Versiunea pentru tiparit a acestui topic

Click aici pentru a vizualiza acest topic in formatul original

HanuAncutei.com - ARTA de a conversa _ Dincolo de Ratiune _ Vălul - Maya

Trimis de: shapeshifter pe 11 Mar 2009, 11:33 PM

„Vălul” este o noţiune care evocă ideea de mister, deoarece ascunde ceva de la vedere, ceva care ori este prea sacru or prea intim; dar de asemenea dezvăluie un mister în propria-i natură şi atunci devine simbolul văluirii universale.
Vălul cosmic şi metacosmic este un mister deoarece îşi are rădăcina în adâncurile Naturii Divine. Conform Vedanta, este imposibil a explica Maya, chiar dacă nu ne putem abţine în a admite prezenţa sa; Maya, asemeni lui Atma, este fără origine şi fără sfârşit.
Noţiunea hindusă de „Iluzie”, Maya, coincide de fapt cu simbolismul islamic al „Vălului”, Hijab: Iluzia universală este o putere care pe de-o parte ascunde şi pe de alta dezvăluie; este Vălul înaintea Feţii lui Allah sau, conform unei extensii de multiplicitate a simbolismului, seria celor 66.000 văluri de lumină şi întuneric care ori prin iertare ori prin rigoare dau radianţa fulgurantă a Divinităţii.
Vălul este un mister deoarece aşa e Relativitatea. Absolutul, sau Necondiţionatul, este misterios prin transparenţa evidenţei sale, dar Relativul sau Condiţionatul este misterios în virtutea neinteligibilităţii. Dacă este imposibil de a înţelege Absolutul, asta este deoarece luminozitatea sa orbeşte; din contră, dacă este imposibil a înţelege Relativul, asta este din pricina obscurităţii sale care nu oferă nici o referinţă. Cel puţin este aşa când considerăm Relativitatea în arbitrariul ei, deoarece ea devine inteligibilă în măsura în care este vehiculul Absolutului, sau în măsura în care apare ca o emanaţie a Absolutului. A fi vehiculul Absolutului, în timp ce îl văluie, este chiar scopul Relativului.
Rădăcina Relativului nu este alta decât Infinitul, deci rădăcina este în Absolutul însuşi, Infinitul fiind inseparabil de Real care, fiind absolut, este în mod necesar infinit.
Această Infinitate implică Radiaţie, deoarece binele tinde să se comunice pe el însuşi, aşa cum observa Sf. Augustin; Infinitatea Realului nu este alta decât puterea sa de Iubire, Şi misterul Radiaţiei explică totul: radiind, Realul o face ca şi cum s-ar proiecta El Însuşi „în afara lui Însuşi”, şi în separarea Lui Însuşi de El Însuşi, El devine Relativitate în măsura, gradul acestei separări. Este adevărat că acest „în afară” este în mod necesar situat în Realul Însuşi, dar totuşi există qua exterioritate şi de o manieră simbolică, care se poate spune că este „gândită” de către Infinit în virtutea tendinţei Sale de Radiaţie şi deci de a se extinde într-un vid care în realitate nu există. Acest vid nu are nici o realitate cu excepţia aceleia date prin Razele care sunt proiectate în el; Relativitatea este reală doar prin conţinuturile sale care, la rândul lor, aparţin în mod esenţial Absolutului. Astfel că spaţiul nu are nici o existenţă cu excepţia celei prin conţinuturile sale; un spaţiu gol nu ar mai spaţiu, ar fi nimicnicie.
Prototipul principial al Vălului este dimensiunea divină a Infinităţii, care radiază din Necondiţionat rămânând însă o calitate intrinsecă în mod riguros; în Absolut, Şiva şi Şakti sunt identici. Separativa şi jucăuşa Maya care creează iluzia, nu emerge inexplicabil din nimicnicie, ci procede din chiar natura lui Atma; deoarece binele are prin definiţie tendinţa de a se comunica pe sine, „Binele Suveran” nu poate decât să se radieze pentru sine şi în Esenţa sa, şi atunci – şi ca o consecinţă – de la el însuşi şi în afara lui însuşi; fiind Adevăr, „Dumnezeu este Iubire”.
Asta înseamnă a spune că există în Dumnezeu un prim Văl, şi anume tendinţa esenţială şi principială pură către comunicare şi deci către contingenţă, o tendinţă care rămâne strict în Esenţa Divină.
Al doilea Văl este efectul extrinsec al primului Văl: acesta este Principiul ontologic, Fiinţa creatoare, care concepe Ideile sau Posibilităţile lucrurilor. Fiinţa dă naştere celui de-al treilea Văl, Logosul creator care produce Universul, şi acesta de asemenea, şi într-o anumită măsură a fortiori, este Vălul care disimulează dar şi transmite comorile Binelui Suveran.
Dincolo-de-Fiinţa este Absolutul sau Necondiţionatul, care prin definiţie este infinit şi deci nelimitat.
Conform Vedanta, Atma este îmbrăcat în trei mari văluri (sau „anvelope”, koshas), care corespund analogic, prin prefigurarea lor cauzativă, stărilor de veghe, vis şi somn profund: aceste trei văluri say stări sunt:
- Vaishvanara
- Taijasa
- Prajna
Ceea ce văluiesc ele, este necondiţionata şi inefabila Realitate, Turiya, care în microcosmul uman este Prezenţa Divină din adâncul inimii. Această realitate, sau această a patra „stare” în sens ascendent, este Dincolo-de-Fiinţa (Atma) în ea însăşi; se spune despre ea că nu este „nici manifestată (vyakta) nici nemanifestată (avyakta)”.
Ideea de nemanifestat are două înţelesuri: există absolut nemanifestatul, Parabrahma sau Brahma nirguna („necalificat”), şi relativ nemanifestatul, Ishvara sau Brahma saguna („calificat”); acest relativ nemanifestat, Fiinţa ca principiu existenţiatic sau matrice a arhetipurilor, poate fi numită „potenţial manifestat” în relaţie cu „efectiv manifestat” (adică lumea); în ordinul divin însuşi, Fiinţa este „manifestarea” Dincolo-de-Fiinţă-ei, altfel manifestarea numită aşa în mod propriu, sau Existenţă, nu ar fi nici posibilă nici conceptibilă.
A spune că absolut nemanifestatul este principiul ambelor: manifestatul – lumea – şi relativ nemanifestatului – Fiinţa – ar fi o tautologie: ca principiu al Fiinţei, Dincolo-de-Fiinţa este implict principiul Existenţei. Din punctul de vedere al absolut nemanifestatului, distincţia între potenţial manifestat – care este relativ nemanifestat şi creativ – şi efectiv manifestat sau creat, distincţie adică între Fiinţă şi Existenţă, nu are nici o realitate; dpdv al Dincolo-de-Fiinţă-ei nu este nici o complementaritate, nici o alternativă.
Trebuie luat în considerare, în ordinul principial sau divin, mai întâi Absolutul în el însuşi, în al doilea rând Absolutul desfăşurat în Maya, sau în modul Maya-ei; în acest al doilea aspect, „toate lucrurile sunt Atma”.
Într-o manieră analoagă, dar în contextul Maya-ei înseşi, trebuie luat în considerare mai întăi lucrurile în ele însele, şi deci dpdv al existenţei separate care le determină ca fenomene, şi în al doilea rând, în Fiinţă, şi deci ca arhetipuri. Orice aspect al relativităţii – chiar principial – sau de manifestare, este vyakta, şi fiecare aspect de absoluitate – chiar relativ – sau de non-manifestare, este avyakta.
Pentru a realiza Dincolo-de-Fiinţa, care este Sinele absolut, este necesar, conform Katha Upanişad, să se „treacă dincolo de obscuritate”; această „dincolo de obscuritate” este luminozitatea intrinsecă a Sinelui, care este revelată după obscuritatea dată de nemanifestat în relaţie cu luminozitatea iluzorie a manifestatului.
Deoarece „extremele se întâlnesc”, maximum de cunoaştere „interioară” va avea ca şi complement maximum de cunoaştere „exterioară”, desigur nu în sensul cunoaşterii ştiinţifice, ci în sensul că omul care îl vede perfect pe Dumnezeu în şi dincolo de fenomene, ÎL va vedea perfect în exterior sau în fenomene; deci „ascensiunea” spiritului către Dumnezeu necesită în mod subiectiv o „descindere” a lui Dumnezeu în lucruri. Această „viziune divină” a lumii poate purta cu ea un „mandat din Ceruri” sau o misiune spirituală indiferent de gradul ei de importanţă, care va varia conform profunzimii sau totalităţii cunoaşterii interioare. Invers, un mandat particular predestinat în mod providenţial coincide cu cunoaşterea supremă; dar nu se poate afirma faptul că un grad de cunoaştere sau realizare ipso facto necesită o misiune profetică de înmânare a legii; altfel orice înţelept perfect ar fi fondatorul unei religii.
Ridicarea vălului în dimensiunea interioară şi intelectivă este acompaniată de o iluminare sau o transparenţă a vălurilor în care şi prin care trăim; şi din care suntem făcuţi, din chiar faptul existenţei noastre.
Vălul poate fi dens sau transparent, unic sau multiplu; el văluie sau dezvăluie, violent sau blând, subit sau progresiv; include sau exclude, şi separă astfel două regiuni, una interioară şi una spre interior şi una spre exterior. Toate aceste moduri sunt manifestate în microcosm precum şi în macrocosm, sau în viaţa spirituală precum şi în ciclurile cosmice.
Vălul impenetrabil acoperă de la vedere ceva care este ori prea sacru ori prea intim; vălul lui Isis sugerează cele două relaţii, deoarece corpul Zeiţei coincide cu Sfânta-Sfintelor. Termenul „sacru” din fraza precedentă se referă la aspectul divin, Jalal, „Maiestate”; „intimul” la rându-i se referă la Jamal, „Frumuseţe”; Maiestate orbitoare şi Frumuseţe ameţitoare. Vălul transparent, din contră, comunică ambele: sacrul şi intimul, asemeni unui sanctuar care îşi deschide poarta, sau unei mirese care se oferă pe sine, sau unui mire care întâmpină şi ia în posesie.
Când vălul este dens, el ascunde Divinitatea: este făcut din forme care constituie lumea, dar acestea sunt de asemenea pasiunile din suflet; Vălul dens este însărcinat din lumea senzorială din jurul nostru şi fenomenele pasionale din noi; o eroare este un element pasional în măsura în care este serios şi în măsura în care omul este ataşat de el. Densitatea Vălului este şi obiectivă şi subiectivă, în lume şi în suflet: este subiectivă în lume în măsura în care minţile noastre eşuează în a penetra esenţa formelor, şi este obiectivă în suflet în sensul că pasiunile şi gândurile sunt fenomene.
Când Vălul este transparent, el revelează Divinitatea: este făcut din forme, acestea comunicând conţinuturile lor spirituale, indiferent dacă le înţelegem sau nu; într-o manieră analoagă, virtuţile permit Calităţilor Divine să strălucească prin ele, în timp ce viciile indică absenţa lor, sau opusele lor, care înseamnă acelaşi lucru.
Transparenţa Vălului este obiectivă şi subiectivă, pe de o parte formele sunt transparente, nu cu privire la existenţa lor ci cu privire la mesajul lor, pe de altă parte mintea noastră e cea care le face transparente prin penetrarea sa.
Transcendenţa îngroaşă Vălul; imanenţa îl face transparent, fie în lumea obiectivă fie în noi înşine, prin conştienţa noastră cu privire la Spiritul din spatele tuturor lucrurilor. Dintr-un punct de vedere complet diferit, înţelegerea transcendenţei este un fenomen de transparenţă, pe când din contră, brutala delectare cu ceea ce este oferit nouă de virtutea imanenţei, este în mod evident un fenomen de îngroşare.
Ambiguitatea Vălului este exprimată în islam prin două noţiuni: cea a „abstracţiei” (tanzih) şi cea a „asemănării” (tashbih). Din primul punct de vedere, lumina sensibilă nu este nimic din punctul de vedere al Luminii Divine care doar ea „este”; nimic nu se aseamănă Lui”, spune Coranul, proclamând astfel transcendenţa. Din al doilea punct de vedere, lumina sensibilă „este” Lumina Divină – sau „nu este alta” decât ea – dar manifestată pe un plan particular de existenţă, sau printr-un văl particular existenţial; „Dumnezeu este Lumina Cerurilor şi a pământului”, spune de asemenea Coranul; deci lumina sensibilă se aseamănă Lui, ea „este El” într-un anumit aspect, acela al imanenţei.
„Abstracţiunii” metafizice (tanzih) îi corespunde „solitudinea” mistică, khalwah, expresie rituală a căreia, este retragerea spirituală; „asemănarea”, la rându-i, dă naştere graţiei „radianţei”, Jalwah, expresie rituală a căreia este „contracţia” interioară (qabd) pe de o parte, şi misterul imanenţei sau „dilatarea” (bast) pe de altă parte; khalwah ne retrage de la lume, jalwah o transformă într-un sanctuar.
Dacă se înţelege prin Maya manifestarea cosmică globală a sa, se poate spune că Atma este reflectat în Maya şi îşi asumă o funcţie profetică şi centrală, Buddhi, şi se poate spune că Maya la rându-I este prefigurată în Atma şi anticipă şi pregăteşte de aici, proiecţia creativă. În mod similar, este vorba de Maya conţinută în Atma – şi deci Creatorul Ishvara – care produce Samsara, sau macrocosmul, ierarhia lumilor şi concatenarea ciclurilor; şi că Atma este cel conţinut în Maya – în Mantra sacramentală – care neface Samsara ca şi microcosm. Misterul prefigurării şi misterul reintegrării: primul este cel al Creaţiei şi de asemenea cel al Revelaţiei; al doilea este cel al Apocatastazei şi de asemenea cel al Salvării.
Toate acestea evocă simbolismul taosit al Yin-Yang: un câmp alb şi unul negru, primul conţinând o pată neagră şi al doilea una albă; în contextul de mai sus aceasta înseamnă că relaţia dintre Faţă şi Văl este repetată de ambele părţi ale Vălului, mai întâi pe dinăuntru, in divinis, şi apoi pe dinafară, în inima universului. În termeni sanskriţi: există Atma şi Maya, dar există de asemenea – deoarece Realitatea este una şi natura lucrurilor nu ar putea implica un dualism fundamental – Maya în Atma şi Atma în Maya.
Un rit, o formulă sacră, un Nume Divin aparţin ordinului formal, şi deci sunt Maya, dar este o Maya care eliberează deoarece este în mod esenţial vehiculul lui Atma, este „Atma în Maya”, pe când Cuvântul creator, sau Logosul, este „Maya în Atma”.
Ca folosire pământească, adică ca obiect material şi simbol uman, Vălul pe de o parte ascunde sacrul pur şi simplu, şi pe de altă parte ascunde ambiguul şi periculosul. Din acest ultim punct de vedere, se poate spune că Maya posedă un caracter de ambiguitate prin virtutea faptului că ea văluie şi dezvăluie şi de asemenea, din punctul de vedere al dinamismului său, prin virtutea faptului că ea separă de la Dumnezeu deoarece ea creează, în timp ce aduce aproape de Dumnezeu deoarece reabsoarbe şi eliberează. Frumuseţea în general şi muzica în particular constituie o imagine elocventă a puterii de iluzie, în sensul că ele posedă ambele, o calitate de exteriorizare şi interiorizare şi se comportă într-o direcţie sau alta în funcţie de natura şi intenţia fiecărui om: o natură pasională şi o intenţie de plăcere, sau o natură contemplativă şi o intenţie de „reamintire” în sensul platonic al cuvântului. Femeia este văluită aşa cum în islam vinul este interzis, şi ea este dezvăluită – în anumite rituri sau anumite dansuri rituale – cu scopul operării unui fel de magii prin analogie, dezvăluirea frumuseţii cu o evocare a vibraţiei erotice, în maniera unui catalizator, revelaţia Esenţei eliberatoare şi beatifice. Cunoaşterea în forma de Laila, sau uneori Salma, o personificare care în plus este concretizată, din punctul de vedere al realităţii umane şi în lumea semitică, în Fecioara Binecuvântată, care combină în persoana sa substanţa sanctităţii şi umanitatea concretă; sanctitate orbitoare şi inviolabilă şi frumuseţe plină de milă pe care o comunică cu puritate şi gingăşie. Ca orice fiinţă cerească, Maria manifestă Vălul universal în funcţia sa prin transmitere: ea este Vălul deoarece ea este o formă, dar ea este esenţă prin conţinutul său şi în consecinţă prin mesajul său. Ea este închisă şi deschisă, inviolabilă şi generoasă; ea este „îmbrăcată în soare” deoarece ea este îmbrăcată în Frumuseţe, „splendoarea Adevărului”, şi ea este „neagră dar frumoasă” deoarece Vălul este închis şi transparent, sau deoarece, după ce este închis prin virtutea inviolabilităţii, se deschide prin virtutea milei. Fecioara este „îmbrăcată în soare” deoarece, ca Văl, ea este transparentă: Lumina, care este deopotrivă Frumuseţe, este comunicată cu asemenea putere încât pare să consume Vălul şi să abolească văluirea, astfel încât Interiorul, care este scopul formei, pare să înfăşoare forma transubstanţiind-o. „Acela care m-a văzut, l-a văzut pe Dumnezeu”: aceste cuvinte, sau echivalentul lor, se găsesc în cele mai diverse lumi tradiţionale, şi ele se aplică în special, de asemenea „Mariei divine”, „îmbrăcată în soare” deoarece a reabsorbit în ea, ca şi cum era conţinută înăuntru. A vedea pe Dumnezeu prin vederea Divinului în forma umană, înseamnă într-un fel a vedea Esenţa înaintea formei: înseamnă a trece prin urma Conţinutului divin împreună cu cea a conţinătorului uman, şi „înaintea” ultimei din cauza pre-eminenţei Divinului. Vălul a devenit Lumină, nu mai există nici un Văl.
Nu este nimic altceva decât Lumină; vălurile de necesitate îşi au originea în Lumina însăşi, ele sunt prefigurate în ea. Ele nu vin din luminozitatea Luminii, ci din radiaţia sa; nu vin din claritatea sa ci din expansiunea sa. Lumina străluceşte pentru ea însăşi, apoi radiază pentru a se comunica pe sine, şi prin această radiere, ea produce Vălul şi vălurile; prin radiere şi răspândire, ea creează separaţie, văluri, gradaţii. Tendinţa intrinsecă de a radia este primul Văl, cea care apoi se defineşte pe sine ca şi Fiinţă creatoare, şi apoi se manifestă pe sine ca şi cosmos.
Avatarii sunt „conţinuţi” în Logosul ceresc, pe care ei îl reprezintă pe pământ, Logos din care ei manifestă o funcţie, ca şi cum sunt de asemenea conţinuţi preexistenţial în Numele Divine, care diversifică misterele nediferenţiate ale Esenţei şi ale cărui aspecte sunt nenumărate. În sufism, Fecioara Binecuvântată personifică pre-existenţiala şi existenta Sophia: Logosul deoarece „concepe” creaturile, apoi le „produce” şi în final le „formează” sau „înfrumuseţează”; dacă Maria reprezintă Logosul nemanifestat şi tăcut – nigra sum sed formosa – Iisus este Logosul manifestat şi cel care înmânează legea.
Din punctul de vedere al Maya (Arta Cosmică care apare ignoranţilor ca şi Iluzie Cosmică) Absolutul apare ca un fel de contracţie, care nu poate fi intrinsecă deoarece nici o determinaţie de limitare nu i se poate aplica. Altfel spus, acea Absolutitudine în sensul Realităţii contractive extrinseci, cuprinde în mod necesar un aspect compensator al unei naturi expansive, şi anume Infinitatea. Infinitatea, care include totul, necesită o aparent negativă dimensiune, şi anume Manifestarea creativă, care este pozitivă în măsura în care exprimă Absolutul dar nu este mai puţin privativă în virtutea relativităţii naturii sale şi a producţiilor sale. Manifestarea creativă necesită la rându-I Manifestarea salvatoare, adică Profeţii şi Revelaţiile; şi aceste Manifestări demonstrează o nou Ipostază, şi anume Binele esenţial a Realităţii divine sau nirvanice. Infinitate în funcţia Absolutitudinii; Manifestare creativă în funcţia Infinităţii; Manifestare salvatoare în funcţia Infinităţii dar de asemenea, prin chiar acest fapt, în funcţia Binelui esenţial inerent în Infinitate: odată cu Mila eliberatoare, care duce înapoi către Absolut, cercul Desfăşurării divine se închide. Universul este ca o Revelaţie a Naturii divine sau ca o distracţie în care Realitatea nirvanică (divină) se revelează ea însăşi ei înseşi şi este oglindită în dimensiunile sale inepuizabile.

Trimis de: mothman pe 11 Mar 2009, 11:37 PM

QUOTE(shapeshifter @ 11 Mar 2009, 11:33 PM) *
„Vălul” este o noţiune care evocă ideea de mister, deoarece ascunde ceva de la vedere, ceva care ori este prea sacru or prea intim; dar de asemenea dezvăluie un mister în propria-i natură şi atunci devine simbolul văluirii universale.
Vălul cosmic şi metacosmic este un mister deoarece îşi are rădăcina în adâncurile Naturii Divine. Conform Vedanta, este imposibil a explica Maya, chiar dacă nu ne putem abţine în a admite prezenţa sa; Maya, asemeni lui Atma, este fără origine şi fără sfârşit.
Noţiunea hindusă de „Iluzie”, Maya, coincide de fapt cu simbolismul islamic al „Vălului”, Hijab: Iluzia universală este o putere care pe de-o parte ascunde şi pe de alta dezvăluie; este Vălul înaintea Feţii lui Allah sau, conform unei extensii de multiplicitate a simbolismului, seria celor 66.000 văluri de lumină şi întuneric care ori prin iertare ori prin rigoare dau radianţa fulgurantă a Divinităţii.
Vălul este un mister deoarece aşa e Relativitatea. Absolutul, sau Necondiţionatul, este misterios prin transparenţa evidenţei sale, dar Relativul sau Condiţionatul este misterios în virtutea neinteligibilităţii. Dacă este imposibil de a înţelege Absolutul, asta este deoarece luminozitatea sa orbeşte; din contră, dacă este imposibil a înţelege Relativul, asta este din pricina obscurităţii sale care nu oferă nici o referinţă. Cel puţin este aşa când considerăm Relativitatea în arbitrariul ei, deoarece ea devine inteligibilă în măsura în care este vehiculul Absolutului, sau în măsura în care apare ca o emanaţie a Absolutului. A fi vehiculul Absolutului, în timp ce îl văluie, este chiar scopul Relativului.
Rădăcina Relativului nu este alta decât Infinitul, deci rădăcina este în Absolutul însuşi, Infinitul fiind inseparabil de Real care, fiind absolut, este în mod necesar infinit.
Această Infinitate implică Radiaţie, deoarece binele tinde să se comunice pe el însuşi, aşa cum observa Sf. Augustin; Infinitatea Realului nu este alta decât puterea sa de Iubire, Şi misterul Radiaţiei explică totul: radiind, Realul o face ca şi cum s-ar proiecta El Însuşi „în afara lui Însuşi”, şi în separarea Lui Însuşi de El Însuşi, El devine Relativitate în măsura, gradul acestei separări. Este adevărat că acest „în afară” este în mod necesar situat în Realul Însuşi, dar totuşi există qua exterioritate şi de o manieră simbolică, care se poate spune că este „gândită” de către Infinit în virtutea tendinţei Sale de Radiaţie şi deci de a se extinde într-un vid care în realitate nu există. Acest vid nu are nici o realitate cu excepţia aceleia date prin Razele care sunt proiectate în el; Relativitatea este reală doar prin conţinuturile sale care, la rândul lor, aparţin în mod esenţial Absolutului. Astfel că spaţiul nu are nici o existenţă cu excepţia celei prin conţinuturile sale; un spaţiu gol nu ar mai spaţiu, ar fi nimicnicie.
Prototipul principial al Vălului este dimensiunea divină a Infinităţii, care radiază din Necondiţionat rămânând însă o calitate intrinsecă în mod riguros; în Absolut, Şiva şi Şakti sunt identici. Separativa şi jucăuşa Maya care creează iluzia, nu emerge inexplicabil din nimicnicie, ci procede din chiar natura lui Atma; deoarece binele are prin definiţie tendinţa de a se comunica pe sine, „Binele Suveran” nu poate decât să se radieze pentru sine şi în Esenţa sa, şi atunci – şi ca o consecinţă – de la el însuşi şi în afara lui însuşi; fiind Adevăr, „Dumnezeu este Iubire”.
Asta înseamnă a spune că există în Dumnezeu un prim Văl, şi anume tendinţa esenţială şi principială pură către comunicare şi deci către contingenţă, o tendinţă care rămâne strict în Esenţa Divină.
Al doilea Văl este efectul extrinsec al primului Văl: acesta este Principiul ontologic, Fiinţa creatoare, care concepe Ideile sau Posibilităţile lucrurilor. Fiinţa dă naştere celui de-al treilea Văl, Logosul creator care produce Universul, şi acesta de asemenea, şi într-o anumită măsură a fortiori, este Vălul care disimulează dar şi transmite comorile Binelui Suveran.
Dincolo-de-Fiinţa este Absolutul sau Necondiţionatul, care prin definiţie este infinit şi deci nelimitat.
Conform Vedanta, Atma este îmbrăcat în trei mari văluri (sau „anvelope”, koshas), care corespund analogic, prin prefigurarea lor cauzativă, stărilor de veghe, vis şi somn profund: aceste trei văluri say stări sunt:
- Vaishvanara
- Taijasa
- Prajna
Ceea ce văluiesc ele, este necondiţionata şi inefabila Realitate, Turiya, care în microcosmul uman este Prezenţa Divină din adâncul inimii. Această realitate, sau această a patra „stare” în sens ascendent, este Dincolo-de-Fiinţa (Atma) în ea însăşi; se spune despre ea că nu este „nici manifestată (vyakta) nici nemanifestată (avyakta)”.
Ideea de nemanifestat are două înţelesuri: există absolut nemanifestatul, Parabrahma sau Brahma nirguna („necalificat”), şi relativ nemanifestatul, Ishvara sau Brahma saguna („calificat”); acest relativ nemanifestat, Fiinţa ca principiu existenţiatic sau matrice a arhetipurilor, poate fi numită „potenţial manifestat” în relaţie cu „efectiv manifestat” (adică lumea); în ordinul divin însuşi, Fiinţa este „manifestarea” Dincolo-de-Fiinţă-ei, altfel manifestarea numită aşa în mod propriu, sau Existenţă, nu ar fi nici posibilă nici conceptibilă.
A spune că absolut nemanifestatul este principiul ambelor: manifestatul – lumea – şi relativ nemanifestatului – Fiinţa – ar fi o tautologie: ca principiu al Fiinţei, Dincolo-de-Fiinţa este implict principiul Existenţei. Din punctul de vedere al absolut nemanifestatului, distincţia între potenţial manifestat – care este relativ nemanifestat şi creativ – şi efectiv manifestat sau creat, distincţie adică între Fiinţă şi Existenţă, nu are nici o realitate; dpdv al Dincolo-de-Fiinţă-ei nu este nici o complementaritate, nici o alternativă.
Trebuie luat în considerare, în ordinul principial sau divin, mai întâi Absolutul în el însuşi, în al doilea rând Absolutul desfăşurat în Maya, sau în modul Maya-ei; în acest al doilea aspect, „toate lucrurile sunt Atma”.
Într-o manieră analoagă, dar în contextul Maya-ei înseşi, trebuie luat în considerare mai întăi lucrurile în ele însele, şi deci dpdv al existenţei separate care le determină ca fenomene, şi în al doilea rând, în Fiinţă, şi deci ca arhetipuri. Orice aspect al relativităţii – chiar principial – sau de manifestare, este vyakta, şi fiecare aspect de absoluitate – chiar relativ – sau de non-manifestare, este avyakta.
Pentru a realiza Dincolo-de-Fiinţa, care este Sinele absolut, este necesar, conform Katha Upanişad, să se „treacă dincolo de obscuritate”; această „dincolo de obscuritate” este luminozitatea intrinsecă a Sinelui, care este revelată după obscuritatea dată de nemanifestat în relaţie cu luminozitatea iluzorie a manifestatului.
Deoarece „extremele se întâlnesc”, maximum de cunoaştere „interioară” va avea ca şi complement maximum de cunoaştere „exterioară”, desigur nu în sensul cunoaşterii ştiinţifice, ci în sensul că omul care îl vede perfect pe Dumnezeu în şi dincolo de fenomene, ÎL va vedea perfect în exterior sau în fenomene; deci „ascensiunea” spiritului către Dumnezeu necesită în mod subiectiv o „descindere” a lui Dumnezeu în lucruri. Această „viziune divină” a lumii poate purta cu ea un „mandat din Ceruri” sau o misiune spirituală indiferent de gradul ei de importanţă, care va varia conform profunzimii sau totalităţii cunoaşterii interioare. Invers, un mandat particular predestinat în mod providenţial coincide cu cunoaşterea supremă; dar nu se poate afirma faptul că un grad de cunoaştere sau realizare ipso facto necesită o misiune profetică de înmânare a legii; altfel orice înţelept perfect ar fi fondatorul unei religii.
Ridicarea vălului în dimensiunea interioară şi intelectivă este acompaniată de o iluminare sau o transparenţă a vălurilor în care şi prin care trăim; şi din care suntem făcuţi, din chiar faptul existenţei noastre.
Vălul poate fi dens sau transparent, unic sau multiplu; el văluie sau dezvăluie, violent sau blând, subit sau progresiv; include sau exclude, şi separă astfel două regiuni, una interioară şi una spre interior şi una spre exterior. Toate aceste moduri sunt manifestate în microcosm precum şi în macrocosm, sau în viaţa spirituală precum şi în ciclurile cosmice.
Vălul impenetrabil acoperă de la vedere ceva care este ori prea sacru ori prea intim; vălul lui Isis sugerează cele două relaţii, deoarece corpul Zeiţei coincide cu Sfânta-Sfintelor. Termenul „sacru” din fraza precedentă se referă la aspectul divin, Jalal, „Maiestate”; „intimul” la rându-i se referă la Jamal, „Frumuseţe”; Maiestate orbitoare şi Frumuseţe ameţitoare. Vălul transparent, din contră, comunică ambele: sacrul şi intimul, asemeni unui sanctuar care îşi deschide poarta, sau unei mirese care se oferă pe sine, sau unui mire care întâmpină şi ia în posesie.
Când vălul este dens, el ascunde Divinitatea: este făcut din forme care constituie lumea, dar acestea sunt de asemenea pasiunile din suflet; Vălul dens este însărcinat din lumea senzorială din jurul nostru şi fenomenele pasionale din noi; o eroare este un element pasional în măsura în care este serios şi în măsura în care omul este ataşat de el. Densitatea Vălului este şi obiectivă şi subiectivă, în lume şi în suflet: este subiectivă în lume în măsura în care minţile noastre eşuează în a penetra esenţa formelor, şi este obiectivă în suflet în sensul că pasiunile şi gândurile sunt fenomene.
Când Vălul este transparent, el revelează Divinitatea: este făcut din forme, acestea comunicând conţinuturile lor spirituale, indiferent dacă le înţelegem sau nu; într-o manieră analoagă, virtuţile permit Calităţilor Divine să strălucească prin ele, în timp ce viciile indică absenţa lor, sau opusele lor, care înseamnă acelaşi lucru.
Transparenţa Vălului este obiectivă şi subiectivă, pe de o parte formele sunt transparente, nu cu privire la existenţa lor ci cu privire la mesajul lor, pe de altă parte mintea noastră e cea care le face transparente prin penetrarea sa.
Transcendenţa îngroaşă Vălul; imanenţa îl face transparent, fie în lumea obiectivă fie în noi înşine, prin conştienţa noastră cu privire la Spiritul din spatele tuturor lucrurilor. Dintr-un punct de vedere complet diferit, înţelegerea transcendenţei este un fenomen de transparenţă, pe când din contră, brutala delectare cu ceea ce este oferit nouă de virtutea imanenţei, este în mod evident un fenomen de îngroşare.
Ambiguitatea Vălului este exprimată în islam prin două noţiuni: cea a „abstracţiei” (tanzih) şi cea a „asemănării” (tashbih). Din primul punct de vedere, lumina sensibilă nu este nimic din punctul de vedere al Luminii Divine care doar ea „este”; nimic nu se aseamănă Lui”, spune Coranul, proclamând astfel transcendenţa. Din al doilea punct de vedere, lumina sensibilă „este” Lumina Divină – sau „nu este alta” decât ea – dar manifestată pe un plan particular de existenţă, sau printr-un văl particular existenţial; „Dumnezeu este Lumina Cerurilor şi a pământului”, spune de asemenea Coranul; deci lumina sensibilă se aseamănă Lui, ea „este El” într-un anumit aspect, acela al imanenţei.
„Abstracţiunii” metafizice (tanzih) îi corespunde „solitudinea” mistică, khalwah, expresie rituală a căreia, este retragerea spirituală; „asemănarea”, la rându-i, dă naştere graţiei „radianţei”, Jalwah, expresie rituală a căreia este „contracţia” interioară (qabd) pe de o parte, şi misterul imanenţei sau „dilatarea” (bast) pe de altă parte; khalwah ne retrage de la lume, jalwah o transformă într-un sanctuar.
Dacă se înţelege prin Maya manifestarea cosmică globală a sa, se poate spune că Atma este reflectat în Maya şi îşi asumă o funcţie profetică şi centrală, Buddhi, şi se poate spune că Maya la rându-I este prefigurată în Atma şi anticipă şi pregăteşte de aici, proiecţia creativă. În mod similar, este vorba de Maya conţinută în Atma – şi deci Creatorul Ishvara – care produce Samsara, sau macrocosmul, ierarhia lumilor şi concatenarea ciclurilor; şi că Atma este cel conţinut în Maya – în Mantra sacramentală – care neface Samsara ca şi microcosm. Misterul prefigurării şi misterul reintegrării: primul este cel al Creaţiei şi de asemenea cel al Revelaţiei; al doilea este cel al Apocatastazei şi de asemenea cel al Salvării.
Toate acestea evocă simbolismul taosit al Yin-Yang: un câmp alb şi unul negru, primul conţinând o pată neagră şi al doilea una albă; în contextul de mai sus aceasta înseamnă că relaţia dintre Faţă şi Văl este repetată de ambele părţi ale Vălului, mai întâi pe dinăuntru, in divinis, şi apoi pe dinafară, în inima universului. În termeni sanskriţi: există Atma şi Maya, dar există de asemenea – deoarece Realitatea este una şi natura lucrurilor nu ar putea implica un dualism fundamental – Maya în Atma şi Atma în Maya.
Un rit, o formulă sacră, un Numele Divin aparţin ordinului formal, şi deci sunt Maya, dar este o Maya care eliberează deoarece este în mod esenţial vehiculul lui Atma, este „Atma în Maya”, pe când Cuvântul creator, sau Logosul, este „Maya în Atma”.
Ca folosire pământească, adică ca obiect material şi simbol uman, Vălul pe de o parte ascunde sacrul pur şi simplu, şi pe de altă parte ascunde ambiguul şi periculosul. Din acest ultim punct de vedere, se poate spune că Maya posedă un caracter de ambiguitate prin virtutea faptului că ea văluie şi dezvăluie şi de asemenea, din punctul de vedere al dinamismului său, prin virtutea faptului că ea separă de la Dumnezeu deoarece ea creează, în timp ce aduce aproape de Dumnezeu deoarece reabsoarbe şi eliberează. Frumuseţea în general şi muzica în particular constituie o imagine elocventă a puterii de iluzie, în sensul că ele posedă ambele, o calitate de exteriorizare şi interiorizare şi se comportă într-o direcţie sau alta în funcţie de natura şi intenţia fiecărui om: o natură pasională şi o intenţie de plăcere, sau o natură contemplativă şi o intenţie de „reamintire” în sensul platonic al cuvântului. Femeia este văluită aşa cum în islam vinul este interzis, şi ea este dezvăluită – în anumite rituri sau anumite dansuri rituale – cu scopul operării unui fel de magii prin analogie, dezvăluirea frumuseţii cu o evocare a vibraţiei erotice, în maniera unui catalizator, revelaţia Esenţei eliberatoare şi beatifice. Cunoaşterea în forma de Laila, sau uneori Salma, o personificare care în plus este concretizată, din punctul de vedere al realităţii umane şi în lumea semitică, în Fecioara Binecuvântată, care combină în persoana sa substanţa sanctităţii şi umanitatea concretă; sanctitate orbitoare şi inviolabilă şi frumuseţe plină de milă pe care o comunică cu puritate şi gingăşie. Ca orice fiinţă cerească, Maria manifestă Vălul universal în funcţia sa prin transmitere: ea este Vălul deoarece ea este o formă, dar ea este esenţă prin conţinutul său şi în consecinţă prin mesajul său. Ea este închisă şi deschisă, inviolabilă şi generoasă; ea este „îmbrăcată în soare” deoarece ea este îmbrăcată în Frumuseţe, „splendoarea Adevărului”, şi ea este „neagră dar frumoasă” deoarece Vălul este închis şi transparent, sau deoarece, după ce este închis prin virtutea inviolabilităţii, se deschide prin virtutea milei. Fecioara este „îmbrăcată în soare” deoarece, ca Văl, ea este transparentă: Lumina, care este deopotrivă Frumuseţe, este comunicată cu asemenea putere încât pare să consume Vălul şi să abolească văluirea, astfel încât Interiorul, care este scopul formei, pare să înfăşoare forma transubstanţiind-o. „Acela care m-a văzut, l-a văzut pe Dumnezeu”: aceste cuvinte, sau echivalentul lor, se găsesc în cele mai diverse lumi tradiţionale, şi ele se aplică în special, de asemenea „Mariei divine”, „îmbrăcată în soare” deoarece a reabsorbit în ea, ca şi cum era conţinută înăuntru. A vedea pe Dumnezeu prin vederea Divinului în forma umană, înseamnă într-un fel a vedea Esenţa înaintea formei: înseamnă a trece prin urma Conţinutului divin împreună cu cea a conţinătorului uman, şi „înaintea” ultimei din cauza pre-eminenţei Divinului. Vălul a devenit Lumină, nu mai există nici un Văl.
Nu este nimic altceva decât Lumină; vălurile de necesitate îşi au originea în Lumina însăşi, ele sunt prefigurate în ea. Ele nu vin din luminozitatea Luminii, ci din radiaţia sa; nu vin din claritatea sa ci din expansiunea sa. Lumina străluceşte pentru ea însăşi, apoi radiază pentru a se comunica pe sine, şi prin această radiere, ea produce Vălul şi vălurile; prin radiere şi răspândire, ea creează separaţie, văluri, gradaţii. Tendinţa intrinsecă de a radia este primul Văl, cea care apoi se defineşte pe sine ca şi Fiinţă creatoare, şi apoi se manifestă pe sine ca şi cosmos.
Avatarii sunt „conţinuţi” în Logosul ceresc, pe care ei îl reprezintă pe pământ, Logos din care ei manifestă o funcţie, ca şi cum sunt de asemenea conţinuţi preexistenţial în Numele Divine, care diversifică misterele nediferenţiate ale Esenţei şi ale cărui aspecte sunt nenumărate. În sufism, Fecioara Binecuvântată personifică pre-existenţiala şi existenta Sophia: Logosul deoarece „concepe” creaturile, apoi le „produce” şi în final le „formează” sau „înfrumuseţează”; dacă Maria reprezintă Logosul nemanifestat şi tăcut – nigra sum sed formosa – Iisus este Logosul manifestat şi cel care înmânează legea.
Din punctul de vedere al Maya (Arta Cosmică care apare ignoranţilor ca şi Iluzie Cosmică) Absolutul apare ca un fel de contracţie, care nu poate fi intrinsecă deoarece nici o determinaţie de limitare nu i se poate aplica. Altfel spus, acea Absolutitudine în sensul Realităţii contractive extrinseci, cuprinde în mod necesar un aspect compensator al unei naturi expansive, şi anume Infinitatea. Infinitatea, care include totul, necesită o aparent negativă dimensiune, şi anume Manifestarea creativă, care este pozitivă în măsura în care exprimă Absolutul dar nu este mai puţin privativă în virtutea relativităţii naturii sale şi a producţiilor sale. Manifestarea creativă necesită la rându-I Manifestarea salvatoare, adică Profeţii şi Revelaţiile; şi aceste Manifestări demonstrează o nou Ipostază, şi anume Binele esenţial a Realităţii divine sau nirvanice. Infinitate în funcţia Absolutitudinii; Manifestare creativă în funcţia Infinităţii; Manifestare salvatoare în funcţia Infinităţii dar de asemenea, prin chiar acest fapt, în funcţia Binelui esenţial inerent în Infinitate: odată cu Mila eliberatoare, care duce înapoi către Absolut, cercul Desfăşurării divine se închide. Universul este ca o Revelaţie a Naturii divine sau ca o distracţie în care Realitatea nirvanică (divină) se revelează ea însăşi ei înseşi şi este oglindită în dimensiunile sale inepuizabile.

shapeshifter, tu scrii de nebun in word fel de fel de eseuri kilometrice si pe urma le trantesti pe han cate 10/m2 ? Cred ca ai cele mai multe topicuri in care feed-back-ul lipseste cu desavarsire. Chiar ma intreb ce naiba te motiveaza sa tot continui in ritmul asta...

Trimis de: shapeshifter pe 11 Mar 2009, 11:39 PM

mwah1.gif

Trimis de: mothman pe 11 Mar 2009, 11:51 PM

A, si tin sa te contrazic. Eu cred ca doctrina static-docmatica a preconceptiei infraumane e desemnata de infrastructura aurelor sistemice de la nivel cosmic si doar atat. Trebuie sa facem clar distinctie intre legile nihiliste ale metafizicii transculturale abstracte de la nivel macrocosmic si transconstiinta idealista a undelor alfa terestre specifice intregului univers.
mwah1.gif

Trimis de: shapeshifter pe 11 Mar 2009, 11:52 PM

QUOTE(mothman @ 11 Mar 2009, 11:51 PM) *
A, si tin sa te contrazic. Eu cred ca doctrina static-docmatica a preconceptiei infraumane e desemnata de infrastructura aurelor sistemice de la nivel cosmic si doar atat. Trebuie sa facem clar distinctie intre legile nihiliste ale metafizicii transculturale abstracte de la nivel macrocosmic si transconstiinta idealista a undelor alfa terestre specifice intregului univers.
mwah1.gif

mwah1.gif credeam că ai murit... mai subzişti?

Trimis de: Erwin pe 12 Mar 2009, 12:23 AM

Bine aţi revenit la Han, mothman şi shapeshifter!

thumb_yello.gif

Trimis de: mothman pe 12 Mar 2009, 12:28 AM

Thanx, Erwin. Bine te-am gasit. thumb_yello.gif

Trimis de: shapeshifter pe 12 Mar 2009, 11:25 AM

cimişoara ai?

Tehnic:Invision Power Board (http://www.invisionboard.com)
© Invision Power Services (http://www.invisionpower.com)