Povestiri, intamplari, ganduri din viata lui Puzzle veti citi in cadrul acestui Jurnal.
Lecturare placuta.

Amintirile aruncate in cotloane ascund timp indepartat, intamplari-reactii, evenimente si chipuri, trairile dau culoare sentimentelor, albastrul e linistea, rosul e dragostea, albul e indiferenta, negrul e moartea, curcubeul speranta. Gandul e sediul cugetarii, al mintii.
_________________
marea e albastra, cerul e albastru...si eu.

Dimineata incepe la 7…cea a regasirii mele,


Diminetile-mi cu soare ma patrund, ma inunda… prima cafea, primele ganduri adunate, ordonate de peste noapte imi astern un fel de liniste…aroma cafelei imi trezeste simtzurile amortite. Albastrul mobilei de bucatarie ma indeamna sa privesc afara in cautarea serenitatii, cu greu dibuita printre frunze de artari…mai la dreapta ochesc un nuc inalt, in fiecare dimineata trebuie sa-l vad de parca-ar fi ramura din mine cu radacini in adancu-mi…da, l-am plantat in urma cu vreo 20 de ani cu Radu, de-o seama cu mine…


Miezul zilei ma intalneste in verva, mult prea agitat, arareori vesel…linistea diminetii calme rasfirandu-se in trecutul nu demult trecut odata cu visarea, contemplarea.


Imi lipseste ceva din tabloul timpului divizat in zile, un anume moment, cel al dup-amiezii in care ar trebui sa…aproape ca nu mai stiu, astfel am doar trei clipe, despre ultima nu v’as putea povesti inca, se presupune ca in fiece prima clipa renasc dar voi trisa rupand ultima clipa a zilei precedente..inserarea inspre noapte. La ceas tarziu cand gandindu-ma retrospectiv, anticipativ analizand si despicand imi traiesc ultima clipa…nu inainte de-a zice "Cruce-n Cer, cruce-n Pamant, cruce-n loc unde ma culc!"…


Noaptea-mi incepe cu reintoarcerea-n sinea-mi apoi la radacini de unde prima clipa va tasni…odata cu soarele.
_________________
marea e albastra, cerul e albastru...si eu.

Iubind ai sa te risipesti mereu, ai sa simti libertatea...ai sa "zbori" mereu radiind pace sufleteasca, uitand de aripile inexistente, comprimand timpul si sufletul, intr-o singura zvacnire.

Cand neputinta ma’ngheata
La pieptu-ti mi-ascund pleoapa si-n ea viata,
Cu dureri planse hohotit, dar neauzit


Privirea ta ma banuie, ma stie,
Ma mangaie,
Ah! Cum se inlantuie bataie de inima
Cu gand nerostit

Mi-e frig. De prea mult timp.
_________________
marea e albastra, cerul e albastru...si eu.

Moarte croieste-mi zidire de argint, dar
lasa-ma
o clipa,
un nesfarsit sa respir..,
lasa-mi
gand neatins;

trupul e-un vis..se afunda-n uitare
_________________
marea e albastra, cerul e albastru...si eu.

Nu mi-am putut explica niciodata de ce marea bate in inima mea, rascolind exaltarea precum un diriguitor invizibil..sau dragostea. E ca un ecou iesit din framantari. Mai e si teama ce-mi strabate haul dintr-un capat intr-altul, la gandul ca intinderea albastra nu e decat o linie de demarcatie intre prevazut, stiut si neprevazut, asemuind-o mai mereu cu destinul sau cu respiratia, pulsul.
In seara aceea, la lumina palpainda a felinarelor ce colora chipurile celor de la mese intr-un joc bizar de zambete, rasete si umbre, ea incepu sa-si loveasca furioasa talazurile de marginile sufletului meu, tulburandu-ma. Tu nu stii de ce priveam in larg. Ai fi vrut sa pleci. Impietrirea incepu sa ma cuprinda, mai intai la glezne si urca usor spre inima..sufletu-mi era un plumb ce pendula, pendula ca un ceas ce numara prea repede clipele..La primul pas facut in urma ta, m-as fi risipit. Imi defineam mai limpede ca niciodata propria stare. Uram lumea aceea mult prea galagioasa, parca prefacuta, cu priviri anesteziate. Frica din mine era paralizanta, profunda, ma strangea ca un cleste, imi intretaia respiratia. Priveam in larg sa nu vad ranjetele caraghioase, sa nu ma stie nimeni. Ea ma “vedea”. Tu ma simteai.
Intoarcerea la hotel a fost cel mai lung drum parcurs impreuna, parca alungit pe amaraciune..Speranta insemna pentru mine o ferastruica, o fanta infima de lumina in iadul intunecat al spaimei..
_________________
marea e albastra, cerul e albastru...si eu.

Zadarnicia nu mi-a apasat aripile si ingreunat mersul..caci speranta si-a mulat chipul pe talpi, de nelepadat, peticind pana si blestematul ala de calcai vulnerabil, timpul nu ma mai preseaza - l-am eliberat din clepsidra ce-l tinea prizonier si finit...am pastrat doar un fir, la un capat amintirea, la celalalt eu..il mai deapan seara, in voie, in rasul mastilor triste, c-un joc ambiguu pe fetze in seri clar-obscure..doar dorul a intrat pe poarta de unde de neunde..
_________________
marea e albastra, cerul e albastru...si eu.

De la prima intalnire numar anii..doar de atunci exist cu adevarat, doar de atunci ma stiu...Aseara mi-am adus aminte de noi, de pe vremea aceea, mi-am lasat o clipa ragaz, am rasuflat cu usurare...Declaratiile-mi de dragoste n-au fost in versuri, nici macar puse pe hartie ci le auzeai la tot pasul in vorbe rastalmacite..si toate pornite de la mine, prin ei..spre tine, ca un ecou. Stand cu capul pe perna, azi noapte..te priveam, cu un dor nestins, cu dragoste, imi simteam sufletul prea plin de sentimente, de noi, te tine, de drag..de atunci, de acum, noi respiram iubire, om drag..nu timp.
Cand te-am vazut am stiut.

Acest topic a fost editat de puzzle: 21 Jul 2003, 08:59 AM

E printre putinele dati cand nu zugravesc pe coala chipul tau..parea obsedant de-a dreptul, de fapt esti o parte din mine, esti cu mine la tot pasul, si nu imaginea e ceea ce mi te reda..Apropo de imagini, ele sunt drumul cu doua sensuri ce ne uneste pe noi cu lumea, ochiul le percepe, le transmite creierului, acesta cu ajutorul informatiilor scoase din memorie intruchipeaza tabloul, realitatea noastra, a fiecaruia, subiectiva.. Eu n-am nevoie de ochi sa te vad. E ca si cum ai merge pe-o strada, in copilarie..sa zicem intr-un colt exista o firma luminoasa ce-ti ia ochii, o poarta aproape saseasca (intotdeauna mi-au placut?!)...iar peste ani ai reveni, nu e ceea ce vezi ci ceea ce simti, timpul isi pierde valoarea, conotatia.
Si totusi privim, ma intreb cat vedem din ce vedem, uneori? Sau ce vedem din cat se vede?

M-a palit tristetea ..si nu din senin, rareori mi se intampla sa nu-i stiu cauza..Acu scriu in patratu asta, fila de jurnal, dar ce e jurnalul? sunt momentele din zi adunate pe-o coala aruncate intr-o ordine "interioara"..cum as putea sa redau tot si mai ales intr-o ordine? de ce-as vrea sa las vreo amprenta a ceea ce-a fost cand totul mi se deruleaza in minte incolo-incoace, neincetat?
Motivul tristetii ce ma cuprinde amarand fiece gand e schimbarea...si nu acea schimbare pe care as vrea eu s-o fac..ci una impusa de imprejurari, de oameni...Data fiind situatia imi voi aduna puterile, ca inotdeauna..
Poate e ultima data cand scriu. Uneori e bine sa lasi in urma etape..oameni, clipe.

PROZA SI POEZIE ale amicului meu..le gasiti la:


http://costel.bbabos.com/Y-main.htm


Lectura placuta!!

Puzzle wrote...

Stau cateodata si ma gandesc la rolul diferit jucat de Han in viata forumistilor: unii nu s-ar mai da dusi, altii ii dau tarcoale cand si cum...altii isca un foc mare si il lasa brusc sa se stinga, lasand in urma doar cenusa si semne de intrebare. Unii nu stiu ca Hanul exista, altii isi multumesc ca au reusit sa scape de iluziile sale bine intretinute...unde oare este Puzzle?

Nicodim...prin preajma:)