O adevarata lectie de incredere in sine si de credinta, data de cel mai sarac copil din cel mai sarac sat al Moldovei



Un copilas isi trage de mana mama, printr-un Iasi asurzitor si ploios. Femeia este in varsta si bolnava, are dureri mari la picioare, abia il mai poate urma prin multimea grabita.
"Ce mai vrei, mai baiete?... Ai vazut ca nu se poate... Oameni amarati ca noi n-o sa poata niciodata..."
Baietelul insa isi vede de drum, calcand si mai apasat ca-nainte. O hotarare de neoprit zvacneste in ochii sai oblici, pe jumatate inchisi. E palid, slab ca vai de el si mult prea scund pentru cei 11 ani. In picioare poarta niste tenisi cenusii, vechi si rosi, cu doua numere mai mici - prin dreptul ii iese afara un deget. Copilul priveste inainte. Numai inainte.

Venisera amandoi de la tara, din Sendreni, un biet satuc moldav uitat undeva la capatul hartii, langa hotar; dintr-un bordei darapanat si albastru, c-o singura chilioara incalzita, c-un singur pat, in care dorm trei oameni: mama, tata si el. Venisera pentru ca baiatul sa se inscrie la scoala. Incercasera la Muzica, vis vechi de-al copilului, caci stia bine sa cante la chitara si-avea un glas indragit de-ntreg satul. Acolo au ras de ei. Aveau nevoie de bani, mult mai multi bani decat cei 50.000 de lei din sortul mamei, aveau nevoie in primul rand de o chitara. Femeii i-a venit sa intre in pamant de umilinta, a vrut sa se intoarca imediat acasa, baiatul a zis: "Lasa, nu-i nimic". Vor merge altundeva, stie el unde... Vor merge la scoala sportiva - auzise ca acolo n-aveau nevoie de nici o taxa -, vor merge oriunde altundeva si-o sa-i arate el mamei ca va reusi! La liceul sportiv, intr-adevar, l-au primit, chiar cu o ora inainte de admitere. Intra pentru prima data in viata lui pe un stadion, nu stia nici macar care sunt probele de examen. Alesese fotbalul, cea mai dorita sectie, cu cei mai multi candidati. Acum, mama il priveste imbujorata de rusine, cat de pricajit arata el intre zdrahonii aceia de clasa a opta, cu patru capete mai inalti, antrenati pentru acest examen, cu un an inainte, de profesori platiti, si-i zice mereu ca poate n-are nici un rost. Baietelul e imbracat intr-un tricou albastru, vechi si peticit pe la subtiori, un sort tot albastru, primit de la un "mos" (unchi) de-al sau, mult prea mare fata de picioarele firave ca niste bete. Dupa atata umblatura prin oras cu tenisii cei stramti, degetele picioarelor ii sunt numai besici. Trece prin mai multe probe si-n cele din urma sunt alesi, din toti, opt elevi. Proba finala - alergarea. Dintre cei opt, numai unul singur va intra. Parintii sunt in tribuna, asteptand cu sufletul la gura. Copilul femeii de la tara e pe ultima pista. Cel mai mic, amarat, nimeni nu-i da vreo sansa. Baiatul atletic de alaturi se intoarce spre el si zice scarbit: "Phuu, ce slabatura...". Nu intalneste decat niste ochi oblici, intredeschisi, ce parca nu privesc nici pista din fata, nici spectatorii, nici concurentii, nici nimic. Niste ochi care privesc inainte. Mereu inainte.

Piticul albastru



Au trecut cateva luni de atunci. Sunt acum impreuna cu baietelul Cristi Svartz si mama sa, intr-o camera de camin pentru elevi, cat o sufragerie de bloc, in care au fost ingramadite un dulap pantecos, o masa si nu mai putin de noua paturi. Cei doi stau la masa si mananca dintr-o farfurie paine goala. E sambata, ceilalti colegi sunt plecati acasa, iar Cristi imi zice ca-i mai bine asa. "Nici nu va puteti inchipui prin cate batjocuri am trecut eu in camera asta...", spune. Mama vine la el foarte rar. Sufera de-o boala cumplita, i se rod oasele in corp, i se rup, i se mistuie, groaznica boala numita "oase de sticla". Sunt luni intregi in care nu se poate ridica din pat, urland de durere, singura in casa. Tata e bolnav si mai grav, cu inima, sta mai mult prin spitale. Amandoi parintii sunt someri de sapte ani de zile, nu au nici un venit, nici un ban, nu au pe nimeni care sa-i ajute. Dar Cristi Svartz nu se teme. Ii zice mereu mamei, mereu ii zice: "Lasa, o sa fie bine"...
Despre ziua aceea a cursei cei doi isi amintesc ca de un adevarat miracol. Spre marea uimire a mamei, la sfarsitul examenului, profesorii i-au spus ca baiatul ei e chiar foarte talentat la fotbal, ca timpul scos la alergare a fost un record. Iata ce a vazut si a simtit mama, Lucica Svartz: ?Nu credeam. Ma intelegeti? Nu credeam... Am cautat pe la multi baieti de acolo sa-i imprumute si lui jumate de ora o pereche de papuci mai mari, da? nimeni n-o vrut sa-i deie. Stateam si eu acolo, intr-un colt de banca, eu, o taranca intre cucoanele alea "arenjate", si ele se uitau la mine cas, ca cine-o mai fi si asta. Nici cand am vazut c-o pornit cursa si el era primu?, tot n-am crezut. O trecut o tura de teren... el tot primu?!
Mamele tate strigau la mine: "Uita-te, tu, la piticu? tau cum fuge! Uite piticu? albastru cum fuge!". Toti aia mari o ramas in urma si baietasu? meu o-ntors capu? si i-o vazut cat is de-n urma si-atunce o-nceput sa fuga mai incet, parca dinadins ca sa-l poata ajunge ceilalti. Stiti de ce cred c-o fugit mai incet? Fiindca-i prea larg la suflet, il doare gandul ca altii sa sufere din cauza lui. Atuncea am vazut pe unu? ca se apropie, se apropie!... Mare, avea pasu? de doua ori cat al lui. Il ajungea, il intrecea! Am inchis ochii si mi-o venit ca sa plang. Atunci, deodata, mi-am invins toata rusinea, am sarit in picioare si-am inceput sa strig: "Fugi, Cristi! Fugi! Fugi, ca mamica ta te iubeste!...".
Nu stiu ce mi-o venit, n-am mai facut asa ceva niciodata pana atuncea. Cine stie ce-or fi zis in gandu? lor cucoanele celea, ca uite o baba nebuna ce sare-n sus acolo. Si cand l-am vazut pe baietasu? meu ca chiar ajunge primu?, am amutit toata. Plangeau ceilalti copchii de nu mai puteau, erau distrusi. Ma uitam la ei, la baietasu? meu fericit, am pus o palma la gura si ma uitam muta. Parca tot nu credeam. Mai tarziu am aflat ca vreo patru erau cu pile, fii de vamesi, de fotbalisti. La sfarsit, o fimeie toata elegantoasa mi-o spus ca-mi da pe loc cinci milioane de lei daca-mi retrag baiatu? si-i las locu? la al ei. Recunosc, banii m-o tentat, ca n-aveam nimic. Eu, bolnava, sotu?, bolnav... Stiti cum ii... Ii greu. Cristi o pus capu-n pamant si mi-o zis: "Daca vrei mata?, mamica...". Atuncea am simtit asa o putere si-o mandrie-n mine si i-am zis: "Stii ceva, doamna? Ia mai lasa-ma-n pace. Asta ar insemna sa-mi vand copchilu? meu!...".

Poftim gandire, la un copchil...

In tot acest timp, cat mama sa a vorbit, copilul a privit-o cu un fel de indulgenta amestecata cu mila. Chipul rotund si alb, fara expresie, e usor aplecat pe-o parte, intr-o duioasa intelegere. Abia tarziu incepe sa vorbeasca si el, respectuos, parca mult mai matur, mai detasat si stapan pe sine decat mama sa, cuvintele lui sunt rostite cu o blajinatate calculata, rod parca al unor indelungi cugetari. Iata ce a vazut, a gandit si a simtit copilul Cristi Svartz: "Au fost zile la tara cand nu aveam nimic ce manca. Nu mai aveam cartofi, nu mai aveam nici porumb. Cand mancam toti trei la masa, daca eu nu ma saturam, mama nu manca si-mi dadea mie. La fel si tata. Am vrut sa fiu primul, ca sa-i fac multumiti pe parintii mei. Ca sa-i pot face, dupa cat pot si eu, fericiti. Ma dureau picioarele, uite-asa imi stateau chircite degetele in papuci, la sosire imi iesea sangele prin panza tenisilor. N-am vrut sa ma las. La celelalte probe i-am vazut cum triseaza, sub ochii profesorilor. Saritura broastei o faceau din picioare, nu se mai lasau jos, cum se face corect. Eu n-am spus nimica. Niciodata eu nu spun nimica. Daca nu esti cinstit, nu castigi niciodata. Cand l-am simtit pe baiatul acela ca m-ajunge, am inchis ochii si m-am rugat la Dumnezeu. M-am rugat tare, cat am putut eu. Si parca asa, deodata, mi-o venit o putere, in muschi, in picioare, si n-am mai auzit nimica in jur, nu ma gandeam decat la Dumnezeu, ca fara El eu n-as fi, ca fara El nimeni nu invinge niciodata. Ultima suta de metri am fugit mai mult cu ochii inchisi. Parca n-am fugit eu. Parca cineva a fugit cu mine in brate pana la sosire. Nu stiu daca dvs. ma credeti, dar eu am stiut inca de la inceput ca voi ajunge primul. De ce? Fiindca m-am rugat inca de la inceput la Dumnezeu".
Cuvantul acesta, Dumnezeu, va incepe sa apara tot mai des pe buzele copilului. Imi intorc privirea spre mama sa, ea ridica din umeri. Nu stie "de unde-a prins" baietasul sau o credinta atat de mare.
Altadata au fost si ei, parintii, oameni cat de cat credinciosi, dar bolile, necazurile, lipsurile i-au facut sa cam uite, fie chiar si de mersul la biserica. Copilul insa nu, el se roaga in fiecare zi, e nelipsit in sat de la fiecare liturghie. "A intrat Dumnezeu in el. V-am zis doar: nu?s ce sa ma fac cu dansu?, ca-i prea larg la inima. I-am adus acuma mancare pentru doua zile - o dat tot! Va zic sincer, tot o dat! I-am luat, din putinii bani pe care-i aveam, o sticla de suc - o-mpartit tot! O dat cate-un pahar si la colegi, si la pedagoga, si la studenti, ca singurii lui prieteni is niste studenti de-aicea, de pe palier... I-am zis: "Cristinel mama, eu nu te-nteleg. De ce le dai, daca ei nu-ti dau tie nimica?". Nimica nu-i dau, ba-l mai si bat si-l ocarasc. Stiti ce mi-a raspuns? Cica pe oamenii rai nu trebuie sa-i bagam in seama. Le dam de mancare, ii ajutam in continuare, ca poate asa pot sa se faca mai buni. Poftim gandire, la un copchil... Nu?s cum, da? baietasu? asta parca traieste mai mult pentru altii decat pentru dansu?. Nu stiu ce ne-om face acum, eu si barbatu-meu, fara el. Cand ma durea picioru? si nu puteam sa ma misc, el ma incalta si ma descalta de sosete, el ma spala, el imi dadea de mancare. El facea toata treaba in casa. Cand racneam noptile de durere, se scula saracu? si ma ungea cu crema la genunchi. "Ce sa-ti mai dau, mamica? Ce sa-ti mai dau?...". Tot asa-mi zicea. Aici, la Iasi, toata ziua-i la spital la taica-su. Uneori statea de dimineata pana seara langa patul lui, vorbea cu tat?su, ii citea, ii canta... Apoi se ducea la antrenamente, la scoala, nu stiu cand mai invata copchilu? asta, nu stiu cum o reusit sa citeasca atat ca sa ieie aproape media noua...".

Aflu ca si copilul e bolnav. Foarte slabit, anemic, ameteste tot timpul, de multe ori e nevoit sa se invoiasca in timpul orelor din pricina durerilor groaznice de cap. Intrebarea vine firesc, la mintea oricui: de unde, totusi, atata putere? Ca un fel de raspuns, copilul isi dezveleste picioarele subtiri, dand la iveala niste vanatai si rani inca deschise, de la meciul de azi. Vazandu-l cat e de slab, toti il imping, toti il lovesc, il umilesc cu zeflemeaua lor de "baieti de cartier".

Cristi Svartz nu ascunde nimic, nu se teme de nimic. Vorbeste pe un ton egal, senin, cu vorbe putine si simple, asa cum imi inchipuiam ca vorbesc numai inteleptii. Imi zice ca aceasta putere i-a venit din multele greutati si umilinte "pe care le-a indurat". Imi spune ca "taria lui i-a venit din credinta in Dumnezeu"... "Eu m-am nascut inainte de vreme. La un an abia am tinut capul. Am mancat spanac, altfel nu tineam capul. Cand m-a nascut, mama mea a avut 38 de ani si nu a avut lapte. Am supt lapte de la multe taranci de acolo, de la noi din sat. Pana sa vin aicea, la Iasi, eu n-am stiut ca si copiii pot sa fie rai."

Tace, tace mult, ochii sai ingusti se inchid de tot, vrand parca sa opreasca sub pleoape tot ce e urat, tot ce nu se cuvine de spus altora. In cele din urma vorbeste totusi, dar la fel de senin, de lipsit de intonatii, ca si cum ar fi doar un spectator inocent al propriei sale vieti. "Ma fac in toate felurile: 'piticule!', 'chinezule!', 'slabatura!', 'ba, potcoava!', zic ca-s 'mascota' echipei lor. In fiecare zi imi spun: "Ce mai vrei si tu, ba, taranule?" si ma bat orice-as raspunde. Uneori, noaptea, chiar plang ca-mi spun asa, dar n-am ce sa le fac. Asa-s ei. Eu niciodata nu judec pe nimeni. Nu-i bag in seama si merg cu capul inainte. Asa-s eu: mai degraba tac si merg cu capul inainte. Seara, eu citesc in pat Biblia. E un verset acolo, nu-l mai tin minte care-i, da?-i un verset la care m-am gandit de multe ori. E un verset in care scrie ce-o spus Dumnezeu. Stiti ce-o spus Dumnezeu? (Ridic din umeri, nedumerit, marturisind ca nu.) Cum, nu stiti? Dumnezeu a zis asa ...Dumnezeu a zis: nu trebuie sa bagam in seama oamenii rai."

Dumnezeu poate fi un om oarecare

Asa vor fi aratand ingerii, mi-o spun necontenit, privindu-l pe acest baiat cu chip alb, ascultandu-i cuvintele simple, rostite limpede precum clinchetul unui clopotel de argint, incheiate mereu cu aceeasi concluzie: "Orice-ar fi, eu merg cu capul inainte...". Asa vor fi aratand ingerii pe care, poate, ii avem in fiece zi langa noi, dar nu-i recunoastem. Oricum, cu siguranta a schimbat ceva din mine acest copil. Poate de aceea am simtit bizara curiozitate de a-l urma prin fiecare din locurile in care isi duce traiul zilnic.
Aveam sa merg la acel liceu sportiv, sa trec prin harmalaia infernala a holurilor pline de flacai batausi, unde la fiecare trei propozitii una e o injuratura... Aveam sa-l cunosc pe dirigintele sau, profesorul Marian Andrei, un tanar inalt, atletic, de 23 de ani, cu ochi albastri si chip de actor american, cel care l-a descoperit, l-a incurajat mereu si care a avut despre Cristi numai cuvinte de lauda. Om dintr-o bucata, fara multe dulcegarii pedagogice, pe toti cei care l-au batut i-a pedepsit aspru. Le-a zis asa: "Vrei sa te bati? Atunci hai, bate-te cu mine!...". Aveam sa stau la aceeasi masa impreuna cu Cristi Svartz, la cantina scolara, sa-l privesc meciuri intregi jucand fotbal, driblandu-i ca un spiridus pe colegii sai uriasi, ba chiar sa pornesc intr-acolo, spre satucul de la marginea tarii, la doi pasi de granita, si sa ajung cu greu, pe drumuri cu noroi, pana la casuta albastra de care se leaga cele mai frumoase amintiri ale acestui copil chinuit. Sendreni e satul din compunerile lui Cristi Svartz. Un sat pierdut, plat, fara hotar, nebagat in nici o adancitura, nestrabatut de nici un fir de apa, un sat despre care se zice pe buna dreptate ca-i ?lipit pamantului?, un sat de chichinete de chirpici, in care nu mai exista nici obiceiul de Craciun al mersului copiilor cu colindul, intrucat nimeni nu are sa le dea copiilor nimic. Iar la sfarsitul fiecareia din aceste peregrinari, crestea in mine o impresie stranie, la care uneori nici nu cutezam sa gandesc: impresia ca parintii acestui copil sunt resemnati, umili, ca si-au pierdut demult chiar si ultima speranta. Insa, prin cine stie ce miraculoase mecanisme sufletesti, copilul n-a invatat de la ei deznadejdea. El crede in viata, crede in oameni, crede in bucuria fiecarui rasarit de soare daruit de Dumnezeu. Cine l-a invatat toate astea? N-am gasit decat un singur raspuns: s-a invatat el insusi. Se simte dator sa-si ajute parintii fiindca e mai puternic decat ei. Acum, Cristi Svartz e parintele parintilor lui.
***
"Cum arata Dumnezeu, Cristi?..." Copilul nu sta pe ganduri, el stie precis. Dumnezeu nu are numai un singur chip. Va spun sigur ca El poate sa aiba mai multe chipuri. El poate sa fie dumneavoastra, poate sa fie eu, poate sa fie si un om oarecare, un om bun pe care-l intalnesti pe strada. Dumnezeu poate fi un om oarecare. Eu nu pot sa stiu care este, eu doar atata pot sa stiu: doar ca El este bun si ne iarta pacatele. De aceea a suferit pentru noi, de aceea a murit pentru noi la Golgota. El daca n-ar fi, noi n-am fi. Stiti cum ma rog eu la El? M-a invatat un om de la mine din sat o rugaciune simpla, pe care trebuie s-o zic inainte de-a face orice: "Doamne, Iisuse Hristoase, miluieste-ma pe mine pacatosul!". Atata. Dar cand zic asta, trebuie sa nu ma gandesc la nimic altceva, "sa nu ma gandesc nici macar ca ma rog". Numai asa poti simti cu adevarat prezenta lui Dumnezeu. Rugaciunea asta m-o ajutat in tot ce-am facut. Cu ea am luat teza la matematica, cu ea i-am driblat pe toti si-am dat, ca portar, doua goluri intr-un meci cu echipa scolara "Noua Generatie"... Stiti, eu sunt norocos. Foarte norocos. De multe ori mi s-o intamplat sa gasesc bani pe drum. Intr-o saptamana am gasit 10.000 de lei, in alta 30.000. Acuma, nu demult, eram foarte bolnav, racit, cu dureri mari de cap si cand am iesit dintr-o farmacie, am gasit pe jos o suta de mii! Am venit la spital si am impartit-o cu tata. I-am lasat si lui de cheltuiala 80.000, ca sa aiba sa-si mai cumpere cate un pahar de suc, cate-un pachet de biscuiti, cate-o eugenie. Restul de 20.000 i-am pastrat pentru mine."

La sfarsitul anului trecut, viata familiei Svartz era pe muchie de cutit. Cei trei nu mai primisera de paisprezece luni ajutorul social de 320.000 de lei, erau pur si simplu condamnati sa moara de foame. Chiar atunci cand nu se mai intrezarea nici o speranta, copilul a descoperit ca prin minune o revista ai carei cititori ii ajutau pe oamenii nevoiasi: 'Formula AS'. Vreme de cateva zile a compus o scrisoare de o singura fila. Marturiseste ca s-a rugat inainte de a scrie fiecare cuvant al acestei scrisori, pentru ca Dumnezeu sa-l ajute sa se publice. Cu scurta sa epistola, baiatul si-a ajutat parintii sa treaca de iarna, sa-si cumpere ceva haine si ceva de mancat. Dar iata ca acum banii primiti de la bunii cititori s-au sfarsit, parintii sunt si mai bolnavi decat inainte, neputand sa-i ofere copilului absolut nici un sprijin financiar.

La patru zile dupa aparitia reportajului "Copilul lui Dumnezeu", tatal lui CRISTI SVARTZ a murit.

Rugam pe toti cei care s-au gandit sa-l ajute sa foloseasca adresa: LUCICA SVARTZ, sat Sendreni, com. Victoria, jud. Iasi, cod 707587

Formula AS, Bogdan Lupescu