Ganduri, scrieri, amintiri din viata lui flu veti putea citi in cadrul acestui Jurnal.

Lectura placuta!

Tocmai m-am trezit de vreo luna dintr-o stare care a durat mult, prea mult poate, si nu stiu exact ce e cu mine, incotro, cine, de ce si alte intrebari la care nu stiu unde le pot gasi raspunsul. Eram "comfortable numb" si acum, dupa ce am ajuns nu stiu cum sub dusul rece si m-am trezit, nu stiu ce caut eu aici, ce vrea lumea asta de la mine, daca vrea ceva, ce mai vreau eu de la ea (daca vreau ceva). De parca as fi ajuns pe scena cumva, reflectoarele imi bat in ochi, stiu ca e rolul vietii mele dar am uitat replicile, nu recunosc nici decorul si nu pot sa vad oamenii din primele randuri.
Si improvizez, dar nu stiu daca e bine ce fac, publicul nici nu huiduie, nici nu aplauda.
Imi aprind o tigara, ca sa imi dau seama in clipa urmatoare ca nu vreau sa o fumez, ca de fapt m-am lasat pentru a nu stiu cata oara de fumat. Gasesc o oglinda si privesc in adancuri, vad doar ce-a mai ramas dupa furtuna, si nu stiu daca e bine sau rau. Asta inseamna probabil ca e ceva neutru.

Ca si rutina. In fiecare dimineata drumul spre serviciu, aceiasi controlari, aceiasi cersetori, aceiasi oameni gri, care nu zambesc, care par ca au uitat de ei, de ceea ce e frumos in jur, par a fi doar niste automate si nu vreau sa ajung si eu ca ei, dar atunci cand ma opresc pentru o clipa si ma intalnesc iar cu mine, incep sa rad ca nebunul, pentru ca sunt si eu din ce in ce mai mult ca ei, obosit, rutinat, blazat...
Macar stiu ca am un serviciu pe care mi-l doream de mult, chiar daca despre facultate nu pot sa spun acelasi lucru ...

Daca mi-as deslipi putin ochii de pe oglinda, as vedea sigur altii care au probleme adevarate, nu ca ale mele. Ieri la ora opt seara, era un frig de noapte de decemvrie si un om fara casa statea pe treptele unei institutii, nu cersea, doar statea acolo cu privirile in pamant, cred ca era mai trist decat mine, ma gandeam cum m-as fi simtit daca as fi fost in locul lui, si nu in locul meu de copil preferat al soartei. As fi vrut sa am destula tarie cat sa-l iau acasa cu mine, sa-i ofer macar o mancare calda si un acoperis deasupra capului, cu toate riscurile. Oamenilor le mai pasa de oameni? Ieri la un chef, am aflat ca un amic comun cu care bausem si jucasem baschet si-a pierdut recent picioarele intr-un accident feroviar. Cred ca n-o sa mai joc baschet cu el... Toti ziceau ca daca ar fi in locul lui si-ar taia venele; le-am spus sa se gandeasca ca altii nu au putut niciodata sa umble, sau sa vada, sau sa auda, ca fiecare trebuie sa-si duca crucea mai mare sau mai mica. Nu stiu cat de mult i-a atins, nu stiu cati dintre noi mai pot sa duca si crucile altora pe langa cea proprie.

Cateodata cred ca ar fi trebuit sa aleg si eu sa cresc, nu sa raman copil, copiii de care nu are nimeni grija sfarsesc prin a muri singuri pe aleile laturalnice ale vietii. Inca ma incanta si ma sperie cat de frumoasa si urata poate sa fie viata in acelasi timp, nu stiu daca e binecuvantare sau blestem sa poti sa vezi intregul si cu cele bune si cu cele rele in acelasi timp. Ma simt de parca as exista simultan si in afara mea si de acolo mereu imi arat mie cel dinauntru ca in orice rau e si bine ca in orice bine e si rau, asa incat nu pot sa ma bucur, dar nici sa ma necajesc de ceva cu adevarat.

Un lucru care m-a amuzat zilele trecute a fost ca o prietena mi-a dat sa citesc un zodiac, si am regasit acolo ca nu sunt alceva decat un Varsator tipic, plin de contraste, asa e normal sa fie un Varsator, eu nici macar nu cred in zodiace Orisicum, ma credeam mai unic...

Trei au fost micile intamplari care mi-au inseninat sfarsitul de saptamana.
1. Un copilas de vreo patru ani, in troleibuz, care i-a spus mamei sale in pur grai ardelenesc, zona Cluj "Si mai nii mah mami". Pentru necunoscatori, in traducere libera ar insemna "Si mai priveste si tu mami". Inca mai exista mici "domni Goe".
2. Un nene gras care tinea de mana un copil tot de vreo patru ani si-i canta: "Am ple-cat la va-na-toa-re / Cu o pus-ca si-un ca-tel..."
3. Ochii unei fete in troleibuz, mari si intrebatori, in care citeam (asta daca nu sunt chiar complet analfabet): "Cine esti tu, cel de dincolo de ochii astia? Ce se ascunde in sufletul tau?". Ne-am privit vreo doua minute pana ce a coborat... si imi pare si acum rau ca nu am avut curajul sa ma duc la ea si sa-i propun o intalnire.

Apoi, sambata si duminica seara am stat la povesti cu doi prieteni, si am realizat ca au probleme mai mari decat mine (unele false probleme, dar pentru ei la fel de mari ca si cele adevarate).

Si am revazut "American Beauty". Filmul asta intotdeauna ma pune pe picioare. Atunci cand se termina, ma intreb "Cum de pot fi asa imbecil uneori si sa uit de toata frumusetea asta care ma inconjoara?"

Acest topic a fost editat de flu: 3 Nov 2003, 02:00 PM

...a trecut o luna jumate...

... in care nu am mai avut timp sa raman singur cu mine in fata unui calculator conectat la net... si nici nu vroiam sa scriu jurnalul acasa si apoi sa-l aduc in fata ochilor vostri... n-ar mai fi fost acelasi lucru...

Ideea zilei: Suferinta unui om este insignifianta in comparatie cu suferinta lumii. - Hero (filmul)

Pacat ca nu ai mai scris! Imi place tare mult stilul tau in masura in care aceasta "bagare de seama" in intimitate nu te deranjeaza. Esti liber sa precizezi acest lucru. Ma regasesc mult in cuvintele tale, mai ales acum de Sarbatori...recunosc , ma caracterizeaza si lenea, si indolenta, si egoismul, si interesul propriu, meschin, insa vezi, mai am cateodata cate-o rasculare a eului...si mi-e asa o rusine de mine, de viata mea...sunt atatia altii mai necajiti, insa nu se plang asa cum o fac eu...pe mine ma enerveaza si coada de la paine, si autobuzul care nu mai vine, si colegii, si materia de invatat, si tot eu am impresia ca viata imi face o gluma proasta: ma pune sa-mi traiesc existenta mea... Pana anul trecut, toate erau bune si frumoase pentru mine: aveam parintii sanatosi, iubeam si eram iubita, stiam ca am viitorul in fata...Acum? Tata a murit de cancer, mama a facut un accident vascular, am fost parasita pentru alta (cine stie? poate avea dreptate si chiar nu mai era fericit...) si am senzatia ca nu voi reusi nimic sa realizez in ceea ce ma pregatesc (foarte sincer, recunosc ca dragostea era motorul meu interior; vroiam foarte mult o familie a mea)...Acum, habar n-am daca mai pot sa cred din nou in oameni, sa mai fiu vulnerabila in fata celorlati, sa mai sper in ceva bun in viata mea... parca nu am incredere...ce sa fac pentru o doza de optimism (cat de mic)?
P.S. Copiii intr-adevar te ajuta...Insa vezi, am dat cadouri de Sarbatori unor copii de la spital nu prea "norocoso": o fetita de 4 ani facea tratament pentru leucemie, un baietel avea insuficienta renala cronica si era deja pe dializa , o fetita de 7 ani avea Hodgkin..etc. Ce sa mai spui despre viata? Mai este ea dreapta?...
pup u!

Cateodata se intampla ca pretul increderii in oameni sa imi depaseasca posibilitatile financiare.

Imi pare rau blacklady, nu stiu cu ce cuvinte bune as putea sa te ajut, mai ales ca au trecut doua luni de cand ai scris... tot ce pot sa sper e ca acum ti-e un pic mai bine.

Acest topic a fost editat de flu: 20 Feb 2004, 10:14 AM

"Opriti Lumea vreau sa cobor!"

Care sunt ingredientele unei seri productive?

Jazz in surdina intrerupt de cate un Pink Floyd, un betisor parfum, pofta de munca si ingredientul principal un greiere ratacit la etajul 4 si care s-a tupilat undeva sub pat.

In curand: http://www.herbal-supplements-usa.com va avea o noua infatisare.

Cinci zile in Muntii Rodnei (imi pare rau ca am avut doar un film in aparat) cat cinci luni de lucru... Nu ca timpul s-ar fi diluat la nesfarsit in munti, pentru ca au fost destule peripetii dar zona intreaga mi-a parut a avea ceva atemporal...
Pe scurt ar fi de tinut minte:

Calatoriile pe drumurile de fier ale tarii cu nasul... prins si un supracontrol foarte relaxat...
Urcarea sase ore din Borsa pana la lacul Iezer (are forma Romaniei) cu treceri prin poienite pline de flori, paduri de foioase si conifere, si apoi spre sfarsit pasuni alpine cu multi jnepeni, drum presarat de cateva ploi scurte...
Focuri de tabara cu multa mancare buna si tuica si mai buna + un menestrel de serviciu care stia sa cante cam orice...
Traseul de creasta care releva calatorului peisaje de care mi-era foarte dor...
Vreme placuta (adica racoroasa) cu doar doua ploi mai serioase...
Oamenii...
Birtul din Salva.

Am luat toate gunoaiele cu noi pana in satul in care am coborat. Captain Planet poate fi mandru de noi

Am fost si la festivalul de la Targu-Mures din care n-am prea inteles mare lucru Aveam de ales intre Tg. Mures si Sighisoara si cum la Sighisoara mai fusesem am ajuns la "Felsziget".
Dupa ce-am platit 120.000 intrarea ca sa vedem Iris si Mafia ne-am apucat de baut si continuat si continuat pana dimineata la 7, ceea ce nu mi s-a mai intamplat de mult
Ce m-a distrat pe acolo a fost ca erau 99% maghiari si toti ma intrebau diverse lucruri in ungureste si eu le raspundeam cam tot ce stiam eu in materie de maghiara (minus injuraturile): "Nem tudom maghiarol"...
Pe la 3 noaptea cei care am rezistat am ajuns la un bar unde inca se mai tineau oameni in picioare in fata bauturilor, ba chiar se si dansa, singurul loc unde am simtit ca e ceva festival cat de cat. Metale ca-n vremurile bune si printre ele intercalate piese de rock adevarat din ala vechi. Spre dimineata au trecut spre drum n bass si chill out, ceea ce nu pot spune ca a fost rau pentru ca au nimerit cateva piese...

Pana la urma a iesit frumos, ne-a placut tuturor, chiar si celor care au dormit...

Ce m-a intristat a fost trupa de puscariasi care facea curat dimineata... Le-am dat ultimele tigari celor norocosi. Am intrat in vorba cu un tigan tanar, cred ca era de varsta mea...mai avea un an... asta-i viata. El era chiar vesel, poate se bucura de tigara care i-o dadusem.

La intoarcere stopul pana in Cluj cu un nene care canta la contrabas la orchestra din Tg Mures si in ceva ansamblu folcloric.

Cine a inteles ceva din viata asta sa vina in fata mea si sa-mi spuna: "Eu am inteles!". Sa pot sa-i spun la randul meu: "ticalosule!, ingratule!, nesimtitule!, egoistule! cum iti permiti sa intelegi ceva din viata asta cind atit de multi oameni nu inteleg nimic..."

Hello amice. Eu te citesc de ceva timp insa abia acum mi-am facut curaj sa iti scriu. Nu iti spun ca te inteleg, pentru ca eu nu ma inteleg nici macar pe mine, dar pot sa iti spun ca aceleasi intrebari mi le pun si eu. Si nu acum ci de ceva timp. Si daca te-ai apuca sa citesti prin jurnalele de pe aici iti garantez ca o sa ai surpriza sa descoperi ca multi iti gandesc asemenea. Singura problema e ca nici nu facem nimic. Spun "facem" pt ca toti ne aflam in aceeasi situatie. Da suntem norocosi ca avem un acoperis deasupra capului, ca ne putem imbraca, ca avem sansa de a scrie si citi si cu atat mai mult de la un calculator, ca unii sunt sanatosi, ca au persoane pe care sa le iubeasca si care ii iubesc si multe altele. Viata in schimb e atat de parsiva incat nu tine cont de nimic. Nici de varsta nici de bunatatea sau inocenta lui. Asa cum am scris si eu: cineva da cu zarul si atunci nu se stie cine cine trece mai departe pe tabla de joc, sau cine o incurca. As dori sa iti dau sfaturi pline de optimism insa nu cred ca sunt in masura. Nu vreau sa iti spun decat ca si pe mine ma deprima tot ce e in jurul meu si mai ales faptul ca nu pot face nimic pt a-i ajuta pe cei nevoiasi. In rest bucura-te dc tu esti sanatos si cei din jurul tau de asemenea, restul se rezolva.
Am incercat si faza cu intorsul capului in alta parte dar sa stii ca nu te face sa te simti mai bine. De fapt si tu stii ce sa faci: trebuie sa infrunti perioada prin care trecem fatis. O privire in alta parte nu te ajuta pt ca sufletul tau tot in acea parte priveste.

Si tu, Brutus?

Sky, ma bucur de vizita...

Fragmentul ala are vreo trei ani, din vremurile in care inca aveam timp/chef sa incerc sa-mi pun starile/gandurile/simtirile undeva deoparte... s-a potrivit in seara aceea... Nu era vorba de mine, ci de altii, multi altii care inteleg mai putin decat noi din viata lor (atat de putin incat e aproape nimic)...

Acum o bucata de vreme am pornit pe un drum... iar acum sunt intr-o perioada in care nu vreau sa-mi mai bat capul cu intrebari gen: "unde duce drumul asta?", "cine a facut drumul?", "cum sa merg mai repede?"...etc ... De obicei ma bucur de peisaj iar daca vad ceva neplacut, nu intorc capul ci incerc sa fac ceva in legatura cu asta... Acum eram un pic cu privirile spre nori (sa nu zic "cu capul in nori") si am nimerit intr-o groapa... de unde va trebui sa ies singur, cum zici tu, pentru ca atata timp cat nu rezolv eu anumite probleme, nu voi face altceva decat sa-i trag in groapa si pe cei care incearca sa ma ajute...

Cat despre sfaturile optimiste, oricum eu sunt destul de ( a se intelege "prea") optimist ...

Jub, si eu sunt o suma de paradoxuri la fel ca restul oamenilor... s-a inversat putin polarizarea, n-o sa tina mult...

Cateodata zambetul unei necunoscute pe strada poate sa-ti tina de urat in clipele negre, de insomnie...

Ma agat de orice pai cand sunt acolo, pana si de un zambet stingher...

Era a treia oara cand o vedeam, primele doua dati se grabea, o data ne-am intersectat pe strada si nu stiu de ce-am observat-o, avea un "je ne sais qua" care mi-a atras atentia, a doua oara eram la teatru si mi-a aruncat privirea mirata pe care o arunci cuiva pe care-l cunosti dar nu stii de unde...

Ieri nu se grabea, isi cumpara o portocala, eu asteptam cu un sandwitch in mana sa cumpere si prietenii mei ceva fructe... a iesit si m-a observat si ea, avea stelute in ochi, mi-a zambit si-au inceput sa cante viorile... era frumoasa...

Azi m-am plimbat prin frig si am fredonat un mix dintre: "Trece rata" si "Casuta din padure"...

Azi am dormit chiar mai putin decat in ultimele nopti...

Azi mi-am dat iarasi seama ca niciodata nu-mi dau seama de nimic...

Azi stand de vorba cu o fosta colega din liceu mi-am dat seama ca mai mult de un sfert din fostii nostri colegi/e sunt casatoriti/e...

Azi a fost o alta zi...

Ein Zug fährt zu nirgendwo, all meine Hoffnungen sind im Zug und erlangen zu nirgendwo...

Danke schön!

Flu, ,,Casuta din padure" mi-o aduc aminte...Insa ,,Rata" nu...
Eu m-am lalait astazi cu ,,Saniuta fuge..."
Nici nu imi dau seama de ce, insa ce importanta mai are cind simti in suflet parfumul Craciunului care se apropie si un colind iti face inima sa lacrimeze, asa, de dor de copilarie...

Iarta-ma ca ma bag - titlu e fain; l-as traduce in germana "Ein Zug zu nirgendwo" - Superb.
Iarta-ma ca m-am bagat. No offence plz....

@Diana: pentru ca inca mai suntem copii, undeva acolo inauntru (cel putin eu sper ca mai sunt ), nu-mi pot imagina cat de groaznic de trist as fi sa ma trezesc intr-o dimineata, sa privesc in oglinda si sa nu gasesc dincolo de ochi decat maturitatea...

@cactus: never "offence" , esti binevenit oricand... imi place traducerea (babelfish a denaturat-o putin) , ar trebui sa scriu candva o carte cu acest titlu si sa sper ca va fi tradusa in germana...

... asaaaaaa...

In trei zile voi fi acasa... dupa aproape trei luni... se apropie Revelionul asta inseamna trei zile cu prietenii la munte, (ma urmareste cifra trei in noaptea asta, acum scriu la ora trei, am terminat trei situri, am fumat trei tigari azi...) ...acum va fi pentru prima data cand planurile sunt facute din timp... vine si sfarsitul anului o data cu Revelionul, vrand-nevrand trebuie sa-mi fac putin timp sa trag linie si sa vad ce s-a schimbat in interior, ce s-a schimbat afara...

Am cunoscut oameni noi, am "cimentat" legaturile cu altii (putini), am rupt legaturile cu altii ( )... ceva-mi spune ca va fi la fel si la anul si peste doi ani si tot asa, tot asa...

M-am facut freelancer, asta inseamna cativa sefi in minus si ca-mi pot organiza timpul dupa cum mi-e pe plac (ce iluzie dulce!) si ca invat mai multe in domeniu...

Am inceput o noua facultate (ciudat, chiar imi place)...

N-am ajuns la mare toamna asta, n-am invatat sa cant mai bine la chitara, n-am invatat inca o limba straina... poate la anul...

N-am mai citit prea mult, n-am mai jonglat, n-am mai scris... neaparat la anul...

Trecand peste toate maruntisurile, ceva s-a schimbat in mod cert in viata mea launtrica si schimbarea asta imi spune ca orice s-ar intampla nu voi mai fi deznadajduit...

Stau acum putin sa ma gandesc si tot nu-mi dau seama... Oare eu sunt un om prea vesel pentru cat de trist sunt din fire sau un om trist pentru cat de vesel...?

Era sa uit: astazi am invatat sa folosesc betisoarele chinezesti, e drept ca pe crenvurşti autohtoni... oricum gestul conteaza

.

Ciudata treaba si cu prietenii astia... oare cum am ajuns sa am prieteni atat de buni niste oameni atat de diferiti (atat intre ei cat si fata de mine)... a fost doar un joc al circumstantelor sau exista ceva mai subtil care leaga o prietenie? sa-si fi bagat codita ceva care tine de metafizica?

De ce cu unii oameni nu ma pot imprieteni chiar daca vreau, ma simt stingher in compania lor, parca as spune tot ce am de spus pe fuga pentru ca sa fiu iarasi singur, iar compania altora e atat de fireasca incat ma simt aproape singur in preajma lor?

De ce e mai greu sa legi noi prietenii pe masura ce trece vremea? Lipseste doza de naivitate care coboara garda in relatiile cu ceilalti? Sau de vina e doar timpul care trebuie impartit in toate partile, pana nu mai ramane aproape nimic pentru a ne permite o cat de marunta cunoastere mai profunda a celuilalt...