Versiunea pentru tiparit a acestui topic

Trimis de: Mihai pe 28 Feb 2004, 11:00 PM

Povestiri, ganduri, amintiri din viata lui Ares veti putea citi in cadrul acestui Jurnal.

Lectura placuta!

Trimis de: Ares pe 29 Feb 2004, 12:03 AM

Chiar nu ştiu ce m-a "posedat" să-l rog pe Mihai să-mi deschidă coperţile unui jurnal... Şi chiar nu stiu ce v-a facut pe 7 dintre voi să-i răsfoiască aşa de repede filele încâ goale... Mă bucură gândul să ştiu că sunt muşterii care o să citească ce voi asterne pe "hârtie"... Sper să nu fie o bucurie de scurtă durată...
O să încep prin a spune că într-unul dintre citatele mele preferate, sir Winston Churchil zicea: Pesimistul vede dificultăţi în fiecare oportunitate. Optimistul vede oportunităţi în fiecare dificultate....
O să încerc măcar aici să fiu un optimist... În viaţa de zi cu zi, nu reuşesc atât de des pe cât mi-aş dori...
Fiţi optimişti dragilor... Nu prea are rost să fiţi altfel....

PS. Sunteţi bineveniţi să scrieţi în Jurnalul meu... Şi daca sunt probleme cu diacriticile, să-mi spuneţi şi renunţ la ele... Ce nu fac eu pentru Han?

Trimis de: Ares pe 29 Feb 2004, 01:38 PM

Vânturile şi valurile sunt întotdeauna de partea celui mai abil navigator
Sună bine... când eşti undeva sus, lângă o timonă puternică, pe cel mai rapid clipper de pe mare...
Dar ce te faci atunci când furtuna îţi zădărniceşte toate eforturile, atunci când soarele pare să nu mai aibă vreo şansă să răsară vreodată? În acel moment în care clipocitul magic al apei se transformă în furia unor zei dezlănţuiţi împotriva ta, trebuie să iei o decizie...
De multe ori mi-am dorit să las nava să se scufunde, păstrând vii în memorie, amintirile reuşitelor din trecut... Ar fi cel mai uşor lucru de făcut. Ar fi ceva "demn" de aceea parte din mine care vrea să aleagă calea cea mai uşoară...
Acum sunt în mijlocul unei furtuni. Valurile au devenit din ce în ce mai mari, lemnul se aude gemând înfundat în încercarea sa de a rezista furiei apei... Soarele nu se zăreşte nicăieri dar speranţa că el va apărea din nou nu trebuie să o las să moară...
V-am promis un jurnal optimist... Pentru azi, în jurnalul de bord al căpitanului va scrie - Suntem în mijlocul celei mai groaznice furtuni imaginabile... Nava pare că este aproape pierdută... Totuşi o voi întoarce împotriva valurilor, cu toate pânzele sus... Sunt sigur că undeva dincolo de orizont soarele ne aşteaptă...
Chiar dacă vi se pare că vi se scufundă corabia, mergeţi mai departe... Nu e nimic de pierdut, numai de câştigat...
Fii optimist cititorule

 clipper.jpg ( 14.8K ) : 38

Trimis de: Ares pe 2 Mar 2004, 12:31 AM

Că viaţa fiecăruia dintre noi poate fi asemuită unui drum este o declaraţie banală. Problema acestui drum este că deşi cu toţii facem cam aceiaşi călătorie, unii dintre noi au nişte hărţi mai bune... Aşa că alţii, când se trezesc în faţa unei răscruci, se simt pierduţi.
Eu nu stiu acum pe care drum să o apuc. Deocamdata stau şi admir priveliştea, pavajul drumului şi indicatoarele care par să fie opera unui artist nebun, cu săgeţi arătând în toate părţile... Oare filozofia "taurului" - cu coarnele înainte ar fi cea mai sănătoasă? E riscant să te arunci într-un carusel, dar lucrurile au tendinta să se termine bine (v-am zis că asta-i un jurnal optimist... sau că măcar aşa se vrea). Sau ar fi mai bine varianta sigura... Acel drum liniştit şi fără surprize...
Citisem undeva că oricât ai fi mers pe un drum greşit, cel mai bun lucru de făcut este să te intorci şi sa apuci pe alt drum... Oare asta să fie soluţia? Nu-i place să mă întorc... Poate ar fi mai bine să ascult aceea voce care-mi şopteşte încet câ nu prea contează pe unde o iau. Contează să ma bucur de alegerea mea şi să o trăiesc din plin, oricare ar fi ea.
Dar uneori este greu să-ţi asculţi şi propriile sfaturi... Chiar dincolo de orice închipuire de greu...
Risc sa inchiei pesimist, asa ca am săpat în tolba cu vorbe de duh şi iată ce am găsit, legat tot de calea pe care mergem...
Dacă zăreşti 10 belele mari venind spre tine, poţi să fi sigur că 9 dintr ele o să cada într-un şanţ până să ajungă la tine (C. Coolidge)

PS. Deşi nenea Coolidge a fost preşedintele SUA, eu cred că el conducea în Bucureşti când a rostit fraza asta... E doar o bănuială de-a mea...

Trimis de: Ares pe 3 Mar 2004, 11:13 PM

În primăvară-mi place-a-ntârzia
Pe pajiştile-n floare.
Şi de-o vrea
Vreo fată să-mi dea vinul gurii sale,
Mai pot gândi la mântuirea mea?

(Omar Khayyan)


Deşi ai trăit acum aproape o mie de ani, prietene Omar, vorbele tale par scrise ieri...
Oare aşa de puţin ne schimbăm? Ca oameni? Oare asta chiar ar trebui să mă îngrijoreze pe mine?
Probabil ca nu...



Mi se tot spune: Khayyam, nu mai bea!
Eu doar atât răspund: Când beau,
Aud ce-mi şoptesc rozele, laleaua
Şi liliacu-n ram când se desface,
aud ce-mi spune draga mea când tace...

(Omar Khayyan)

Trimis de: Ares pe 5 Mar 2004, 03:47 PM

Orson Scott Card scria într-una din cărţile care spun povestea lui Ender: ... adevărul este că nici o persoană nu-şi înţelege semenii, de la început până la sfârşit, nu există nici un adevăr de descoperit, doar povestea pe care ne-o imaginăm noi că este adevărată, povestea care ni se spune că este adevărată, povestea în care cred chiar ei; şi toţi mint într-un fel sau altul...
Şi vorbele unchiului Orson (aşa cum îşi semna undeva nişte lecţii pentru cei care vor să devina scriitori) vin în acelaşi timp cu un film halucinant, pe care l-am văzut într-o pauză azi... http://www.imdb.com/title/tt0209144/... Şi aşa ajung să-mi pun întrebări... Ştiu că trebuie să-mi scriu povestea, filă cu filă. Dar oare vreau să o fac? Care este povestea mea, care este partea din poveste pe care vreau să mi-o aduc aminte? Şi mai ales, eu ca personaj, unde vreau să ajung?
Nimeni nu-mi poate răspunde la întrebări. Iar liniştea care vine ca răspuns nu face decât să mă facă să merg mai departe...
Cel mai bun remediu pentru întrebări care nu trebuie să primească raspuns... razele soarelui străpungând întunericul, căteva clipe pline de zămbet, chipul cuiva care îţi stă alături orice s-ar întâmpla, optimismul, un rând nou şi poate o cană de vin...
Ah... fii optimist cititorule, nu este timp de altceva...

Trimis de: calfa pe 5 Mar 2004, 03:52 PM

Hanu' te poseda, Ares ! Ca si pe noi, ceilalti. Nu ti-ai ales degeaba nickul asta, imi place cum vezi viata, bataliile ... te mai citesc ! Nu stiu la care din "italicele" tale (unele imprumutate) sa ma opresc. Toate mi-au placut.

Trimis de: Ares pe 5 Mar 2004, 09:50 PM

Mersi mult de tot de aprecieri calfa, si multzam ca ai poposit si pe la masa mea din Han

Trimis de: Ares pe 5 Mar 2004, 10:30 PM

Să tot fie vreo zece primăveri de când am simţit pentru prima oara că mă chinuie ceva... Nu, nu era talentu' de puşti neastâmpărat şi nici talentul de super - asamblor de Lego... Simţeam nevoia să scriu... şi m-am pus pe scris... Ascuns pe moşia de la ţară, în zgomotul căţelului luptându-se cu broaştele din lac mi-am făcut program şi umpleam câte cinci pagini pe zi...
De abia mai târziu am învăţat un lucru foarte important... Don Marquis, un jurnalist american a pus in cuvinte cel mai bine, revelaţia aceasta a mea: Niciodată nu gândesc când scriu. Nimeni nu poate să facă două lucruri în acelaşi timp şi să le facă bine :-) (ei poate nu e chiar aşa, dar am învăţat că un personaj îşi găseşte singur cel mai bun drum)
Acum să tot fie vreo trei ierni de când sunt responsabil de două vieţi... A mea şi a personajului meu favorit... Cel a cărui legendă mă căznesc să o termin de scris... Ayress Anden. Şi se spune că un autor (oricât de începător ar fi) îşi lasă câte ceva din el în fiecare personaj. Totuşi sunt atât de multe diferenţe între mine şi Ayress... Şi-a pierdut căminul şi părinţii de mic, a crescut printre străini - care totuşi l-au adoptat ca pe propriul lor copil, este destinat să aibă o mare responsabilitate şi totuşi nu-şi acceptă destinul, fără să încerce să şi-l croiască singur. Poate de aceea, ţin la el atât de mult... pentru că ştiind că se poate să-ţi croieşti singur calea, mă simt şi eu motivat la rândul meu...
Îmi doresc foarte mult ca Ayress să ajungă la finalul drumului său... Să-l pot conduce până acolo... Te aştept şi în seara asta, muza mea...
Nimic mai potrivit în loc de încheiere decât vorbele lui Isaac Asimov:
Dacă doctorul mi-ar spune că mai am şase minute de trăit, aş scrie un pic mai repede.
Seara bună hangiţelor, hangiilor şi muşteriilor...

Trimis de: Ares pe 6 Mar 2004, 05:37 PM

Ştii că ai citit o carte bune atunci când întorci ultima filă şi te simţi de parcă ai fi pierdut un prieten
Un adevăr sau doar nişte vorbe în vânt? Mă întreb asta, acum că am întors ultima filă a unei cărţi care mi-a plăcut foarte mult... şi mă uit în urmă încercând să vad când m-a încercat ultima oară un asemenea sentiment.
Fără să mă înşel, Corwin şi Merlin au fost ultimii "prieteni" pierduţi. O carte grea precum o piatră şi pe care am citit-o aşa cum ar trebui un bătrân mag să-şi răfoiască cărţile pline de vrăji, [/i]http://www.amazon.com/exec/obidos/tg/detail/-/0380809060/qid=1078586945/sr=1-1/ref=sr_1_1/103-8121286-9659863?v=glance&s=books mi-a dovedit justeţea frazei de mai sus. Ultima frază a cărţii nu o să o uit. Este cu mult prea muncită şi superb construită în simplitatea ei pentru a fi uitată:

I turned away then, for the long walk back to Chaos

Întreaga esenţă a universului cuprinsă într-o singură frază. Tot respectul meu pentru acest autor minunat care a fost Roger Zelazny.

Dar întorcându-mă în turnul meu de fildeş, cuprins în braţele razelor apusului de soare, îmi este greu să răspund la întrebarea - de ce nu-mi umplu jurnalul cu gândurile, trăirile şi grijile de azi? Poate pentru că vreau să-mi ţin promisiunea optimismului...
Nu stiu dacă voi reuşi, dar eu mă încăpăţânez să încerc...

Zâmbiţi soarelui azi... măcar pentru o clipă...

Trimis de: fargakos pe 6 Mar 2004, 11:02 PM

Am inceput sa citesc... Sunt in perioada de formare a unei idei. O sa-ti spun mai incolo, dar mergi pe drumul bun

Trimis de: Ares pe 7 Mar 2004, 11:49 AM

Mulţumesc de vizita pe la masa mea de la Han, Fargakos... Sper să-ţi placă umilele mele rânduri

Trimis de: Ares pe 7 Mar 2004, 12:37 PM

Viaţa este un vis pentru înţelept, un joc pentru nebun, o comedie pentru bogat şi o tragedie pentru sărac (S. Aleichem)
Asta o spune unul dintre cei mulţi, cei mai înţelepţi decât mine. Nu este un adevăr absolut, dar acel sâmbure care te pune pe gânduri există. Şi totuşi nu cred că am început bine... mai degrabă decât să aflu ce este viaţa aş vrea să ştiu ce lipseşte vieţii în general.
Grea problema dar cred că am găsit unul dintre multe răspunsuri. O să vă amuze (doar ăsta-i şi scopul!) dar vieţii în general îi lipseşte coloana sonoră! Da! Îi lipseşte coloana sonoră de Hans Zimmer, John Williams, Howard Shore, U2, The Beatles, Hot Action Cop (!!), Santana, ACDC, Class, etc.
Eu cel puţin aş fi absolut încântat să am o coloană sonoră care să mă însoţească. Un All I want for Christmas is You când mă uit în ochii ei, un Born too slow când apăs un pic prea tare pe pedala buburuzei, un Thunderstruck când gonesc pe zăpadă fără să mă gândesc la "forma" în care vor ajunge acasă, un Pony într-un moment oarecare şi de ce nu Sympathy for the devil la o bere în barul meu favorit şi poate Lumea ta, ascuns la volan de o ploaie de vară, pe străzile oraşului meu iubit...
Nu ar avea viaţa o altă savoare? Nu ar căpăta liniştea o cu totul altă însemnătate? Nu am vedea culorile minunate al vieţii aşa cum sunt ele, nu cenuşii cum ajung să ni se înfăţişeze uneori?
Eu cred că da... Dar oricum, viaţa e minunată şi aşa cum este... deocamdata, imi organizez coloana sonoră singur...
Aşa că - Mă trezesc în fiecare dimineaţă spunându-mi - sunt viu; un miracol. Şi continui să încerc să ajung şi mai departe. (Jacques Cousteau)

Trimis de: Ares pe 7 Mar 2004, 12:56 PM

Soarele, inima afecţiunii şi vieţii, îşi revarsă dragostea fierbinte asupra pământului încântat...(A. Rimbaud)

Asta doar pentru că m-am gândit să vă arăt cititorii mei, ce zăresc eu din turnul meu de fildeş...
Să fiţi mângâiaţi de razele soarelui, oriunde v-aţi afla, chiar şi în inima celei mai cumplite furtuni!

 window.jpg ( 19.36K ) : 29

Trimis de: Ares pe 7 Mar 2004, 03:04 PM

Soarele, inima afecţiunii şi vieţii, îşi revarsă dragostea fierbinte asupra pământului încântat...(A. Rimbaud)

Asta doar pentru că m-am gândit să vă arăt cititorii mei, ce zăresc eu din turnul meu de fildeş...
Să fiţi mângâiaţi de razele soarelui, oriunde v-aţi afla, chiar şi în inima celei mai cumplite furtuni!

 window.jpg ( 2.28K ) : 26

Trimis de: Ares pe 9 Mar 2004, 09:29 PM

A fost o vreme când scriam mult şi fără rost... Probabil că nici acum nu am scăpat de această meteahnă, dar nu o să vă obosesc ochii cu vreo scriere recentă... Am găsit ceva mâzgâlit cu mai mult de doua ierni în urmă. Şi e surpinzător să te zăreşti, aşa cum erai cu atât de mult timp în urmă. Cred că între timp, m-am mai schimbat (sau cel puţin îmi place să cred).
Dar aşa eram...


De foarte multe ori, gandurile iti zboara in cele mai indepartate zari si iti doresti sa-ti poti asterne aceste ganduri si vise, undeva, pentru ca toti ceilalti sa descopere comorile pe care crezi ca le-ai descoperit tu pentru prima oara. Este probabil, de ce nu sigur, ca toate aceste comori au mai fost slefuite de mii de ochii inaintea ta, dar parca sufletul nu te lasa sa le ascunzi intr-un colt intunecat al mintii tale si sa nu le impartasesti.

Asemenea ganduri pot trece prin mintea oricarui muritor, mai ales a celora care isi lasa pentru un moment trupurile legate de pamant si isi lasa spiritul sa zboare… Se numeste uneori – a visa.

Este un lucru cert, ca omul nu ar fi ceea ce este fara vise. Imposibile sau doar o mica realitate schimbata, visele sunt ceea ce ne fac sa mergem mai departe, ceea ce ne da un mic impuls de a mai vedea si urmatorul rasarit de soare, urmatoarele raze ale unei zile. Dar asemeni unei arme, visele se pot intoarce impotriva creatorului lor… Oare nu este gresit a trai intr-o lume a viselor? Oare nu este gresit a impune visele tale asupra celor din jurul tau? Oare?

Dar ce am fi fara vise? Fara nici cea mai mica dorinta in viata? Am mai fi?

Stau si ma intreb, desi stiu ca multi altii, cu mult mai deosebiti decat mine, si-au pus aceasta intrebare si nu au gasit raspuns… Nu stiu raspunsul pe care ar trebui sa-l dau celor din jurul meu… Nu stiu raspunsul pe care ar trebui sa ti-l dau tie… Si nici celor din jurul tau. Dar stiu cu siguranta raspunsul pe care mi-l dau mie insumi… In fiecare zi, in fiecare ora si in fiecare clipa… Stiu ca fara vise, fara puterea de a ma duce pe alte lumi in fiecare moment, fara nici o putere de a scapa din ghearele soartei, nu as mai fi nimic.

Nu ca as fi ceva, mai mult decat un pumn de pamant, asa cum spuneau invatatii batrani… Dar acel pumn de pamant, nu ar mai fi absolut nimic nici el, fara vise… iar daca pentru voi ceilati raspunsul este cateodata nu, ei bine eu nu pot sa va condamn. Nici nu pot macar sa va compatimesc … Dar stiu ca va cer un singur lucru… Lasati-ma sa visez. Lasati-ma sa stau la biroul meu, cu privirea pierduta undeva prea departe… Lasati-ma sa fiu cu gandurile aiurea, sa-mi imaginez ca-mi am printesa langa mine, regatul fericit si ca basmul se termina asa cum se termina toate basmele… Cu “au trait fericiti pana la adanci batraneti”… Dar mai bine… De ce “pana la adanci batraneti”? De ce nu “pana la sfarsitul timpului”? Ar suna prea mult? Poate, dar uitati dragii mei ca sunt visele mele si am dreptul sa visez la tot ceea ce imi doresc eu. De aceea, poate nu e prea mult spus ca un om nu este cu adevarat liber decat in visele sale… decat acolo unde nimeni si nimic nu-l poate atinge. Unde nimic nu-i poate frange aripile si poate zbura spre cele mai frumoase apusuri si rasarituri de soare.

Iar daca tu, uneori iti doresti sa visezi, dar crezi ca lumea din jurul tau este “reala” si nu o lume de vis, afla ca te inseli… Lumea este asa cum este, dar asta nu inseamna ca nu poti sa-ti deschizi colivia si sa te joci putin cu libertatea ta. Doar aseaza-te, asculta cea mai frumoasa muzica care-ti mangaie auzul, respira, lasand totul in urma ta. Si atunci cand toate vocile din tine vor fi tacute, lasa visele sa te cuprinda si viseaza cu ochii deschisi… Macar pentru o clipa in fiecare zi…


Of, ce stil greoi şi imposibil de înţeles... Chiar nu-mi dau seama de ce omu' ăsta nu s-a lăsat de scris... :-)

Trimis de: Crisse pe 9 Mar 2004, 10:50 PM

Deh, e cam greu de citit omul ala ptr ca scrisul e cursiv .

Imi pare bine ca am prins din timp si nu trebuie sa citesc vreo 14 pagini

Continuareaaaaaaaaaa

Trimis de: Ares pe 10 Mar 2004, 10:08 PM

Mersi mult de tot, Crisse...
Bine ai venit pe la mica mea masuţă de la Han

Trimis de: Crisse pe 10 Mar 2004, 10:16 PM

Merci ptr atentie.

Bine te-am gasit gasit .

Trimis de: Ares pe 10 Mar 2004, 10:22 PM

Am promis şi mi-am promis că o sa "execut" un jurnal optimist. Dacă e să mă ţin de această promisiune, înseamnă că trebuie să mă abţin pe moment de la însemnări aruncate pe aceste pagini goale...
În acelaşi timp îmi spun că a scrie aici este în sine un exerciţiu al optimismului. De undeva din adâncul unui abis, întunecat precum lumea vieţuitoarelor din groapa Marianelor, orice gând sau cuvânt care scapă poate fi văzut ca o victorie. În plus, mi-am dat seama cu multă amărăciune că cel mai bine se scrie la suparare şi uneori alături de un pahar de vin... Pe asta nu am vrut să o cred, când citeam de alţii care se luptă cu minunatele noastre cuvinte... dar se pare că este un crunt adevăr pe care-l descoperim unii dintre noi, mai devreme sau mai târziu.
Pe seara asta, scribul şi-a îndeplinit sarcina.
Am scrijelit, în ciuda acelei părţi din mine care a vrut să se ţină deoparte de pană, un gând optimist... Că oricât de întuneric ar fi în jurul tau, mâna tot va reuşi să se descătuşeze şi să lupte mai departe... Deocamdata e doar un gând, necizelat şi imperfect, dar până mâine sper să se transforme într-o furtună care să mă ridice de aici de jos... aici unde m-am aşezat pentru o clipă.
Sper că mâine o să zâmbim cu toţii măcar odată. Ar fi păcat să irosim o zi...

Trimis de: Crisse pe 10 Mar 2004, 10:44 PM

Vorbesti de optimism, urli dupa optimism . Ai dreptate. Intr-o perioada din viata mea aveam mari probleme cu tot felul de ganduri negre (gri ). M-am hotarat odata sa-mi lacuiesc biroul. E imens si a durat enorm de mult lucrul la el. Dupa ce am dat prima pulbere de alb transparent, inainte de lac, m-am apucat sa scriu ganduri pe el. E scris fin si interesant la privit .

In colltul mesei sta scris ceva de genul:

Astazi e o zi minunata. Eu am s-o fac si mai si .

Zilnic vad mesajul ala fin si desigur ca mi se asterne zambetul pe fata


PS: Posteaza-ti ceva simplu deasiupra computerului sau in dreptul tastaturii...sa vezi care-i efectul

Trimis de: Ares pe 11 Mar 2004, 04:15 PM

Mulţumesc pentru sfat Crisse. O să încerc să-mi găsesc o frază moralizatoare şi poate renunţ pentu o clipă la plăcerea de a avea un birou / calculator curat ca lacrima şi după aceea îţi spun ce efect a avut
Te aştept în continuare prin acest ungher al Hanului....

Trimis de: Crisse pe 11 Mar 2004, 05:29 PM

Ups, stai. Cred ca m-am exprimat gresit putzintel . Sa nu crezi ca biroul meu ar fi scris dintr-o parte in alta si plin de decoratii Am doar intr-un colt scris textul respectiv ...ondulat . Tine de design

Trimis de: Ares pe 12 Mar 2004, 10:06 PM

O sa incerc si eu o schimbare de design si pun o poza dupa ce-mi reuseste
Mersi, Crisse...

Trimis de: Ares pe 12 Mar 2004, 10:07 PM

Azi o să mă ocup de trecut. Se pare că prezentul nu sunt încă gata să-l cuceresc şi nici viitorul să-l înfrunt...

Mi-e dor să organizez o ambuscadă... Uff, v-am zis că ăsta-i un jurnal haios (sau aşa vrea) şi asta înseamnă ca nu-i nevoie să vă gândiţi numai la rele. Mi-e dor să transport diamante cu cele două pick-up-uri GM, păzite de tanchete, elicoptere şi soldaţi prin Trecătoarea Albastră. Acolo, trupe ale Generalului Maro, aşteptau convoiul şi iaşea o bătălie epocală - cu tancuri, maşini aruncate în aer, strigăte de luptă, tot tacâmul. Bineînţele că oamenii lui Maro ieşeau învingători în faţa verzilor... la urma urmei era ziua lor. Iar diamantele ajungeau în baza de la poalele Dulapului, undeva într-o ascunzătoare numai de Maro ştiută. A doua zi, totul începea din nou şi când se lăsa seara, ascunse într-un cufăr, diamantele aşteptau bătălia din ziua următoare.
Şi apoi venea iarna, iar Biroul îşi schimba poziţia, soldaţii îngheţau pentru câteva luni în lumea de plastic şi intrau în acţiune cavalerii Lego. Nobili, fantome, pompieri, piloţi de curse, cu toţii prinşi într-un vals al schimbări modelelor... Erau zile in care ceea ce era construit dimineaţa, era deja uitat până seara... şi totul cu îmbrăcat într-o veselie din care a rămas doar o amintire...

Mi-e dor de perioada aia. Probabil că aproape tuturor ne este dor de o asemenea perioada - chiar dacă e vorba de doar o clipă sau de ani întregi plini numai de amintiri plăcute.

Acum totul pare să facă parte dintr-un film văzut odată undeva, cu mult timp în urmă. Sunt atât de departe de acele clipe... şi totuşi nu îndeajuns de departe. Încă nu m-am făcut mare... pentru că atunci când o să fiu mare, parcă trebuiau să se întâmple atâtea lucruri...

Dar mă opresc aici. Trecutul nu este locul meu preferat pentru explorari, deşi în el se afla în mare măsură numai lucruri plăcute.... sau poate tocmai de aceea nu este locul meu preferat. Aşa am ajuns eu la concluzia următoare - cel mai frumos lucru pe care-l poţi face cu trecutul este să o rupi cu el delicat şi să rămâi prieten.

Sfatul meu? Lăsaţi trecutul într-un colţ (că oricum nu are unde să plece), lăsaţi viitorul undeva în ceaţă (că oricum o să sosească) şi rânjiţi în faţa belelelor pe care le arunca prezentul spre voi şi pocniţi-le direct între ochi... Nu vă simţiti deja mai bine?

 playGM.jpg ( 38.96K ) : 19

Trimis de: Ares pe 15 Mar 2004, 10:40 AM

Nu aş fi crezut vreodată că voi ajunge în aceiaşi situaţie cu un personaj al meu. Nu am crezut că un destin controlat şi construit poate să fie atât de asemănător cu acela pe care ţi-l pregăteşte viaţa de zi cu zi.

Sau poate destinele pe care le construieşti tu au o tendinţă naturală de a fi modelate pe destinul tău. Pare o afirmaţie destul de corectă, nu? Dupa ce spun asta, privesc în urmă la câteva cărţi care mi-au plăcut foarte mult... şi îmi dau seama că oamenii au tendinţa să aşeze în cuvinte uneori mai mult decât doresc, uneori prea mult din sufletul lor. Chiar şi aceia care la o primă privire nu îşi leagă în nici un fel viaţa de ceea ce scriu...

Dacă aş fi regizor aş filma scena de acum cam aşa...
Un plan larg al câmpiei însângerate, acoperite încet de fulgi de nea, înţesat cu siluete îngheţate, după bătălie. Undeva în mijloc,
Ayress cu adversarul său la picioare, îşi ţine sabia în mână cu ultimele puteri. Priveşte în jurul său încercând să înţeleagă ceea ce este menit să fie de neînţeles... Moartea şi durerea care-l înconjuară, gândurile camarazilor săi şi frumuseţea ninsorii care continuă să cadă, acoperind urâţenia lumii oamenilor.

Asemeni lui, privesc în jurul meu, dorindu-mi să găsesc puterea de a merge mai departe, dorindu-mi să mă îndrept fără frică spre următorul câmp de luptă, unde chiar de voi fi învins, voi lupta cu toata forţa pe care o am...

Un om mult mai înţelept decât mine a spus - Caracterul nostru trebuie judecat după ceea ce facem în visele noastre...(R.W.Emerson). Eu în visele mele lupt... Sper să nu o fac doar în vise...

PS. Am mai spus că mi se pare că vieţii îi lipseşte coloana sonoră... Pentru a suplini acest mic neajuns, aceste rânduri au fost aşternute în timp ce eram mângâiat de "A way of life" a lui Hans Zimmer. Mulţumesc Hans...

Trimis de: Ares pe 15 Mar 2004, 10:53 AM

Special pentru Crisse... Ceva de pus la vedere... pentru acele zile în care avem nevoie de un pic de ajutor...

 obstacles.jpg ( 57.6K ) : 24

Trimis de: Crisse pe 15 Mar 2004, 10:29 PM

Oh, subtilitatea e superba. Mi-a placut
Nu am cum sa cad in capcana asta. Cu cativa ani in urma am citit o carte de dezvoltare personala si acolo printre altele trebuia sa faci o lista cu "goals-uri" . Trebuia sa ajung la 100. La inceput a fost usor, dar dupa ce-am ajuns la vreo 70, a inceput sa fie destul de dificil. Ptr ca eram destul de silitoare pe atunci:), am continuat lista si am trecut de 100 .

Stii ceva? Daca intrebi pe cei din jurul tau, ai sa descoperi ca nu au mai mult de vreo 5 vise( dorinte, tinte). Incearca

Ahh, cred ca mi-a venit o idee ..

Trimis de: Ares pe 16 Mar 2004, 09:17 AM

Cu eu mi-s cârcotaş aş lua cele 10 obiective "mari" şi le-aş sparge în obiective mici... După exemplul - vreau maşină - ok... obiectivul 1 - roţi, obiectivul 2 - volan... etc.
O să încerc experimentul şi cu cei din jur... să vedem ce iese...

PS. Să se înregistreze pentru posteritate, ca aista-i mesagiu şasesutii din anul 1 la Han...

Trimis de: Crisse pe 16 Mar 2004, 09:42 AM

Stiu ca un cioban dupa ce vazuse o anumita faza isi dorea doar ..portiera

Trimis de: Ares pe 20 Mar 2004, 06:14 PM

O mică pauză pentru o doză de realitate...

Întotdeauna am spus că-mi iubesc oraşul. Asta ar însemna prin extensie că trebuie să iubesc necondiţionat şi gropile din el... gropi care sunt uneori mai mari şi mai impresionante decât cele lăsate de bombardamentele aliaţilor in Germania (nu zic asta pentru că aş fi fost acolo, dar în poze Bucureştiul de azi arată mai rău decât Berlinul în 1945).

Nu vreau să întru într-o discuţie sterilă şi inutilă despre vinovaţi, bani, comisioane, seriozitate şi alte lucruri dintre-acestea cunoscute sau mai puţin cunoscute românilor sau mai bine zis conducătorilor lor... Ce vreau eu să spun este că deja mi-am făcut plinul la văzut accidente care au ca principală cauză minunatele noastre gropi.

Scriu rândurile acestea la doar 10 minute după un "poc" în faţa blocului. Şi asta la doar câteva zile după ce un taximetrist grăbit (există şi alt tip de taximetrist?) nu a văzut un prag "minunat" de 15 - 20 de centimetri dintre banda 3 şi banda 2, oprindu-se cu succes într-una din maşinile din parcarea blocului.

Şi totuşi de ce scriu eu toate acestea? Pentru că sunt aproape sigur că am găsit soluţia. În loc să ne tot chinuim să astupăm gropi, mai bine ne-am apuca să le lărgim, să scăpăm de tot ceea ce înseamnă asfalt şi să ne întoarcem la frumuseţea clasică a acelui minunat animal numit măgarul...

Visez la un Bucureşti plin de măgari, la un Magheru blocat de măgari şi balegă, într-o frumoasă întoarce la natură... Dar oare este doar un vis? Oare?

Fiţi optimişti şi zâmbiţi, dar uitaţi-vă cu atenţie pe unde călcaţi...

Trimis de: Crisse pe 20 Mar 2004, 08:03 PM

Am fost intr-o vizita la o vara si pe la doua noasptea ea ma ducea acasa cu masina ei prin orasul natal drag mie, dar pe care eu nu-l mai cunosc atat de bine. Desigur ca-mi povestea cate-n luna si-n stele si pe tot intunericul de afara cu o dexteritate pe care eu nu stiu daca o mai am , ocolea gropile. Am intrebata-o de unde stie ca acolo sunt gropi, caci nu se vedea nimic prin intunericul de afara. Mi-a raspuns zambind ca gropile sunt in acelasi loc de ani de zile, nimeni nu le acopera, eventual ele devin mai mari

Trimis de: Ares pe 28 Mar 2004, 10:24 PM

Fac parte dintr-un popor de trubaduri, de poeţi, de povestitori. Poate de aceea imi place sa ma joc cu cuvintele... Fac parte dintr-un popor de oameni ospitalieri, de viaţă, care ştiu să te facă să te simţi bine... Sunt un fiu al unui minunat popor de oameni frumoşi, deosebiţi, pe care uneori nu i-aş schimba cu nimic...

Mai fac parte dintr-un popor de petrecăreţi, de băutori redutabili de orice fel de licoare binecuvântată de zei, popor de meşteşugari şi mecanici auto, popor inventiv şi plin de resurse.

Dar mai fac parte dintr-un popor de oameni trişti, supăraţi, întunecaţi. Un popor de oameni cu tupeu, care nu relizează ca nu sunt singuri pe lume, un popor de orbi, un popor inconştient, insensibil, imposibil... O adunătură de oameni nefericită, care trebuie să-şi reverse supărarea peste tot, precum apele Nilului inundă malurile sale...

Fac parte dintr-un popor de oameni mici... Dar eu, precum alţii în jurul meu, promitem să încercăm să creştem... şi când / dacă vom fi mari, toate visele ne vor fi îndeplinite... Nu-i aşa? Nu-mi spuneţi că nu-i aşa pentru că altfel viaţa nu ar mai avea haz şi viaţa e atât de haioasă uneori...

Trimis de: Ares pe 31 Mar 2004, 09:45 AM

Încăpăţânat cum sunt, n-am crezut că aşa ceva există... N-am crezut că sunt momente în care vorbele nu vor să fie aşternute pe hârtie... n-am crezut în blocaje, în clipe în care povestea nu vrea să meargă mai departe. Nu mi s-a mai întâmplat de mult, dar se pare că a revenit momentul acela. Nu am mai scris nimic... nu am simţit nevoia să-mi mai vizitez masa de la Han, să mâzgălesc un rând în ceaslovul meu. Mi-am lăsat personajele încleştate într-o luptă îndepărtată, pe un meleag străin. Mi-am părăsit pentru o clipă oaza de linişte şi de relaxare care era pentru mine scrisul.
Toate acestea pentru că există momente în care trebuie să guşti un pic şi din zidul de beton de care ne lovim cu toţii la un moment dat... Pentru că există (probabil) momente în care cuvântul se odihneşte lăsând loc faptelor...
Am tot încercat să revin, dar probabil că în tot ce ne înconjoară există un punct de echilibru, un drum strâmt pe care trebuie mers, doar pentru ca lucrurile să fie bine... Totul are o clipă potrivită şi pentru mine venise clipa tăcerii...
Privesc în urmă şi încerc să înţeleg ce aveam de învăţat din această lecţie...
Tăcerea este una din marile arte ale conversaţiei spunea Cicero.
Poate sunt mulţi aceia care mai au de învăţat din aceste vorbe...
Să aveţi o zi liniştită şi frumoasă precum căderea fulgilor de nea pe crengile brazilor, cititorii mei...

Trimis de: Ares pe 10 Apr 2004, 08:35 PM

Mă întorc asemeni unui luptător obosit, în locul acesta, de unde-mi pot reîmprospăta forţele - fie şi numai pentru o clipă... Sunt în continuare captiv al micului meu război personal...

Până acum am ascultat de un sfat - Un războinic al luminii studiază cu multă grijă poziţia pe care ţine să o cucerească (Paulo Coelho). Dar în acelaşi timp cred că am stat prea mult, dansând în jurul adversarului meu.. privind strălucirea tăişului impecabil pe care mă pregătesc să-l atac... uitându-mă la siluetele întunecate ale duşmanului... aşteptând întăriri care nu au de unde să vină, decât din interior...

În această seara, în care atâţia oameni se duc să primească lumină, trebuie să-mi pregătesc armura, mângâi murgul, lustruiesc tăişul sabiei, pentru a înfrunta întunericul care mă aşteaptă.

Au fost până acum aproape patruzeci de bătălii între mine şi acest adversar. În fiecare an, victoria în război mi-a aparţinut. Peste mai puţin de treizeci de răsărituri de soare, săbiile noastre se vor încleşta încă o dată... cu speranţă în suflet o spun - poate pentru ultima dată...

S-au întâmplat mult de când nu ne-am mai întâlnit, cititorul meu drag... Cu sabia într-o mână şi pana în cealaltă poate va fi un timp şi pentru noi vorbe aşternute în această cronică...

Trimis de: Ares pe 10 Apr 2004, 09:01 PM

Pe lângă dulcea boală a scrisului, arta fotografiei nu conteneşte să-mi facă cu ochiul...
Nu ştiu cât de reuşită este umila-mi realizare, dar pentru ochii tăi cititorule...

Beauty

 Beauty.jpg ( 81.14K ) : 31

Trimis de: Ares pe 20 Apr 2004, 12:15 PM

Aici pe plajă-am rătăcit hrănind sublima tinereţe
Cu basmele ştiinţei şi răbdarea
Timpului ce trece

Tennyson - Laksley Hall


Atât am de spus azi... Nu cred că mi-am irosit ce am avut până acum din tinereţe pentru că am dedicat-o basmelor ştiinţei...
Nu cred că basmele care mă încântă azi sunt o greşeală... Nu cred că trebuie să mai cresc...
Şi uneori cred că nu pot să merg mai departe, dar malul e atât de aproape... Văd prin ceaţă lumina farului, umbrele catargelor, aud forfota portului... Chiar dacă au să mi se scufunde toate corăbiile, o să înnot până acolo. În spate nu mă aşteaptă decât trecutul...
Vânt cât mai favorbabil tuturor, dragii mei cititori...

Trimis de: Ares pe 22 Apr 2004, 10:18 AM

Din aceasta zi, până la sfârşitul lumii... nu vom fi uitaţi. Noi cei puţini şi norocoşi, noi camarazii de război. Pentru că cel care-şi varsă sângele alături de mine... este şi va fi întotdeauna... fratele meuHenry V

Tocmai am terminat de văzut povestea soldaţilor din http://www.hbo.com/band.
Este doar o mică parte din istoria umană, aceea parte uitată deobicei de manuale... Dar poate această istorie este aceea care chiar contează. Pot spune că m-a impresionat ceea ce au făcut şi cum au facut-o acei oameni... Nu pot să nu mă gândesc că erau doar nişte tineri, aruncaţi departe de casă, luptând pentru străini care după 50 de ani aproape că i-au uitat cu desăvârşire pe cei care au murit pentru ei...
Sincer să fiu, nu pot spune prea multe... decât că această poveste merită văzută şi că ultimele cuvinte ale lui Dick Winters mi-au rămas în memorie....

Preţuiesc amintirea unei întrebări puse de nepotul meu... "Bunicule, ai fost un erou în război?" Iar bunicul a răspuns... "Nu. Dar am luptat alături de eroi"

Trimis de: fiatlux pe 25 Apr 2004, 10:03 AM

Inspirata dimineata am azi ! Nu stiu care-i firul care ne trage intr-o anumita directie ! De ce azi m-am dus catre "Dulcele camp de batalie.."? Abea m-am trezit; ochii sunt mici, mintea-mi se intinde ,lenesa inca ,dupa visul noptii; "uneltele-mi" (vorba unui scriitor grec) ..inca se misca greu.. Si totusi ! Cred ca soarele care arde puternic, el ma-mpins catre aici ! Bun gasit Ares! Voi reveni ! Ptr ca aici, la tine, am gasit de "lucru", de lucru pentru ..minte, inima si chiar...literatura !! Ma bucur ca, vrand nevrand, m-am trezit ..in jurnalul tau !!

Trimis de: Ares pe 25 Apr 2004, 06:58 PM

Bine ai venit în micul meu colţ de la Han, fiatlux. Nu pot decât să mă bucur că am reuşit să-ţi dau de "lucru"

Trimis de: Ares pe 27 Apr 2004, 10:46 AM

Deşi acesta este colţul meu de la Han, o să fac loc unui oaspete de seamă... Sau mai degrabă trebuie spus că o să fac loc cuvintelor unui oaspete...
Şi pregătindu-mă să-l citez pe George Michael, nu pot să nu mă întreb... Oare cât adevăr se poate ascunde în spatele cuvintelor pe care le împărtăşim cu cei din jur? Oare care este porţia minimă de suflet pe care o lăsăm în fiecare frază... din acele renumite 21 de grame, cât se spune că are sufletul nostru... Oare câte miligrame sunt în Jurnalele de la Han?...


(4O&D)

I was mixed up when you came to me
Too broke to fix
Said 'daddy get you gone, I'm missing my baby'
Still missing my baby

I was stitched up by the hands of fate
Said how you gonna make it on your own
If luck is a lady?
Maybe luck is a lady

I was going down for the third time
My heart was broken I was not open
To your suggestions
I had so many questions
That you just kissed away

Tell me, I guess that cupid was in disguise
The day you walked in and changed my life
I think it's amazing
The way that love can set you free

So I walk in the midday sun
I never thought that my saviour would come
I think it's amazing
I think it's amazing

I think you're amazing

You tried to save me from myself
Said 'Darling kiss as many as you want!
My love's still available
And I know that you are insatiable'

We're like victims of the same disease
Look at your Big Bad Daddy, and your mom
And your mom... was always acting crazy

I was going down for the third time
My heart was broken,
I thought that loving you was out of the question
Then I saw my reflection
Saying please don't let this go

So now I walk in the midday sun
I never though that my saviour would come
I think it's amazing
I think you're amazing
Celebrate the love of the one you're with

Celebrate, this life with you baby
I think you should celebrate yeah
Don't put your love in chains baby
No, no, walk in the midday sun
I thought I was dreaming
I think it's amazing
I think you're amazing
I said celebrate the love of the one you're with

As this life gets colder
And the devil inside
tells you to give up...

(George Michael - Amazing)

Trimis de: fiatlux pe 30 Apr 2004, 11:37 PM

Buna seara Ares ! Imi ramasesera cateva...grame in plus ,de suflet (ca romanul si eu, mai fur la cantar) si m-am instalat aici, pe "dulcele camp" !! Ca tu probabil esti in vreo .."batalie" !!
E greu sa ducem noi ...greul lumii asteia ! Abia , de-am putea sa ne purtam propriile .."patimi, sentimente" vorba lui Nichita :

Gând 6
Singurele lucruri reale, singurele lucruri pe care le
ducem cu noi pânã la urmã sunt propriile noastre
sentimente, dragostele noastre, patemile noastre,
urile si adversitãtile noastre. Mã-ntreb: noi, la
capãtul vietii noastre, ce-am lãsa în afarã?
Bãnuiesc cã putem lãsa niste sentimente. Mai
putin de urã, întrucâtva de patemi dar... de
dragoste mai ales.

Pe curind !

Trimis de: Ares pe 1 May 2004, 09:08 AM

Superbe cuvinte... Mulţumesc fiatlux pentru că le-ai lăsat printre filele cronicii mele...

Trimis de: Ares pe 1 May 2004, 09:35 AM

Se pare că în acele clasice vorbe - Cei ce nu-şi cunosc istoria sunt condamnaţi să o repete - se află din nefericire un sâmbure cu mult prea mare de adevăr... Spun asta şi din cauză că am descoperit nişte poze cu mult-adusul-în-discuţie parc Carol din Bucureşti... Cred ca sunt de prin perioada interbelică şi uitându-ma la ele mi-am dat seama cu durere că ar trebui să dau o fugă prin acel parc pentru a face niste poze... Pentru că tot ceea ce se ridică acolo pare să aibă ca soartă demolarea (să nu înţelegi cititorule că sunt un mare fan al artei comuniste... să înţelegi că părerea mea este că un popor este dator să-şi asume istoria sa - cu bune şi rele)...

 parcul_carol_1.jpg ( 17.7K ) : 21

Trimis de: Ares pe 1 May 2004, 09:37 AM

O altă vedere din Parcul Carol interbelic...

 parcul_carol_2.jpg ( 19.8K ) : 22

Trimis de: Ares pe 1 May 2004, 09:40 AM

Încă o vedere din Parcul Carol, aşa cum l-au cunoscut bunicii noştrii

PS. Nu ştiu din nefericire de unde sunt pozele, că mi-ar fi plăcut să admir mai multe dintre ele...

 parcul_carol_3.jpg ( 14.71K ) : 25

Trimis de: Ares pe 5 May 2004, 08:02 PM

Vârsta este ceea ce vrei tu să fie. Eşti atât de bătrân pe cât gândeşti că eşti de bătrân. (Muhamad Ali)

Trebuie să recunosc că prima dată când am citit aceste cuvinte, nu mi-au spus nimic. Am trecut peste respectivul citat cu privirea foarte repede... Dar câteva zile mai târziu, jocul sorţii a făcut să-l aud pe unul dintre ultimii mari gentilomi ai României – domnul Djuvara – spunând acelaşi lucru. Mai exact că vârsta este ceea ce simţim, nu ceea ce este scris undeva sau ceea ce iese după o scădere lipsită de suflet...
Şi în aceea clipă mi-am dat seama de adevărul crud aflat în spatele a ceea ce fusese spus. Uneori, oricât ne-am dori să avem o vârstă (de obicei una cât mai inaintată când suntem tineri şi una cât mai fragedă în toama vieţii), undeva sufletul nostru simte altceva... Sau cel puţin sufletul unora, în anumite clipe ale vieţii, este captiv într-o anumită vârstă...
Dar ce înşelător cuvânt... Omenirea dăinuieşte de milenii şi este încă tânără... Dinozaurii au murit de milioane de ani şi de abia acum sunt bătrâni... Iar oamenii, în efemeritatea lor, îndrăznesc să-şi spună bătrâni şi tineri...
Eu cred că mi-am parcurs cele douăzeci şi trei de primăveri în doar trei vârste... Întreabă-te... tu cititorule, uitându-te undeva în adâncul tău... câte vârste ai avut? Oare cât de bătrân te vezi, sau cât de tânăr? Răspunsul te-ar putea surprinde... dar zâmbeşte... orice vârstă ai avea... e cea mai bună idee pe ziua de azi...
Şi ca să te las cu un zâmbet pe buze...

Mă trezesc în fiecare dimineaţă şi ma apuc să citesc ziarul. Mă uit imediat la pagina de Comemorări... Dacă nu-mi găsesc numele pe acolo, mă trezesc. (Harry Hershfield)

Trimis de: Ares pe 5 May 2004, 08:40 PM

Un zâmbet al mamei natură, pentru tine cititorul meu drag...

 Flowers_1.jpg ( 81.58K ) : 25

Trimis de: Ares pe 8 May 2004, 10:24 PM

Curajul înseamnă să mergi din înfrângere în înfrângere fără să-ţi pierzi entuziasmul (sir Winston Churchill)

Citind ceea ce a spus un mare luptător, îmi pun o simplă întrebare. Oare atunci când plecăm spre o bătălie pe care ştim că o pierdem mai putem fi numiţi curajoşi? Oare când se transformă curajul în inconştienţă? Oare îţi trebuie o doză de aşa ceva, atunci când te pregăteşti să încerci să treci de un obstacol care pare de netrecut?
În această seară, cititorule, se pare că am ajuns să-mi pun cu mult prea multe întrebări... La multe dintre ele nici nu-mi doresc să aflu răspunsul. Indiferent de momentele de slăbiciune în care-mi spun că este momentul să recunosc că sunt înfrânt ştiu că o să merg până la sfârşit... Ştiu că o să-mi asum riscul să văd cum arată şi fundul prăpastiei, fiind dator - mai ales faţă de mine însumi...
Este tragic când pleci la spre bătălia cu viaţa cu un asemenea gând, dar nu pot decât să mă gândesc la nemuritorul Murphy - Nu crede în miracole! Bazează-te pe ele!.
Ei bine, aşa am ajuns... Dar la urma urmei, trebuie să recunosc ca de multe ori a mers ulciorul la apa. Oare mai merge înca o dată?

Trimis de: fiatlux pe 21 Jun 2004, 10:47 AM

Trimis de: Ares pe 24 Jun 2004, 01:50 PM

Îmi pare rău că am lăsat paianjenii să-şi facă cuib în acest colţ al meu de la Han... E un loc unde mă simt bine şi chair nu-mi doresc să-l las în paragină... Dar... S-a dovedit că a câştiga un război nu este acelaşi lucru cu a fi victorios...

Iti multumesc S. daca citesti ceea ce scriu, pentru ca sfatul tau a fost nepretuit. Chiar ai avut dreptate.

M-am înfrânt un demon. Iar demonul mi-a fost prieten... Se poate aşa ceva?

Am ajuns în locul de care mă tem cel mai mult în această călătorie. Am ajuns la răscruce şi tot ce-şi doreşte o parte din mine este să meargă înapoi... numai că tot ceea ce este în urmă acolo va rămâne...

Dacă e să închei pe o notă mai veselă, cred că acum că a venit vara şi e perioada concediilor, muza mea a plecat la munte... că tare greu mi-e să scriu... (sau o fi căldura?)

Zambiţi şi bucuraţi-vă de căldură ca după ce vine noua eră glaciară o să vă fie dor de năduşeală...

PS. Fiatlux - mă bucur că ai trecut pe la mine prin Jurnal... Rămân dator cu un răspuns, dar promit că o să vină...

Trimis de: Leon pe 24 Jun 2004, 08:36 PM

Doar

Trimis de: Ares pe 29 Jun 2004, 03:41 PM

Astăzi cuvintele o să lase loc unei imagini... dar până la ea...

Uneori viaţa pare o înşiruire de furtuni cu scurte momente în care soarele răzbate printre nori.
Văzută dintr-un alt unghi poate este tocmai pe dos... Un cer senin pe care apar nori din când în când...
Oricare ar fi modul in care privim, cred că am reuşit să prind măcar o fărâmă în poza de mai jos...

PS. În spatele oricărui nor se află soarele... Şi inevitabil el răzbeşte, aşa că fiţi optimişti că nu are rost să fiţi altfel...

 inaintea_furtunii_detaliu.jpg ( 46.25K ) : 18

Trimis de: Ares pe 18 Aug 2004, 01:49 PM

Iti mai aduci aminte pustiule?

De nave spatiale, de Hari Seldon si Daneel? De visele de atunci? De catelul tau mic, pe care-l vedeai doar vara? De Caleea Lactee privita dintre dealuri, imbratisat de zgomotele noptii de la tara?

Oare a mai ramas ceva din acele vise? O farama ascunsa in sufletul tau sfasiat de dorinta de a opri timpul? Mai tii minte lanul de lucerna tavalit cu masina bunicului, aceea masinarie magica de care te-ai indragostit iremediabil de cand ai facut ochi? Iti mai aduci aminte de casele din lemn de salcam construite pe deal, de laptele baut inca cald, de mirosul de catelus abia mergand? De infrangeri si umilinte, de momentele de glorie? Iti mai aduci aminte de suflarea rece a iernii, care-ti dadea fiori in timp ce te aruncai pe coama muntelui? Iti mai aduci aminte de stabilopozi, colacul tau de plastic, de valurile marii si oftatul brazilor, de serpentine si drumuri prin paduri ce pareau nesfarsite? Iti mai aduci aminte de basme, copile?

Dar oare de prima zi de scoala, de drumurile care-ti pareau o joaca, in mijlocul autobuzelor aglomerate, de zumzaitul dulce al strazii, de durerea despartirii de prieteni... Sa nu le uiti niciodata, oricat de strans ar fi nodul care-l simti in gat, oricat de trist te-ar face, acesta esti tu... Cu infrangerile si victoriile tale, cu sufletul usor sau incarcat, acesta esti tu.

Acum inchide usa aceasta... incaperea asta o sa fie mereu aici, sa-ti dea putere, sa te mangaie, sa te intristeze... Inchide ochii, ridica-ti fruntea si mergi mai departe. Pentru ca povestea ta copile este acum, undeva langa basmele pe care le iubesti atat de mult... copilaria ta este o "a fost odata...".

Trimis de: Ares pe 18 Aug 2004, 01:57 PM

Probabil ca ar trebui să fiu foarte supărat pe ceea ce mi se înâmplă uneori (şi foarte supărat pe mine însumi)... Aşa cum aproape toţi cei din jurul meu ar avea motive să fie supăraţi pe lume (măcar din când în când)...

Poate că ar trebui, dar prefer să oftez şi să merg mai departe. Rămân cu speranţa că din fiecare greşeală, din fiecare piedică trag învăţăminte. (dar oare asta nu e o idee inventată de cei care pierd întotdeauna?)

Nu am mai trecut de mult pe aici... Şi e foarte probabil să mai treacă ceva timp până când îmi voi mai lăsa câteva gănduri pe foile albe de la Han.

Totuşi fiecare popas aici rămâne o plăcere.

Dar să mă scuzi cititorule, dacă te-am obişnuit cu un ton mai optimist... Uneori reuşim să ne păcălim pe noi înşine mai bine decât ar face-o oricine altcineva...