Povestiri, ganduri, amintiri din viata Amindei puteti citi in cadrul acestui Jurnal.

Lectura placuta!

Stii sa soptesti?



stii sa soptesti in dimineti lugubre cand
betia de cucuta te mai prinde cu sticla la gura
atunci iti desfaci usor fermoarul dintre buze si
incepi sa asculti cu gura deschisa soaptele mele
sunt macabre asa dezbracate dar ce sa fac daca totul
e atat de senin ma tii cu mana stanga de sanul drept
si era delicios cand iti cantam despre tramvaie pe
strada groza si cascade infipte in ochii tai
esti trist si senin acum ca iti curg prin aorta
mai lasa-ma putin sa doara in seara aceea cand te-am dus
la teatru mi-ai spus ca vastele cortine iti vor fi
mormant o data mic artist cu vene incrucisate si sange
albastru-movuliu noaptea asta e o felie de paine
ne consumam pana se mai poate apoi ne recream
eu pe tine din fum de tigara si intuneric tu pe mine
din nimic

Acest topic a fost editat de Aminda: 8 Jan 2004, 10:56 AM

De-a dusul cald, dusul rece
(sau un regat pentru un de ce)


Observi ca nu stii ce vrei? Mic artist cu vene incrucisate, esti si tu infometat de altceva.

Stateam atunci in bucataria mamei, ultima seara inainte de plecare si fumam o tigara: eu si mama. "Urasc sa plang in fata ei" - ma gandeam si ii povesteam cu pauze lungi, in cuvinte incetosate de lacrimi ceea ce ar fi trebuit sa imi fii.

Stateam atunci in bucataria ta, tu te chinuiai cu sticla de vin, fiindca nu aveai tirbuson si sincer nici eu nu aveam pentru inima ta. Cu toate astea am ales sa merg mai departe. Vorba 'ceea cu drumul lung si anevoios: ceea ce ti-am fost si ar fi trebuit sa-mi fii.

Stateam atunci in bucataria mea, gateam macaroane sau ceva cu iz de acasa si numaram zilele. Nu zilele pana ma intorc acasa, ci zilele pana cand te vad. Nu stiam cate vor fi, dar le numaram in lacrimi si clisee soptite in singuratate si miez de noapte, cand imi erai ceea ce vroiam sa-mi fii.


Stau acum - nu conteaza unde - si ma gandesc la aceste 15 luni. Nu m-am luptat, n-am fost, nu ti-am fost amazoana, iarta-ma ca nu stiu sa lupt nici acum, ca te las sa-ti treaca. Am fost slaba, te-am speriat, ai fost las, m-ai dezamagit si nu asta trebuia sa fie povestea noastra. Trebuia sa iti fiu ceea ce vroiam sa imi fii.

Statuia


E iarnă probabil sau vară întunecoasă de lemn cu gheare de oţel.

Te-am tuns atunci şi îţi stătea bine în ligamente şi oase. Stăteai gol în faţa mea şi îţi picurau genele des, te scărpinai în craniu şi îţi vedeam câte un gând gol păşind încet spre gură, adormind pe drum într-un vas cald de sânge sau o celulă gri-maronie.

N-am mai avut ce smulge de pe tine, te-am lăsat în frig, pradă picioruşelor de porumbei şi lumii la picioarele tale. Te-am lăsat studenţilor, chiulangiilor, grăbiţilor, îndrăgostiţilor şi babei care îţi hrănea porumbeii.

Te-ai uitat buimac în jur şi ai început să vorbeşti cu banca a 3-a din partea estică a pieţei. O întrebai de ce roşugalbenşialbastru? şi ea se uita mută, cu privirea sa tricoloră de sub posteriorul unei hiphopăriţe, se uita la tine şi mă chema înapoi.

Ti-am spus ca te iubesc si ai plecat. Sa-mi fie invatatura de minte. Capul sus, Aminda, si mergi mai departe. Nu degeaba esti tu "cea iubita".

Buzele mi s-au surpat si mi-e greu sa vorbesc din gaura neagra numita gura. In loc sa nasca noi iubiri, inghite doar cate putin din fericirea noua iar mintea o dirijeaza ca pe un cor de muti.

Nu ma mai descopar de mult. Ma cunosc bine, am terminat analizele - majoritatea, iar de unele m-am plictisit - asa ca imi continui pelerinajul in abstract sau ceva care sa nu ma duca in barcuta cliseelor de altadata. Sunt in iaht acum, da?

Acest topic a fost editat de Aminda: 10 Jan 2004, 02:46 AM

Leaganul din umbra


n-am
să îţi povestesc
despre cai şi adiere de
mere ci am să înfig beţigaşe par-
fumate pe unde mai păşeşti pe unde se poate
acum dormi la mine-n umbră şi sonorul îţi zvârcoleşte
somnul m-am îmbătat din tine acum mi-e rău şi greaţă mută dar




probabilnicinoapteanuştiedeceseagaţă

Papadie
pentru atunci când



iata noptile din vestita cana de hârtie se schimba
si vremea si suspinul împletit în micul colt de azur
micul print se balaceste pe lânga barcuta te îneci
sa te las sa te omor cu mâna mea jucam un titanic
vals pe degetele picioarelor sarate orchestra nu mai
cânta dar noi ne învârtim în schizmele astea în urechile
tocite de atâtea sentimente tinute acolo unde nici
balena albastra nu moare nu te mai doare dar de câte
si câte ori sa îti mai repet ca nu ma gasesti la
supermarket nici ghemuita în hemoglobina ta fugara
voi stiti spuneti-mi si mie ca nu se moare primavara
degeaba genunchi tremurând par pe chiuveta si putin
sânge în ochi nu se nu se face sa cazi tocmai când
te prindeam de calcâi trimit ciorile dupa apa vie
iar tie printule îti tai beregata fiindca îmi iei
ochii de pe raftul al treilea unde trebuiau sa fie
nu mai sunt nopti de forme in cana de hartie nici
zâmbete de vin acru doar piatra de mormant
si-n colt o papadie

Nocturna
joc de carti


in seara asta luna iti viseaza pasii oglinditi in
galbenul de taina imi inchei inca o data paltonul
pe tine o ultima privire si trenul fuge in adancuri
mostenite prin paduri nebune sau cafenele cu soapte
cantate pe melodii fara versuri m-am lasat atinsa o
data doar o data si mi-am curmat vitejia si silabele
trecatoare imi cautam o rasuflare calda in pieptul
tau uite am gasit o secunda inecata in cinci ceasuri
cu tine iubitule cinci de oglinzi cinci de rosu azi
sunt sfanta cu tine de mana maine sunt virgina pierduta
in pielea ta imi culeg pasii de trefla din bataile
acelea surde din pieptul tau caro acolo vreau sa imi
ingrop secretele orbeste acolo vreau sa imi traiesc
clipele moarte sa ma cuibaresc in umbra ta de rosu
trifoi cu patru foi l-am lipit pe tavan deasupra
viselor cu tine mai stau un minut apoi te urmez in
treziri cu fundite sau paduri de fire

Ieri

14:00

Trezirea. Haaaaapppciu! Pfu, sunt goala, cine naiba m-a pus sa dorm asa? Logarea pe iahu, verificarea mailului, intrat pe aghe, mers la buda, contemplat asupra rostului vietii cu noul catalog OTTO in mana.

16:00

Apare Khaled. Imi spune ca are nevoie de o partenera pentru diseara, iese in oras cu fosta si cu actualul ei. Nici o problema, ne vedem la 9.

17:30

Apare Miriam. Imi spune ca are nevoie de un partener pentru diseara, dar urgent, fiindca iese cu fostul si ala vine cu actuala. Intru la idei (cat pe ce sa ma inec).

19:00

Cu greu ma ridic din fata calculatorului, imi fac drum prin mormanul de haine, cursuri si altele ca sa ajung in bucatarie. Suna cineva la usa (imi bag picioarele in ea sonerie). Deschid: Khaled. "Nu s-ar putea sa imi gasesti alta partenera? Daca ma vede fosta cu tine poate crede ca am inselat-o cat eram impreuna." Bine frate. Ma gandeam ca nu avea logica de nici o culoare ceea ce mi-a spus, doar eram prietena buna cu Miriam, la fel si cu el. Ii spun sa fie la locul intalnirii la noua fara zece.

20:00

Trec pe la Miriam, ii spun ca i-am gasit partenerul ideal cu care se intalneste cu 10 minute mai repede ca sa aiba timp de o conversatie scurta si ca sa nu se prinda Khaled ca nu se cunosc.

20:50

Apar si eu in fata la Skyline. Miriam e acolo, Khaled mai intarzie. E agitata fata. Apare Khaled. Le spun sa mearga inainte, ii astept eu pe ceilalti doi. Astia pleaca, eu ma duc acasa.


Azi

19:00

Porumbeii stau intr-un coltisor al crajmei din campus si se tzuca de nu se mai dezlipesc.

Imi petrec zilele in aceeasi atmosfera timid de dulce. Seara urmeaza destrabalarea, apoi inchiderea in mine. La miezul noptii ascult deja Vivaldi (nicidecum primavara) si incep sa scriu. Intotdeauna este ceva care ma inspira adanc. Desi lumea mea zambeste tot timpul, imi gasesc adesea refugiul - ca un poet narcisist - in suferinta fantasmagorica careia ii creez o lume aparte.

Ieri si azi am citit si recitit ceva despre Paris, incest, iubire, pasiune si tacere. Azi am scris despre asta.



Mis en scene
M


era o fuga ca toate
care urmasera calea viorii in
tocuri infipte in calcaie
sufla si vantul tremolo

ducea cu el si par si trepte
pe undeva se impleteau norii
sfarsitului obscur si cautarea
devenea moarte silabisita
in iubire

niciodata parisul nu mai luase
nici in brate nici din
croissant de luna ursitoare
3 milenii in 3D si lacrimi
brodate in asfalt in perle
si cazaturi surde

tempus vernum urlam in
siroaie prin lumea plina
de saloane si picturi
imi ocroteam negrul de
vie en mis en scene

eu, actrita ciorilor
cu doliul sfasiat
d'amour lugubre
intre frunze
de cimitir

Arsuri
Protest - Valentine's Day poate fi zilnic sau niciodata. Sa stingem kitschul.


pot să îţi sufoc pielea sub ghearele mele hai
spune-mi că pot sa îţi fac şirag din nume într-o
nebunie ilustră rugăciune poate sau apă amară
înecată în papilele tale gustative găsim nu găsim
cale ah vreme de zambile puturoase stăteam cu
picioarele desfăcute eu joc de puzzle mă compuneai
în diferite răsturnări mai aveam un deget lipsă
când am început să-ţi descompun cămaşa iar şoaptele
tale erau ude îmi ascunsesem coloana vertebrală
între buzele tale un ritm nebun de rock îmi agasa
amorul propriu te cântăreai pe burta mea şi ceasul
meu ticăia a decoruri distruse şi candelabre tu
vampir eu zvârcolac între piei şi scalpuri tocite
în miscări de ceară scara richter îşi pierduse
gradele sub patul nostru mai înfulecai câte o bucată
din mine sssssssssttt te-ai ars acum stai înecandu-ţi
plămânii cu aer nici eu nu mai am dar merită să
mori înecat într-un giuvaer

Lulu e cel mai cunoscut nebun din Cluj. E putin albinist, are o voce teribil de ciudata, ti-ar veni sa razi si sa-l auzi purtand prelegeri despre tratatul de la Maastricht fara sa-l vezi. Lulu e un prietenos si jumatate. Vorbeste cu soferii de autobuz, are momente in care se crede teribil de important, rescpectat si stie ca e cunoscut.

Lulu al nostru facea autostopul intr-o zi ploioasa aproape de Oradea. N-am nici cea mai vaga idee cum ajunsese acolo, cert e ca unui camionagiu i se facuse mila de el si l-a luat. Lulu s-a urcat cu greu in remorca si observa ca domnu' transporta sicrie. Il plouase bine, era ud leoarca si isi gasise un sicriu captusit. Se instala il el, trase capacul sicriului pe el si cazu intr-un somn adanc. Intre timp, soferul binevoitor mai lua si o pereche tanara, carora nu le-a venit ideea geniala de a se culca intr-un sicriu, insa stateau in cadrul morbid chicotind si pupandu-se fericiti, neavand nici cea mai vaga idee ca undeva intr-un sicriu un nebun doarme linistit. Lulu se trezi auzind vocile tinerilor, si fiindca in mintea lui ploua probabil si in camion, scoase o mana din sicriu sa verifice intensitatea precipitatiilor, gest urmat de o intrebare oarecum fireasca, dar demna de un film horror (avand in vedere vocea si cadrul):

- Mai plouuuaaaa??

Ma plang, fiindca azi imi sta bine


Atat de mult as vrea sa imi pun intrebari semnificative, sa emit pareri filosofice, sa ma adancesc in ganduri de grad inalt, sentimente intense si dureri exprimate pe hartii fosnitoare! Insa nu pot. Am un gol in piept care se transmite in fiecare minut spre fiecare molecula a mea ca o explozie solara.

I-am facut cu mana zambind. S-a uitat inca mult timp dupa mine, desi intorsesem spatele autocarului. Am ras in continuu, ne-am facut ca nu ne pasa, ca e o despartire ca oricare alta, ca ne vedem maine sau peste o ora. Ne-am facut ca poate fi oricand asa, am jucat rolul cu succes.

Sunt o narcisista in toate sensurile cuvantului. Amorul propriu si lafaiala in comfortul statului degeaba ne-au apropiat atat de mult, incat am fost nevoita sa ma gandesc la ceea ce nu voi mai avea dupa ce pleaca. Mi-am stricat jumatate din saptamana gandindu-ma, ca o data intoarsa acasa voi avea omul la care am sperat atata timp cu o inversunare adolescentina (acum o stiu), dar conditiile vor fi atat de diferite! Aici nu ne-am facut nici unul griji pentru bani, nici macar un moment, am cheltuit fiecare cent cu o sclipire de fericire in ochi, am stat cu burta la soare sau unul la altul - cum spusese si el, adormeam si ne trezeam impreuna, nu ne-am pus problema de intrebari si raspunsuri (am avut eu niste momente mai slabe, insa am trecut repede peste ele), puteam sa vorbim despre orice sau sa stam in tacere si s-o savuram din plin...

De unde sa incep oare? Nu vreau sa iti spun povestea lui Fat-Frumos si a Cosanzenei, nu vreau sa dau data si ora, nici ordinea cronologica a evenimentelor, iar pe ele nici pe departe nu vreau sa le relatez.

E un ciclu de vise la mine. Aceleasi, intotdeauna atat de repetitive si atat de vibrante in fiecare ipostaza diferite de cea anterioara. Visele mele sunt cercuri concentrice si tangente: Cercurile din exterior, cele mai mari, se ating intre ele - planurile din viata unui om au intotdeauna cel putin un punct comun, unde izvorasc unul din celalat, sau doar se leaga (ca atele martisorului primit de la el). Apoi fiecare cerc contine alte cercuri, tot mai mici si mai mici, in masura ce visele se apropie de cele mai mici detalii.

Am inceput acum cativa ani prin a visa la cineva care sa nu ma intrebe si la randul lui sa nu imi ridice intrebari - sa nu avem nevoie deci nici de raspunsuri. Intalnirea cu el a fost ceva adus de soarta in modul obisnuit - calm, cald si in acelasi timp piperat de circumstante. Visasem la primul sarut, apoi la primele momente de dragoste, apoi la minutul in care imi va calca pragul. A fost candva primul sarut, care a adus cu el frustrari, intrebari, dureri si o aruncare in bratele primului-venit... - prostia se plateste. La cateva lui a fost si prima noapte de dragoste - la fel, cusuta cu ata alba, stand sub sabia lui Damocles etc. Frica, dezamagirea si neicrederea s-au spulberat in momentul in care a spus: "vin". In momentul acela s-a umplut si golul.

Stateam deseori noaptea in pat, imaginandu-mi scenarii: eu luandu-i o geana de pe obraz, un sarut in usa deschisa dupa un "bine ai venit", eu stand la calculator, el citind in pat sau dormind. Toate scenariile, fara exceptie au devenit realitate. Toate. Pe langa aceste mici vise s-au adaugat si momentele neimaginate si de neimaginat, am dat fara sa cerem, am multumit fara sa vorbim, am inteles fara sa plangem, am tacut cat am putut, iar tacerea asta - in mod ciudat, divin - m-a salvat de la incertitudini. Am trecut peste fiecare cicatrice - vizibila sau nu - ajungand sa ne sarutam ranile cu drag. Ne-am fost iubiti, parinti, frati, ajutor, camarazi de ghidusii, parteneri si amanti. In tacere si acord.

Vise devenite realitate. Atunci nu aveam tirbuson, acum ne-am adus aminte amandoi sa cumparam. Geana mea, geana lui, "azi ce facem?", "eu dorm la perete", o lingurita jumate de zahar, "buna dimineata", "we like the moon because it's so hiiiigh...but not as much as cheeeeese!", "eu scot subtitrarea", "spune-i la ana...", "ti-ai luat aparatul?"... Lucruri mici, cu semnificatie atat de mare, mai ales cand se leaga si formeaza un intreg.

Si iata-ma. Cu visele implinite si camera goala, nu-l iubesc, dar simt ca mi s-a taiat jumatatea cu inima.

Acest topic a fost editat de Aminda: 8 Mar 2004, 08:04 PM

In fiecare dintre noi este un copil cu sperante, care asteapta sa fie salvat. Iar sansa se duce cateodata tot asa cum a venit: subit, dureros si fara notificare in prealabil.

Vise



In jur porumbei si tot felul de straini. Ea, in compozitia centrala a tabloului, statea pe banca, sprijinindu-si manutele de banca murdara. Se simtea un fel de Chaplin intr-un film mut, cu pantofii si sufletul prea mari pentru parcul respectiv.

Nu avea un sir fix de ganduri. Zburda jucaus prin toate posibilitatile, holbandu-se din cand in cand la un trecator frumos, la o mama sau la o masina ca acelea din revistele pe care oamenii le mai lasau pe bancile parcului.

Avea un palton lung, cu maneci aproape pana la genunchi, o caciulita neagra si niste pantofi mai mari cu cel putin 4 numere decat piciorusele ei. Era tunsa scurt, cu un breton care nu ii ajungea nici pana la jumatatea fruntii, dar era bine asa. I se vedeau ochii mari, cascati ciudat de naiv si curat la oameni. Daca te uitai la ochii ei, aveai impresia ca trebuie sa isi deschida aripile din secunda in secunda, ca se va lepada din doua miscari de palton si se va transforma intr-un putto zambaret, ca cei sculptati pe fantana arteziana din spatele ei.

"Cand am sa ma fac maaaareee..." - incerca ea hotarata sa inceapa un sir serios de ganduri si mai serioase. Isi repetase de multe ori propozitia si nu ajunse niciodata sa puna un cuvant dupa "mare". In ziua aceea incepu mai hotarata ca niciodata. "Cand am sa ma fac mare, am sa intreb pe cineva ce pot sa devin. Tanti doctor suna bine, dar acolo este mult sange si mie nu-mi place. Ce urat a fost cand a cazut tanti aia batrana de pe bicicleta! Saraca... Da, am sa intreb pe cineva. Si dupa aceea voi avea multi multi bani, voi fi milionara si voi cumpara toate magazinele din centru, sa am de unde alege daca am nevoie de ceva. Da, si voi cumpara si parcul ca sa ma pot sa dorm aici vara pe banca mea preferata, sa nu vina nimeni sa ma intrebe de mama. Mama... Trebuie sa imi cumpar si o mamica si daca imi ajung banii, ii cumpar un tatic, la taticu' o masina, iar noua o casa maaaare..."

Sirul de ganduri ii fu intrerupt de un barbat care se aseza langa ea.

- Salut! spuse el zambind. Ea nu cuteza sa raspunda. Era prima data cand un barbat asa frumos vorbea cu ea si nu urla sa se dea din calea bicicletei sau sa se "care" de pe banca, fiindca ar vrea el s-o ocupe.
- De ce stai tu aici toata ziua singurica? Unde ti-e mamica?
Cu ochii mari, speriati, fetita isi lasa capul pe spate incat ii pica bascuta si se uita la cer, apoi ridica degetelul aratator.
- Ah...!
Se lasa tacerea pentru cateva clipe.
- Dar nu-i bai, spuse ea timid, cand voi fi mare, imi voi cumpara alta mamica.
- Dar ce vrei sa te faci cand vei fi mare?
- Nu stiu inca...
- Poate ti-ar placea sa fii invatatoare.
- Invatatoare? intreba mirata, cu ochii deschisi larg, sclipind spre noua posibilitate.
- Da. Nu stii ce face o invatatoare?
- Mi-a spus o data Alex ca tanti invatatoare da note rele.
- Inseamna ca invatatoarea lui Alex nu e buna. O invatatoare buna da numai note bune.
Fetita chicoti. Se inchipui cu niste ochelari mari mari impartind la toti copiii din parc cartonase colorate cu rosu, verde, albastru si galben - notele bune. "Mai ales lui Alex" - se gandi si dadu absenta din cap. Cele negre - notele rele - avea sa le arunce in fantana arteziana, cum a vazut ca fac oamenii mari cu banutii de care nu mai au nevoie. Se uita la cizmulitele ei uscate si isi aduse aminte ca deseara ar fi bine sa mai adune niste banuti din fantana. Tresari brusc cu gura pana la urechi si spuse repede si tare:
- Eu as fi o invatatoare foarte buna!
Tanarul zambi.
- Pentru asta trebuie sa mergi la scoala si sa inveti.
Fetita se intrista.
- Am fost o data acolo, dar mi-au spus sa plec si sa nu mai vin acolo la cersit. Eu am vrut doar sa invat sa citesc...
- As putea sa te duc eu acolo. Daca vrei... Eu cu asta ma ocup, duc copii ca tine la scoala.
- Esti tatic?
Tanarul zambi.
- Da, sunt un fel de tatic.
- Si vrei sa fii si taticul meu?
- Daca ma lasi sa te duc la scoala...
Fetita zambi timid, dar ochii ei sclipeau de fericire. Se ridica brusc, isi intinse mana spre barbat si intreba hotarat:
- Mergem?
Tanarul rase tare.
- Azi e duminica, azi nu se merge la scoala. Dar daca vrei, vin maine dimineata sa te iau de aici.
- Pleci?
Fetita se intrista putin.
- Da, trebuie sa plec. Dar promit sa vin maine dimineata.
- Bine...
Tanarul ii zambi cald, ii ridica bascuta de pe banca, i-o aranja pe cap si o masura. Ii mangaie obrazul, apoi isi lua ramas bun si pleca.

Fetita statea pe banca, jucandu-se chicotind cu o hartiuta colorata. La o distanta de cateva sute de metri tanarul zacea intr-o balta de sange in spatele unei masini oprite in mijlocul drumului.

Acest topic a fost editat de Aminda: 13 Mar 2004, 08:30 PM

Cat adevar...
Exupery spunea 'Toti oamenii mari au fost mai intai copii, insa putini isi amintesc...'

Scuze ca am invadat Jurnalul tau.

Eu cred ca in fiecare dintre noi este in permanenta un copil, acela care stie sa rada la cele mai mici lucruri si care stie sa planga in hohote, care e iresponsabil, care spune adevaruri pe care nu le-a mai spus nimeni in acel fel, caruia ii tresare inima, un copil nehotarat cateodata, dar pur si fericit in esenta.

Chiar in fiecare?
In inima unui terorist o fi vreu copil?

Da, stiu sigur ca si in inima unui terorist este un copil. Si el e om inainte de toate, chiar daca purtarea lui e nejustificata, cruda, demna de un animal. Dar e om si a fost si el o data copil. In acest reply voi fi si eu copil. Cel mai sincer.


Azi m-am scris doar pe mine


I-am spus asta si unui domn care incerca sa ma impresioneze prin mintea lui sclipitoare, cand de fapt persoana lui nu ma interesa: nu pot sa sufar discutiile filosofice la rang inalt. Le-am ascultat, parcurs si construit de atatea ori, incat mi-e sila de discutii in primul rand, apoi de cei care tin neaparat sa isi complice viata cu asa ceva. De oamenii care nu vad inainte, nici inapoi, isi nasc dureri din nimic si plictiseala - fiindca pana la urma aici duce filosofeala, la frustrare si curiozitate, apoi duce spre sentimente de incapabilitate, "ce mic sunt si ce mare e lumea", "ma doare cand imi spui ca mergi la veceu, fiindca ma gandesc ca poate te plictisesc si de aia pleci", fulminand in ganduri de sinucidere. Romanul gandeste mult si prost. Nu stie sa se autoreduca la simplitate, la fericire, apoi se mira ca oamenii cei mai fericiti sunt cei simpli.

Eu m-am redus la simplitate. Sunt narcisista, ma simt cel mai bine in lumea mea, cand am nu imi trebuie iar cand nu am nu prea imi pasa. Stiu ca intr-un moment sau altul voi avea. Da, e un consens, ca toate lucrurile in lume (iata genul de discurs amintit, urmariti finalul!). "Alte masti, aceeasi piesa/Alte guri, aceeasi gama". Totul este teribil de finit, o ata pentru care oricand se gaseste o foarfeca. Si atunci pentru ce sa mai traiesti? Cand tu esti mic si neputincios intr-o lume mare si finita, care e rostul tau? (Aici rad de obicei). Rostul tau este si va fi intotdeauna, in orice circumstanta acela de a te pune pe primul plan (chiar si prin altruism; ciudat, nu?), de a-ti face viata frumoasa semnand tratate, suferind din dragoste, cumparand o paine sau stand pe veceu cu Academia Catavencu in mana. Toate lucrurile acestea sunt atat de simple si tangibile, daca iubesti lupta cu toata fiinta ta. Un om care gandeste asa poate muri singur, in saracie si mizerie, gandindu-se in ceasul mortii ca a avut o viata plina, deci frumoasa. Acesta e rationamentul pe care il pastrez bine de cativa ani si pot sa spun cu mana la inima ca m-a ajutat intotdeauna.

Imi place sa "torn ineptii", imi place umorul, cu cat e mai sec si aberant, cu atat mai mult il apreciez, fiindca stiu sa rad de orice. Imi place deasemenea sa fiu copil prost, sa fac greseli, sa invat sa nu folosesc oameni intr-un anumit scop pentru ca dupa aceea sa mi-i aud ca ei m-au folosit, imi place sa imi tin seriozitatea si eul cel mai adanc pentru mine in relatiile informale - mai ales in spatiu virtual. Ma deranjeaza oamenii increzuti, incapatanati, despresivi, manipulanti sau manipulati, lipsa de valori, de incredere, de intelegere, lipsa capacitatii de a asculta. nu doar auzi.

E prima si probabil ultima data ca m-am scris aici, sub banalitatile inspirate de starile mele de moment. Azi nu am vrut sa fiu nici haioasa, nici seaca, sclipitoare sau originala. M-am scris doar.

Mi-ar fi placut sa ma nasc in alta epoca, atunci cand fragilitatea era mai apreciata, cand valorile morale erau mai stricte, cand toata lumea invata sa cante la pian si Biedermaierul era la el acasa. Secolul 19. Atunci mi-ar fi placut sa ma nasc. Sa invat lucruri pe care lumea le-a uitat azi. De obicei ma gandesc insa ca epoca victoriana are si partile ei rele. Poate nu m-as fi putut casatori din dragoste, ar fi trebuit sa stau acasa, sa imi cresc copiii, sa nu am alta datorie, decat sa fiu mama si sotie buna... Ceva ce nu ma incanta deloc. Partea mea sangvinica, uneori rebela nu si-ar fi gasit locul acolo. Probabil as fi ajuns un fel de George Sand, femeie in haine de barbat. Fiindca asta sunt si acum, de multe ori. Iar atunci cand latura asta se ascunde, iese la iveala o femeie extrem de sensibila. Cateodata ma uit la mine, cea de acum 2 zile sau o jumtate de ora si nu inteleg cum pot convietui doua entitati, doua caractere atat de diferite in mine. Cum poate o parte a mea sa priveasca intotdeauna intre viitor, cealalta sa planga dupa trecut? Cum pot fi atat de puternica si atat de slaba in acelasi timp? De ce am atatea intrebari uneori, iar alteori am raspunsurile direct, sau nici nu simt nevoia de a le cauta? Nu sunt o enigma pentru mine. Maidegraba sunt pentru altii si ei pentru mine - ceea ce pot intelege perfect. Iata obiectul si motivul singuratatii mele (placute, dealtfel, in majoritatea timpului): cum te poti obisnui cu un om care azi e femeie, maine e barbat? Care azi e copil, maine e matur? Mi-a spus cineva o data ca sunt copilul cu multe calitati si femeia cu multe defecte. Am observat insa cu trecerea anilor ca nu se schimba aproape nimic in mine, ma regasesc doar in aceleasi ipostaze in momente diferite. Copilul acela cu multe calitati se arata mai rar, fiindca il tin eu ascuns - cu greu ce-i drept. Cateodata il urasc. Alteori am nevoie disperata de el. Am nevoie de mine si asta ma sperie, fiindca nevoia asta e excesiva, atat incat nu mai dau sanse altora de a-mi arata ca poate am nevoie si de ei.

Cum se rade pe Internet?


"Doar 30% din comunicare se desfasoara pe canal verbal." Cateodata repet obsesiv propozitia asta. Am inceput sa imi dezvolt de mica diferitele canale de comunicare si am ajuns sa le aduc la un stadiu de care sunt foarte multumita. In ultimul timp insa, petrecandu-mi o groaza de timp pe net, mi-am dat seama ca aceste canale functioneaza foarte bine doar atunci cand se pot manifesta liber, complementandu-se in anumite situatii, sau actionand deodata.

Need of acceptance, hrana orgoliului. Am tinut azi un fel de discurs pe tema asta si am ajuns la concluzia ca, desi unii nu vor sa recunosca, fiindca au impresia ca ar fi o slabiciune, nevoia de a fi acceptat este cea care ne duce inainte. Nevoia de a fi primit in maratonul pe care il fugim zilnic, in care concuram cu toti cei din jurul nostru, la nivel individual, de grup, prin egoism sau altruism ("cea mai pura forma de egoism"), in particular si societate... Intotdeauna exista un prim loc si un al doilea. Sunt oameni care stiu sa ravneasca cu modestie la acel prim loc - nu exista om care sa nu o faca! Si acel loc aduce succesul, acceptarea, care aduce dupa sine indragire, invidie, respect etc.

La mine a fost intotdeauna evidenta aceasta nevoie, fiindca am fost altfel, intotdeauna un outsider care avea total alte preocupari decat cei de varsta lui. Pana la 14 ani citisem deja zeci de carti de care colegii mei nici nu auzisera - lor li se parea ciudat. Ma intelegeam bine cu baietii din liceu de care fitzele din clasa erau indragostite - ma invidiau. Nu stateam in banca mea si faceam intotdeauna ceea ce imi trecea prin cap, copilul rebel, as in ceea ce-l interesa si zero la ceea ce nu. Am trait intotdeauna din plin, am fost mai libera ca restul si asta m-a marginalizat foarte mult. Need of acceptance a aparut dupa ce a murit tata. Am facut teatru, am studiat destul de mult oamenii, incercand sa imi dau seama ce le place, cum trebuie sa fiu ca sa plac si am ajuns sa imi pot folosi toate simturile si canalele de comunicare pentru un singur lucru: nevoia de a fi acceptata.

Intre timp s-au dezvoltat zeci de masti care se schimba instinctiv de la persoana la persoana, de la grup la grup. Singura greseala pe care o mai fac involuntar e faptul ca ma pun pe primul plan - atunci cand nu imi pasa prea mult de altii - incercand sa fortez anumitor persoane sentimente sau ganduri pe care nici eu nu le am pana la urma, dar mi-ar placea sa fie acolo. Folosesc uneori acel sablon pe care il folosim cu totii in masura mai mica sau mai mare: "Eu" - unul din cele mai mari obstacole in calea comunicarii, in calea acceptarii.

...Si brusc ma lovesc de un spatiu in care nu pot sa imi ridic spranceana, sa zambesc copilaresc, seducator sau ironic, nu pot sa imi dau capul in spate cand rad, nu pot sa cercetez fetele oamenilor, nu pot sa dansez, sa cant, sa fiu abatuta, serioasa, nu pot sa ma urc in copaci, nici sa port rochii de seara sau sa privesc pe cineva cu drag. Nu pot sa zambesc. Pot sa arat emotii - am emoticoane - dar sunt nevoita sa ma imbarc intr-un vapor cu orbi, eu insami fiind legata la ochi. Desi cuvintele sunt importante pentru mine si cateodata le manuiesc bine chiar si lasandu-le singure, nu pot sa comunic asa cum stiu eu, cu toata fiinta mea. Sunt o persoana vizuala si ma port ca atare: mi-ar placea sa va vad zambind.

Mi-ar placea sa va zambesc.

Nu vreau sa traiesc moartea, vreau sa-mi mor foarte incet viata


Ma numesc Amalia si am murit acum 7 ani, dupa o suferinta lunga - asa se spune, nu? Acum nu ma mai numesc asa, nu mai am nume doar in mintea unora dintre aceia care au ramas si isi mai aduc aminte de mine. Eram cardiaca, mi s-au facut operatii multiple si ultima a parut a fi cea mai reusita. La cateva zile dupa ce am iesit din spital, am iesit dupamasa pe malul Somesului: jucam volei cu fetele. Am inceput brusc sa am dureri teribile, m-a cuprins o frica imensa si mi-am pierdut cunostinta. Am stat 12 ore in coma, dar nu m-am mai trezit.

Aveam o prietena care ma vizitase aproape zilnic la spital. Eram amandoua la scoala de muzica, la cor si ne petreceam destul de mult timp impreuna. Prietenia noastra incepuse cu cateva luni inainte sa plec: locuiam in acelasi cartier si mergeam acasa zilnic impreuna, dupa ce ieseam de la cor si mai beam un suc impreuna. Intrasem la spital pentru niste analize, fiindca avusem probleme de mult cu inima. Prietena mea venea pe la mine aproape zilnic, vorbeam, radeam, imi tinea de urat desi avea admitere si era chiar singura careia ii pasa de mine in afara familiei mele. In dupamasa in care am facut atacul de cord ma sunase, dar eram deja iesita pe malul Somesului. Probabil ca daca ieseam cu ea, nu faceam efort si nu se intampla nimic. A intarziat doar cateva minute... A doua zi a sunat din nou la mine si a raspuns mama. S-a prezentat frumos, a spus ca vrea sa vorbeasca cu mine, dar n-a primit nici un raspuns pret de cateva secunde, apoi a auzit-o pe mama spunandu-i cu vocea tremuranda ca am murit.

Fata asta se gandeste la mine foarte rar. A uitat si ziua in care am murit, dar primavara isi aduce aminte cateodata de prietenia noastra si atunci sufera. Mi-as dori sa isi poata trai viata asa constiincios cum as fi facut-o eu, vesnicul copil cuminte.

Unii oameni sunt mai siguri decat altii. Nu e descoperirea secolului, nici macar nu e o revelatie proaspata de-a mea. E doar o re-constatare trista. Sunt lucruri pe care oamenii le descopera de mai multe ori pe parcursul vietii si fiecare descoperire are sentimentul ei, pur si simplu din cauza multitudinii posibilitatilor care pot compune o situatie noua. Asa am redescoperit eu aseara una din insemnatatile cuvantului "singuratate": singuratatea in doi.

Dupa discutia pe care am avut-o ieri cu un om la care tin mult, am inteles ca uneori singuratatea izvoraste din responsabilitate - si asta nu se intampla doar in filme (nu ca as fi crezut asta). Exista o multitudine de feluri de relatii, fiecare cu paleta ei de culori, dar una dintre cele mai rele e parteneriatul. Am cunoscut o seama de oameni care si-au fondat o familie evocand motivul responsabilitatii, altii pe cel al parteneriatului. Sunt deschisa din multe puncte de vedere, dar mi se pare frustrant si extrem de trist cand un om nu se casatoreste din dragoste. Nu, nu spune ca e singurul lucru care conteaza, am simtit pe pielea mea ca nu poate fi singurul considerent pentru alegerea partenerului, desi e abrupt si ilogic sa spun ca e usor sa renunti la cineva in situatia in care singurul lucru care va leaga e dragostea. Nu condamn parteneriatul, il condamn doar atunci cand e singurul pilon, ca de exemplu in cazul a doi prieteni de-ai mei de acasa. Amandoi s-au casatorit cu prietena cea mai buna si au o relatie bazata pe parteneriat si respect, un fel de colegialitate in intretinerea casei, cresterea copilului - si ca sa sune si mai ciudat - intretinerea casniciei ca institutie. Traiesc in corporatism, singuri in doi, ca la birou.

Imi doresc o casnicie linistita, un parteneriat, dar nu fara iubire. Poate ca sunt idealista, dar cred ca barbatul pe care am sa-l iau candva, va trebui sa imi fie iubit, prieten, tata, copil, partener si o jumatate de neinlocuit, cineva care sa imi respecte individualismul si singuratatea sau cel mai bine - s-o stearga cu buretele.

Ce ofer eu? Ar fi multe de descoperit, doar sa nu mai simt nevoia asta acuta, atat de puternica de a zbura...

Mi-e rusine, mi-e atat de rusine! Am ajuns la punctul la care nu ma mai intereseaza nimic in afara de bani, nu ma pot gandi decat la cum sa fac rost de ei. Nu ma intereseaza barbatii, distractia, discotecile, iesirile la iarba verde, primavara, vara... Nu ma intereseaza nici macar ca maine ziua mea - pe care o s-o petrec singura, evident. Nu sunt trista din cauza asta, ma gandesc doar ca daca as avea bani, as putea sa adun in jurul meu cativa oameni, in sensul ca as putea sa organizez un chef, sa inchiriez o sala mica, sa iau niste bauturi... Doamne, cand ma gandesc la cum a fost anul trecut! Toata sleahta de poeti si scriitori, cei mai buni, la mine in gradina, toata gasca de la redactia Caruselului - inclusiv Nicu (ne tinusem ziua impreuna) si mama. Frumoasa, scumpa, inteligenta, descurcareata, adorabila, nebuna, stralucitoarea mea mama. Aveam ditamai livada pentru noi, faceam gratare, jucam jocrui tampite, cantam, dansam... Cheful a durat mai bine de 16 ore - ca in povesti - si a fost rupere in sensul propriu al cuvantului. Bine, ultima parte n-a mai fost demna de o imagine a la Fat-Frumos&Cosanzeana, astia de la Carusel plecasera de mult, oamenii erau beti, se bora pe unde se apuca (noroc cu marimea gradinii, desi in halul in care au ajuns unii, nu s-au putut deplasa prea mult). Eh, a fost frumos in total. In comparatie cu anul asta... Ce aiurea, ce intetosat e totul! M-am indragostit de Munchen, nu mai vreau acasa dar mi-e dor de sentimentul de acasa. Am fost adineauri pe siteul UBB si am dat de un link care ducea spre o pagina pe care se descria procedeul prin care pot sa imi prelungesc sederea. Calculatorul mi-e virusat, n-a vrut sa imi deschida linkul. Pur si simplu m-am apucat de plans de nervi si frustrare.

Azi, dupa ce am iesit de la facultate m-am apucat de colindat strazile centrului in cautare de un loc de munca. Am si gasit ceva, am intrat si dupa o scurta discutie cu seful - care parea tare interesat de mine, adica de mine - am aflat ca imi trebuie asigurare sociala pentru ca sa lucrez la ei. Nu stiu daca asta e valabil doar la restaurantul cu pricina, sau asa, in general, in orice caz eu cu cei 19,78 de euroi pe care ii am in buzunar (si cine stie cand voi mai avea altii), nu prea cred ca pot sa imi permit o asigurare. Apoi, si daca as cere banii imprumut, nu e sigur ca ma si angajeaza aia. Ma misc ca o dracoaica, zbor prin local, termin tot cu 5 minute inainte colegilor, zambesc si sunt draguta, nu arat rau, dar asta nu i-a impiedicat nici pe aialalti doi sa nu ma mai cheme la munca. Se povestea la o bere intr-o seara ca nemtii obisnuiesc sa faca faza din astea: cheama oamenii la o zi de proba si cam atat. Nu inteleg logica. Ii platesc si pe aia care vin doar pentru o zi, aia ii ajuta si dupa aceea trebuie sa se apuce iar de cautat. Mai ales daca omul e bun, de ce nu il mai pastreaza?

Ce frustrant. Am ajuns sa scriu in jurnalul asta de parca as vorbi cu mama. Imi aduc aminte ca imi deschisesem primul jurnal acum un an si ceva si eram total impotriva deschiderilor de acest gen. Probabil ca acum nu mai pot sa vorbesc cu mama asa, nu am curaj - si nu-mi merge messengerul - si simt nevoia sa scap de toate prostiile astea din mintea mea cumva. Mamei nu pot sa ii plang la telefon, fiindca isi face griji mai multe decat mine si dupa aia tot eu trebuie sa fiu aia mai barbata. Dar eu nu mai pot, cel putin am momente cand simt ca nu mai pot si atunci mi-ar prinde atat de bine mangaierea mamei! Nici nu as avea nevoie de nimic mai mult, doar sa simt femeia aceea puternica langa mine. Din pacate nu mai e la fel si cine stie daca va mai fi vreodata? Acum imi dau seama cat de greu trebuie sa-i fi fost atunci cand a murit tata. Desi ma avea pe mine - care numai copil bun n-am fost - si ii avea pe parintii ei, cred ca atunci a crescut cu adevarat, atunci a intrat in viata. Atunci m-a tras si pe mine dupa ea.

...Si toate gandurile astea de la nenorocitii de bani. Nu mi-a fost atat de teama de ziua de maine de cand ma stiu. Mi-e rusine s-o recunosc, Doamne, mi-e atat de rusine! Mi se pare cateodata o fatalitate enorma, dar chiar nu stiu ce si cum va fi. Ma trezesc dimineata, ma uit afara si vad vremea minunata, ma gandesc cate as putea face azi, apoi brusc, de undeva apare sentimentul acela groaznic ca nu imi pot permite sa fac nimic, decat sa traiesc cumva, sa imi vad de acelasi cosmar in fiecare zi, aceleasi deceptii. Munchenul e noua mea iubire, iar eu sufar din dragoste. La naiba! Am obosit sa imi tot fixez perfect zambetul, hainele si machiajul si sa merg mai departe. Am obosit sa am mainile legate la spate. Ma oboseste frica asta teribila de ziua de maine, plang zilnic - eu, care plangeam candva de 3 ori pe an. Nu mai pot nici sa ies intre oameni, incep sa ii urasc fiindca ei au si ma tot gandesc: "Doamne, unde am ajuns? si incotro ma intrept, la naiba?!?". N-am avut atatea dubii in viata mea, nu am fost atat de instabila niciodata si n-am simtit nici macar in pubertate o nevoie atat de mare de a ma regasi undeva, in ceva sau cateva lucruri. Refuz in fiecare clipa sa cred ca am slabit atat de mult, ca nu ma mai pot concentra, ca sunt doar una din multime, o neputincioasa, cand inainte rascoleam lumi ca furtuna, schimbam traditii si dadeam alta culoare nonconformismului, energiei si originalitatii. Ce naiba s-a intamplat? Nici nu mai astept raspuns direct la intrebarea asta, jur ca daca as gasi un job care sa imi aduca un ban, nu as mai avea nevoie de nimic, absolut nimic. Nici asa nu am nevoie de nimic altceva - sunt eu intr-o dispozitie proasta, dar ma am pe mine - oricat de paradoxal ar suna chestia asta - si asta ma multumeste oarecum, intr-o multitudine de momente. Ma am pe mine.

Pacatul


Jbuf!

Se dezmetici cu greu din cazatura iar atunci cand o facu, incepu instantaneu sa planga, desi nu il durea nimic. Isi duse o manuta la ochi si deschise gura larg spre o doamna care se apropia grabita. Intinse mana spre ea si observa ca tanti trece pe langa el fara sa-l bage in seama. Se opri brusc din plans si statea pe trotuar cu mana intinsa si ochii facuti uriasi de mirare. Dupa ce se dezmetici, se ridica incet clatinandu-se ca orice bebelus sub povara capului prea mare pentru corp. Facu primul pas si isi pierdu echilibrul, picand din nou. De data asta incepu sa zambeasca amuzat cercetand pamantul. Observa langa el o punga colorata si tocmai se intinse dupa ea cand simti un gadilat usor prin tot corpul. Ridica brusc capsorul si se uita in fata clatinandu-se incet: o scolarita fugea spre tramvai. Se uita mirat dupa ea strangand punga in maini, apoi incepu sa mearga in patru labe. Oamenii de pe strada treceau pe langa el in graba iar el se distra incercand sa puna mana pe picioarele lor, sa ii prinda de sireturi, dar nu reusea. Simtea de fiecare data doar acel gadilat si un fior care il facea sa chicoteasca. Incepuse sa ii placa jocul insa atentia ii fu distrasa de un magazin de jucarii decorat cu masinute si multe multe papusi care aratau ca el: nu aveau par ca oamenii mari si erau imbracate doar intr-un scutec. Se ridica cu greu in picioare si incepu sa fuga catre vitrina. Entuziast cum se pornise, nu reusi sa se opreasca la timp si trecu prin vitrina. Simti din nou acel fior, se opri si sa uita in jos. Piciorusul ii era infundat intr-un camionas, iar partea dreapta a corpului ii era intr-o masa. Simtea in continuare fiorul, dar de data aceasta nu mai rase, isi dadu seama ca ceva nu e in regula. Facu un pas inainte si observa o fetita intr-un carucior. Merse la ea si incepu sa ii gangureasca zambind, dar fetita se uita la papusile de pe raft, isi intinse apoi mana si o trecut prin el in incercarea de a lua o jucarie. El statea acolo uitandu-se dupa ea, uitandu-se la vitrina prin care a trecut si incepura sa ii apara lacrimile in ochi. Isi aduse aminte de unde vine.


Intr-o discoteca o fata topaia bezmetic pe ringul de dans. Bause deja destul de mult, era ametita, cu machiajul scurs grotesc pe sub ochi, cu tigara in mana, se agata de gatul unui tanar mai beat ca ea. Incerca sa se uite la el seducator, dar nu putea decat sa se clatine cu ochii intredeschisi spre el. Ii puse brusc mana intre picioare si incepu sa rada sughitand, apoi il lua de mana si il trase dupa ea. Intrara amandoi in toaleta si incepura sa se sarute bezmetic insotiti de mirosuri ingrozitoare si zgomotul boxelor din sala discotecii. Fata se opri brusc, se uita la el zambind, incercand sa isi adune gandurile sa spuna ceva coerent:
- Drraagulee, am sa iti dau o vesteeee (sughit)...eheee ex-cep-tio-naaaaa-la!
- Ai scapat de el? intreba el cu o expresie a fetei sadic de fericita
- Daaaa, chicoti ea. Putem sa facem ce vrem!


Intr-un magazin de jucarii, un bebelus plangea incet. Se opri cu greu, isi desfacu aripioarele, se uita in jur si spuse cu ochii in lacrimi:
-Mama...

...apoi isi lua zborul.