Agonia Unei Halucinatii, din volumul "Jurnal de noapte" Optiuni

[Marcus]

Agonia unei halucinatii



Racoarea serii se lasa in ograzile aproape pustii ale cazasenilor, iar intunericul alunga ultimele grupuri de copii care se mai jucau de-a v-ati ascunselea pe ulita. Usor, usor, o tacere apasata inveli satul care parea mort. Din cand in cand, mugetul unei vaci nemulse sau latratul unui caine infometat mai indrazneau sa tulbure tacerea. Privind la cer, mai puteai observa o lumina fada undeva spre apus dar si norii grei si grosi care se ingramadeau din partea opusa grabind sa ajunga deasupra locului si sa-si descarce incarcatura. Vantul se intetea si picaturi mici din ce in ce mai dese cadeau pe tigla caselor ori loveau cu zgomot vreo bucata de tabla veche ratacita intr-o ograda.



Acum stau in camera mea, cu mainile incrucisate pe masuta de langa fereastra si cu capul pe ele, privind spectacolul celest de fulgere. In spate simt mangaierea calda a sobei si aud cu claritate maraitul pisicii care toarce fara grija. Stau asa nemiscat si pierd notiunea timpului gandindu-ma la problemele mele, gandindu-ma la Raluca, care imi lipseste enorm. Sa fi trecut un sfert de ceas cand printre picaturile marunte, observ o silueta in penumbra langa nucul batran din curte. Fac ochii mari si incerc sa deslusesc acea entitate incetosata… dar imi e peste putinta. Astept lumina unui fulger… dar in zadar. Raman cu privirea tinta cateva minute si observ intr-un tarziu ca pisica se urcase pe masuta si privea si ea in acelasi loc. Inghit fortat, dar in sec… Nina (pisica) incepe sa-si legene corpul, dar capul si ochii ei mari raman atintiti asupra siluetei pagane. Apoi incepe sa miaune din ce in ce mai des si mai tare, pana cand mieunatul se confunda cu un scancet dureros. Ma uit cu groaza la pisica si o chem pe nume… “Nina… pusi…”; abia ma aud pe mine insumi; Nina nu-mi da atentie si isi continua balansul glasuind parca un cantec stiut numai de ea. Nu fara o oarecare ezitare, ating coada pisicii si incerc sa-i amintesc cine sunt. Printr-o smucitura a capului, Nina isi intoarce privirea la mine si maraie infundat aratandu-si coltii si pregatindu-si ghearele. Raman paralizat uitandu-ma cu groaza la ochii ei negri plini de ura. Ganduri infioratoare imi trec de-a valma prin cap si mi se face pielea de gaina. O creanga, pesemne luata de vant, loveste geamul cu zgomot. Pisica sare intr-o clipita de pe marginea masutei si se ascunde ca un fulger sub pat. I-as urma exemplul, dar imi este teama ca Nina ma va musca daca ma voi alatura ei in ascunzatoare.



Tunetele se intetesc… nu stiu de ce tuna, nu vad fulgere, e intuneric bezna. Ma simt mic ca un purice si ingrozit ca un iepuras, iar inima nu ma cruta din batai. Simt curenti care imi strabat muschii extenuati si oasele imi tremura ca un vibrator electric. Nu gasesc putere sa ma misc, ma simt paralizat locului. As vrea sa lesin si sa cedez, dar trupul meu inca tanar se opune cu inversunare sfarsitului salvator.



Amintirea siluetei ma determina sa caut cu privirea locul de langa nuc. Ea nu mai e insa acolo… iar poarta dintre fereastra mea si nucul batran este acum deshisa. De ce e deschisa? Pana acum nu am luat-o in seama, dar presupun ca era inchisa. Un gand mi se citeste pe buze: “Pesemne ca vantul…”, dar de ce ma amagesc? Sigur ca silueta s-a miscat si a deschis poarta, iar acum e langa peretele casei… nu ramane decat sa deschid fereastra si sa o vad acolo. E aproape… o simt de cealalta parte a peretelui… un zid ne desparte… acum nu o mai vad dar e mai groaznic pt ca o simt… aici. Sufletul ei mort si ochiul inghetat ma privesc.



Un curent puternic ma tranteste la podea… ba nu… am fost proiectat in pat… dar e tare ca marmura… si totusi patul e din paie. Sunt confuz iar creierul imi bate in cap… si fruntea mi-e fierbinte… Izbutesc sa inghit inca o data fortat… dar simt in gat un bol de sange care ma ineaca… Ochii mi se aprind si imi ard in cap… si aud un vuiet nebun. Candelabrul tremura ca si mine iar lemnul vechi al masutei trosneste. Printre pleoapele deschise deslusesc o esarfa alba gonind nebuna prin camera. Ah, fereastra e deschisa! Ah, mori tu, trup nenorocit! Un curent rece de aer ma cuprinde si ma ingheata. Simt o atingere… si un sarut dulce care ma imbata. Delirez iar agonia nu se mai termina… “Cat mai dureaza? Cat mai mananci din mine? Cat ma mai chinui?”… Scrasnesc din dinti si o forta intarita de o vointa superioara imi revitalizeaza trupul. Ma ridic din pat si privesc cu indiferenta obiectele zburand prin camera… Nu ma intereseaza filele care joaca haotic prin aer, nici candelabrul tremurand dezlantuit... ci doar lumina alba care patrunde pe fereastra. Imi indrept pasii spre ea… obiectele incearca sa ma intoarca din drum si ma lovesc din fata si mi se incurca in picioare… dar nu le mai simt… tot ce conteaza acum e sa ajung la fereastra. Pisica imi sare in spate si ma sfasie, lemnele de foc imi ard pielea, ghemotoacele mi se incurca in picioare, turturii candelabrului ma inteapa… Nu vad nimic decat lumina… nu simt nimic decat energia ei.



Inchid fereastra. Totul in camera e ordonat ca mai inainte, iar Nina ma priveste cu ochii clari si stalucitori de sub pat, cersind o mangaiere…



Nota: multumiri forumistilor denise_d, OmuBun, gio19ro, Minerval.