plouă? Ce dacă lacrimile i se amestecă cu stropii de ploaie?...Sunt lacrimi de fericire…
- Dacă tot te-ai decis să faci baie, de ce nu ţi-ai adus şi şampon?
- Răule, se retrase ea, coborând privirea, aşa mă răsplăteşti pentru că am fugit de acasă să te aştept?
Alin o sărută uşor, parcă abia atingându-i buzele, apoi o dojeni cu bunătate.
- Măi, copil naiv, dac-ai văzut că plouă, de ce-ai mai venit? Oricum treceam să te văd, nu? Crezi că-mi faci vreo bucurie, dacă aud mâine - poimâine că te-ai îmbolnăvit?
Ea îi puse o mână umedă pe buze, apoi se ridica pe vârfuri şi-l sărută scurt.
- Noi n-avem voie să ne îmbolnăvim!
Alin zâmbi îngăduitor, dezbrăcă scurta, aşezându-i-o pe umeri, apoi, după ce deschise umbrela, porniră spre oraş. Ea i se lipi strâns şi îşi potrivi paşii dup-ai lui. Era nespus de fericită.
Când ajunseră în parc, ploaia stătuse deja, iar soarele se ivea dintre nori. Pomii, de c*rând înverziţi, mulţi dintre ei mai având încă ramuri înflorite, îşi scuturau acum ultimele petale ale florilor rămase. „Pe la Buziaş, primăvara e mult mai înaintată!” gândi Alin in timp ce-şi dezmierda privirea şi-şi încărca pieptul cu aerul proaspăt de după ploaie. La „banca lor” din colţul parcului, se opriră şi se aşezară, după ce el întinse câteva pagini dintr-o revistă citită in tren.
- Spune-mi, zise ea, ţi-a fost dor de mine?
- La ce ţi-ar folosi să ştii?
- De ce mă necăjeşti tu, mereu, Alin? Eu ştiu că tu nu ţii la mine; eu ştiu că, pe-acolo pe unde umbli tu, are cine-ţi ţine companie, dar măcar mai minte-mă şi tu! Vreau să-mi spui că ţi-a fost dor de mine!
- Bineînţeles… că are cine-mi ţine companie… pe-acolo pe unde umblu eu…In fiecare zi am câte una care-mi ţine de urât… Acum, spune şi tu, când să mai am eu timp sa mă gândesc la tine?...
- Da, tu spui toate astea ca şi cum ai glumi, dar eu ştiu că aşa este. Poate nu chiar în fiecare zi, dar nici nu eşti genul de om singuratec… Nu văd eu că şi atunci când eşti cu mine, iţi permiţi să glumeşti cu fete pe care nici măcar nu le cunoşti?
Alin o lăsă să vorbească şi se ridică să ajute câţiva cărăbuşi căzuţi datorită ploii, din copacul înflorit, care căutau cu disperare un punct de sprijin prin apropiere. După ce-i întoarse pe fiecare, o fixă ironic.
- Eşti geloasă?
- Vino aici, zise ea fără să răspundă la întrebare. Apoi prinzându-l de mână, îl privi în ochi plină de însufleţire. Alin, nu cunosc un suflet mai bun ca al tău. Şi acum, arătă ea cu privirea, cărăbuşii care se îndepărtau către marginea aleii, ce băiat şi-ar fi lăsat prietena vorbind, şi-ar fi mers să ajute bieţii cărăbuşi? Poate-s geloasă pe bunătatea ta; poate-s geloasă pe toate cele care te au în preajmă în fiecare zi. Nu ştiu. Chiar dacă ele există, nu vreau să ştiu de ele. Dar mi-e teamă… mi-e teamă să nu te pierd!
Glasul căpătă o nuanţă uşor vibrantă, iar ea simţindu-se oarecum jenată, îi dădu drumul mâinii, şi-l îmbrăţişă, sprijinindu-şi capul de umărul lui. El îi răspunse cu acelaşi gest, şi-i mângâie părul care începuse să se usuce în şuviţe dezordonate. Apoi, căutându-i gura, o sărută prelung, urmărindu-i ochii strâns închişi. Retrăgându-se brusc, zâmbi când o văzu venind înspre el, şi-i pupă discret, vârful nasului.
- N-ai de ce te teme, Mariana. Daca acum sunt aici, înseamnă exact ceea ce tu aştepţi de la mine. Recunosc, îmi mai permit uneori mici „ieşiri” , dar pentru mine, tu rămâi ceea ce eşti şi meriţi să fii. Iar astea nu sunt vorbe goale! Îmi place naivitatea şi inocenţa ta, dar n-o să încerc vreodată să-mi bat joc, chiar dacă altul în locul meu ar găsi în tine o pradă uşoară!
- Eu prada uşoară? De ce crezi asta?
Alin tăcu un timp. Cum să-i spună că el însuşi e gata să profite de pe urma celor asemenea ei?
- Fiindcă omul trebuie să ofere ceea ce i se cere, se hotărî el.
- Dar de ce „prada”? Asta nu înţeleg.
- Multe nu înţelegi tu, răspunse Alin, căutând o comparaţie cât mai apropiată de educaţia ei. Imaginează-ţi o grădină a Paradisului plină de flori. Treci pe lângă ele şi toate te îmbie să le savurezi balsamul, să le admiri graţia…Unele te tentează atât de mult încât eşti gata să le rupi, tocmai pentru că doreşti să te îneci în parfumul lor. Dar o dată ruptă, „floarea” îşi pierde c*rând graţia şi parfumul… Ai rupt-o fiindcă s-a aplecat prea mult la picioarele tale, iar dacă n-ai fi făcut-o tu, s-ar fi găsit altul s-o facă, pentru că asta era menirea ei. Dar sunt si „flori” care, cu cât ţi se apleacă mai mult, cu atât cauţi să le ocroteşti, ca nu cumva sa se găsească cineva care să profite de fragilitatea lor. Nu poate să-ţi impresioneze firea decât o singur㠄floare”, iar aceea este „floarea” ta! Numai tu te bucuri de balsamul ei, iar ea iţi este supusă numai ţie… Dacă totuşi, datorită graţiilor ei, se întâmplă să mai tenteze si un alt „grădinar”, iar ea ii accept㠄îngrijirea”, cineva e de prisos şi trebuie să se retragă. Doar ca, de obicei, nestatornicia se plăteşte scump…
- Da? Si ce face „floarea” ta, dacă te vede din când în când rupând câte una din suratele ei?
- Pai… se consolează cu ideea că celelalte o eclipsau…
- Mie nu-mi plac „grădinarii” care sunt buni numai cu „florile” lor. Dacă-l vezi pe unul dându-i târcoale „florii” tale, ce te faci?
- „Floarea” mea e îngrijită, plivită, udată (până la piele…) şi orice „grădinar” serios o va ocoli.
- Dar tu eşti un „grădinar” serios?
- Oarecum! Ocolesc „florile” care au un „stăpân” !!
- Dar dacă se întâmplă să găseşti una făr㠄stăpân”? Mai atrăgătoare, mai parfumată… Ce faci cu prima?
- Păi nu-ţi spuneam? Aşa ceva nu se poate! Îţi faci probleme degeaba!
- Lasă problemele mele! Se poate! Ştiu eu că se poate! Te rog să-mi răspunzi.
- Cred ca…zâmbi el ironic, pe prima o s-o înlătur ca pe-o buruiana!...
- Răule! Începu ea sa-i care pumni în umăr, aşa deci, mă abandonezi ca pe-o oarecare!...
- Măi copil naiv, cum crezi tu c-aş putea face asta? Ce-mi oferă mie alt㠄floare”, despre care nu ştiu nici măcar cum suportă intemperiile, nici dacă se usucă de dragul meu… în parc?...
Ea îl îmbrăţişă din nou, înainte ca el să termine fraza, şi după un alt sărut, se retrase strâmbându-l ca pe un copil căruia i-a făcut o şotie.
- Ţii minte acum vreo doi ani, când tu veneai cu mama-ta de la bureţi, în timp ce eu cu mămica si verişorii tocmai mergeam într-acolo? După ce mamele noastre şi-au spus ce-au avut de spus, am plecat mai departe. Mămica mă întreabă: „Ştii, tu, Mariana, cine-i băiatul care era cu femeia aceea?” „Nu ştiu, mămică! De unde să ştiu?” dar inima-mi era la gât!... „Ăsta-i băiatul care te ajuta pe tine sa aduci iarba la mieii mătuşă-tei, când veneai in vacantă!” „Da, mămică? Eu nu l-am recunoscut!” am răspuns, deşi probabil că nimeni nu te recunoscuse înaintea mea!...
- Să-ţi fie ruşine c-ai minţit-o pe mamă-ta! Să nu uiţi să-i spui asta duhovnicului, la spovedanie!
Ştia că în familia ei, religia era condiţia numărul unu. La nici una dintre rudele ei, Alin nu auzise vreodată înjurându-se, sau măcar vorbind pe cineva de rău. Îl amuzau toate astea, spunându-şi că în fond de ce l-ar deranja? Chiar dimpotrivă!
- Şi ce dacă, se apără ea? Îmi dă să fac 50 de mătănii şi scap…
- Şi vei fi iertata după aceea, se interesă el?
Mariana se întristă. Era nemulţumită de Alin, fiindcă privea viaţa altfel decât ea şi-ai ei. Cu atât mai nemulţumită cu cât nu se putea face înţeleasa in ochii lui. Ori o ironiza, ori găsea obiecţii la care ea se vedea în imposibilitatea sa dea un răspuns care s-o mulţumească măcar pe ea…
- Tu nu poţi să înţelegi, Alin, zise ea încet, învăluindu-l într-o privire plină de înţelegere şi neputinţa, de căldură şi totodată, regret. Nu poţi sau nu vrei, nu ştiu, deşi ai fost născut si crescut în acest mediu de teama şi credinţă în Dumnezeu!
- Mariana, hai să ne înţelegem în această privinţă, vrei? Eu sunt prea mic şi prea neînsemnat pentru a fi sigur de ceva anume! Spun ceea ce cred, dar nu-i o certitudine că ceea ce spun este adevărat. De fapt, certitudini nici nu există in acest sens, fiindcă nimeni nu poate susţine că l-a văzut pe Dumnezeu. Eu nu neg ca ar exista o Putere care să-i pedepsească pe cei care fac tot felul de răutăţi, dar se strecoară printre legile omeneşti, sau care să-i privilegieze pe cei care toata viaţa au fost chinuiţi, umiliţi, bolnavi!... Însăşi Natura s-ar revolta, daca n-ar exista un echilibru!... Dar altceva nu înţeleg eu şi nici nu cred c-am să-nţeleg vreodată. De ce trebuie să fim pedepsiţi pentru păcatele noastre?
- Dar e simplu: fiindcă-s ale noastre!
- Crezi?
- Încep să nu te mai înţeleg deloc. Păi nu spuneai că ar fi nedrept să rămână nepedepsiţi cei care fac fărădelegi? E paradoxal ceea ce spui!
- Ştiu că e paradoxal! Însăşi viaţa e un mare paradox: ne năştem pentru a muri! Păcătuim pentru a fi pedepsiţi…
- Dar nu pentru a fi pedepsiţi, păcătuim, ci pentru a fi în aparenţă, fericiţi!
- Da? Şi de unde vine egoismul ăsta? Individualismul, mercantilismul, narcisismul şi toate celelalte, de unde ne vin? Cine ni le stimulează? Sunt ele trăsăturile noastre cu adevărat? Sunt ele dependente întotdeauna de subconştientul nostru? Şi daca tot nu ne putem abţine in faţa tentaţiei (deşi nu ştiu cine ne-o scoate în cale şi în ce scop?) de ce trebuie să fim pedepsiţi pentru asta?
- Dar cine-i de vină. Alin, dacă nu ne putem stăpâni patima din noi?
- Păi dacă-i „patima”, cum ţi-ai putea-o înfrânge? Moştenim de la ai noştri anumite trăsături. Viciul se află în noi înainte de a ne naşte! Ajungi un beţiv, un hoţ, un desfrânat şi pentru că n-ai putut lupta împotriva instinctelor tale care se aflau dintotdeauna acolo, dar e dreaptă lupta asta? Nu-i totuna să dobândeşti un viciu prin anturaj sau ereditar! Când eram mic, nu mă învăţa nimeni sa fac prostii. Le făceam din instinct, deşi alţii de vârsta mea poate nici nu ştiau ca se face aşa ceva. Cum să lupţi împotriva instinctului? Şi mai e ceva. Eu cred că orice om îşi are propriul destin, indiferent ce-ar încerca el să facă. Drumul lui este dinainte stabilit. I se va întâmpla asta şi asta, se va casatori şi va avea atâţia copii, va trai atâţia ani şi tot aşa… Deci daca tot ţi s-a hotărât o cale pe care tu trebuie s-o urmezi, de ce intr-un final urmează să fii pedepsit pentru ea? Multe dintre „Legendele Olimpului” m-au impresionat. Unele sunt biete poveşti, altele sunt convins ca s-au născut din fapte reale, trăite cândva de cineva. Eu cred ca Oedip a existat cu adevărat. Când tatăl lui a vrut să ştie ce destin va avea copilul său, prezicerea a căzut ca un trăsnet. Ca atare a decis să-l înlăture. Cu toate astea, Oedip şi-a continuat destinul: şi-a omorât tatăl, s-a căsătorit cu mamă-sa, cu care-a făcut copii…Sau nu, hai să-ţi dau un exemplu mai aproape de tine: Sfânta scriptura ne înfăţişează printre altele un moment în care Mântuitorul îi prooroceşte lui Petru ca nu vor cânta cocoşii de ziuă, până ce el nu se va fi lepădat deja de trei ori de Învăţătorul lor. Petru nu credea că va fi demn de o aşa josnicie. Şi totuşi a fost nevoit sa constate ca lucrurile s-au petrecut întocmai. Eu nu mă compar nici cu apostolul Petru, şi nici cu Oedip. Eu sunt un tânăr de 20 de ani, derutat de o mie de principii care se lovesc cap în cap!...
Mariana îl privi mută, fără a mai putea aproba sau contrazice. Nici nu era pentru prima oara când el venea cu astfel de teorii pe care nici ea nu le putea înţelege sau explica.
- Se pare ca RĂUL există, şi are influenţă mai mare decât BINELE, ceea ce iarăşi nu mi se pare drept. Un viciu dobândit îl transmiţi mai departe urmaşilor tăi, fără ca tu să ai posibilitatea să filtrezi prostia şi să rămână numai geniul din tine!... La fel şi urmaşii tăi, şi tot aşa!... Te pomeneşti dintr-o data că-l ai şi nu ştii de unde. Lupţi să-l înlături, dar ai puţine şanse de reuşită. Cum poţi să lupţi împotriva propriilor plăceri, pentru a te mulţumi cu… nimic? Şi iar suntem în faţa unui paradox!...
- Poate nu e chiar „nimic”, Alin. Fericirea de aici e iluzorie şi trecătoare. Însăşi viaţa e o iluzie. Răsplata va veni şi va fi veşnica, nu trecătoare!
- Nu ştiu, Mariana. Poate că ai dreptate, poate că n-ai… Dar dacă ai, atunci nu e drept! Nu zic să nu fie pedepsiţi cei care ucid, fură să se îmbogăţească, violează, brutalizează, umilesc sau fac alte asemenea josnicii. Dar mai există o latură pe care nu ştiu cum să ţi-o expun pentru a mă face înţeles. Să admitem ca eu te iubesc. Cum sa-mi înlătur eu plăcerea de a-ti arăta şi de a-ţi cere la rândul meu, euforia în adevăratul ei sens? Nu ştiu ce simţi tu, dar eu dacă mă abţin, o fac fiindcă nu vreau să-ţi cer ceea ce ştiu dinainte că n-am să pot obţine decât după acel „da” atât de important pentru tine! Dar mă abţin faţă de tine, fiindcă pun fericirea ta înainte de orice. Nu la fel procedez în alte împrejurări. Uneori caut aventura, alteori mă caută ea pe mine, iar eu mă las cuprins în mrejele ei. E o luptă la capătul căreia ştiu că se află acea dulce senzaţie a plăcerii. De fapt, lupta în sine e o adevărată plăcere!...


--------------------
Dincolo de inocenta e alunecare !
Go to the top of the page
 
+Quote Post
OMU'BUN
mesaj 1 Jan 2004, 05:51 PM
Mesaj #8


Batranul Cronicar
******

Grup: Moderator
Mesaje: 1.491
Inscris: 5 June 03
Din: Romania
Forumist Nr.: 360



Mariana se întristă. Ochii ei nu mai străluceau de emoţie ca mai devreme. Oftă.
- Alin, eşti liber să faci cum crezi. Aş putea să-ti urez succes şi să te las sa trăieşti cum îţi place. Dar, spunea cineva: „Odată ce vezi defectele celui apropiat şi le treci cu vederea, ţi le faci propriile defecte!” Ai grijă, Alin, să nu aluneci în apropiata prăpastie, fără putinţă de oprire. Îţi vorbesc, nu din punct de vedere religios, ci preventiv. Ar trebui să-ţi dai seama cât este de primejdios terenul pe care te aventurezi. Când vei vedea ca fericirea aceea aproape ca nu există şi că adevărata fericire – aceea de a fi liber, de a fi sănătos, de a nu fi ameninţat – ai pierdut-o deja, atunci va fi târziu chiar şi pentru regrete.
- Dar ce să fac, Mariana? Sunt vulnerabil în faţa slăbiciunii mele! Caut să fiu prudent şi să evit pericolul, dar nu ştiu dacă voi reuşi de fiecare dată să scap de compromis!... De fapt nu asta voiam eu să-ţi spun, ci faptul că trebuie pedepsită şi această slăbiciune. Nu fac rău nimănui; iubesc prea mult, atât!
- Da? Şi ce se întâmplă după aceea cu cele pe care „le iubeşti”?
- Ei, că parcă asta mai contează?
- Contează chiar foarte mult! Spuneai că nu faci rău nimănui. Dacă le abandonezi, ele nu suferă?
- Habar nu am! Poate suferă, poate nu, oricum, nu sunt tocmai de compătimit. Nu sunt eu primul şi nici ultimul din viaţa lor. Sunt convins că uneori eu însumi sunt sau ar urma să fiu abandonat pentru un altul… Pentru că ştii de ce? În genul acesta de relaţie, nu există o regulă sau o promisiune care să te lege sau să te oblige. Ai făcut dragoste, te-ai simţit bine, fiecare îşi continuă drumul lui…
- „Dragoste”! Ce sens vulgar poate lua uneori acest cuvânt!... Nu ştiu, Alin, nu cred că te pot înţelege, deşi încerc. Tu pentru mine nu eşti un oarecare, ci eşti cineva. Te cred inteligent, manierat şi generos! Ceea ce-mi spui tu despre tine, depăşeşte puterea mea de înţelegere şi mă contrazice. „Toate în viaţă sunt vreascuri pentru focul sângelui, Alin, şi e bine să nu dăm frâu liber dezmierdărilor!”
Alin simţi aportul shakespearean şi încercă o apărare ingenioasă.
- „Vai, nu eşti tu de vină, ci slăbiciunea ta!
Aşa ne e plămada şi n-o putem schimba!”… Tot Shakespeare a spus-o!
- Eu nu sunt prea… erudită, Alin!... Nici nu mi-am dat seama c-aş fi citat din Shakespeare! Ideea am reţinut-o dintr-un roman care în mod sigur nu-i aparţinea lui Shakespeare. Se vede însă că, oricât aş încerca eu, tot n-o pot scoate la capăt cu tine! Dar, mai fac o încercare: am înţeles că mie nu-mi poţi cere ceea ce le ceri altora, iar asta înseamnă că TE POŢI ABŢINE! Ce să înţeleg dacă nu faptul că tu NU VREI să eviţi aventura, ci o cauţi şi te implici în ea! Ori, între a nu putea evita şi a o căuta, e o diferenţă care nu-ţi face deloc cinste! Iartă-mă că ţi-o spun. Nu mă deranjează faptul că mă minţi pe mine, ci că pe tine te minţi cu bună ştiinţă. Ce „nu poţi”? Cum „nu poţi”? În prezenţa mea văd că eşti exact cum te-aş dori, şi cum cred că şi-ar dori orice fată să fie prietenul ei.
- Eşti naivă, Mariana, dar e mai bine aşa pentru tine! Nici nu vreau sa încerc să-ţi explic cum stau lucrurile, pentru a nu-ţi stârni curiozităţi ascunse. Tu spui că sunt exact cum îţi doreşti tu să fiu. Din păcate (sau poate din fericire!) nu ştii ce-şi doresc altele de la partenerul lor… Bănuieşti, doar, dar ideea ta despre aşa-zisul preludiu al abandonului, probabil că nici nu s-a născut în mintea ta!... Îţi închipui oare că toate cele care cedează înainte de căsătorie, sunt nişte prostituate? Suntem oameni, Mariana, nu roboţi. Ce-i poţi cere unui om beat? Să judece corect? Dar n-o să poată!!!
- Cum??? Doar nu vrei să spui că le seduci îmbătându-le? Te rog, Alin, nu mă face să te urăsc!
- E mai rău, Mariana! Beţia e uriaşă, deşi poate nu există picătură de alcool. E ca un drog: zici „nu” şi faci „da”. Zici „ nu”, fiindcă-ţi strigă conştiinţa, faci „da” fiindcă-ţi şopteşte plăcerea! În acele momente uiţi de orice; totul e să trăieşti momentul! Apoi se termină!... Gata!... Eşti fericit? Hm! Aşa şi-aşa!... Deşi, obişnuit să doreşti, nu mai ai ce-ţi dori şi nici amintirile nu te prea încălzesc, cel puţin imediat după aceea. Dar eşti mulţumit şi mai ales nu regreţi. Ea dac-ar fi să regrete, se consideră singura vinovată fiindcă nu s-a putut opune! Pe tine te admiră fiindcă ai ştiut să fii… bărbat!...
Mariana îl privi la început contrariată, indignată chiar, apoi, pe măsură ce el continua, devenea mai gânditoare şi îngăduitoare! „ Cine ştie, îşi spunea ea, dacă Alin n-ar fi în stare să mă seducă şi pe mine? Eu spun nu, şi sunt hotărâtă, dar mă îngrozesc de teama să fiu dependentă de slăbiciune. Lui nu-i pot refuza aproape nimic, iar faptul că se comportă frumos cu mine, mulţumindu-se cu puţinul pe care eu i-l ofer, nu poate decât să-mi întărească convingerea că ţine la mine. Dar dacă s-ar apuca s-mi atingă sânii şi picioarele, oricât aş fi de indignată, tot l-aş ierta fiindcă e „EL” şi e singurul pe care-l am. Aş înţelege că-i plăcerea lui şi tot va trebui să-l las! Dar dacă aş descoperi ca asta ar fi de fapt si plăcerea mea? Dacă aceste gesturi sunt tocmai „preludiul” de care spunea mai înainte? Trebuie să mă feresc neapărat! Trebuie să evit cu orice preţ aceste gesturi. Altfel sunt pierduta!... Spunea ca cele seduse nu prea mai au farmec, fiindcă el nu mai are ce-şi dori… NU! Asta niciodată înainte de căsătorie!”
- Alin, încerc să înţeleg într-o oarecare măsură, cu atât mai mult cu cât cred că te cunosc destul de bine şi ştiu ce putere deţii pentru a convinge! Dar aş dori să nu-mi mai spui niciodată despre asemenea scene, chiar dacă ele fac parte din viaţa ta. Nu mă interesează! NU VREAU să mă intereseze! Şi, oftă prelung, privindu-l mâhnită, poate mă doare faptul că te bucuri de mângâierea altora. Ştiu, eu nu-ţi pot oferi ceea ce-ţi doreşti tu, dar, te rog, nu-mi mai vorbi de cele care-şi oferă starea aceea de „beţie”… E destul să bănuiesc! Mă mai mint, mă mai amăgesc, mă mai consolez, asta mi-e menirea! Dar nu mai vreau să ştiu nimic sigur!...
- Iartă-mă, te rog! N-am vrut să te necăjesc. Tu eşti atât de bună si tocmai de aceea meriţi tot ce e mai bun pe lume. Cred că am greşit spunându-ţi toate astea. Tu eşti un înger, Mariana! Eu nu te merit, ştiu asta! Eşti mult prea mult pentru mine!
- Da, părăseşte-mă, atunci, izbucni ea! De ce vorbeşti aşa, continuă ea, prinzându-i din nou mâna între mâinile ei. Crezi că eu nu văd cât de mult ţii la mine? Crezi că eu nu văd că nu există în sufletul tău gândul de a-ţi bate joc de mine? Văd, Alin, şi mi-e teamă să nu te pierd! Eu cred că mai degrabă pot să spun că nu te merit pe tine!... Sunt atât de săracă în daruri, încât mi-e teamă că ai putea fi nemulţumit!... Uneori mă şi mir că nu mă laşi în plata Domnului…
Alin o întrerupse, sărutând-o prelung, iar ea îi primi sărutul cu căldură!
- Nici unul nu ne merităm şi totuşi de-nţelegem! Nu ştiu cine zicea că iubirea creează egalităţi şi nu le caută. Spuneai c-ai fugit de-acasă, sau doar te-ai lăudat?
- Vrei să mă alungi?
- Sigur, de ce nu, o împinse el în glumă! Nu vorbi prostii! Ştii sigur ce simt în preajma ta, dar nu vreau să ai neplăceri din cauza mea! Unde i-ai spus mamă-tei că pleci?
- La o colegă să împrumut o carte.
- Şi dacă află? Nu ţi-e teamă că ne-ar putea surprinde aici? Ştii foarte bine că nu-s tocmai pe placul ei, întrucât nu-s îndeajuns de ortodox…
- Alin, te rog, nu mai continua. Dacă mămica gândeşte aşa, ştii bine că nu greşeşte!
- Serios? Atunci înseamnă că nu-şi prea cunoaşte fiica? Habar n-are ea că tu eşti gata să-i bagi ruşinea-n casa, păstrând relaţiile cu mine!...
- Eşti nedrept, Alin. Mămica are dreptate în felul ei. Dar eu cred că ne vom înţelege şi te voi putea smulge din lumea în care trăieşti tu. E o lume care nu-ţi va oferi fericirea reală. Cei din lumea ta sunt de obicei egoişti şi dornici de a parveni cu orice preţ, sprijinindu-se pe umeri ca ai tăi sau ai altora ca tine, care se lasă impresionaţi de vorba lor blajină şi personalitatea lor înaltă!...
- Uite ce-i, îi răspunse Alin puţin iritat, la o adică, părerea mamei tale mă lasă rece, dar constat cu regret că şi tu împărtăşeşti cam aceeaşi cauză. Sincer mă deranjează să te aud spunând că servesc drept punct de sprijin intru parvenirea altora. Toţi facem la fel. Într-un fel sau altul, servim sau ne servim de sprijinul celor din jur în evoluţia destinelor noastre. Toţi suntem egoişti, poate mai mult cei care, pentru aţi rezerva un fotoliu cât mai comod în „Sala veşniciei”, pledează în numele înlăturării… egoismului!...
- Iartă-mă, Alin, nu asta am vrut să spun! Îmi pare rău că te-am supărat şi am ajuns aici. Credeam că ne vom înţelege odată şi-odată!... Aş fi vrut să fim mulţumiţi cu toţii într-o zi: şi tu şi eu, şi-ai tăi şi-ai mei!... Se vede că n-am ales bine momentul! Sau poate că nu sunt eu suficient de diplomată!...
- În sfârşit, răspunse el ceva mai îngăduitor poate că ai pe undeva dreptate, dar trebuie să înţelegi că pentru mine nu-i deloc simplu să iau lucrurile aşa cum mi le prezentaţi voi. Sunt mult prea orgolios pentru a-mi înăbuşi convingerile peste noapte, chiar cu riscul de a pierde tot ce-am mai scump. Sunt convingerile mele, şi nu le pot imputa nimănui, iar dacă pierd, asta e. Pe când tu te laşi influenţată de convingeri care nu-ţi prea aparţin! Hai să mergem, zise el. Te conduc acasă!
Mariana îl privi surprinsă şi rugătoare în acelaşi timp.
- Nu, Alin, nu mă vei conduce! Mămica o să-şi dea seama de ce-am plecat, şi o să mă certe!
- „Singurul mijloc de a fi pe placul unei femei, e acela de a nu-i face jocul!”
- Se poate, dar mămica nu cunoaşte reflecţia asta!... Dacă nu i-ai căzut la inimă, n-o mai poţi câştiga decât prin bună-cuviinţă !
- În definitiv, ce-am făcut eu atât de oribil, de „nu mă are la inimă”? Din câte ştiu, nu mi se poate reproşa că n-am fost destul de atent cu vreunul din familie!
- Faţă de familie, da, dar nu faţă de toată lumea. Într-o zi te-a văzut la coadă la pâine cum ai prins de mâna un pensionar (un vecin de-al nostru) care nu stătuse la coadă, şi i-ai arătat de unde-ncepe rândul. Omul ţi-a reproşat faptul că eşti tânăr, iar tu i-ai răspuns că în locul lui te-ai fi sinucis dacă asta a reuşit el să demonstreze celor tineri!
- Curios, n-am văzut-o pe mamă-ta, dar sunt convins că toată lumea de la rând, îmi dădea dreptate!
- Poate că şi aveai dreptate, dar de ce te-ai găsit tocmai tu sa „faci ordine”?
- Pentru că nu s-a găsit altul! La coada erau şi mame cu copii de mâna care nu mai aveau răbdare, mai erau şi muncitori care nu aveau timp de stat, ba chiar pensionari adevăraţi, ca acela nu era chiar un moş în adevăratul sens al cuvântului.
- Îl cunosc!… Eu nu zic că nu ai dreptate, doar că mămica susţine că orice-ar fi, le datorăm respect bătrânilor, chiar dacă gestul lui n-avea nimic comun cu respectul. Ea considera că dacă in locul bătrânului ar fi fost o fată, în mod sigur nu te-ai fi manifestat aşa!
- Dacă mamă-ta ar fi fost regina Angliei, n-ar mai fi fost nevoita să-şi procure pâinea stând la coadă… DACĂ!!! Ce fată riscă să fie apostrofată de cineva? De unde filozofia asta fără temei? Hai să mergem, zise el ridicându-se. Te conduc, chiar cu riscul de a ne întâlni. Ba chiar îmi doresc asta! Mi-e aşa de dor…
Mariana se ridică şi porni tăcută alături de el, prinzându-l de braţ.
- Vezi, zise ea după un timp, de aceea nu te are la inimă. Eşti orgolios, uneori viclean… Se teme că viaţa mea alături de tine ar fi un adevărat calvar! De aceea nu vrea să audă de legătura noastră. Spune că eu nu pot avea nici un cuvânt în faţa ta, şi voi fi nevoită să fac întotdeauna numai ce hotărăşti tu, chiar dacă nu ai dreptate!...
- Si tu o crezi?
- Nici tu nu-mi prea dai ocazia s-o dezmint!
- Hm, zâmbi Alin. Dacă ţi-aş spune ca se înşeală, ar însemna sa-i dau dreptate!... Dacă i-aş da dreptate, ai zice că recunosc tot ce crede ea despre mine! Tu ce crezi de fapt? Sunt chiar aşa de rău pentru tine?
Mariana nu răspunse.
- E şi tăcerea un răspuns!
- Nu, Alin, nu vorbi aşa! Doar mă gândeam. Ştii, mămica are nişte principii foarte solide în privinţa asta.
- Şi ce legătură are asta cu noi doi? Eu nu vreau să fiu dependent de principiile soacrei!
- Principiile ei, sunt şi principiile mele, Alin!
- Sper că nu chiar toate! Eu sunt dispus să le accept pe cele naturale, care vad sigur că-ti aparţin. La celelalte însă, va trebui să renunţi tu!
- Ce simplu pare!... Tu nu ai de unde să ştii că asta-i prima condiţie care ne-ar putea lega pe noi doi! Accepţi, vom fi împreună! Nu accepţi, nu te vor accepta părinţii pe tine!
- O, ce naivitate perfecta, zâmbi el! Păi tu nu-ţi dai seama că pot accepta orice până în momentul când te voi auzi spunând „Da!”.
- Nu fi chiar aşa de sigur! În privinţa asta, mămica n-ar mişca un deget, până n-ar scoate o promisiune de la tine. Aşa cum eşti tu, mămica mi se pare că te cunoaşte mai bine decât mine! Dac-ai apucat să promiţi ceva, ştie ea bine că nu te joci cu promisiunile. Dar mai ştie că nici nu le faci, dacă ştii că nu le poţi ţine!
- Extraordinar! Nu ştiam că mamă-ta a făcut ucenicia la KGB!
- Nu ironiza, Alin. Tot ce face ea, este pentru binele meu!
- Aşa o fi, numai că nu prea coincide cu ceea ce cred eu despre binele tău!
- Alin, eu ştiu să aleg şi să vă înţeleg pe fiecare! Ba cred că-ţi iau apărarea de multe ori. Dar poate ar trebui să faci şi tu un pic de efort în întâmpinarea ei, să te faci plăcut şi de bună-credinţă!
- Mă simt de parcă ar trebui să-i cer mâna unei fete de-mpărat!...
- Aşa cum tu eşti pentru mine singurul Făt-frumos, poate că mă aştept din partea ta să vrei să mă asemeni unei fete de-mpărat, nu crezi?
Alin o privi lung, printre gene. Parcă nu cu Mariana cea mereu supusă, se purta discuţia, ci cu cineva care ştia foarte bine să negocieze!
- Şi dacă până la urmă tot nu voi reuşi să-i fiu pe plac, ce-ai să faci? Vei renunţa la mine?
- Cucereşte-o, Alin, şi nu mă întreba nimic altceva. E mama mea, şi e nespus de bună pentru cei pe care-i iubeşte. Ştiu de ce sacrificii este în stare când simte că are pentru cine lupta!
- Habar n-ai tu în ce situaţie mă pui, dar mă rog, n-au intrat zilele-n sac! Să treacă armata mai întâi, şi-om mai vedea!
- Mai ai mult, întrebă ea, oprindu-se din mers, fiindcă tocmai ajunseseră la capătul străzii ei, iar de acolo nu mai puteau merge împreună, fără a risca să fie surprinşi, fie şi de vreun vecin mai indiscret.
- Habar n-am, răspunse el, îmbrăcându-si scurta pe care ea o avusese pe umeri.
- Ia spune, când ne mai vedem?
- Nu ştiu, Mariana! Eu luni trebuie sa fiu înapoi la Timişoara şi va trebui să plec de mâine seară. Cu tine îmi propusesem să mă întâlnesc mâine dimineaţă.
- Nu, Alin. Îmi pare tare rău, fiindcă ştii şi tu la fel de bine ca şi mine cât de mult aş vrea să fiu cu tine! Dar mămica nu trebuie să ştie că ai venit. Ea te ştie acolo, iar pe mine în absenţa ta, mă ştie cuminte. Mâine e duminică. Dimineaţă trebuie să merg cu ea la biserică, iar după-amiază nu ştiu ce şanse avem, fiindcă am auzit-o spunând ceva de o vizită la soră-mea unde trebuie să mergem împreună. Dacă am minţit-o astăzi, nu cred că mâine mai sunt capabilă să mint!
- „Iertate fi-vor păcatele tale, fiindcă furat ţi-e cugetul, aamiiinnn!...”, murmură, Alin, luându-şi o mină de prelat şi făcându-i semnul crucii pe frunte. Apoi, văzându-i privirea mustrătoare, o îmbrăţişă afectat. Rămâi cu bine, Mariana! Şi mai treci şi tu cu vederea şicanele pe care ţi le fac. Nu sunt tocmai cum ai merita tu să fiu, dar poate nici cum mă caracterizează alţii…
Când o sărută, simţi gustul sărat al lacrimilor care i se prelinsese până pe buze. După ce se desprinse din sărutul lung, ea îl privi în ochi şi-l mângâie pe obraz.
- Drum bun, Alin. Ai grijă de tine!
Apoi se întoarse brusc şi plecă fără să mai privească în urmă. Mai târziu, Alin primi o scrisoare în care ea îl ruga să nu fie supărat că n-a mai privit în urmă. „Acum, când închid ochii, te văd coborând din tren, te văd îmbrăţişându-mă, te văd ajutând cărăbuşi, dar nu te văd plecând! Vei zice că sunt egoistă, fiindcă te-am lăsat să mă vezi tu pe mine cum mă îndepărtez. Dar trecând cu vederea faptul că tu eşti bărbat, iar bărbaţii suportă mai uşor despărţirile, nu uita că eu eram de fapt cea care rămânea. Vezi, nici eu nu sunt scutită de paradoxuri!...”


--------------------
Dincolo de inocenta e alunecare !
Go to the top of the page
 
+Quote Post
OMU'BUN
mesaj 1 Jan 2004, 08:50 PM
Mesaj #9


Batranul Cronicar
******

Grup: Moderator
Mesaje: 1.491
Inscris: 5 June 03
Din: Romania
Forumist Nr.: 360



III


- Mă bucur, mă bucur, cum să nu?...Bine, te aştept!... Deci mâine după amiază… Cu bine, Luiza!
Alin puse receptorul în furcă. „ Va să zică alte trei săptămâni de staţiune. Biata de ea! Oare chiar atât de gravă să fie tromboflebita asta?” Derulă în memorie amintirile legate de ea – tristele lor amintiri!... Se internase in iunie, aşa cum spusese in primăvară, când abia se cunoscuseră. El nu lăsase să treacă nici măcar o zi, fără să o viziteze, de multe ori păcălind portarul, sau furişându-se prin căi dosite, după ce începuse să capete experienţă. De obicei o găsea stând nemişcată, suportând ore în şir perfuziile cu novocaină. Dar deşi suferea, n-o auzea niciodată plângându-se de ceva. Dimpotrivă, povestea cu mult umor, situaţiile jenante văzute prin spital. Uneori râsul ei se transforma în grimasă, când acul vibra dureros în venă!


*
* *

Trecuse deja zece zile de când îşi petreceau după-amiezile împreună. Ea, veselă ca de obicei, nu mai contenea cu istorisirea întâmplărilor „neobişnuite”.
- A, nu ţi-am spus! Tii, cum de-am uitat? se bătu ea cu palma peste frunte. Când am plecat, în iunie, am cunoscut în tren un ofiţer. De fapt nici nu ştiu dacă e corect să spun c㠄l-am cunoscut”… Să vezi. Era în compartiment cu noi. Foarte simpatic, tipul. Brunet cu ochi albaştri şi cu mustaţă foarte bine proporţionată. Iar haina militară îi dădea un aer foarte distins. Avea pe umăr două steluţe mici. Locotenent, nu? Mă rog, nu contează… Am lăsat-o pe Aureliuş în compartiment ţi am ieşit pe coridor, să-mi mai dezmorţesc piciorul. El a ieşit imediat în urma mea. A început să-mi înşire tot felul de chestii despre peisaj, despre plăcerea de a călători cu trenul şi de a cunoaşte oamenii cu gândurile şi cu grijile lor, ce mai… Artist băiatul! Apoi m-a întrebat până unde merg. Când a auzit de Târgu Jiu, iar a început turuie: de Brâncuşi, de Coloana infinitului, Masa tăcerii, Poarta sărutului, de nu ştiu ce Pasăre măiastră de prin America, de Maria Tănase care a fost o alt㠄pasăre măiastr㔠pentru români… Era doxă, tipu’, îţi spun! La un moment dat a tăcut şi mă bucuram că l-a lăsat imaginaţia. Vedeam că face efort să mai spună ceva dar nu prea avea de ce să se lege. Eu până atunci nu prea spusesem mare lucru. Mai mult dădusem din cap. Dar atunci m-am hotărât „să-l ajut”.După ce l-am lăsat să-şi stoarcă cerebelul, şi după ce m-am convins că se simte la fel de jenat ca şi mine, cu diferenţa că el se trăda prin tot felul de mişcări inutile, zic:”Dacă vi s-au epuizat subiectele atât de repede, mă tem că nu-i de ajuns pentru a vă da adresa şi numărul de telefon pe care tocmai intenţionaţi să mi-l cereţi!...”Ei, dacă până atunci fusese plin de el, acum avea o figură plouată de elev prins copiind. Când l-am văzut atât de fâstâcit, am izbucnit in râs şi am intrat în compartiment. La puţin timp a intrat şi el, dar nu s-a mai aşezat. Şi-a luat diplomatul şi-a plecat fără să mai spun㠄la revedere!”.
Alin se întristă. „Bietul om! De unde să ştie el cu cine are de-a face? A încercat s-o abordeze aşa cum se obişnuieşte, iar când ea a deschis gura, s-a speriat şi-a luat-o la fugă! Iar ea se amuză! Cum de nu-şi dă seama în ce situaţie se află? Hotărâsem s-o ajut. Cum o ajut? Amuzându-mă şi eu de caraghioslâcurile ei?Dar nu-i bine! Nu-i bine deloc! Va trebui scoasă cu orice preţ din starea asta a ei! Dar cum? Oricâte sfaturi i-aş da eu, ea tot n-ar pricepe nimic. Totuşi, cineva trebuie s-o forţeze! Şi cine altul, dacă nu eu? E atât de aiurea!... Să mă prefac îndrăgostit, după ce i-am cunoscut repulsia pentru ceea ce eu vreau să-i stimulez!...”
- Ce ţi s-a întâmplat, băi? Ce-i cu tine? Întrebă ea când observă că de la o vreme Alin n-o mai asculta. Eşti trist sau mi se pare?
- Ţi se pare! Zâmbi el forţat.
- Ei, mi se pare. Nu mă păcăleşti tu pe mine! Hai, spune-mi ce te macină?
- Nu-i nimic, Luiza. Oricum, ce vreau eu, nu-mi poţi tu oferi! Se hotărî el să intre în joc.
- Ai putea fi ceva mai clar, că nu prea înţeleg.
- Mai clar! Răspunse el rece, hotărât să joace totul pe o singură carte, unde el ar fi pierdut oricum, dar ea ar fi avut de câştigat tocmai când ar fi fost convinsă de contrariu. Aştept să mai treacă şi astea zece zile şi să scap o dată de tine, că tu nu eşti în stare să mă faci fericit.
- Fericit? Se entuziasmă ea, prinzându-l de mână. Hai la restaurant: fac cinste cu un grătar, coniac şi bere până cazi sub masă! Să vezi ce fericit ai să fii!... izbucni ea în hohot.
- Dacă nu te-aş cunoaşte, aş zice că eşti toantă! Nu te mai preface, că ştii tu bine la cel de fericire mă refer eu!
- Ba bine că ştiu! se bosumflă ea. Aş fi vrut să fie vorba de altceva, deşi vedeam ce vrei. Îmi pare rău, Aline, dar eu… Eu nu-ţi pot oferi fericirea de care ai tu nevoie!
„Fericirea de care am eu nevoie!” repetă el în gând, iar odată cu timpul ce trecea, tăcerea devenea din ce în ce mai apăsătoare. Luiza mai încercă să glumească, dar văzând că vorbele ei nici nu-l ating, tăcu şi ea, simţindu-se şi mai stingheră.
- Îmi ceri ceva prea greu pentru mine, Aline, de ce nu înţelegi?
- Greu, poate, dar nu imposibil!
- …De fapt, imposibil am vrut să spun !... zâmbi ea jenată.
- Ei, da, ai greşit!... Asta-i acum…
- De ce eşti rău cu mine, Aline, de ce? Ce ti-am făcut eu?... Adică, da! N-am făcut nimic pentru fericirea ta!... Dar eu… asta sunt!... Poate altă dată nu mi-ar fi păsat dacă te-aş fi văzut supărat, dar acum îmi pasă şi nu te suport aşa! Tăcu un timp, dar cum el nu spunea nimic, continuă. De aceea… ,dar se întrerupse, temându-se parcă să spună mai mult.
Alin ar fi vrut să întrebe „de aceea, ce?”, dar temându-se că ar putea irosi singura şansă, continuă să joace la fel de dur.
- Mă rog!
- De aceea, continuă ea, va trebui să fac ceva… Ştiu şi eu? Poate dacă voi bea un pahar în plus…
Alin zâmbi pe-ascuns. Dacă ea l-ar fi privit în ochi în acel moment, ar fi văzut licărirea victoriei apropiate. Se forţă să nu se trădeze.
- Şi… îl bei? Întrebă el, indiferent.
- A, te-am prins, izbucni ea. Vrei să mă faci să mă schimb. Cum de nu mi-am dat seama? Tu, generosul!... Tu, cel mereu plin de iniţiative… Nu, Aline, nu-l beau. Şi nu-l beau nu pentru că nu meriţi, ci fiindcă eu nu vreau să mă schimb! Îmi place cum sunt, şi vreau să rămân aşa!
- Mă rog! repetă el, dar de data asta convins că totul eşuase.
Luiza mai făcu câţiva paşi, apoi i se aşeză în faţă şi-l privi în ochi:
- Spune-mi… Spune-mi. Aline, nu-i aşa că asta ai urmărit? Nu-i aşa că vrei să mă faci să mă schimb?
- Din păcate nu se poate să mă faci fericit altfel decât încercând să te schimbi. M-aş bucura şi văzându-te că eşti în sfârşit altfel, dar şi pentru că mi-ai face întâlnirile mai plăcute, nu crezi?
- Da? răspunse ea naiv, întorcându-se şi păşind încet. Atunci… n-am încotro. Dacă tu vrei aşa, am să-l beau, ce să fac?...
- Când? Mâine?
- Nu, Aline, lasă-mi o zi să mă obişnuiesc cu ideea. Poate o suport mai uşor. Azi e joi. Uite, sâmbătă îl voi bea. PROMIT!


--------------------
Dincolo de inocenta e alunecare !
Go to the top of the page
 
+Quote Post

Reply to this topicStart new topic

 



RSS Versiune Text-Only Data este acum: 17 June 2024 - 11:08 AM
Ceaiuri Medicinale Haine Dama Designer Roman