Versiunea pentru tiparit a acestui topic

Trimis de: Mihai pe 28 Sep 2003, 06:34 PM

Amintiri, opinii, ganduri din viata Colectionarei veti putea citi aici. O "colectie de vorbe" pentru o colectionara pasionata.

Lectura placuta!

Trimis de: colectionara pe 28 Sep 2003, 06:50 PM

Prolog

Afara bate usor vantul plimband de colo colo un miros de vacanta. Mirosul s-a asociat candva demult cu imaginea curtii de tara privita prin geamul de la casa bunicii. Este o imagine numai si numai a mea, desi naste copii induiosatoare in fata ochilor tuturor celor care ma asculta. Nu voi avea niciodata mijloacele de a descrie aceasta senzatie marunta. Este una din multele peste care daca timpul s-ar hotari vreodata sa se opreasca, eu m-as simti fericita.

Trimis de: colectionara pe 28 Sep 2003, 06:52 PM

Jurnalul

Cand eram mica, am crezut ca jurnalul este ca un plan de actiune, insa gata confirmat. Un loc in care sa treci cuminte intamplarile mai notabile ale zilei. Nu mi s-a parut absurd, pentru ca e placut sa te uiti dupa un car de vreme si sa vezi exact ce ai facut in ziua x, sa incerci sa iti amintesti un crampei bine precizat din viata. Nostalgia se grabeste sa te sustina de fiecare data, exista mai mereu o duiosie in amintirea de sine. Ne place sa ne gandim la cum eram atunci, cu ochii de acum, care, tot ca o regula nescrisa, vad totul mult mai limpede.

Asa ca am vrut si eu sa am un astfel de jurnal. Am vrut de cel putin 3 ori, insa nu mi-a reusit. Nu aveam ce scrie si am conchis dezamagita ca viata mea nu e destul de interesanta. Am inceput sa visez la un viitor care sa merite un jurnal.

Trimis de: colectionara pe 28 Sep 2003, 06:53 PM

Mintea care intrerupe povestea

Vroiam sa pregatesc terenul pentru a spune ca am descoperit ca de fapt jurnalul e altceva. Apoi, mintea mea s-a poticnit in obstacolul etimologic. Si, dezechilibrandu-se serios, a admis ca jurnal vine de pe undeva de la "jour" si cu siguranta se refera la evenimentele zilei. Ceea ce am descoperit eu mai tarziu era o agenda careia nu i-as putea spune jurnal ci, poate, "Povestea mea". Da, ca aici, pe forum.

Ma bucur ca mintea intrerupe mereu povestile. Ma bucur ca povestea mea se schimba pe masura ce o spun. Ma bucur ca va am si ca imi sunteti coautori.

Trimis de: colectionara pe 28 Sep 2003, 06:54 PM

Dispozitia

Acum sunt in acea dispozitie pretioasa in care simt ca imi place sa scriu. Mai mult decat atat, imi place sa o fac cu simplitate si onestitate si ma simt bine cu rezultatul obtinut. Ma intristeaza adevarul ca toate dispozitiile sunt trecatoare. Ma tem ca voi ajunge sa scriu din dorinta sa va impresionez. Sau sa fiu la inaltimea unui standard. Sau sa repar naivitatea de care nu ma rusinez acum.

Trimis de: colectionara pe 28 Sep 2003, 06:56 PM

O bucata de jurnal

Da, nu de poveste. Am chef sa anunt mai intai de toate aici ca o sa vin si eu la intalnirea forumistilor, chiar daca sunt asa de noua si la inceput m-am gandit ca n-as avea ce cauta. Uite un fapt interesant de viata, de viata de toate zilele. De toate "jour"-urile.

Este cam sapte jumatate si o sa las scrisul. Pentru a nu stiu cata oara azi, o sa imi pun dial up-ul la treaba si o sa dau drumul povestii in lume. Povestea mea e norocoasa sa copilareasca printre voi, o sa o las cu incredere sa va cunoasca. Sper sa va imprieteniti.

Trimis de: colectionara pe 28 Sep 2003, 07:52 PM

Marturisire

Am o lume mica, un univers destul de inchis. Candva in preumblarea mea prin acest univers am intalnit un citat care spunea cam asa: "Unii oameni au o gramada de prieteni, in timp ce altii au numai prieteni de care le place". M-am atasat imediat de citat, pentru ca imi oferea o scuza pentru felul meu de viata, si pe deasupra o scuza spusa "cu duh". Ideea inca mi se pare simpatica, insa nu de aceea am eu putini prieteni, ci pentru ca nu ma pricep sa ma indepartez de mine.

Insa nu aceasta era marturisirea. Ceea ce voi sunteti pe cale sa aflati este ca undeva pe acest forum vagabondeaza si prietena mea cea mai buna de vreo 7 ani incoace, Maria. Voi o stiti sub numele de atta, iar eu ii dau la iveala identitatea pentru ca in lumea mea inchisa e greu sa scriu o poveste in care ea sa nu apara din cand in cand.

Si pentru ca vad acum ocazia sa fac un gest dragut ca in filme si sa ii multumesc in public pentru ca.. este. De fiecare data cand imi piere rezistenta la melancolie si ma inciudez ca nu reusesc sa gasesc o iubire facuta anume pentru mine, ma inseninez gandindu-ma ca oricum sunt o norocoasa - am gasit o prietena facuta anume pentru mine.

Trimis de: colectionara pe 28 Sep 2003, 08:17 PM

Nu chiar despre muzica

Nu mi-as asuma responsabilitatea sa exprim exact de ce sunt fericita ca in viata mea exista muzica. Adineauri, in timp ce scriam, m-a intrerupt un val de multumire pentru ca o pot face intr-o ambianta atat de placuta. Si am lasat tastele pentru cateva clipe si am inchis ochii un pic teatral, in timp ce in mintea mea incoltea deja ideea ca o sa va povestesc fiecare amanunt. Desi vanitatea mea pornise deja pe coclauri, un strat mai adanc si mai pur din suflet se bucura inca pur si simplu de melodie. Zambetul care mi se desena pe fata la ideea noua de evolutie a povestii nu supara cu nimic un alt zambet nevazut de nimeni. Pentru ca acel al doilea zambet nici macar nu il vedea pe primul, el se nascuse numai pentru ca sa auda.

Trimis de: colectionara pe 11 Oct 2003, 01:24 AM

Nopti si zile

Intotdeauna mi-au placut mai mult noptile. Intunericul pentru ideea sa de singuratate si intimitate. Pentru aura de mister si pentru talentul de a incuraja fanteziile sa para reale. Pentru imaginea mea ganditoare oglindita parca mereu in acelasi loc al aceluiasi geam al aceleiasi camere.

Intunericul pentru ca imi dadea iluzia propriei salbaticii. In intuneric uitam de mediocritatea din timpul zilei si ma puteam vedea speciala si puternica, un monument impresionant de idei si emotii si dorinte.

Intunericul pentru ca daca il lasi, te poate convinge ca magia exista. Si complotand cu el, lasand ochii numai intredeschisi, poti vedea cum stelele danseaza pentru tine.

Intunericul mi-a spulberat teama de patetism. Intunericul m-a invatat sa scriu intr-o vreme in care nu m-as fi descurcat sa vorbesc. Tot el m-a lasat sa visez fara sa judece, fara sa aseze vreun vis sub pecetea imposibilului. In intuneric, absurdul e un joc al imaginatiei, nebunia e o tentatie fireasca care traieste clipa cu savoare pentru ca stie ca dimineata va muri.

Zorii sunt o moarte frumoasa. In zori ma cuibaresc in pat usor chircita de durerea nebuniei autoinduse, insa cu sufletul usurat dupa o asemenea evaziune. O placere ciudata imi da tarcoale si ma imbie sa adorm in timp ce o ultima fantezie paleste in fata luminii si se ascunde in visul unei nopti prelungita prin somn.

Noapte frumoasa!
Buna dimineata!

Trimis de: colectionara pe 11 Oct 2003, 02:00 AM

In replica

Intrand prima data pe han, am simtit ca luciditatea nu ma va lasa sa fiu lirica. Citind cateva pasaje de jurnal ale altora, am vazut cu obiectivitate cum ne place sa ne lasam prada unor emotii prea putin reale, mai degraba atragatoare. M-am simtit o sceptica.

Apoi am inceput sa scriu si taisurile s-au slefuit de la sine. Totusi, din cand in cand ma revolt pentru ca ma las din nou cucerita de poezie. La ce folos un suflet de artist lipsit de mijloace? La ce folos aspiratia spre o viata boema pe care nu ti-o poti permite? Cine sta sa traseze granitele intre evaziuni nocturne in lumi poetice si un dram de credinta sincera ca asta este lumea careia ii apartii?

Lumina vine si se proiecteaza asupra tuturor viselor nerealiste, demascandu-le. Ni se pare suficient sa stim ca lumina ne va readuce in realitate de fiecare data. Avem acest echilibru. Avem puterea de a ne simti oricand bine si in banalitate. Si o folosim ca garantie. Fumatorul spune ca e in regula sa fumeze atat timp cat stie ca s-ar putea lasa. Visatorul nu isi limiteaza visele pentru ca oricum realitatea o face. Deci, spune scuza sa, se poate. Insa in acest timp el este ca un arbitru partinitor care ajuta visul sa castige teren in fata analizei lucide.

Indragostita de vise, de multe ori nu mi-am dat voie sa mai vad realitatea. Noptile mele se prelungesc tot mai mult si ochii incep sa ma doara cand se confrunta cu lumina. Si cand stralucirea agresiva a zilei ii sileste sa se inchida lacrimand, ma revolt in cateva randuri. 10 randuri sunt pretul slefuirii taisurilor. 10 randuri si revolta se estetizeaza. 10 randuri - o repetitie cu valoare literara care ma rapeste din supararea initiala.

Ce o fi vrut sa insemne acel "in replica" pe care l-am ingrosat mai sus?

Literatura mi-a cerut sa ma opresc aici, insa mi-am amintit de revolta mea. Mi-am amintit ca sunt slaba si ca nu am vointa sa lupt cu mine. Mi-am amintit ca sunt puternica si ca ma voi descurca pana si cu mine insami. Lupta mea este o lupta "pe loc".

Trimis de: colectionara pe 11 Oct 2003, 02:19 AM

Poezie

Nu, nu pot sa scriu poezie. Pur si simplu nu reusesc sa imi distribui ideile in versuri. Fie ele cu rima alba, ori albastra precum tentatia melancoliei.. sau rosie ca izbucnirile de revolta.

Am avut desigur cateva incercari, insa am renuntat. Mai mult decat atat, am aruncat. Nu era nimic demn de mine acolo. Eu scriu prea mult din dragoste de cuvinte, prea adesea criptic si cu un continut dezolant de gol. Si cand simt nevoia sa spun ceva, mintea mea fuge in proza, mult mai libera, mult mai cursiva, mult mai prietenoasa. Si care iti ingaduie sa fii mai sincer.

Am scris o mini-poezie odata, la un curs.
"Arunc o litera; o prind.
O alta imi aluneca pe palma.
Cuvantul a murit.
Speranta insa nu poate s-adoarma.
N-a fost cuvant sa-i spuna ca sansa ei s-a irosit."

Pana la urma, fiecare cavaler al iubirilor pierdute isi scrie propria romanta. As vrea sa mai scriu cand voi gasi acea rima a curcubeului de dupa ploaie. Ochii mei obositi de lumini realiste nu mai suporta sa se lupte si cu eterna cromatica ros-albastra a rimelor.

Trimis de: colectionara pe 11 Oct 2003, 03:05 AM

Ce se da si ce se cere

Simplu ca intr-o problema de matematica. Am observat ca se da tristete si slabiciune si se cere atentie si bunavointa. Si apoi se da din nou, din alta parte, chiar atentie si bunavointa. Uneori am si eu un chef nebun de a primi acest pachet AB (ia te uita, ca la inceputul unui alfabet al relatiilor intre oameni..). Dar imi vine greu sa rezolv acest "ce se da si ce se cere". Mi-e un pic ciuda ca oamenii nu sunt mai perceptivi si nu intuiesc cand sa imi sara in ajutor. In ultima vreme incerc sa imi ascut macar mie aceasta perceptie. Imi place sa reinventez matematica de mai sus intr-o disciplina fara probleme, pentru ca se da ceva, cat de mic, insa nu se mai cere.

Trimis de: colectionara pe 11 Oct 2003, 11:53 PM

A fost odata ca de fiecare data

Eu nu mai sunt decat o poveste despre tine. O poveste vesela si trista, de care nu se mai mira nimeni, pentru ca nimeni nu mai crede ca-i va afla deznodamantul. Nimeni decat eu. Dar cine mai crede in mine, cine mai crede in povesti?...

Trimis de: colectionara pe 13 Oct 2003, 07:54 PM

Pauza de curs

Sunt o mica masina de luat cursuri. Imaginea colegilor plecand satisfacuti si incurajandu-ma sa iau cursul cat mai bine imi este una din cele mai familiare. Ei sunt multumiti ca e cineva acolo care sa indeplineasca o corvoada in folosul lor, eu sunt multumita ca mi se apreciaza priceperea in acest domeniu "prozaic" si incerc sa fac treaba cat mai bine. Cu atat mai mult cu cat as face-o oricum, pentru ca imi vine mult mai greu sa invat dupa cursurile altcuiva.

Iubesc copacii. Pe unde ma duc, gatul mi se intinde dupa cate o frunza proiectata pe cer sau dupa doua ramuri imbratisate. Unul din marile atuuri ale Politehnicii este ca are un campus mare, impanzit de copaci. Iar cand vine pauza de curs si atentia mea se intoarce dinspre alb-negrul tablei inspre paradisul tehnicolor din partea cealalta a geamurilor.. atunci mi se mai asaza si mie din senin zambetul pe buze. Din seninul cel mai frumos, cel de afara.

Uneori atentia chiuleste de la curs si fuge prematur intr-acolo, simtindu-se o mica nazdravana. Alteori e mandra ca e captata de criptica tabla si pare sa uite. Insa pana la urma tot vine o pauza, pauza de la toata agitatia unei lumi in alb si negru, pauza de realitate, pauza de stiinta, pauza de alineate. Si uneori mana mea incremenita pe pixul de duzina indrazneste sa ia copacii de afara si sa ii aduca pe foaie.

 copacOMania.jpg ( 29.88K ) : 87

Trimis de: Iarina pe 13 Oct 2003, 10:04 PM

Nu stiu cati ti-au mai spus pana acum, si ma simt de parca iti invadez intimitatea jurnalului ( desi totusi se pare ca nu ai interzis opiniile despre scrisul tau ), dar scrii deosebit de frumos, ti-am citit cu mare placere postarile din Jurnal si mi-a placut indeosebi ce ai scris la "Imi place sa".... asa parca era titlul. Si mai esti si tare draguta pe deasupra. Daca mai esti si modesta, ai toate atuurile

Trimis de: colectionara pe 14 Oct 2003, 09:57 AM

Primul vizitator

Cine isi doreste intimitate absoluta nu are nici o justificare sa isi etaleze jurnalul pe un forum. Cine se lasa descoperit astfel de cei din lumea de afara asteapta mai mult sau mai putin ca ei sa fie interesati de lumea dinauntru. Cred ca toti ne bucuram sa vedem ca cineva ne citeste si reactioneaza. Am venit pe acest forum pentru ca este un loc al comunicarii, iar "Povestea mea" este un spatiu in care profunzimea comunicarii pot sa o stabilesc eu, fara sa fie nevoie de pregatiri (de un anumit grad de cunoastere reciproca) sau fara sa para exagerata sau inadecvata. Cred ca intr-adevar asta am cautat aici, sa pot sari peste acele etape intermediare pe care le impun protocoalele relatiilor inter-umane, sa profit de un spatiu cu mult mai putina birocratie emotionala. Si sa am un imbold in plus pentru a scrie, pentru ca imi place atat de mult sa o fac, insa atat de des placerile fara finalitate imediata sunt impinse in spate pe scara prioritatilor.

Erata la "Imi place sa..": S-a omis un pasaj: "Imi place sa va primesc in lumea mea".

M-am bucurat mult de interventia ta, Iarina. In sfarsit am si eu un prim vizitator si povestea mea e mai vie. Aproape ca as vrea sa pot scrie ceva deosebit, special pentru tine, ca o dovada de ospitalitate, insa deocamdata ma marginesc sa imi comunic sentimentul placut de gazda pentru prima oara. Candva, cand ma voi simti mai putin inghesuita de timp, voi scrie despre modestie. Sau despre drumul catre modestie, caci unii dintre noi nu au avut sansa sa locuiasca de mici in casa ei.

Ca si simplitatea... modestia se invata greu.

Trimis de: colectionara pe 14 Oct 2003, 10:05 AM

Multumesc

Alta erata: Imi place sa spun multumesc. Cand o fac, simt intr-adevar ca am de ce sa fiu multumita. Ca acum.

Trimis de: Arktu pe 15 Oct 2003, 11:23 PM

Foarte frumos scrii! Mai socoteste un vizitator.
Seman cu tine in mai multe privinte (imaginatia, noaptea, copacii) si d'aia ma simt f.acasa aici.

Trimis de: Diana-Maria pe 15 Oct 2003, 11:37 PM

Sper ca nu dau buzna, ca elefantul in magazia de portelan...
Mi-a placut ce ai scris despre modestiesi despre simplitate. Pentru ca cele mai frumoase lucruri sint simple... Si cei mai frumosi oameni sint cei modesti...

Trimis de: colectionara pe 18 Nov 2003, 03:47 AM

Promisiuni

Am promis ca voi mai scrie si nu am spus cand. Nu imi imaginam ca va fi atat de tarziu insa mi-am amintit cu satisfactie de bucuria rautacioasa si copilareasca pe care o avem cand reusim sa rastalmacim cuvintele astfel incat nici sa nu mintim, nici sa nu sugeram adevarul adevarat. O gaselnita incantatoare atunci cand promisiunea facuta e in litera "legii", nu in spiritul ei - precum o simteam eu aici.

Promisiunea e o notiune gingasa. Cand eram mica, mama ma punea sa promit lucruri si nu ma lasa sa jur, asa cum invatasem eu prin cartier. Nu prea intelegeam de ce, juramantul parea mult mai puternic si mai convingator. Acum cred ca inteleg, oamenii jura la un proces, intre cei apropiati e nevoie de ceva mai gingas, ca o promisiune. Un cuvant dat, ca un dar care nu necesita garantii.

As vrea sa spun ca nu am incalcat niciodata o promisiune. As vrea sa spun ca ea e mai importanta decat orice obstacol, asa cum imi imaginam pe cand citeam cu entuziasm despre onoare, in carti cu muschetari sau cavaleri.

As mai vrea sa promit ca voi recunoaste fericirea atunci cand ea mi se va oferi. Si sa am suficienta onoare incat nici un obstacol sa nu se poata puna in calea acestei promisiuni.

As vrea sa nu fi incercat asta deja si sa nu stiu ca ori de cate ori mi s-a parut prea greu, am preferat sa gasesc o rastalmacire de cuvinte care sa dribleze inteligent promisiunea... si prosteste fericirea.

Trimis de: colectionara pe 18 Nov 2003, 04:03 AM

Mai intai un pic de lipsa de modestie

Candva, ca un dar intamplator, ca majoritatea darurilor minunate, am inteles ca iubesc copacii. Nu am stiut dintotdeauna si nici nu am avut vreo revelatie sau intamplare decisiva in viata care sa mi-o arate. Pur si simplu..

.. am simtit dorinta de a imi identifica sufletul cu al lor.

Am desenat multi copaci, insa in desenul de mai jos am reusit sa pun ceva din mine.

 visul.JPG ( 82.17K ) : 69

Trimis de: colectionara pe 18 Nov 2003, 04:21 AM

Da

John Lennon a cunoscut-o pe Yoko Ono ducandu-se la una din expozitiile ei. Acolo, printre altele, se afla o scara care ducea la ceva mic care se putea citi, daca imi aduc bine aminte, cu o lupa. Acel ceva era un "da" si John a fost incantat ca vedea in sfarsit un mesaj pozitiv.

Simt ca toti am avea "da"-ul nostru de afirmat in propria expozitie. Insa intrebarea care ma obsedeaza este ce metafora este scara.. pentru fiecare.. si mai ales pentru mine.

O constatare marunta si inutila este ca era un "da" foarte mic.

Trimis de: colectionara pe 3 Dec 2003, 11:48 PM

Pofta de absurd

Paznicul acelei zile de sfarsit de noiembrie trasese obloanele mai devreme. In fond si la urma urmei, avea sa mai vina la serviciu abia la anul. Sa-l traga atunci la raspundere cine va mai avea pofta!

Alarmata de intunecimea prematura, Politehnica isi alunga studentii in cete-cete iar ei plecau docili cu aerul ca oricum nu fac decat sa se plimbe intre o politehnica si alta. Eu ma lasam ademenita de orar in sensul celalalt al drumului. Un copac tuns cam neglijent si cam patratos statea cumplit de stingher in mijlocul drumului. Ii era tare rusine de noua frizura si tare mult ar fi vrut sa chiuleasca astazi insa stia ca lipsa lui ar fi iscat un scandal prea mare. I-am facut cu ochiul, sa stie ca eu nu as fi fost cea care sa il parasca. Oricum s-ar fi gasit destui, insa stiam ca se va bucura sa ma stie complice. Scarile radeau iarasi de mine - aceleasi scari care deunazi coborau incepusera acum sa urce, savurand confuzia mea care le cunosteam altfel. Cateva gunoaie prinsesera a straluci in obscuritate cu orgoliul unor felinare. Desigur moderniste, prin aranjamentul voit aleator pe marginea drumului.

Zaresc un om dintr-un unghi complicat si omul pare ca zambeste, facandu-ma sa ma tem sa ma mai misc, pentru a nu strica unghiul. Solutia este sa inchid ochii si sa imi continuu drumul pe care il stiu si cu ochii inchisi. Inca o cotitura la dreapta si inca una. Politehnica m-a absorbit ca rasplata pentru tot ce a lasat sa-i scape mai devreme. Mai gasesc inauntru un prizonier plin de speranta - ochii ii sclipesc jucaus uitandu-se la o fata care nu il observa.

Paznicul aceleiasi zile de sfarsit de noiembrie aprinde din nou o lumina, in sala de curs, pentru ca in mod neasteptat acolo viata merge inainte.

Trimis de: colectionara pe 7 Dec 2003, 10:02 PM

Un tramvai numit dorinta

Am coborat din 282 si am alergat cu resurse nebanuite spre 41, prinzandu-l la limita. Era un scaun gol care ma tenta ingrozitor insa - nu stiu de ce - nu am vrut sa cedez slabiciunii mele asa ca m-am spanzurat de o bara iar acum stau sfarsita, proptindu-ma in privelistea de dincolo de geam.

Mintea mea incearca sa isi dovedeasca ceva asa ca bolboroseste ganduri si rationamente sfidandu-si incapacitatea. "Vin la camin", isi spune. "Ba nu, nu vin la camin, plec de acasa. Nu am chef sa vin nicaieri, numai sa plec de peste tot."

Privesc dincolo de geam ca prizonierul dincolo de gratii. De fapt nu numai dincolo de geam, ci dincolo de toate, atat de departe incat de fapt privesc in gol, fara sa vad nimic. "De fapt atat de aproape" - se baga iarasi mintea mea, neavand ce face si stiind ca iarasi am ajuns sa privesc in mine.

"Dincolo de gratii, prizonierul vede numai culoarul inchisorii. Ce o fi afara? Ce o fi afara nu putem decat sa presupunem, sa speram, sa ne inducem prin superstitii caraghioase ideea ca vom afla." Captiva in tramvaiul meu, usor satisfacuta de durerea de cap pe care o simt cand clipesc, incep sa ma complac in a vrea cu disperare sa fiu "afara". "Ce o fi afara?"

Sunt un pic mai afara. Am coborat. Ma gadila ideea in care nu cred deloc, anume ca as fi nebuna. Imi vine in minte o metafora rasuflata, tare tare rasuflata. "Totul nu e decat un tramvai intr-un tramvai intr-un tramvai intr-un tramvai intr-un tramvai intr-un tramvai intr-un tramvai intr-un tramvai intr-un tramvai intr-un tramvai intr-un tramvai intr-un tramvai intr-un tramvai intr-un tramvai intr-un tramvai intr-un tramvai intr-un tramvai intr-un tramvai intr-un tramvai intr-un tramvai intr-un tramvai intr-un tramvai intr-un tramvai intr-un tramvai intr-un tramvai intr-un tramvai intr-un tramvai intr-un tramvai intr-un tramvai intr-un tramvai intr-un tramvai intr-un tramvai intr-un tramvai intr-un tramvai... "

Trimis de: colectionara pe 25 Dec 2003, 08:42 PM

Stari care nu trebuie explicate

Orice lumina te chinuie si te orbeste. Cand inchizi ochii, pleoapele sunt invinse de o lumina venita de nicaieri cu intentii agresive. Ii strangi si ii strangi si scuturi capul intr-o parte si in alta dar lumina nu face decat sa creasca si sa dea la iveala tot mai multe ganduri rele. "Aaaaahhhh!"

Muzica doare.

Filmul nu a fost niciodata atat de inutil de lung. Chinuit si detasat in acelasi timp, iti dai seama cat de absurd e sa pui atatea minute unul dupa altul. "De ce naiba or fi facut filmul asta care nu ar putea vreodata schimba viata nimanui...?"

Muzica doare mai tare.

Te copleseste senzatia de.. senzatie. Si nu vrei deloc sa lupti, ba dimpotriva.

Mintea este hiperactiva ca de obicei. Si cand trebuie, si cand nu trebuie; "e atat de orgolioasa ca nu s-ar dezminti nici in somn, nenorocita." Acum face niste asocieri ridicole, din care facem cu totii. Ce mult ne plac intelesurile duble, ce mandri suntem cand gandim in parabole... "Dati-mi ceva si voi produce o analogie."

Nu mai merge exercitiul din copilarie. Inmultesc 2 cu 3 si imi da tot 6, insa asta nu ma mai convinge ca totul e in regula. Imi amintesc ca am simtit fiori de placere cand am gasit o lume coerenta in care 1 + 1 dadea 0. Credeam ca e placerea revelatiei, acum am senzatia ca as vrea sa ma mut in lumea aia. Habar nu am si ma intreb cata lume intelege cat de extraordinar e momentul ala in care iti dai seama de ceva. Cum e cand totul devine clar si frumos, incredibil de frumos si cu sens si tu ai creat legaturile si tu esti cel care tocmai a deschis ultima usa si iti place asa de mult lumea asta noua pe care ai descoperit-o si esti insetat de ea si imbatat de senzatia adusa de ea. Cate nenorocite de filme inutile am vazut de ultima oara cand am simtit bucuria asta! "Si cate nenorocite de filme inutile am trait de atunci. Stiu, e o analogie ieftina, dar se lasa mintea vreodata?"

Mi-e dor. Fara atribute si fara alte complemente.

Ma gandesc la copacii pe care i-am desenat si la motivul pentru care ei ma misca si pentru care ii simt "foarte ai mei". Stiam ca e ceva cu imposibilitatea atingerii. De fapt e un dor nemarginit dupa atingere. Sunt atatea stari de al caror dor ma simt plina! De unele imi amintesc, pe altele nu le cunosc dar am o siguranta inexplicabila in ceea ce priveste existenta lor si menirea mea de a le trai. Sunt si eu un copac. Nu reusesc sa ma urnesc insa mi-am intins toate ramurile si mi-am smuls toate radacinile pentru a le intinde si pe ele inspre o infinitate de posibile atingeri minunate.

Lumea e atat de agresiva! Zeci de frame-uri care se succed intr-o secunda, note muzicale dupa note muzicale, tot ce se intampla nu face decat sa marcheze ostentativ asteptarea mea nedrept de lunga.

Trimis de: Ryan pe 25 Dec 2003, 09:59 PM

Ce pot eu sa spun.... Doamne, cat de frumos scrii

Trimis de: colectionara pe 28 Dec 2003, 04:08 PM

Copacii albi, copacii negri
Stau goi in parcul solitar.

Decorul este delicat, plin de bun gust si in perfecta armonie cu mine. Traiesc intr-un frumos desen in creion si imaginea mi se pare expresiva si miscatoare. Imi vine sa dansez un fel de balet intelectual, ceva care s-ar chema muzica de idei, probabil ca exista. Ceva intre muzica de idei si muzica de.. fiori.

Apoi imi vine cheful sa ma delectez cu o fantezie absurda. Un alt joc alb-negru. Sunt creionata intr-un desen frumos si nu am inima sa ma sterg, pentru ca s-ar strica foaia si desenul ar fi compromis. O sa incerc sa ma transfigurez. Fara sa se vada nimic in afara, apas din ce in ce mai mult in pamantul de hartie, pana prind radacini. Apoi ma incordez cu toata puterea si imi adun toate dorintele, toate ideile, toate senzatiile, toate amintirile despre trecut si viitor si le las sa ma copleseasca si sa ma imbatraneasca accelerat. Cresc si, ca si in celelalte vieti, care se consuma mult mai lenes, mediul ma absoarbe in sine. Trupul prinde o scoarta care lasa numai sa se ghiceasca seva pe dinauntru, unghiile imi cresc si devin multe, multe ramuri, parul ajunge si el o bogata coroana de frunze insa batranetea grabnica nu il lasa prea mult sa faca nota discordanta cu peisajul. Raman un copac gol in parcul solitar.

Dansez infiorata de senzatia fanteziei implinite.

Trimis de: colectionara pe 28 Dec 2003, 06:10 PM

Pofte

Maria imi spune ca e extraordinar ca avem o viata si ca putem face o gramada de grozavii cu ea. Si mie imi pare tare rau ca "nu sunt cuminte" si nu ascult de intelepciunea asta in care cred, si imi dau voie sa cedez senzatiei ca totusi ceva lipseste - si ca pana ce acest ceva nu se va rezolva, nici o grozavie nu imi va parea grozava. Privesc la ce scriu si ma intreb in ce masura are rost sau inteles, si imi dau seama ca este o pofta. Ma invadeaza pofte, mici si mari, firesti sau ciudate - iar eu ma las dusa de mirajul lor, pentru ca numai ele sunt grozaviile mele acum.

Mi-e pofta sa scriu, sa imi creez fantezii, sa strang din pumni, sa ametesc, sa cad. Imi e o pofta ciudat de concreta sa ma topesc de undeva de dedesubt sau sa ma sparg in bucatele mici, iar apoi cineva rabdator sa le ia si sa le puna la loc. Ma amuza ca ar putea gresi putin si sunt aproape curioasa sa ma vad usor anagramata. Mi-e pofta sa zbor sau sa fiu un peste si sa alunec prin toate si sa ma strecor. Mi-e pofta sa ma strang si sa ma fac un bulgare si sa ma dau de colo-colo. Totodata, nu vreau sa ajung un om de zapada. Mi-e pofta sa ma zbat. Mi-e pofta sa ma trag de un carlig atarnat in tavan, sa ma incordez, sa vad ceva induiosator, sa ma infasor intr-un cearsaf mare si colorat, sa ma imbrac complet aiurea si sa cant. Mi-e pofta sa fiu pe drumuri ca asta vara, sa nu stiu unde o sa dorm si sa dorm peste tot si sa merg de dimineata pana seara. Ma simt un vagabond al vietii si totusi exista ceva teribil de "casnic" in mine care ma tine "acasa", unde totul merge pe drumul conventional - si mi-e pofta ca din cand in cand sa o iau razna pe aratura.

M-am obisnuit ca, atunci cand ceva nu e bine, viata sa imi iasa in intampinare cu o iesire. Mi-e o pofta uriasa sa mi se intample si acum ceva frumos.

Trimis de: colectionara pe 4 Jan 2004, 02:41 AM

Draga jurnalule, ajuta-ma sa ma descarc - partea 1

Eram mica si plina de teorii. Una din ele: ca nimic nu ma poate dobori, ca orice se intampla, oricat plang si sufar si ma enervez si ma revolt, pana la urma am un echilibru fabulos care ma tine departe, foarte departe de orice posibil exces. A doua: ca sunt o impostoare, lipsita de capacitatea de a simti autentic. Un fel de robotel foarte indemanatic in a invata si a retine, a specula si a extrage cunostinte, a deprinde cum se simuleaza o viata "plina". Eram mica si contrariata de doza mea de indiferenta pentru aproape tot.
Sunt iarasi mica si plina de teorii. Una din ele: ca mai ales nimicul ma poate dobori. A doua: ca sufletu-mi contrariat si-a antrenat intr-atat abilitatea de a simti incat s-a transformat intr-o coarda hipersensibila pe care fiecare lucru frumos canta simfonii sfasietoare.

Stau si ma complac si stiu si stau si ma intreb de ce frumosul ma face sa plang. Si stiu.

Trimis de: colectionara pe 4 Jan 2004, 03:39 AM

Retoric

Ce te faci cand iti dai seama ca nu te duci la jurnal, ci scrii o scrisoare?
Probabil raspunsul corect este: "nu recunosti" .

Trimis de: colectionara pe 5 Jan 2004, 06:35 AM

Balanta, exercitiul de stil, nebunia si ironia noptii albe

In partea din stanga atarna proiectul. Usor dar greu, greu dar usor, teribil de corpolent si inexpresiv, cel putin din unghiul din care il pot vedea eu. In partea din dreapta, atarna lenea. Grasuta si ea, caci e cam sedentara de fel, si prea incurajata in ultima vreme ca sa nu i se fi urcat la cap si ca sa mai dea pace proiectului. Pe undeva pe deasupra, ca un intrus nesuferit langa jocul meu de-a cantaritul, atarna iminenta dezastrului. Si pe fata mea atarna un zambet obosit dar amuzat de solutia aberanta pe care a gasit-o. Arunca balanta cat colo, spre nedumerirea locatarilor atat de indreptatiti ai talerelor si se duce undeva unde sa fie uitat de asta lume. E 1 noaptea in ajun de mare proiect mare si zambetul meu joaca bridge pe internet, contemplandu-se recursiv si amar. Si in mod ciudat e relaxat, relaxat, relaxat...

Asa ca sa trecem la alta balanta.

In partea din stanga pluteste o descoperire noua care ma intriga. In partea din dreapta pluteste o descoperire veche care ma intriga. Pe undeva pe deasupra, la nivelul mintii sau chiar mai sus, pluteste iminenta dezastrului. Si pe fata mea pluteste acelasi zambet obosit si amuzat de solutia aberanta pe care a gasit-o. Ia balanta privind-o cu ochi umezi si duiosi si o asaza deoparte, punand acolo in mod vizionar si regretul pentru oricum se va inclina ea.. si se duce undeva unde obisnuia sa uite de asta lume. E 6 noaptea in ajun de mare rest al vietii mele mare si zambetul meu confunda cu autoingaduinta jurnalele cu scrisorile, contemplandu-se recursiv si atat. Si in mod ciudat e relaxat, relaxat, relaxat...

Trimis de: colectionara pe 6 Jan 2004, 10:46 PM

Iluzii (optice)

Exista cel putin doua feste pe care ti le joaca privitul lumii dindaratul a doua ferestruici verzui.
Uneori pot vedea frunze pline de viata si speranta intr-un peisaj care in realitate este gol si neprimitor, si atunci ma entuziasmez si traiesc iluzia celei mai frumoase vacante de vara, pana cand imaginea din fata se hotaraste sa imi corecteze perceptia si se inaspreste mult, atat de ingrozitor de mult incat in cele din urma chiar si eu accept ca, totusi, a venit iarna. O iarna cumplit de grea.
Alteori stau in fata unui frumos tablou de primavara si ma las in voia prudentei unui suflet prea tulburat de nepotrivirea dintre anotimpurile sale si cele ale lumii. Si prudenta imi sopteste sa refuz sa vad frunzele care se vad, cel putin pana cand peisajul se va incapatana intr-atat incat sa imi dovedeasca fara echivoc ca nu se joaca si el cu efectele unui decor in care stralucesc doua ferestruici verzui.

Trimis de: colectionara pe 8 Jan 2004, 09:15 PM

Optiuni

Sustin ca am o gramada de optiuni si ca asta e trist, iar lumea rade neincrezatoare, incitandu-ma sa demonstrez.

Pentru asta, am nevoie sa clarific notiunea de optiune. Sper sa putem conveni ca ceva ce nu as face niciodata, cu toate ca pot, nu este o optiune. Nici nu ar fi de folos nimanui sa fie, mi-ar fi mai usor sa demonstrez ca o gramada de astfel de optiuni nu e cine stie ce deziderat. Asadar imi ramane o gramada de "lucruri pe care as fi tentata sa le fac cu o pondere mai mica sau mai mare".

In continuare, as vrea sa convenim asupra unui aspect mult mai delicat, si anume ca lucrurile pe care mi le doresc din tot sufletul - si de asemenea pot sa le realizez - nu sunt optiuni. Pentru ca ele elimina orice alegere, sau mai bine zis implica in mod imediat o anumita alegere evidenta - alegerea de a face acel lucru. Ori optiunile au nevoie una de alta pentru a exista. Nici una nu este exclusa sau acceptata din start, ele se bat intr-un spatiu probabilistic intre 0 si 1, interval deschis.

Sa contemplam din nou ce mi-a ramas - anume o gramada de "lucruri pe care as fi tentata sa le fac cu o pondere mai mica sau mai mare.. si pe care nu mi le doresc din tot sufletul". In acest moment, chiar si cel mai refractar element din auditoriu ar trebui sa imi intrezareasca concluzia. Optiunile nu sunt decat o dovada a faptului ca nu am radacini, iar radacinile sunt o legare intre noi si idealurile noastre. Acele idealuri minunate care ne fac sa nu avem de ales, sa ne simtim angajati pe un drum pe care sa dam totul si de la care sa nu putem concepe abaterea.

Chiar nu e evident ca e trist sa il cauti pe 1 in infinitatea pe care o ai in (0, 1)?

Trimis de: gio19ro pe 10 Jan 2004, 02:49 AM

Hmm! Trebuie sa recunosc ca nu am citit cu atentie ci mai mlt am rasfoit jurnalul tau. In prima lui jumatate a fost scris la un mod cum eu n-as putea sa scriu niciodata. Adica n-as putea sa ma ascund de semeni scriind. Daca tot nu vreau sa ma dezvalui... nu scriu.

Trimis de: colectionara pe 10 Jan 2004, 03:11 AM

Asa suntem noi

Scrisul meu este ca mine. El nu ma ascunde de semeni, ci de ceilalti. Si nimic nu este mai plin decat noi de speranta ca semenii ma vor gasi.

Trimis de: gio19ro pe 10 Jan 2004, 09:07 AM

Ok, am inteles. Totusi pt mine ceilalti sunt semenii mei.


Editez pt ca vreau sa completez in caz ca ar exista o confuzie de termeni si notiuni: "Ceilalti" sunt pt mine toate fiintele umane si implicit toate fiintele umane sunt semenii mei.
Bingo ce deductie logica!! Totusi logica nu ne prea ajuta in a simtii efectiv asta. Pe langa logica mai avem nevoie de ceva.

"Simplitatea se invata greu". Cred ca aici e cheia.
O sa deschid un subiect cu acest titlu pt ca totusi aici, la "Colectia de vorbe", noi ceilalti (semeni tai) trebuie sa fim mai mult cititori, spatiul acesta fiindu-ti consacrat tie.

http://www.hanuancutei.com/forum/index.php?act=ST&f=85&t=2309

Trimis de: colectionara pe 10 Jan 2004, 01:37 PM

Oameni

Iubesc oamenii si ma incearca un usor fior de fiecare data cand constientizez ce creatie extraordinara este un om. Dincolo de orgoliul de specie, ceea ce gasesc ca este fascinant se invarte pe undeva prin jurul notiunii de natura umana. Acele lucruri care nu trebuie spuse pentru a sti ca le intelegem cu totii, ori o senzatie de regasire si de identificare cu un sentiment al celui de langa tine. Senzatia ca acum "faci ca altul". Naturaletea cu care iti permiti sa gandesti uneori ca "orice om ar...". Un schimb de priviri care te convinge ca in spatele tuturor ochilor s-a asezat aceeasi concluzie sau deliciul psihologic incercat cand simti ca l-ai "ghicit" pe un altul. Natura umana imi pare o capodopera plina de rafinament si subintelesuri (cu toate ca atat de simpla - prin faptul ca semanam totusi atat de mult), o capodopera de care ma bucur cu atat mai mult cu cat cred, in mod foarte natural, ca "orice om" o poate intelege si percepe numai in mod empiric, traind.

Si eu ca si ceilalti, stiu ca sunt un om (ca si ceilalti). Nimeni nu are nevoie sa i se intareasca acest adevar. Nimeni nu are nevoie de dezvaluirile mele pentru a ma putea recunoaste ca om.

Un al doilea lucru fascinant in oameni il reprezinta nuantele. Ne putem lasa prada unei uimiri naive care se intreaba cum putem fi atat de asemanatori si cu toate astea sa nu existe doi oameni la fel. Diversitatea noastra este la fel de rafinata si de plina de subintelesuri precum asemanarea. Suntem tente si nuante ale aceleiasi culori si, cu toate astea, unii dintre noi nu se asorteaza deloc.

Imi doresc, poate mai mult decat altii, sa ma vad asezata in decorul de care apartin. Vina mea este o oarecare neindemanare in a imi gasi acest loc. Intre timp, incerc sa imi ajut semenii de acolo sa ma recunoasca; de data asta, un ajutor de care si unii si altii avem nevoie.

Trimis de: gio19ro pe 10 Jan 2004, 09:01 PM

Trimis de: colectionara pe 11 Jan 2004, 10:39 AM

Decor

Undeva in centru si sus, parand greu de atins, straluceste iubirea. Nu oricare, ci acel model rar care umbla cu "a" la coada. "A" - vocala deschisa, cum am invatat pe vremea analizelor literare, intr-atat de deschisa incat permite luminii iubirii sa invadeze decorul mai mult decat crezusem eu ca se poate.

Daca il lumineaza cu totul, nu imi dau seama acum.

Prin restul decorului sunt ascunse ingenios multe si mai mici beculete, la alte inaltimi, de alte culori. Nu sunt decat un fel de instalatie de brad de Craciun, care, odata asamblata, ar fi o podoaba care ar incepe sa cante foarte frumos, facandu-ma sa simt spiritul sarbatorii. Cu afectiune, pe beculete le-am botezat pasiuni, instalatiei i-am zis stiintific "implinire de sine", iar sarbatoarea a primit numele de viata.

Calendarul imi zice mereu ca ea este azi, ceea ce ma bucura zilnic, insa tot zilnic ma simt tot mai in urma cu pregatirile.

Trimis de: colectionara pe 12 Jan 2004, 12:03 AM

Nu doar pentru jocul de cuvinte

In orice lucru exista un dar.
Iata ceva ce cred mereu, multumita faptului ca "dar" are doua sensuri.
---
Iata ceva ce e adevarat mereu, oricare ar fi sensul ales.

Trimis de: colectionara pe 15 Jan 2004, 08:04 AM

Joaca de-a logica sau Divanul sau gilceava inteleptului cu lumea sau giudetul sufletului cu trupul

M-am jucat intai de-a lenea, apoi de-a harnicia, apoi am inceput sa amestec jocul de-a vointa cu cel de-a oboseala. De vreo ora incoace oboseala m-a rapus, dar eu am continuat mai senina ca niciodata, inviorata de senzatia ca ma fortez dincolo de niste limite. Ajung rar aici. Ma doare tot corpul din lipsa de odihna, in schimb logica mi se ascute si se simte stapana pe tot universul. In asemenea momente imi place sa ma joc de-a intorsul lumii pe dos. Imi place sa iau o propozitie de genul celor pe care le numesc "folclor" si sa o supun. Sa o fac sa isi schimbe sensul. E un joc placut si surprinzator de usor. Nu cere decat un artificiu de logica, nimic mai simplu de la logica mea care si-a lasat limitele naturaletii pe undeva pe la acum minus o ora.

Poti sa iei propozitia si sa o ataci direct, ca la proces, sau poti sa o ametesti prin invaluire, jucandu-te cu ea, facand-o sa se contrazica singura incetul cu incetul, fara sa stie cand si cum s-a intamplat.

Sa luam de pilda "Nevoia invata pe om". Sa facem eforturi ca sa ne intoarcem la o logica limitata si sa traducem: Cand are nevoie de ceva, omul invata sa se descurce. Cat de fals pare! Cat de dispusi suntem sa acceptam ca omul, subiect de drept in interpretarea noastra, se lasa patronat de nevoie de dragul topicii frazei. Eu ma revolt impotriva acestei interpretari. Cand eu gasesc o solutie la o problema grea, este meritul meu si nu al problemei. Sa deschidem ochii si sa citim din nou, e o propozitie clara. Nevoia il invata pe om. Omul nu stie ceva si nu intelege. El greseste undeva. Nu greseste pentru ca pana acum nu a stiut sa faca ceva de care nu a avut nevoie, ce fel de greseala ar mai fi si asta, ar insemna ca traim intr-o uriasa eroare, in fiecare clipa. Mai mult decat putem duce. Nu, el greseste altfel. Si nu oricum, ci ca om. Caci altminteri, mi se pare extrem de probabil ca un caine sa reuseasca sa se descurce cand se afla in nevoie. Si totusi nu zicem ca nevoia invata pe animal. Ci pe om. Nevoia este ceea ce simte omul. Fara ca ea sa intervina vreodata, omul ar fi fericit, desavarsit, neom. Ea insa vine si se insinueaza in sufletul lui si ii arata ca ceva nu stie si ceva nu intelege si ca ceva ii lipseste. Iar omul sta cuminte in banca lui si nu are ce sa faca decat sa invete. Sa invete ca nu e decat un om, sa invete ca trebuie sa asculte de nevoile sale si sa se lase invatat de ele pentru a putea sa traiasca cu sine. Sa invete sa se descopere ca o entitate curioasa, nici sustrasa nevoii, nici in armonie cu ea, ci intr-o continua subordonare pe care cel mult se poate stradui sa o accepte. Sau intr-un gest de revolta, sa o nege.

Cred ca asta au facut cand au schimbat sensul unei fraze atat de clare.

Trimis de: colectionara pe 18 Jan 2004, 12:51 PM

Romantism, curent al altei epoci

Unii oameni au un sentiment acut al intimitatii. Intr-un fel i-am invidiat intotdeauna, pentru ca o anumita discretie si o aura enigmatica imi par calitati care fara indoiala mi-ar sta bine si mie. Insa eu nu mi le-am permis niciodata, inca de cand eram mica am tras concluzia ca nimeni nu se va obosi sa ma exploreze dincolo de discretia si de latura mea enigmatica. Si pentru ca simteam nevoia ca cineva sa o faca, am inceput sa ma povestesc, in stare cat mai bruta. M-am consolat cu credinta ca oricum nu pot spune niciodata tot, iar apoi am descoperit si alte avantaje, precum cel al cunoasterii de sine.

In liceu eram o fiinta cu teorii ciudate. Desi gandeam tot timpul, caci asta era activitatea mea preferata pentru a umple o viata destul de lipsita de activitate, gandeam oarecum controlat. Nu ma lasam sa gandesc prea mult la mine, nu voiam sa ma descopar dincolo de un anumit nivel de detaliu. Mai precis, nu voiam sa ma descopar de una singura. Vedeam cunoasterea de sine ca pe unul din marile delicii ale vietii de om - si stiam cu certitudine cat de mult inseamna impartasirea unei experiente extraordinare pentru legatura dintre doi oameni. Aveam un plan de un idealism intortocheat sa ma descopar impreuna cu cineva.. candva. Era un plan ciudat, nerealist, si nu am avut sansa sa nu trebuiasca sa renunt la el, dar amintirea inca imi asaza un zambet cald pe fata. Era ceva foarte frumos in ideea aia ciudata.

De fapt.. romantismul exista si acum, mai puternic decat oricand, insa epoca l-a determinat sa se imprastie discret si enigmatic prin alte curente.

Trimis de: gio19ro pe 18 Jan 2004, 06:38 PM

Titlul postului il dai inainte de a scrie sau dupa ce ai scris tot?
Sau in timp ce... ?

Trimis de: colectionara pe 19 Jan 2004, 10:59 AM

Da .

Trimis de: colectionara pe 24 Jan 2004, 10:18 PM

"El tango argentino es un pensamiento triste que se puede bailar" (Enrique Santos Discépolo)

In orice lucru exista un gand trist si un gand vesel. Am mai vorbit despre aceste "dar"-uri si despre perceptia permanenta a cel putin unuia dintre ele. Uneori pot sa simt ca sunt amandoua acolo.

Au trecut ani de zile de cand, din cauza acestui "uneori", mi-am asemuit prima oara viata cu un tango. Doi pasi inainte, unul inapoi... sau invers. Si o pasiune uriasa care nu si-a gasit locul in realitate si s-a insinuat in miscarile dansului realitatii.

"Tangoul este impletirea gandului vesel cu gandul trist, care se poate dansa". Asa imi spune mie inima si se spune ca, dupa ce inveti toate regulile, cel mai important este sa dansezi dupa regula inimii. Intotdeauna am incercat sa dansez direct dupa regula inimii; insa un for invizibil de arbitri m-a penalizat de fiecare data pentru necunoasterea celorlalte reguli.

Doi pasi inainte, unul inapoi. Ori, de simt astfel, unul inainte urmat de o privire intensa, ochi in ochi. Patru inainte sau zece inapoi? De ce nu, daca muzica o cere; oricum nu se stie niciodata ce va cere ea in continuare. Eu singura sunt patrunsa de frumusetea dansului meu, eu singura vad in el exprimarea plina de pasiune a gandului trist si a gandului vesel. Insa acelasi for invizibil ma penalizeaza, iar eu sufar prosteste... si accept ca am o nevoie disperata de a fi invatata cu rabdare, regula cu regula. Cineva trebuie sa inteleaga ca merit, ca am totusi dansul in sange.

Trimis de: colectionara pe 28 Jan 2004, 03:34 AM

Colectionara

Toata lumea ma intreaba ce colectionez. Si adevarul e ca, mai presus de orice, colectionez colectii.

Din fericire, orice rutina ma sperie. Viata te pandeste cu rutinele sale la tot pasul - si cel mai comod este sa te lasi prada capcanei si sa iti alegi o rutina, aceea care te defineste cel mai bine. Comoda fiind, mi-am faurit si eu propriile rutine insa nici una nu a reusit sa ma defineasca suficient de bine. De fiecare data a trebuit sa ma rup de acolo si sa incerc o noua perspectiva. Dupa mult timp, si nu doar pentru autoincurajare, am tras concluzia ca asa este mult mai bine. Odata ce te stabilizezi, chiar si intr-un fel de a fi, pierzi tot restul. Si nu te poti niciodata stabiliza in ceva care sa ofere tot ce ai putea cuprinde. In tine zace mult mai mult si tu poti sa te detasezi din cand in cand de rutina in care ai alunecat si sa vezi, din alta parte, peisaje care altfel ti-ar scapa. Si care iti lipseau, desi poate din rutina ta lipsea si constiinta acestei lipse.

Din nefericire, orice rutina ma sperie. Pentru ca exista totusi rutina lucrului placut, atat de placut incat motorul sau sa nu mai fie inertia, ci dorinta reafirmata in fiecare clipa de a face acel lucru. Tanjesc dupa aceasta rutina si ea ma sperie mai mult decat oricare, prin faptul ca pare atat de inaccesibila.

Intre timp, colectionez incercari esuate de a o gasi. Si incercarile se strang si se partitioneaza si ele in si mai mici colectii. Unele clasice, ca cea de etichete de bere. Altele romantice, ca cea de iubiri ratate. Unele de suflet, precum colectia de vorbe. Altele de natura sa chinuie sufletul, ca o impresionanta colectie de talente irosite. Colectii derizorii de senzatii, premii, amintiri, laude, mailuri si alte arhive, vise, copaci, poze, fantezii, frunze, culori, nopti albe, desene, note mari, discutii, inghetate mancate in diverse orase, statistici fotbalistice, admiratori, imagini, momente estetice, oameni... Pana la urma, toate au valoare biografica. Si ma atasez de toate, cu pasiune de colectionara - un gen de pasiune care nu m-a pasionat niciodata.

Trimis de: gypsyhart pe 28 Jan 2004, 04:15 PM

Mi'a placut cum ai spus odata "am dansul in sange"....

Trimis de: motzart pe 30 Jan 2004, 04:48 PM

orice rutina te sperie? you must be joking.
eu stiu cel putin o 'rutina' peste care nu poti sa treci. si nu numa ca nu te sperie, dar pari a nici nu fi constienta de ea.

Trimis de: Vivi pe 30 Jan 2004, 06:49 PM

Da, mersul la buda.
Dar pe bune ca este pacat sa strici atmosfera cu observatii stupide.
Noroc ca nu e o rutina.

Trimis de: colectionara pe 1 Feb 2004, 12:49 AM

Un joc simplu pentru oameni plictisiti

In copilarie ma fascinau savantii si artistii nebuni si imi doream un destin de geniu neinteles. Apoi am crescut mare si mama a ramas singura persoana care sa creada in propria mea exceptionalitate. Uneori glumesc in mintea mea multumind mamei pentru ca mi-a implinit visul: pentru ea sunt si "geniu", si imposibil de inteles.

Fiind mult mai apropiata de mine, mi'a fost mai usor sa imi vad limitele si sa definesc problema din spatele lor. Idealul meu nu a fost niciodata sa fac ceva, ci sa simt ceva. Si de aceea orice lucru pe care il fac si esueaza sa produca sentimentul visat, pana la urma ma plictiseste.

In acest plictis general, ma delectez uneori cu un joc simplu, lipsit de dramatism, inspirat din idealul din copilarie: categorisesc oamenii dupa felul in care ei reusesc sa nu ma inteleaga.

M-am jucat si azi insirand numai cateva lucruri pe care unii sau altii nu le inteleg la mine. Am inceput malitios cu teama de orice rutina si am continuat - renuntand la malitiozitate - cu glumele, aluziile si analogiile; apoi tacerea, cand ea este ori nevoia de liniste, ori paralizia celui care simte prea mult pentru a sti cum sa se exprime; apoi bunatatea, rautatea, amestecul de egoism si neglijenta fata de mine, faptul ca nu e grav cand plang, faptul ca nu rad de ei cand rad sau ca de multe ori nu sunt nici macar vesela, ca pot fi ranita foarte foarte greu la nivel de injurii, ca pot fi ranita foarte foarte usor la nivel de sentimente, ca pot fi si castigata si alungata mai usor cu o vorba buna, agresivitatea mea care nu e niciodata mai rea decat o parada de forta menita sa imi dovedeasca mie ca pot, schimbarile de dispozitie, sinceritatea ostentativa, idealismul incapatanat, nevoia de frumos, nevoia de un sfat, nevoia de a nu ma simti constransa, nevoia de rabdare, nevoia de ochi blanzi si de a fi incurajata cu zambete, slabiciunea si nevoia de sprijin, nevoia de a ma exprima, nevoia de pace, nevoia de profunzime, nevoia de a fi invatata, nevoia de a avea pe cineva pentru care sa fac ceva, nevoia de seriozitate in anumite momente, nevoia de a impartasi...

O imagine glumeata sau trista ma intrerupe. Vad putinii, foarte putinii oameni care conteaza sau ar putea sa conteze, iar ei sunt rataciti intr-o mare de nevoi care se cer intelese. Undeva in aceasta mare, tronand precum un ac in carul cu fan, o nevoie se roaga sa fie descoperita. Nevoia mea de ei.

Trimis de: atta pe 1 Feb 2004, 01:46 AM

pentru tine,

 2ue.jpg ( 126.69K ) : 59

Trimis de: colectionara pe 6 Feb 2004, 05:46 AM

"Cum va vad eu pe voi"

Mi-era dor sa fac o pozna! Si sa fac ceva pentru prima data! Iata cum il vad eu pe Figaro - prietenii din Religie Vs Stiinta stiu de ce :

 Figarooo.jpg ( 75.96K ) : 86

Trimis de: colectionara pe 8 Feb 2004, 02:42 AM

Targul

Am expus unui prieten o problema. Daca i s-ar garanta ca acceptand sa fie ceva mai prost ar fi mai fericit, ar vrea sa faca un asemenea targ? Nu a putut zice da. Am inceput sa ma gandesc de ce nici eu nu as face Targul.

In general, evit pasajele lungi despre mine si incerc sa ma comunic cate putin, cate o idee odata, pe cat posibil cu simplitate si cautand acel cuvant care sa atinga macar un pic. Am inteles in timp ca e mai bine asa, oamenilor nu le place sa fie invadati si de multe ori nu sunt dispusi la acel efort de a desoperi in incoerenta noastra tot ce noua ni se pare atat de clar. Sunt fericiti sa gandeasca "e atat de simplu si firesc cu tine" sau sa se simta atinsi de incarcatura (sau uneori numai frumusetea) unui cuvant.

Este o regula greu de acceptat, pentru ca nimeni nu o postuleaza. Imi doresc mult sa zbor, dar stiu ca nu se poate si imi este usor sa accept regula asta. Insa faptul ca un om va respinge orice invazie, oricat de frumoasa... Nu este nici un pic de orgoliu aici, nu sustin ca invazia mea ar fi dintre cele frumoase.

Cel mai adesea, doi oameni se apropie din surpriza minunata de a afla ca pornisera amandoi unul spre celalalt.

Nu as face Targul - pentru ca nu as reusi sa ma bucur de un plus de fericire pentru care nu am calatorit. Am nevoie sa plec spre acea fericire si sa am surpriza minunata sa o vad si pe ea apropiindu-se din sensul celalalt al drumului pe care am apucat.

Voi incerca sa explic o imagine un pic ciudata si dificila. Sunt momente in care simt ca fac exact ce trebuie. Acestea sunt momentele in care reusesc sa ma iau pe mine si sa ma asez acolo, intre ceilalti. Raman si aici, detasata de cea de acolo, si incerc sa fac pentru toti ceilalti, inclusiv pentru mine, ce e mai bine.

Cand reusesc, ma explic si mie cate putin, cate o idee odata, fara invazie si fara graba si atunci imi daruiesc un sentiment de bine. Si imi zic "e atat de simplu si de firesc cu mine". In asta sta simplitatea despre care simt ca se invata greu, desi sunt destul de sigura ca Louis Malle a vrut sa spuna altceva prin cuvintele pe care acum le plagiez. Fiecare are alta simplitate care se invata greu, dar cred ca fiecare are una.

Am scris in alta parte ca in general reusesc asta dupa o dezamagire sau, mai sugestiv spus, o cadere. Este pentru ca abia atunci ma eliberez de senzatia ca sunt deosebita si ma tratez la fel ca si pe ceilalti.

Azi o sa scriu mai mult, ridicand din umeri la teama de a nu plictisi. Este o scapare care stiu ca nu se va repeta prea curand. Azi voi lasa jurnalul sa fie jurnal, desi stiu bine ca el nu este asa. Locul asta a fost de la inceput - si ramane - revista mea pentru lume. Un loc in care scriu mici articolase despre un subiect de interes redus: eu. A fost de la inceput un alt truc pentru a ma oferi celor din jur, fara nici un fel de invazie.

Intotdeauna am simtit nevoia de trucuri pentru a intermedia relatia mea cu cei din jur. Oricine aude asta simte probabil ca ceva nu e in regula. Si totusi asa trebuie sa fie, este una din acele reguli greu de acceptat. Orice incercare de a ma exprima direct ar fi o invazie.

O mana sta la cativa centimetri de mine si simt o nevoie acuta sa o ating, insa gestul ar fi teribil de inoportun. Nevoia este exagerata iar intensitatea ei o depaseste cu mult pe cea imaginata de cineva care asculta aceasta descriere. Urmeaza cateva secunde de delir amestecat cu evidenta dureroasa ca nu imi voi satisface aceasta nevoie. Undeva in exterior, o parte din mine care nu ma reprezinta se ocupa cu stangacie de pastrarea aparentelor. Un ras aiurea, vorbe multe pe care daca le-as auzi m-as jena, replici de o istetime ostentativa formulate in mod reflex. Ma apar atacand in gol. Cele cateva secunde trec, insa ramane o excitatie ciudata si tulburatoare. In ea ma simt acasa. Este una din senzatiile care imi alcatuiesc universul.

Traiesc pentru senzatii. E usor de spus si greu de explicat de ce o fac eu mai mult decat altii. Exista riscul ca oamenii sa se identifice cu mine. Se intampla adesea si eu ma simt atunci un pic vinovata ca ii pacalesc. Nimic din ceea ce nu promite o senzatie nu imi trezeste interesul. Ideea de viitor ma face sa dau din umeri. Nu am planuri de viitor. Si totusi am grija de el, involuntar. Invat bine pentru ca imi place senzatia de succes. Imi folosesc mult ratiunea pentru ca imi place senzatia de excitare intelectuala. Scriu sau desenez pentru senzatia minunata ca, astfel, o senzatie se manifesta prin mine. Caut oamenii pentru ca ador senzatia unei afinitati reale. Cel mai mult ma cheama senzatia de iubire.

Nimic nu conteaza mai mult decat iubirea. Nu ma simt romantica atunci cand o spun. Sunt uimita ca unii reusesc sa fie patetici spunand-o. Pentru mine e un adevar clar, simplu.

Nu as face Targul - pentru ca as pierde mult prea multe senzatii. Si pentru ca cedez senzatiei de teama - ca nu as mai fi eu, ca nu as mai trai pentru ce traiesc eu. Ca poate as fi fericita fara iubire.

Simt extrem, in felul cel mai natural cu putinta. Multa vreme am fost debusolata de o realitate pentru care aceasta intensitate a sentimentului este o anomalie. Am fost trista sa vad oameni speriati de aparentele mele invazii. Am vrut sa le spun de multe ori sa nu se sperie, sa inteleaga ca extremismul meu nu e ciudat sau periculos. Am ramas cu un reflex de a zambi mult, ca un gest de a ii asigura constant de blandetea mea si de intentiile total neextremiste. Am ramas cu o duiosie fata de toti cei care s-au legat de mine. Le sunt foarte foarte recunoscatoare. Am vrut sa le mai spun de multe ori ca e totusi frumos la mine in suflet, chiar daca nu se vede sau e greu de ajuns pana acolo. Am ramas cu constatarea calma ca e prea greu de ajuns pana acolo si frumusetea pe care o simt eu e relativa. Si speranta mea stie ca se bazeaza acum mai mult pe noroc. Am vrut sa le spun ca in ciuda paradelor de forta si a acuzatului aer de superioritate, ma simt teribil de fragila. Nu atat incat sa fiu doborata vreodata, insa atat cat sa ma plec prea des pana la pamant. As fi vrut sa le arat cand eram jos si sa le cer numai o mana de ajutor ca sa ma ridic. Acum zambesc, pentru ca acel eu care s-a amestecat printre ceilalti si ma citeste imi spune ca totul suna un pic exagerat. Sper ca zambetul asta sa il asigure de blandetea mea si de intentiile total neextremiste.

Am pregatit si un truc, o scuza: eu nu incercam sa invadez pe nimeni, incercam numai sa imi explic de ce nu as face un targ. Si nu l-as face pentru ca deja am investit prea mult in lumea mea si sunt prea atasata de ea. Fericirea mea nu are sens decat aici.

Trimis de: gypsyhart pe 8 Feb 2004, 03:13 PM

...citind cele de mai sus am avut senzatia ca exista un politai interior care m'a citit si m'a dat in gat la toti....folosind un truc, jurnalul tau virtual.....

Trimis de: vermeer pe 9 Feb 2004, 09:04 PM

Mereu am vrut sa-ti spun asta, dar nu am gasit niciodata momentul potrivit. Am impresia ( ) ca esti imaginea cuvintelor care-mi plac.

Trimis de: colectionara pe 11 Feb 2004, 02:01 AM

Scenariu

[Incaperea este spatioasa si goala, putina mobila sobra si rece, o perdea se zbate nonsalant in geam. Lampa proiecteaza umbre lungi pe podeaua lucioasa. Camera se misca incet de-a lungul podelei, surprinzand in cele din urma o umbra miscatoare. Se suie curioasa si descopera perdeaua agitata de vant, apoi coboara plictisita si isi continua drumul prin celelalte umbre lungi. Se opreste pe una din ele si asteapta. In cele din urma, umbra cedeaza si tradeaza o miscare. Camera urmareste miscarea si o descopera pe eroina inclestandu-se de tocul usii. Ochii ii sunt larg deschisi si prea luminosi, trupul frumos si firav sta frant de-a lungul peretelui, degetele se chinuie sa opreasca o cadere definitiva. Muzica, pana acum in surdina, se accentueaza devenind mult prea rascolitoare, astfel incat camera ameteste si ea si se indeparteaza cu greu de eroina, lasand sunetul sa se estompeze.]

Intr-o incapere mica si aglomerata, o fata care nu va fi niciodata vedeta de cinema sta imbracata in roz, asculta Beatles si isi da seama ca prabusirea ei ar fi hilara. Si, manata de un sentiment pe care ochii ei nu stiu sa il exprime prea bine, deschide o paranteza la realitate, construind un scenariu.

Trimis de: colectionara pe 12 Feb 2004, 02:53 AM

Putin spus

Am avut o zi proasta, de fapt numai o ora sau doua, dar pare putin. Si de fapt si "proasta"... este tot putin spus.

Ma simt nauca. Un corp imi atarna ciudat pe langa suflet. Dupa oboseala, pare sa fie al meu. Ma bucur ca sufletul e si el suficient de obosit. Era o vreme cand gasea multa energie ca sa se planga. Acum sta nauc si isi aduna cu discretie fortele. Stie ca o sa aiba nevoie de ele pe mai departe si stie ca mai are o cale lunga in fata.

Nu e un moment bun pentru o criza, orarul meu e deja plin. Mai incap numai mici ironii amare, carora le-am facut loc cu greu... si doar fiindca aveam nevoie de ele.

Ce noroc ca toate astea mi se intampla mie... Eu intotdeauna ma descurc. Viata ma iubeste, ma ajuta mereu. Imi da probe ciudate, pe care nu le inteleg si pe care le pic in mod repetat, insa are si grija de mine. Azi a rugat-o pe Maria sa fie draguta si sa imi trimita o felicitare. De multe ori uit cat de mult imi ofera viata, asa ca o sa pun felicitarea aici, spre a imi aminti.

 3913a.jpg ( 23.38K ) : 67

Trimis de: colectionara pe 15 Feb 2004, 04:03 PM

Nopti...

Un frig generos a venit sa ma ajute. A adus si frisoane care imi provoaca miscari convulsive - exact cum aveam nevoie; si ma determina sa ma strang in mine, apoi sa ma arunc cu ciuda in afara mea, ca un arc lipsit de astampar. In miscarea asta brutala, improsc cu sentimentul peste tot. Incep sa il vad insinuat in lucrurile din jur. Am o camera care tanjeste, ca si mine. Dezordinea pare sa fi fost odata ordonata si sa fi abandonat asta, atunci demult, cand si ea a intins multe maini, sperand sa gaseasca ceva. Ii prind o mana si o framant afectuos in mana mea. Stim amandoua ca nu asta cautam, insa o strangere de mana ne va ajuta sa mergem mai departe. Ea va fi ucisa maine de un spirit ordonator. Si mie mi se intampla la fel, mereu.

... si zile

In dimineata asta imi dau seama ca imi place orasul. Ma intreb daca e asa de pustiu in fiecare duminica sau daca pur si simplu au avut si ceilalti o noapte grea. Oricum ar fi, ma simt miscata de reintalnirea cu cateva din obiceiurile mele citadine.

Obrazul imi este mangaiat de un soare timid. Nu are pic de putere sa incalzeasca ceva, insa umple decorul de blandete si astfel ma cucereste si pe mine.

Tramvaiul merge incet si hurducat, iar eu incep sa ma simt ca la tara, intr-o caruta. Analogia ma imbie si incerc sa o sustin. Intr-adevar, reteaua incurcata de fire electrice imi aminteste de vita de vie. Ma surprind zambind la ciuda de altadata, ciuda de a avea o detenta insuficienta pentru vita de vie...

De ceva vreme zambesc din alt motiv. Un alt vechi si placut obicei m-a indemnat sa trag cu urechea la o discutie din tramvai. El ii explica ei un film, iar ea asculta docila. Zambesc pentru ca am senzatia ca nu prea o intereseaza, insa vrea ca el sa ii vorbeasca, asa ca nu se indura sa spuna nimic.

Are ochi frumosi. Imi revine in minte o descoperire de demult, cum ca mereu in tramvai exista cineva cu ochi frumosi; si incep sa caut in jur. Este una din zilele alea in care toti ochii au de spus o poveste. Ori asta, ori una din zilele alea in care ochii mei vad povesti peste tot.

Mai era ceva care imi placea mie in tramvaie. Aburesc si astazi un geam si incep sa desenez cu aratatorul. Si, pentru finete, uneori cu degetul mic. Stiu ca sunt cativa care se uita la mine, imi dau seama ca sunt putin exhibitionista, dar nu o sa ma iau la rost pentru atata lucru.

Duminica are si un mic dezavantaj - nici un umar peste care sa fur o noutate din pagina sportiva. Asa ca... sper sa nu uit sa ma bucur de oras si maine.

Trimis de: gio19ro pe 16 Feb 2004, 12:31 AM

Trimis de: colectionara pe 19 Feb 2004, 04:35 AM

Cand ma fac mare vreau sa fiu... borcan

Ma uit cu invidie la banalul borcan care troneaza pe masa. Si el ma priveste, insa trufas si ostentativ. Se simte plin - de gem si de sine - si ma obliga sa fac nesuferita comparatie. Fata de el, ma simt goala pe dinauntru. Nici un elan, nici un sentiment, nici un interes si nici macar gem.

Ma uit iarasi cu ciuda la el, de parca as vrea sa il daram din priviri. Dar el si-a gasit locul si nu se clinteste de acolo cu una cu doua - si ma obliga sa fac alta nesuferita comparatie. Fata de el, ma simt prea usor de clintit de oriunde. Nimic nu ma face sa ma simt legata, nici un loc nu pare sa fie un decor in care sa ma potrivesc. Si daca inca sunt aici, este pentru ca nu am gasit acea privire care sa ma darame.

Il privesc pentru a treia oara, cu incredere ca nu mai are ce sa imi faca, iar el ma loveste din nou in plin. De data asta cu o eticheta care ma obliga sa fac o noua si nesuferita comparatie. Fata de el, ma simt prea greu de inteles. Pe mine nu scrie ce sunt sau din ce sunt facuta si pe mine nu ma ridica nimeni incantat de pe un raft, stiind pur si simplu ca sunt ceea ce cauta.

Trimis de: gio19ro pe 20 Feb 2004, 05:23 PM

Trimis de: colectionara pe 22 Feb 2004, 01:15 AM

Teorii

In anul 2 aveam un caiet de fizica pe a carui coperta scrisesem urmatorul citat: "The tragedy of science: a beautiful theory killed by a nasty, ugly, little fact". Obisnuiam sa imi imaginez o lupta intre matematica si fizica si sustineam cu indarjire matematica si teoriile ei frumoase, care nu aveau nevoie de fapte peste fapte care sa le justifice. Vedeam lupta ca desfasurandu-se in acelasi mare turneu unde mai concurau conotatia cu denotatia, frumosul cu binele sau cartea de poezii cu cartea de bucate.

Totdeauna mi-au placut teoriile, totdeauna am trait printre ele. Pentru mine ele sunt lumi, lumi al caror adevar nu il pun niciodata la indoiala, desi (uneori) el ar fi atat de usor de contestat de oricine. Adevarul lor sta in frumusete, in originalitate, in senzatia ca viata ta chiar ar putea sa se desfasoare in armonie cu aceste noi sensuri, sensurile lor.

Uneori in dauna armoniei pe care o numim realitate.

Am nevoie de teorii, ele ma insotesc peste tot. Se cladesc si se darama mereu in mintea mea, se joaca - ba ele cu mine, ba eu cu ele - se bat unele cu altele, mai in gluma, mai in serios, sau se sprijina la nevoie ca adevarati prieteni care stiu ca undeva exista un turneu mai mare in care cu totii formeaza o echipa.

Au timp sa se nasca, sa creasca si sa moara de mai multe ori in timp ce pasii mei masoara drumul dintre casa si scoala. Se imbulzesc alaturi de mine si de multi ochi frumosi prin tramvaiele 2, 11, 12, 35 sau 41. Ma imbie la somn sau la o bere, pacalindu-se ca se vor regasi insutit in acel somn sau acea bere, apoi lasa cu generozitate loc altora, fie propriile lor odrasle, fie straini fermecatori. Sunt curajoase, subtile, optimiste , pesimiste, simple, elaborate, pline de stiinta, pline de glume, pline de superstitii sau pline de gem.

Sunt pline... si le-am invatat sa umple multe goluri.

Trimis de: vermeer pe 25 Feb 2004, 08:22 PM

Pentru tine, o floare ciudata...

 25.02.2004.jpg ( 20.94K ) : 97

Trimis de: colectionara pe 28 Feb 2004, 04:54 PM

"Franturi de ganduri"

In ultima vreme, nici un gand nu a mai reusit sa discute cu mine. M-am grabit sa plec de langa fiecare, desi in sinea mea as fi vrut ca unul sa reuseasca sa ma retina. Nici unul nu a reusit si nu a fost vina nici unuia - caci toate au fost dragute, jucause, putin profunde si putin superficiale, asa cum mi-au placut mereu. Pana la urma, tot ce am putut face pentru ele a fost sa le strang cu drag intr-o... colectie. Tot cu drag rasfoiesc acum printre exponate:

"... sa ma cufund in senzatii marunte, pana cand ma simt eu marunta pe langa ele"

"... sa am voie sa ma mut intr-o alta realitate, oricand simt nevoia - si nici o realitate sa nu ma oblige la fidelitate"

"nici un cuvant nu mai suna bine; nici unul in afara de cele cantate... de altii"

"nicicand nu ma simt mai agitata decat cand privesc in jur si constat ca nu exista nimic care ar putea sa-mi daruiasca un pic de agitatie"

"imi place sa intreb 'ce mai faci?' si imi place cand oamenii nu raspund cu 'bine' "

"iubesc invaziile, insa ii detest pe invadatori"

"m-am trezit ca in fiecare seara, intrebandu-ma cum va fi noaptea de azi"

"ma cheama din nou o extrema si din nou nu stiu care"

...

Mai sunt, insa din nou simt nevoia sa plec. Ma voi intoarce, dupa ce imi voi potoli pofta de a cauta ganduri noi.

Trimis de: colectionara pe 3 Mar 2004, 02:43 AM

Pe drum

Sunt aproape, aproape plecata. Voi fi din nou pe drum si parca imi aud inima spunand "in sfarsit". Eu plec de acasa iar ea se intoarce.

De data asta nu plec catre cineva, nici dinspre ceva. Plec numai pentru drum, pentru mine, pentru libertatea si regasirea mea de acolo. Plec pentru senzatia de vant in par si de zambet catre soare, o senzatie atat de vie incat nici nu se mai sinchiseste daca vantul chiar bate sau soarele chiar se uita spre zambetul meu.

O sa fiu iarasi mandra de picioarele mele obosite. O sa vorbesc prea mult cu oricine si o sa ma las cucerita usor, pentru a scapa apoi de sub vraja cu o usurinta la fel de mare. O sa ma inciudez iarasi ca nu pot aprecia cine stie ce pictura din cine stie ce muzeu. O sa ma simt pe rand importanta si mica, sensibila si filosofica, deosebita si insuficient de deosebita. Atipic pentru mine, o sa privesc pe unde merg - dar ce-o sa vad nu o sa ma opreasca sa dau nas in nas cu stalpii, ca de obicei. O sa ma joc si o sa vreau mai mult. O sa ma-ntorc cu un elan ciudat si cu o foame si mai mare de a-l folosi, stiind cat e de efemer.

O sa ma intalnesc cu ganduri noi si o sa inteleg abia atunci si frumusetea celor vechi si, poate, o sa ma intorc un om mai simplu.

Trimis de: colectionara pe 1 May 2004, 10:57 PM

Floare la ureche

M-am intors dintr-un loc extrem de zgomotos, dar plin de muzicalitatea vietii traita intens. Am revenit acasa mai repede decat a reusit simtul meu auditiv sa isi revina, si vechea coloana sonora s-a estompat incetul cu incetul, permitandu-mi in cele din urma sa aud din nou realitatea. Noua realitate era una de primavara, iar noua melodie s-a auzit astenico-vesela, fara subtilitati, o floare la urechile mele proaspat desfundate. Noua realitate a fost alungata la fel de repede ca toate celelalte, iar remuscarile pentru viata traita ca o floare la ureche au chemat ritmuri de jazz in care m-am consolat pana acum cateva minute. Eficienta lor s-a estompat si ea, mai intai incet, apoi accelerat, iar noua nouă realitate imi cere liniste. Nestiind vreodata (de cand nu ma stiu eu pe mine) sa inchid muzica dintr-o data, cu hotarare, am dat-o progresiv mai incet - de fiecare data sperand ca va fi suficient. Nu a fost (nici acum si nici vreo alta data - de cand nu ma stiu eu pe mine) - si am ajuns din nou, pe drumul cel lung, la lipsa totala de muzica. Insa nu la liniste. Linistea pe care o caut nu se obtine astamparand zgomotul de afara. Iar zgomotul dinauntru, din punctul meu de... auz, nu pare floare la ureche.

Trimis de: colectionara pe 6 May 2004, 11:53 AM

Rascolind in cutiuta cu amintiri

Am dat peste acest mail pe care il scriam anul trecut, impartind echitabil o ciuda fata de mine si fata de ceilalti. Era o tentativa de onestitate exagerata (uneori pana dincolo de onestitate), genul de abordare care, desi ineficienta, m-a facut mereu sa ma simt mai bine. Recitind, am avut senzatia ca "am mai crescut" putin. Ceea ce ma face sa zambesc, mereu cand ma uit in urma am senzatia ca "am mai crescut" putin. Pesemne e doar jena pe care latura rationala mi-o imprima in fata atitudinilor mele care pot fi atat de usor judecate si categorisite ca naive sau imature. Imi cer scuze pentru limba engleza si pentru ca, poate, unii vor simti ca i-am tradat cu imaginea pe care le-am oferit-o pana acum. Nici o imagine nu este vreodata corecta si completa, cred, si imi permit sa dau din umeri; imaginile nu sunt facute pentru a fi judecate, ci pentru a fi vazute.

" ... i was in love with the idea of young foolish passionate love, with notions like abandon or supreme power of the feeling, i was searching an ideal extreme and i turned every failure into an ideal failure, into a big, huge fall that would give me the chance to prove my fidelity more than ever. ever since i was little i was fascinated by heros. i knew i could never be something like a war hero, because i tremble even at the mere thought of torture or stuff like that. but it appears i have an incredibble capacity to endure soul torture and, again never confessed, to myself or to any other so far, i started using this capacity. it may sound grotesque, but i really really enjoyed my love failures a lot, without faking my real big suffering in any way. they made me a hero of my lost causes and i had an enormous power of being faithful to these rare causes that appeared to me as really possible ideals. and i sacrificed myself on the altar of each and every one of them, i found resources of goodness and altruism that i never knew i had or at least could so accurately simulate and i made these resources work in order to lay at my idealized lost cause's feet the proof of my endless fidelity. like true heros do. and many times i was aknowledged as a true hero of these causes, my absurd tenaceous effort was powerful enough to convince people around me that i was true. and how i like to taste the savour of these aknowledgements, and how i already provoke them and take them regularly as drugs! i am an actor and i am totally comfortable with the feeling that there is always an audience. and i have a natural gift to play for my audience, whatever that audience is, for in time it has to confound itself with different familiar characters that populate my life. everybody that makes my interest rise above this never measured limit turns automatically into an audience and i am so very excited by the new public and immediately adapt to it and start playing for its presumed taste, the turn being as natural and unforced as life itself. so as excusable, in my self-tolerant opinion. therefore i am an actor and as a good actor i totally enter my character's skin and forget myself as i was with great ease. i use to say that i change a lot, especially because of people and circumstances. this is my secret, this is how i do it. i put everything into my act, in a supreme attempt to conquer my audience. and i don't mind if i never go back to the actor and remain the character for the rest of my life, this is not a worry, this is the ideal itself. at first, i'm only looking - and of course, secretely looking, checking if my audience applauses. and many times my audience applauses. and many times my audience goes even further and can identify itself with my character. oh, my dear friend, you have no idea how many people told me that i was like them. i could collect this kind of statements but that sounds little and mean and i'm only doing this for a much higher purpose, i'm faithful to a big ideal. this is the place where i get my audience almost unconsciously. when i feel sort of secure on their interest and only then, i start analysing the true nature of my interest in them. and most of the time i realize i just played my role as a reflex, for a public that i didn't really want but was still a public and i wanted to please my every public. so most of the time, the representation stops here and i get some sort of pseudofriends, some of them called even friends, with no minimalizing prefix, and everything works wonderfully, i can easily remember the part i have to play for each and every one of them and it's easy when you're free of the need to improvise more, to get further. and this is great with friends, because again i don't feel like i am faking anything, i have all these parts in me and i can go to one friend or another whenever i feel the calling of one of the characters i host inside. at very, without any exageration, very very rare occasions, i discover i want to conquer my public completely. this is the very very rare vision of love and it gets me really really high whenever it happens. this is the big part in this actor's life, the role that can make me, the actor, approach greatness, maybe reach it. i could never play it. it's still too big for me, maybe. i don't master the way of doing it naturally, i'm so tempted to fill this role with my overexcitement and pathos and in the end my audience, won so far, loses the wonderful connection and, even though it usually tries, it finally realizes it cannot be brought back, because this was a show that was already broken, falsified, lost katharsis, fell down, maybe back to the gained level of friendship, maybe not even there. i am this actor and at some point i suddenly ask so much of my audience, i start this unstoppable crescendo and it's all directed to my public that is invited to join the stage, in the name of some applause it offered a moment earlier. it's a big gap but i'm so hoping that this was the secret wish of my public anyway and that my public, my possible love, will come and join me in this play, in this life. and not get scared by the unusual approach, and not run away, and fulfil my ideal dream. it's not an awful plan, it's a cry for help... "

Trimis de: denise pe 6 May 2004, 12:53 PM

Si ce se intampla cand va aparea o persoana ce va dori sa cunoasca actorul, nu personajul? O persoana cu suficienta incrancenare sa nu renunte? Va functiona reflexul inca o data? In locul vorbelor vor fi doar replici? Sau panica, frica inexplicabila vor ordona inconstient (inca o data) ridicarea cortinei? Nu , nu neaparat s-au identificat cu tine, unii doar au recunoscut propriul lor rol interpretat de tine. Dar, cum nu aveau in scenariu recunoasterea, au trecut (reflex) la replica urmatoare...

PS. Iarta-mi indrazneala

Trimis de: colectionara pe 6 May 2004, 02:51 PM

Pe ce ma bazez

Pe scena teatrului meu nu exista scenariu, numai improvizatie si inovatie pe care publicul o intelege si o primeste sau nu. Nu exista teama, doar dorinta intensa ca improvizatia sa duca, macar o data, la ceva cu adevarat "inovator" - si daruirea totala a actorului pentru a transforma actul conform viziunii sale pe care o crede sincer minunata. Si dorinta nu se hraneste din teama, ci din tristetea de a sti ca, in caz de nereusita, va urma acalmie, nepasare, uitare, nimic mai mult decat o sala goala. Mai rau decat o sala in care se joaca o suferinta grozava,... o sala goala, in care nimeni nu are chef sa joace nimic. Si, mai mult decat atat, dorinta se hraneste din ea insasi, din placerea exercitarii vocatiei. Si vocatia mea este sa pun in scena orice reprezentatie, oricat de ciudata, de noua, de "oricum" pentru cine este in stare sa hoinareasca impreuna cu trupa. Daca cineva va avea vreodata suficienta incrancenare incat sa vina dupa mine, teatrul va merge mai departe, iar povestea va fi pur si simplu mult mai frumoasa.

Replicile nu sunt niciodata doar replici, sunt cele mai alese vorbe, comunicate un pic altfel - si imi par atat de usor de descifrat pentru cine vrea sa descifreze... Iar un actor care joaca din daruire si pasiune nu este altcineva decat personajul - care poate nu exista inainte sa apara publicul, insa va continua sa existe dupa ce publicul va pleca. Sau va ramane.

Trimis de: gypsyhart pe 7 May 2004, 11:25 AM

Ai incercat sa taci?
SA dai liber gandurilor tale?
SA nu scrii, sa nu te misti, sa nu faci planuri, sa nu adormi....

Trimis de: torex pe 12 May 2004, 09:14 AM

A propos de improvizatie...
http://www.polytechnique.fr/eleves/binets/impro/
I-am vazut pe oamenii astia la lucru, cand am fost in Weekendul de Dezintegrare; sunt geniali; era primul spectacol de improvizatie vazut de mine.
Sub forma unui concurs: cineva, oricine, din sala, spune un cuvant; dupa 30 de secunde, fiecare din participanti (membri ai clubului de improvizatie), trebuie sa inceapa un prototip de piesa, nu mai lung de 10 secunde. Persoana care a propus cuvantul alege una din variante; in 30 de secunde (aproximativ), membrii binetului discuta si stabilesc cam ce vor sa faca; repartizeaza roluri, caractere...
Apoi incepe sketch-ul; care, ca intr-un Role-Play-Game, este periodic intrerupt de moderator, care propune publicului 1-4 variante de continuare; totul dinamic, plin de poante, de gaguri, de spontaneitate; fara repetitie; un joc grozav, atat pentru public, cat si pentru actori.

Trimis de: colectionara pe 5 Jun 2004, 01:48 AM

Insuportabila usuratate a fiintei mele

Inca imi permit sa o pornesc dupa poezie, dupa glume, dupa joaca, dupa oameni dupa voie. Inca ma rasfat si nu ma gandesc la viitor, decat la un viitor teoretic care nu imi apartine mie, cat unui domeniu interesant, numit viata, pe marginea caruia imi face placere sa discut si sa emit teorii lucide. Am o neseriozitate si o lipsa de responsabilitate structurale, care nu se scuza decat prin aceea ca nu sunt vreodata rauvoitoare. Mi-ar placea sa ma stiu si sa fiu recunoscuta ca fermecatoare si inutila. Mi-ar placea sa traiesc palavragind, jucandu-ma, vanand provocari, experimentand hobbyuri, flirtand cu toate profunzimile de la nivel superficial. Sunt facuta sa fiu calma, zambitoare, toleranta cu mine si cu toti, glumeata si usor absurda, cineva care nu invinuieste si nu poate fi invinuit de nimic.

E chiar pacat ca nu se poate trai asa la infinit. Ca pana si eu trebuie sa pregatesc un final autoironic si sa ma apuc sa cresc mare. "Gata cu iluziile de simplitate, gata cu iluziile de complexitate" - incerc sa imi spun dar totul deviaza intr-un joc de cuvinte, o poanta inteligenta care ma amuza si imi aminteste ca sunt tot eu si inca imi permit sa dau din umeri si sa rad.

Ca fapt divers, mie imi pare extrem de suportabila usuratatea fiintei mele.

Trimis de: colectionara pe 13 Jun 2004, 08:41 PM

Raceala

S-a intamplat candva in intervalul dintre seara de vineri si dimineata de sambata. Am racit. Acum imi port cu demnitate durerea de cap si ametelile, suflandu-mi nasul cu indiferenta de fiecare data cand mi se reproseaza, pentru a cata oara, ca nu am grija de mine. Sigur ca nu am facut-o intentionat, ba nici nu am "vazut-o venind", insa nu am chef sa explic asta acum. Se intampla ceva mult mai interesant, incepe sa imi dea tarcoale dulcele delir al racelii. I-am simtit lipsa iar acum incerc sa nu il sperii, sa nu cumva sa il pun pe fuga. Mi-a fost dor de invalmaseala de idei, idei frumoase de o logica desavarsita doar ca nu si persistenta in timp. Si dor mi-a fost de "o logica", asa, fara articol hotarat. Pachetul de servetele este unul cu surprize, contine dezlegarea la glume absurde, la autoironii, la idei mici cu mare potential de hiperbolizare. Iar eu am voie sa ma transform intr-un mic spectacol uman. Un diminutiv de victima care rade de diminutivul sau de drama. Ma amuza hiperluciditatea de acum, din care, in hiperluciditatea mea, stiu ca maine nu imi voi aminti nimic. De fapt, ma amuza orice. Seriozitatea oamenilor care dau din cap dezaprobator in directia abstracta a sanatatii mele, tipul de pe scari care isi mustruluieste prietena pentru ca e ilogica (am un chef nebun sa ii arat (mai bine, sa ii demonstrez) ca nu ar vrea una logica, dar ma abtin) sau calculul pe care l-am facut azi si care spune ca, dandu-se 3 fete la Politehnica, fiecare creditata cu probabilitatea 0.5 sa se marite (vreodata), probabilitatea ca macar una din ele sa o faca si pe asta este 0.875.

Trimis de: qiu pe 16 Jun 2004, 12:55 PM

Trimis de: colectionara pe 21 Jun 2004, 05:02 AM

Libertatea unui spirit liber

Libertatea unui spirit liber nu este libertatea.
Spiritul liber este melancolic in libertate, caci ea nu inseamna decat vechea lui detasare de orice.
Spiritul liber este suferind in lipsa libertatii, caci el are o ura involuntara fata de orice constrangere, chiar daca adesea intelege ca are de-a face cu o constrangere buna.
Spiritul liber este neputincios in fata constrangerii de a fi un spirit liber, despre care adesea are senzatia ca este o constrangere buna.
Libertatea unui spirit liber este libertatea de a imi oferi libertatea.

Trimis de: mememe pe 28 Jun 2004, 03:48 PM

I like YOU nu ca ar conta dar mai dai culoare si doar stii ca nu esti singura care s-a simtit in toate felurile astea doar ca tu ti-ai confruntat ( oarecum ) fricile( si asta te face speciala ). Yeah , I think I really like you .

bye bye

Trimis de: colectionara pe 17 Jul 2004, 02:59 PM

Week-endul meu cel de toate zilele

Este o vacanta pe care mi-am dorit-o de mult, din vremea in care ma nemultumea nu atat proiectul de diploma cat obligatia de a ii acorda atentie, in dauna bridgeului, forumului si a libertatii mele de a face mereu ce am chef. Marti o sa plec din nou pentru o luna, o frigaruie de trenuri, orase, oameni vechi si noi si aventuri cu fiecare din ele, asa cum imi place mie. In asteptare, ma bucur de senzatia de leneveala amestecata cu o alta care imi spune ca am o gramada de lucruri de facut. Prieteni de vazut, datorii dinainte de plecare de reglat, planuri de calatorie, bridge de jucat si de citit... sau urmaritul evolutiei lui Catalin la mondialele de tineret la (acelasi) bridge, care s-au terminat azi dimineata si pe care, daca se juca numai runda a treia, le-ar fi castigat . Iata si un link la rezultatele acestei runde pentru toti cei care vor sa se mandreasca cu performantele membrilor forumului :

http://www.worldbridge.org/tourn/NewYork.04/asp/RoundIndiv.asp?qtournid=447&qroundno=3

Trimis de: flu pe 17 Jul 2004, 03:58 PM

Catalin...

E timpul sa trec si eu de la jocuri de carti la sporturi... Dupa ce invat bine-bine sa joc va provoc pe amandoi...
Bucura-te de leneveala ca altii lucreaza de le sar ochii pe monitor

Trimis de: colectionara pe 29 Sep 2004, 03:20 AM

Vorbe-n vant si vorbe-n gand

Trebuie sa dorm. Sunt prea obosita ca sa mai stau la calculator, dar prea multe ganduri treze s-au intins la vorba in camera mea iar compania lor nu imi da pace. As vrea sa trag cu urechea, dar nu le pot distinge ideile. Se simte totusi ca e o palavrageala calma, amicala, fara scop; in noaptea asta au chef de filosofie. E bine ca nu le sta in fire sa discute politica, nu am chef de conflicte, nu am chef de zgomot. Si asa, sunt tare vorbarete. Mi s-a reprosat de multe ori ca gandurile mele vorbesc prea mult.

Trimis de: colectionara pe 9 Oct 2004, 03:18 AM

Din cand in cand

Din cand in cand imi vine sa scriu si reusesc, sau nu. Din cand in cand sunt trista sau ma gandesc ca - nu in general - ci acum, viata e o porcarie. Din cand in cand mi se pare ca nu fac nimic bine, mai ales lucrurile la care tin cel mai mult. Din cand in cand gresesc, devin absurda, apoi ma enervez si ma imbufnez, mai degraba in interior. Din cand in cand imi vine sa plang dar ma pot abtine, din cand in cand insa nu reusesc. Din cand in cand ranesc pe cineva si, poate la fel de des, cineva ma raneste pe mine. Dar din cand in cand uit sa imi pese. Din cand in cand uit sa nu imi pese, desi stiu ca asa trebuie. Din cand in cand ma prefac numai ca am uitat. Din cand in cand sunt un om bun, sper eu ca des. Dar din cand in cand asta nu este de ajuns. Din cand in cand am nevoie de alti oameni buni, macar des. Si macar din cand in cand buni cu mine. Din cand in cand reusesc sa imi las ochii sa se inchida in ciuda nelinistii, poate rar... dar macar in noaptea asta.

Trimis de: colectionara pe 24 Oct 2004, 03:08 PM

Compromisuri

A fost o data ca niciodata un cel mai mic membru al familiei, in lupta sa isi afirme personalitatea. Ii placeau lucrurile radicale, isi cauta principii si idealuri de la care sa nu se abata cu nici un pret si statea la panda dupa orice ocazie de a arata ca ea nu face compromisuri.

Ii placeau cartile de capa si spada. Acolo se gaseau principii, idealuri, eroi care intepau si cu arma si cu vorba, emanand superioritate. Plecau ca niste cei mai mici membri ai familiei si sfarseau prin a isi etala o valoroasa originalitate in fata cohortei de personaje secundare - si toate astea fara a face vreodata compromisuri.

I-a placut sa creasca jongland cu principiile si ideile si incercandu-le pe rand, cu generozitate. I-a placut mult sa intepe cu vorba si sa pandeasca ocaziile de a isi etala superioritatea. Ii placea sa se simta desteapta, dar mai ales mai desteapta decat ceilalti... si se simtea bine scriindu-si propria carte de capa si spada, fara compromisuri.

Dupa pagini si pagini, i-a devenit tot mai greu sa fie si autor si personaj. Nu si-a dat seama exact cand a renuntat la a scrie si a ramas cu aventura. Stilul cartii s-a schimbat, iar personajele au castigat in veridicitate si au pierdut din forta. Au inceput sa fie destepte si proaste pe rand, s-au indragostit si au primit lectii de modestie unele de la altele si au invatat despre o serie de compromisuri acceptabile.

Cel mai mic membru al vechii familii a facut atunci un compromis, pe care l-a numit in sinea sa "o noua intelepciune". O intelepciune care ii spunea ca familia e de fapt foarte mare si ca important e sa iti gasesti locul potrivit in ea. A cautat acest loc si a avut impresia ca l-a gasit de cateva ori, insa nu a reusit sa se aseze acolo si, cum al doilea compromis e mereu mai usor decat primul, a admis ca trebuie sa existe nu unul, ci o serie de locuri potrivite. Aceasta noua intelepciune a multumit-o pe deplin si paginile au trecut, lasand sa se ghiceasca astfel de locsoare mai mult sau mai putin potrivite. Prin unele a trecut dar nu a putut ramane, prin altele a ramas dar nu a fost de ajuns, prin unele si-a dat seama ca ar vrea macar sa poata trece putin, chiar de nu e dat sa ramana... Intelepciunea a inteles aceasta afundare in compromis si a conchis, toleranta ca de obicei, ca totul e sa iti asumi compromisurile, sa accepti ca ele sunt o expresie a unei nevoi de confort si sa dai paginile mai departe dar cu atentie - pentru ca pe acolo s-ar putea sa intalnesti totusi sansa de a deveni erou.

Adesea propria intelepciune ne pare neinteleapta pentru ca adesea ea face compromisuri pentru a tine cont de cum suntem noi.

Trimis de: colectionara pe 16 Nov 2004, 11:11 PM

Oboseala (sau un turist ratacit, ratacit...)

Nu ma mai cheama senzorialitatea, nu ma mai seduce rafinamentul, am nevoie de relaxare. Vreau sa simt firescul din lucruri. Ma hartuieste nefirescul din mine. Stiu sa il recunosc, stiu sa il demasc dar nu stiu sa il alung. Din ce in ce mai des am senzatia ca mi-as lasa capul sa atarne pe un umar, insotita de un nefiresc care imi sopteste ca nu se poate. Nu sunt trista, nu vreau sa plang, vreau doar sa ma las in grija cuiva si sa imi risipesc oboseala acolo. Si sa imprastii putina afectiune neconditionata peste cineva pentru care chiar o simt. Mi-e dor de un anume fel de liniste, aceea ca o chitara clasica sau ca o noapte lenesa in care stai usor prabusit in taverna cu mana pe o cana de vin fiert. Am chef sa ma simt om - cu fiorul pe care mi-l trezeste din cand in cand umanitatea asta. Ma simt fata...

Trimis de: colectionara pe 2 Dec 2004, 02:48 AM

Peisaj citadin

In orasul sufletului meu a venit toamna. O toamna blanda, in care dimineata soarele nu uita sa rasara iar peste zi nu isi aminteste sa incalzeasca. Aerul e plin de frunze parca prabusindu-se, parca agatandu-se de vant in speranta ca isi vor regasi caminul de peste vara. In urechea dreapta imi rasuna un fosnet linistitor. In urechea stanga, un alt fosnet imi strecoara tulburare. Un sentiment odinioara drag mie sta ascuns in pardesiu si se intreaba daca il mai caut. Din cand in cand i-as putea trimite o vorba buna printr-o pasare migratoare, dar n-are rost. El asteapta de fapt sa ii trimit vara, silind pardesiul sa dispara.

Trimis de: colectionara pe 6 Dec 2004, 05:37 AM

Viata ca-n filme

Demult, nu tare demult, imi facea mare placere sa ma uit la filme. Le cautam, le incercam, le comparam, savuram provocarea de a le gasi un mesaj. Mi se facea periodic dor de senzatia de dupa un film bun, caci ma invatasem sa imi potolesc prin ele nevoia de profunzime. Stiam ca e o greseala sa iti croiesti realitatea dupa modelul vietii ca-n filme dar eu nu greseam pentru ca eu nu cautam o realitate, ci numai multe fantezii care sa imi hraneasca sufletul avid de simtire.

Candva am pierdut aceasta rutina binefacatoare, nu in dauna unei vieti ca-n realitate, ci pentru a face loc altor rutine pasionante, chiar obsedante in momentele fericite. Sufletul mi-a ramas insa avid de mai mult decat a stiut sa obtina vreodata, a devenit tot mai des agitat, capricios, pofticios, un adevarat tiran pentru tot corpul meu care in cele din urma a obosit, nemaifiind dornic sa faca fata.

Asa zaceam adineauri, cand am inceput sa ma uit la "Buena Vista Social Club". Am fost impresionata. Am regasit ideea de simplitate, in cel mai bun sens al sau, in niste cubanezi batrani si cu mult, mult suflet. Probabil nu m-am uitat la film cu toata atentia cuvenita, caci mi-a scapat o buna parte din poveste. M-am bucurat insa de fiecare voce blanda si de fiecare privire senina care imblanzise suferinta candva demult si o invatase sa fie muzica. Am vazut entuziasmul lor in fata unor zgarie-nori, m-au induiosat superstitiile lor de care in mod normal ar fi ras, am urmarit descrierea fiecarui instrument nu din interes, ci din fascinatie pentru dragostea cu care era facuta. Si sufletul meu nu s-a mai comportat ca un tiran ci s-a bucurat si el sa vada atatia oameni care isi iubesc tara, femeile, muzica. Am gandit impreuna ca nu e neaparat o greseala sa iti croiesti realitatea dupa modelul vietii ca-n filme.

Trimis de: colectionara pe 24 Dec 2004, 04:15 PM

Nothing's gonna change my world

M-am trezit dintr-un vis impanzit de popi, dame si valeti intrebandu-ma ca de obicei de ce oare nu visez si asi si, tot ca de obicei, am lasat intrebarea sa curga. Era cald, deci eram acasa, deci nu aveam net, deci eram usor nerabdatoare sa plec, daca nu cumva hotaram ca as mai putea dormi putin. Nu mai puteam, asa ca mi-am pus pantalonii, geaca si adidasii si am luat-o spre usa. Neintelegand de ce am mai venit acasa, mi-am amintit ca ieri mi-am uitat telefonul si de data asta l-am luat satisfacuta ca sunt mai putin aiurita. Am iesit cu capul in nori si, din pacate, cu adidasii rupti in zapada. A fost o surpriza de care mi-am dat seama abia cand am alunecat si era sa cad. Am identificat cu satisfactie doua lucruri bune in faptul ca mama nu era in oras sa ma vada si in acela ca aveam sosete groase. Daca ar fi fost in oras, ar fi putut vedea ca am ajuns cu bine la metrou, unde am inceput sa astept desenand traditionalele oua. Mi s-a parut estetic sa fac ture in forma de oua de Craciun si mi-am propus ca de Pasti, daca voi fi la metrou, sa ma plimb in forma de brad. Metroul a venit repede, cred, iar eu am fost intrerupta din oua si din visare. Cineva zicea strident si fara sentiment "deschide usa, crestine" iar o voce de sus raspundea "atentie, se inchid usile". Mi-a placut ca era o voce "de sus", era din nou estetic si putin crud. Aparent pentru a restabili dreptatea, am inceput sa ma gandesc la un as. Am recunoscut repede ca nu e tocmai just, caci dilema cuprindea in plus un truc si o dama. Am coborat la Semanatoarea si am mai stat nitel, pentru ca simteam nevoia sa vad luminita de la capatul tunelului, de incurajare. Mintea mea i-a explicat unui ascultator imaginar cum o pot vedea cand chiar am nevoie - si trebuie numai sa astept in medie vreo 5 minute. Am iesit tot cu capul in nori si cu adidasii rupti in zapada si am intrat un pic mai tarziu in camera de camin, unde norii si adidasii nu sunt o extravaganta. Era frig, deci aveam net, dar nu aveam mancare. Era 24 decembrie, toate magazinele campusului inchise, si am inteles ca in curand trebuie sa merg iar acasa, si de data asta sa nu uit nici telefonul si nici mancarea. Mi-era foame si era tarziu, trecut de 3 dupa ceasul meu, deci trecut de 2 in realitate. Am pus Winamp-ul sa cante "Across The Universe" cu al sau "Nothing's gonna change my world" - pentru ca, in context, era estetic.

Trimis de: colectionara pe 12 Jan 2005, 01:44 PM

E soare afara

Vremea s-a incalzit, iar de sub pardesiu a iesit o fericire ciudata. In loc de senzatia ca poate sa zboare oricand, imi da senzatia ca pot sa zbor, mereu .

Trimis de: axel pe 12 Jan 2005, 07:47 PM

Something changed your world.

Trimis de: colectionara pe 20 Jan 2005, 12:58 PM

Formula magica

Au fost mereu foarte discreti. Nu i-am vazut zburand pe matura, nu i-am vazut studiind ierburi si animale magice, nici vanturand baghete prin aer. Dar i-am recunoscut pentru ca ma imblanzeau si ma faceau sa ma simt bine fara sa ma pot opune. I-am urmarit cu drag si curiozitate, incercand sa ii surprind rostind un "abracadabra", un "hocus-pocus" ori o expresie latina complicata, dar vrajitorii mei imi vorbeau bland si firesc, fara sa se lase descoperiti. Si am colectionat multe asemenea vorbe pana sa imi dau seama ca atat de simpla si evidenta e formula magica.

Trimis de: colectionara pe 19 Feb 2005, 07:33 PM

Cum ma vad eu pe mine

Toceste des drumul intre casa, gara si Regie cu un pas poate prea rapid, nitel adusa de spate si cu gandurile mereu aiurea. Nu vede nimic in jur si, desi stie ca e oarecum absurd, se simte multumita de asta, mai putin cand chiar se loveste de cate ceva si este adusa brutal inspre realitate. Nu foarte rar o poti vedea zambind, ori aleator catre oameni, ori distrata de propriile ganduri - banale, insa pe care a invatat sa le transforme in adevarate aventuri. Pare ca se grabeste spre o treaba importanta insa de fapt nu prea face nimic, traieste jongland cu fantezii si sentimente. S-a obisnuit sa simta ceva, o face mai mereu, poate de aceea de multe ori nu are stare pentru nimic altceva - o senzatie sau un sentiment o tine nelinistita, ocupata, adesea fara motiv. Inima i se incalzeste des si atunci o apuca un chef nebun de vorba, de viata boema, de oameni... insa de cele mai multe ori nu e in stare sa isi potoleasca pofta asta. Atunci sufera putin si se scufunda in acest sentiment ca si in toate celelalte. Intotdeauna i-a fost mai usor sa sufere putin decat sa rezolve problemele si intotdeauna a stiut ca nu e bine. Si totusi o face mereu, din lipsa de spirit practic poate, ori dintr-un idealism prost aplicat care ar vrea ca unele rezolvari sa vina de la sine. Este blanda si nu judeca pe nimeni, ii place blandetea si uraste sa fie judecata. Se uita cu uimire si cu putina invidie la radicalismul altora, ii plac umorul, poantele absurde, inutilitatile. Crede ca superficialitatea nu e neaparat rea, ii plac oamenii relaxati. Ii plac cei stanjeniti dupa ce au facut o gluma proasta. Ii plac cei langa care faptul ca ceva a mers prost nu e o problema. Are multe de oferit unora, foarte putine altora si i se pare un dezechilibru nedrept dar firesc. Are degete lungi cu care isi scrie mai mereu gandurile prin aer, prin buzunare, pe cracul drept de la pantaloni sau pe coltul fetelor de masa. Cel mai des scrie "ce mai faci?" cu un semn de intrebare foarte arcuit, parca incercand sa dea o roata in cautarea destinatarului intrebarii. E o intrebare fundamentala, in opinia ei, si e dezamagita de fiecare raspuns de "bine". Nu poate explica, dar in acel "mai" ii pare ca se strange un munte de duiosie, de interes, de povara dulce a faptului ca stii ca nu exista un raspuns corect la intrebarea asta, ca intrebarea e mai raspuns decat raspunsul. Desigur, nu mereu, doar uneori. Asa ii sopteste tendinta de a-si infrana excesele de romantism. Are mult bun simt si multa aptitudine pentru logica astfel incat poate reveni mereu la o atitudine neexcesiva. Simte ca e datoria ei sa o faca, desi uneori chiar nu are chef. Are impresia ca o face pentru altii, caci ei i-o cer - si le reproseaza putin asta in sinea ei. Dar nu ii place sa faca reprosuri, asa ca sublimeaza totul intr-un sentiment, il consuma si apoi trece mai departe.

Trimis de: colectionara pe 9 Mar 2005, 07:29 PM

Hotel

S-a asternut seara si e momentul sa inchid vechile ferestruici verzui ale hotelului. Toti locatarii mei se vor culca deodata, amestecand ca de obicei fantezii greu de rostit, cufundati in anonimat si in bruiajul lumilor din jur.

La parter sta un individ ciudat. Patul i se pare mereu incomod, iar el pocneste din degete a nemultumire, sperand de zeci de ani ca cineva va invata sa interpreteze acest cod prostesc. Cand se inchid ferestrele este napadit de un elan oratoric salbatic, tirada sa este coerenta, convingatoare, spectaculoasa si mereu muta. Fantezia lui este sa intalneasca pe cineva care ii va intelege vorbele ascunse in pocnete de degete, moment in care vraja neputintei de exprimare se va rupe iar tiradele lui vor avea in sfarsit un public real, dupa care tanjeste de atata timp. Adoarme cu incredere intr-o irealitate mai buna.

Vis-a-vis de el sta o individa ciudata. Ea crede ca il intelege si ca ii seamana, insa ea crede asta despre fiecare. Se identifica imediat cu oricine si isi face un titlu de noblete din usurinta inchipuita cu care ii intelege pe toti. Ziua priveste strada prelung si analizeaza tot. Sunt cativa trecatori pe care i-a invatat foarte bine si pentru care simte un fel de dragoste bolnavicioasa. Fantezia ei este ca unul dintre aceia sa se opreasca din marea sa trecere si sa se uite brusc la ea, facand sa apara fulgere. Adoarme cufundata intr-un sentiment placut, dureros si cat mai nedeslusit, fara dorinta de a-si detalia amestecul de basm si telenovela.

Intr-o camera aleasa ostentativ ca fiind foarte retrasa sade un individ ciudat. Isi spune cu mandrie scriitor ratat, pronuntand prelung si cu accent simulat cuvantul "ratat", care il umple de voluptate si despre care crede ca are aceeasi rezonanta fabuloasa in mintile tuturor. Fantezia lui este sa uneasca omenirea intr-o frenezie a ratarii pe care apoi sa o savureze impreuna. Mintea ii este framantata de universuri si valori rasturnate in mod estetic, se mandreste cu un simt cromatic deosebit, si ii place enorm sa vada frunzele cazand intr-o armonie deplina cu ratarea pe care el o propovaduieste. Nu poate privi natura fara sa ii caute un sens, nu poate citi o poezie fara sa speculeze despre sentimentele poetului si nu suporta sa nu gaseasca o imagine poetica in orice. Aceasta este adesea falsa, iar el isi da seama si sufletul i se umfla ridicol de sentimentul unei ratari autentice. Adoarme macinand senzatii in gol, strangand in somn energie pentru o noua zi in care sa macine acelasi nimic.

Pe undeva prin hotel se ascunde si o menajera ciudata. Nu are drag de munca, ai crede chiar ca nu are drag de nimic, insa ar fi o nedreptate. Are mult, foarte mult drag de ceva ce inca nu a gasit. Se ataseaza usor de animalute mici, pe care dupa o vreme le abandoneaza cu nedisimulata si extrem de scurta durere. Isi simte limitele, stie ca ar putea lupta cu ele, insa o opreste un amestec de lene si intuitie a inutilitatii. Gandeste mult si fara obiect si, cand nu mai suporta, rabufneste scurt, stingandu-si apoi exagerarea pasionala in rutina. Fantezia ei este nemarturisita dar bine stiuta. Adoarme plina de scepticism, facand un efort sustinut sa se convinga ca nu mai spera in nimic, caci superstitia ii spune ca numai astfel mai poate fi surprinsa de ceva bun.

La etaj se mai gaseste un tanar ciudat. Seara il prinde usor obosit de fuga de orice responsabilitate pe care o practica fara incetare in timpul zilei. Oboseala este insa la fel de superficiala ca el insusi. Ii place sa se joace de-a iubirea si de-a orice altceva si de multe ori ia jocul in serios. De fiecare data cand jocul se termina insa, el accepta victoria sau infrangerea mai usor decat s-ar astepta chibitii si trece la urmatorul. Isi zice amuzat ca betia le rezolva pe toate si se imbata si cand are nevoie, si cand nu, ajungand adesea sa incurce jocurile intre ele. Fantezia lui este sa gaseasca un joc suficient de excitant, macar la fel de excitant ca aceasta fantezie. Adoarme imediat, cu sentimentul ca si somnul e un viciu savuros, ca toate celelalte care ii alcatuiesc lumea.

La receptie stau eu, probabil ciudata. Ma foiesc nelinistita, asteptandu-ma la cine stie ce comportament periculos al unuia dintre locatari. Ei sunt produsul meu si al fanteziilor mele. Mai am si altele. Fantezia cea mai mare e un amestec de tanjire, basm, telenovela, celebrare a imperfectiunii impartasite, invingere a pesimismului, excitatie a vietii, respingerea tuturor celor de mai sus si multe, multe altele. Adorm cu sufletul gata sa dea pe dinafara, stie el de ce, inca nu vrea sa spuna, dar fantezia ii promite ca intr-o zi o va face.

Trimis de: colectionara pe 1 Apr 2005, 11:11 PM

Prieteni vechi si noi

Jurnalul meu era menit sa fie o lume paralela. O lume in care ma adresam cuiva care nu ma citea dar exista mereu senzatia ca ma va citi odata si ma va recunoaste intr-un fel aparte. Nu neaparat brusc, ca in povesti.

Am comunicat de multe ori de dragul comunicarii, la fel cum am baut bere de dragul locvacitatii sau am cantat un cantec prea putin emotionant, prinsa fiind de atmosfera. Jurnalul meu a fost menit sa fie o lume paralela si la asta - si de aceea uneori mi s-a parut un jurnal agresiv sub aparenta sa dorit blanda. Nu am palavragit in el ci am cerut fara incetare cititorului sa ma inteleaga intr-un fel mai profund. Mi-a placut acest loc in care puteam sa cer fara sa oblig catusi de putin.

In realitate e mult mai greu si uneori am atata nevoie de realitate incat sunt silita sa imi resping vechiul prieten, jurnalul, ori el este silit sa ma respinga pe mine.

De ceva vreme ma tot respinge si ma trimite la un prieten mai nou. Un prieten care nu ma citeste dar exista mereu speranta ca ma va citi si intelege cu felul meu aparte. Nu neaparat brusc, ca in povesti.

Trimis de: colectionara pe 21 Apr 2005, 11:39 AM

Graffiti

Au trecut aproape 2 ani de cand stateam cu Tobias pe banca intr-un parc din Viena. Ne cunosteam de cateva ore si, dincolo de piedicile impuse de accentele noastre in engleza, mai ales al lui, impartaseam acelasi elan tineresc in a critica banalitatea si cliseele. Zambitori, urmaream 2 chinezi care isi faceau pe rand poze in fata aceluiasi strat cu flori. De cum ii vazuse apropiindu-se, Tobias ma anuntase ca se vor opri acolo si vor face fiecare o poza, fiecare cu un zambet neutru pe fata, provenit parca din faptul ca a mai bifat un peisaj in album. Cand chinezii au plecat am facut si eu o poza similara, in joaca.

Viata imi parea un graffiti extrem de colorat. Aveam o uriasa pofta de neobisnuit, chiar si de acela pe care nu il puteam intelege. Ma bucurau constructiile oblice, cladirile asamblate artistic din deseuri, petele de culoare aruncate cu un ciudat simt geometric prin orase, expozitiile de arta moderna in care mustea o dorinta de exprimare si de protest fata de tot ce ar fi adus a chinezi care fac poze banale. M-am banuit in treacat de snobism, de ipocrizie si de alte cuvinte pretentioase si care isi doreau sa ma readuca la pertinenta, insa nu era cazul. Sufletul meu era un mare graffiti, in care cineva raspandise, cu un ciudat simt geometric, un noian de senzatii si sentimente neobisnuite, multe pe care nu le puteam intelege. El ma urca energic in trenuri si ma tara prin orase si expozitii excentrice si se bucura copilareste de regasirea cu cei asemenea lui; iar eu nu opuneam rezistenta, ignoranta dar bucuroasa de bucuria sufletului.

Graffiti-ul nu imi pare decat celebrarea acelui neobisnuit care ma cheama si pe care nu il pot pe deplin intelege sau controla. Asa ca acum mi-am faurit altul, pictat tot din sentimente, dorinte si senzatii, pentru ca asa stiu eu cel mai bine. Nu as putea sa-mi interpretez desenul, doar ma las coplesita de senzatia ca este cel mai grozav pe care l-am trait vreodata.

Trimis de: bufnitza pe 24 Apr 2005, 05:10 AM

Cu teama de a te invada , fara a fi necesar o "invadatoare" ....
Ma simt insignifianta in lumea pe care o vezi atit de "altfel" ... Voiam sa-ti spun "multumesc" pentru ca mi-ai aratat unele puncte de vedere ( si auz) de care nu eram constienta ca exista .

 t32.jpg ( 4.34K ) : 59

Trimis de: Chime of Night pe 25 Apr 2005, 12:53 AM

Cat de frumoase sunt gingasele flori ale gandului tau colectionara draga si cat de dulce ti-e graiul prin care le daruiesti lumii. Iti multumesc inca o data ca mi-ai facut o mare bucurie. Cu voia ta, o sa ma cuibaresc si eu aici, printre-ale tale slove, asteptand cu-nfrigurare sa mai scrii...

Trimis de: colectionara pe 1 May 2005, 05:24 PM

Izul cel mai dulce

Bebelus fiind, am descoperit ca lumea de afara e plina de obstacole si de parinti, adesea resimititi, pe vremea aceea, ca un alt soi de obstacole. Fiecare ciocnire de podea, de mobila, de mama sau de tata (ori de alti indivizi ciudati care pareau ca vor sa ajute pe mama sa fie mama ori pe tata sa fie tata) se solda cu un ricoseu al meu intr-o alta lume, lumea dinauntru. Aici nu erau obstacole, iar mamele, tatii si substitutele lor veneau si plecau dupa voia mea. Pe vremea aceea, suferinta de afara se transforma usor intr-o suferinta putin mai dulce, caci de fiecare data cand ceva ma supara obisnuiam sa il duc in lumea mea, sa il transform intr-un gandac dezgustator si sa ma bucur de decadenta sa.

Pe masura ce am crescut am cunoscut tot mai bine lumile a caror granita era numai trupul meu. A devenit mai greu sa ii transform pe toti in gandaci, caci multe din cele ce ma raneau afara erau tot mai dezirabile, iar simplitatea si puritatea lumii dinauntru au disparut practic pe de-a-ntregul. Suferinta insa isi gasea mereu acel iz dulce, insa din ce in ce mai putin prin pedepsirea obstacolelor si din ce in ce mai mult prin savoarea descoperirii si intelegerii lor.

Cel mai mare obstacol pe care l-am intalnit a fost natura mea de om. Aducatoare de slabiciuni, dorinte, instabilitate, vicii ori mizerie - cum ar spune poetii, ea a stiut mereu sa imi pastreze contactul cu lumea aceea dinauntru, in care ma arunca de fiecare data cand incepeam sa cred ca am gasit fericita lejeritate a vietii.

De fapt chiar ea mi-a faurit aceasta lume, iar mai apoi s-au protejat reciproc si m-au convins si pe mine ca natura umana, oricat de grea, si oricata ciuda pe sine imi poate trezi din cand in cand, este singura care stie sa ia suferinta si sa ii dea acel iz dulce de care am devenit atat de dependenta. Si singura care imi arata ca orice alt obstacol poate fi transformat in gandac, ca pe vremuri, prin a-l accepta si a-l exprima cu toata puterea de care sunt in stare, faramitandu-l in cuvinte, senzatii, gesturi, (deja) noi sperante si momente de viata.

Si, mai presus de orice, ea este singura care ma poate face sa adulmec si sa iubesc un alt iz, si mai dulce, acela de alt om.

___
P.S. Si sa ma bucur enorm de fiecare data cand ma simt... adulmecata .

Trimis de: colectionara pe 30 Jul 2005, 10:32 PM

@!$@$^%$^

Ma simt furioasa, neputincioasa si fara vorbe.

Trimis de: SORIN pe 30 Jul 2005, 11:37 PM

Cine te-a enervat in asa hal??

Sorin.

Trimis de: colectionara pe 22 Aug 2005, 10:37 AM

Colectia de fluturi

Oamenii din jur au un mare dar de a schimba viata. Din cauza lor ea pare ba plina de responsabilitati, ba usoara ca fluturii, ba frumoasa, ba ingusta, ba a mea si ba parca deodata mai degraba a lor.

Unii nu lasa pe nimeni sa le-o schimbe (iar eu inca ma straduiesc sa accept asta), altii ii lasa pe toti, eu las mereu pe cate unul si numai unul. Cred ca exista si alte cai, de mijloc, dar oamenii aceia imi sunt straini.

Ma intreb, nu din orgoliu, cati fluturi am adus sau am alungat din vietile celor din jur. Poate pe langa Maria am chemat cativa, dar ea oricum era menita sa creasca intr-o floare. M-a bucurat mult cand mi-a zis ca am contat in viata ei. Acum nu cred ca mai contez asa mult, dar am fugarit atatia fluturi impreuna cat sa nu ajungem prea usor la mai putin.

Inca ne leaga un soi special de fuga dupa tot felul... Sunt uimita sa vad ca altii nu alearga la fel, sunt debusolata cand in jur viata e altfel. Zic eu ca mi-au schimbat-o oamenii noi, necolectionarii, dar tot eu revin mai tarziu si conchid ca gresesc. Mi-au schimbat-o aparitia responsabilitatilor, alunecarea pe un drum mai ingust si cativa fluturi care mi-au rascolit stomacul, facandu-ma sa ma intreb pe unde zburatacisera de fapt cei dinainte.

Exista oameni in jur cu un mare dar de a schimba viata fluturilor.

Trimis de: colectionara pe 8 Nov 2005, 03:20 PM

Nechibzuinta

Obisnuiti si increzatori in lipsa de consecinte grave ale faptelor noastre, actionam cu totii manati de o persistenta nechibzuinta. Ne punem in pericol sanatatea, viata, aruncam fara intentie de cenzura cu vorbe grele sau dam frau liber unor fapte care lovesc. Rutina ofera o ridicola garantie ca se poate si asa, iar noi ne punem cu gratuita virtuozitate in slujba unor idei si principii mai complicate, mai nobile, mai interesante. Mai interesante decat cea mai simpla grija pentru bunastarea noastra si cea a celor de langa noi.

Din cand in cand, parca la intamplare, o astfel de fapta se razbuna si rascoleste universul nostru nechibzuit. Atunci castigam un pic de intelepciune si murim mai mult sau mai putin. Invatam pe calea grea despre un lucru care este intr-adevar important, apoi continuam sa ne ocupam de idei abstracte, moderne, interesante.

Nenumaratele nechibzuinte din sine si din jur sunt lasate, in mod cu totul nechibzuit, sa ne modeleze sufletele.

Trimis de: calfa pe 8 Nov 2005, 08:34 PM

La multi ani !

Trimis de: colectionara pe 12 Nov 2005, 07:19 AM

Singuratate

Nici nu imi mai amintesc daca mi-am dorit cu adevarat sa locuiesc singura, ori daca fugeam de ceva, ori daca fugeam inspre altceva care speram ca va veni cat de curand. Au trecut mai bine de opt luni de cand traiesc in casa mea si numai a mea si ma simt periculos de schimbata. Tanjesc dupa o rutina impartasita, tanjesc dupa o familie asa cum de fapt nu am avut niciodata, tanjesc dupa glasuri si atingeri si grija cuiva pentru mine sau macar a mea pentru cineva. In singuratate nu e nimeni care sa vada daca esti vesel ori trist si, lipsit de acest echilibru pe care ti-l ofera alti doi ochi, devine cumplit de usor sa aluneci in orice extrema. Simt cum valoarea lucrurilor se schimba atunci cand le arat cuiva, simt cum incep sa vorbesc un pic prea mult cand ies in lume, caci am mult de recuperat. Ma induioseaza familiile, copiii, vad sensuri cu totul noi in cartile pe care le citesc - si nu o pot face cu vechea voluptate de a fi descoperit senzatii noi, nu pot decat sa ma gandesc ca toate sunt o deviatie, o manifestare a bolii insuficientei sinelui.

In linistea apasatoare din lumea mea, luciditatea si idealismul se dueleaza amical, fara a forta deznodamantul. Prima imi spune ca trebuie sa ma deprind sa fiu autosuficienta, a doua imi spune sa nu cumva sa o fac pana la capat, stim noi de ce. Noi si speranta...

Trimis de: colectionara pe 13 Dec 2005, 10:46 PM

Jurnalul unei despartiri

Se stie ca-nceputu-i cel mai greu si se stie ca totul e sa ai curaj si vointa sa mergi mai departe. Desi nu cred cu tarie in rugaciuni, ma rog mult sa am putere si incerc sa alung refrenul mincinos din capul meu care imi spune ca imi vine sa mor. Obisnuinta e ceva cumplit, iar eu am multe obisnuinte de alungat. Rutina trebuie sa se schimbe cu totul - iar eu trebuie, pur si simplu trebuie sa ma fortez sa vad ceva bun in asta. Nu am voie sa imi fie dor, trebuie sa imi amintesc ca am avut dreptate sa plec, ca am facut-o din iubire, ca sa nu avem ceva urat si rau. Si trebuie sa invat sa am macar atatea resentimente cat sa pot sa dau vina pe el pentru ca s-a descotorosit de mine in fata unui targ de doi bani. Trebuie sa imi repet ca mi-a spus ca nu merit efortul, asta ma va ajuta sa nu dau inapoi.

Am pierdut si bridge-ul, ceea ce face sa fie mult mai greu. Aveam cumplit de multe sperante si acolo. Acum nu stiu daca sa mai joc din cand in cand sau sa incerc sa ma las de tot. Orice as alege, e un compromis pe care il urasc. As vrea sa am pofta sa dansez din nou sau sa urc muntii. As vrea sa imi doresc sa fac ceva bun la scoala. Nu stiu ce sa fac ca sa ma fereasca de amintiri si analogii. Probabil ca trebuie sa le infrunt in fata. Ma rog sa am putere, ma rog sa gasesc prieteni, ma rog sa am pe cineva alaturi cat mai repede pentru ca nu stiu cat timp ma pot baza pe mine.

Trimis de: colectionara pe 14 Dec 2005, 06:39 PM

Adio, dar cu o infinitate de "o"

Am dormit mult si am visat incontinuu ca joc sau ca facem dragoste. Ca de obicei am amanat vointa pe mai tarziu si am inceput sa ma intreb chestii inutile, precum cum as fi jucat duminica daca as fi stiut ca e ultima oara, sau cum o fi sa faci dragoste cu cineva stiind ca e ultima oara. Oare mai poti da drumul acelui corp? Oare nu te temi sa il provoci in orice fel? Oare ar fi altceva decat o agatare continua, o mangaiere continua, un dor dupa contopire continua... Oare cat de mult rau imi fac mie cu aceste ganduri, cu aceasta despartire continua?

Toata lumea care a aflat a ras de mine. Nimeni nu crede in aceasta despartire, probabil pentru ca ei o asociaza cu vointa mea. Eu stiu ca nu am vointa, dar de data asta am avut metoda. M-am legat de maini si de picioare in asa fel incat sa nu mai pot face nimic. Iar el, el niciodata nu face nimic, m-am invatat cu asta pe calea cea grea.

Si, desi m-am invatat cu asta, nu ma pot abtine de la dorinta ca el sa regrete alegerea facuta. Imi doresc prea mult sa isi dea seama ca a fost ceva stupid si apoi ma simt rau. Chiar daca si-ar da seama, cel mai probabil eu nu as afla niciodata. Asa ca de ce sa imi doresc asta, doar ca sa sufere si el? Nu e bine... chiar daca ar fi mai echitabil.

Oricum nimic nu va fi echitabil. El are disciplina sa umple toate golurile mai repede. Eu pot numai sa rationez ca asa ar trebui sa fac.

Trimis de: colectionara pe 13 Jun 2006, 11:41 AM

Nu neaparat eterna reintoarcere

Ezit daca sa scriu din nou aici. Mi-e drag sa ma uit in urma si ma tenteaza sa revin, pentru ca imi va placea mereu sa ma intorc la sufletul meu asa cum era, asa cum va ramane macar intr-o masura, si sa il contemplu.

Cand eram mica am aruncat multe scrieri de moment de care la recitiri ulterioare m-am rusinat. O sa scap oare vreodata pe de-a intregul de acest soi de rusine? Lipsa ei se afla de mult in idealurile mele, iar eu ma simt adaptabila, capabila sa cresc, sa deprind o intelepciune pentru care nu am fost neaparat construita.

Nu am in mine interesul nestavilit pentru cultura, iar gustul meu artistic imi pare indoielnic. Am un creier care ma face sa simt deopotriva multa recunostinta si mult regret ca nu vine insotit de interese stiintifice care sa ma faca sa ma realizez profesional asa cum se zice ca pot. Dar, asa cum am citit de curand, lumea e a celor ce vor, nu a celor ce pot.

Eu vreau lucruri de care adesea mi-e rusine, din orgoliu, orgoliul care m-a invatat sa caut sa fiu speciala, cea mai speciala. Vreau pe cineva langa care sa nu mai am pic de rusine. Vreau sa deprind intelepciunea aia care sa ma faca sa ma simt bine, linistita ca omul care intelege ceva din viata si stie de unde sa ia orice vine. Vreau sa fiu iubita, sa imi fac o familie, sa invat sa ii bucur pe cei de langa mine. Vreau sa imi foloseasca la ceva tot ce am trait pana acum, sa imi foloseasca sa imi arat mie si catorva care nu cred - ca se poate sa iti cresti mult calitatea de om.

Nu sunt insa obisnuita sa reflectez organizat asupra acestor lucruri, iar elanurile de moment sunt sterile, mereu mai putin pe moment. Mi-as dori mai intai si mai intai sa ma deprind sa gandesc cu adevarat, nu inteligent-speculativ, cum imi sade asa de bine, ci constant si cu bun simt.

Oare cat o sa ma tina acest elan de moment? - sopteste dracusorul autoironic. Sper din toata inima ca, multumita si unui strop de experienta, va fi motivat sa insemne mai mult decat nimic. Si daca o fi sa nu fie asa, promit ca ma voi mobiliza cat pot sa nu simt nicio rusine.

Trimis de: colectionara pe 17 Jul 2006, 12:07 AM

Picaturi

Ma gandeam nu demult ca adevarata performanta nu e sa nu ai prejudecati, ci sa continui sa nu le ai dupa ce devii un om cu experienta, idei si gusturi bine formate.

Ma mai gandeam cat am iubit flexibilitatea si cum ea nu m-a ajutat intotdeauna, pentru ca uneori, daca nu as fi crezut cu atata tarie ca fiecare situatie in parte e speciala si nu trebuie sa stii deja ce ai face in ea, ci sa o traiesti in toata "specialitatea" ei, as fi inteles ca nu fac decat sa ma complac.

Ma mai gandeam ca acceptarea nu ar trebui sa insemne ca il lasi pe om sa fie asa cum e, ci ca reusesti si sa ii vezi punctul de vedere ca pe unul valid.

Ma gandeam deloc demult ca astea sunt putinele picaturi - din lucrurile profund personale care imi ploua mintea si sufletul zilele astea - pe care le mai pot lasa aici.

Trimis de: colectionara pe 21 Jul 2006, 12:39 PM

Ziua cartitei

Din nou departe, din nou cineva la care nu ma asteptam sa ma vrea, din nou "esti prea desteapta", din nou "semeni cu o fosta prietena", din nou ca un acord tacit ca el sa incerce de 100 de ori iar eu sa refuz de 100 de ori si sa ma simt un pic mai dorita si sa il provoc sa ma mai flateze, din nou pupicul pe obraz de a doua zi dimineata, din nou acasa in fata micului infern cu ecran lat.

O zi a cartitei in care nu mai stiu ce ar putea fi imbunatatit si imi doresc enorm sa ma trezesc intr-o dimineata ca mi s-a intamplat continuarea cea buna.

Trimis de: colectionara pe 22 Jul 2006, 04:15 PM

Cand zbaterea devine tot mai autentica

Sunt ceva mai fidela dorintei de a nu retrai ce a fost mai rau, am momente in care pun ratiunea la lupta si ea se chinuieste sa castige teren, chiar daca adesea il pierde la loc. Nu reusesc insa sa imi temperez rabufnirile oratorice din propriul creier (e teribil sa simti ca ai ceva de spus, chiar cand experienta arata ca elocventa din capul tau nu produce aceleasi revelatii si altora), iar ele mentin o stare epuizanta de neliniste si durere neputincioasa. Corpul parca e si el impotriva mea, e necesar sa il conving sa doarma sau sa manance, iar el le face pe toate cu infinita sila, in trepte mici, la orice ora la care il pot pacali. Devotamentul handicapeaza enorm ratiunea, sunt prea implicata ca sa inteleg ce se intampla, sunt in cea mai sincera si, ma tem (sau ma asigur ca am banuit macar), probabil stupida deruta. Nu stiu daca lucrul prin care trec este o despartire, poate ca nu stiu pentru ca nu vreau sa stiu, poate chiar nu e clar. Maria mi-a spus ca este si am reusit sa o urasc chiar si pe ea, putin, pentru asta. Nu pentru ca am idee daca are sau nu dreptate, dar vehementa asta nu e deloc ceea ce doresc sa aud si as vrea ca macar ea sa nu se adauge la cei ale caror cuvinte ma rod. Am analizat si ras-analizat si as fi vrut sa descopar ca nu am dreptate, ca sa pot ceda. Dar nu am gasit nimic care sa imi dea voie sa dau inapoi de la munca asta de rezistenta oribila, nimic despre care as reusi sa nu cred ca a fost introdus artificial, sa imi scuze slabiciunea. Am incercat si remedii considerate tampite. Dar mi-am confirmat ca dincolo de niste sentimente excesive, nu am nimic distructiv in mine. Nu pot sa beau pana uit, ci numai pana mi se acutizeaza simturile si revolta. Revolta imi contorsioneaza caracterul, ma face sa ma respect mai putin, dar sunt silita sa recunosc ca ma mai purifica. Mi-as dori sa lupt pentru o supravietuire de esenta fizica, in loc, fie si o lupta grea dar in care sa ma pot implica cu totul, nu pacalind vointa. Credeam ca, daca esti mai decis sa dai o sansa remediilor, e mult mai usor. O hotarare suta la suta insa nu reusesc, exista mereu demonul lasarii unei portite, amestecat cu iluzia, cu speranta, cu fantezii exagerate continand sfarsituri miraculoase. Iar cat reusesc nu e mare progres. Numai disperare mai rara si momente scurte de euforie a stapanirii unor impulsuri. E dezarmant ca nici analizele lucide sa nu te elibereze pentru mai mult de cateva ore. Atat de dezarmant incat prefer sa ma revolt din nou.

Trimis de: colectionara pe 23 Jul 2006, 06:47 AM

Viata pur si simplu

Alt baiat, alta iesire in oras cu rolul de a imi intari respectul de sine. Mi-am amintit aproape cu uimire ca pot sa dansez si sa trezesc interesul unui anumit tip de intelectuali boemi, chiar daca am obosit incredibil de repede si a trebuit sa ma asez. Am fost la cinema si am vazut "Break up", un film in care eroina cerea cam ce cer eu si, dupa o lupta lunga si certuri care m-au binedispus, chiar obtinea dar declara ca nu mai are nevoie, ceea ce m-a prostdispus. Dragostea mea e o inchisoare mai mare, eu reusind sa il vreau inapoi din toata inima dupa mult mai multe decat se tolereaza in filme, chiar daca, la fel ca si acolo, il doresc schimbat, neaparat schimbat. Si dragostea, si incapatanarea de a nu abandona infranta investitia cea mai mare din viata mea, si teama ca nu pot gasi pe altul care sa ma faca sa simt ceva comparabil, chiar daca in teorie stiu ca pot, macar candva. De aici e cel mai usor lucru sa vezi o serie lunga de argumente pentru care relatia asta ar trebui facuta sa mearga. Propria structura nu ma ajuta deloc. Pe plan uman detest lipsa de bunatate, pe plan erotic detest mult mai tare orice inferioritate intelectuala si o sanctionez involuntar. Oare cat din zidurile inchisorii mele il reprezinta faptul ca nu pot face fericit un om fara creierul potrivit? Sau ambitia de a il face pe el fericit, sau ambitia de a ii arata cat de fericita poate sa ma faca, daca, daca, daca... Imi pierd rabdarea, imi pierd credinta ca e bine ce fac, imi dau seama din ce in ce mai bine care e lucrul care m-ar rani cel mai tare, ma zvarcolesc cand il face si apoi tot as vrea sa intreb obsedant "macar iti dai seama cat de putin cat rau reusesti sa imi faci, macar ai vrea sa te schimbi?". Pare atat de plauzibil sa poata spune ceea ce imi doresc, oricand, incat spectrul acestui plauzibil este, probabil, inchisoarea cea mai mare. La fel de plauzibil sa se sature de mesajul meu ca, totusi, asa ca acum nu se poate rezista.

Trimis de: gio19ro pe 28 Sep 2006, 07:11 PM

Trimis de: colectionara pe 29 Oct 2006, 05:55 PM

Dragoste

Adevarul e ca m-am indragostit de mai multe ori, dar am avut timpul si dispozitia sa iubesc pur si simplu o singura data. In prima mea relatie am fost mai indragostita de sentimentul de relatie decat de omul in sine. De sentimentul ca am pe cineva cu care sa ma joc de-a toate aceste lucruri, care sa imi confirme cat sunt de minunata, cu care sa fac planuri de viitor si, nu in ultimul rand, care sa ma scape de stresul ca trebuie sa mai caut. Sper ca m-a iertat pentru cat de usor mi-a fost sa il parasesc dupa doi ani impreuna. Si sper ca totusi au fost ani care au meritat.

Iubirea pur si simplu a venit nu se stie cand si pleaca foarte foarte greu. Si, la fel cum prima relatie am avut-o pe cand nu aveam maturitatea sa disting intre beneficiile ei si iubire, la fel iubirea m-a prins inainte sa stiu cum s-o integrez in comportamentul meu. Am crezut ca e ceva natural si o traiesti pur si simplu, fiind tu insuti. Eu insami m-am schimbat insa, m-am trezit ca fiind cineva care brusc avea ce oferi si simtea nevoia sa ofere, care era animata de dorinta de a il imbogati pe celalalt si a se lasa imbogatita de el, care vibra nu la placerea de a-si imagina si alege viitorul ci la ideea de a il creste frumos alaturi de el.

Cand ti se intampla asta pentru prima oara ai impresia ca nimic nu este mai bun si mai important decat sa iubesti. Cu timpul descoperi ca cel putin la fel de important e sa fii iubit. Si nu oricum, ci de catre un om care te cunoaste si crede ca meriti sa fii iubit.

Nu stiu daca cineva are puterea sa accepte din prima ca descoperirea sa nu este impartasita. Eu una nu am mai inteles ce anume inseamna sa fii tu insuti in aceste conditii si marturisesc ca nu inteleg nici acum cu adevarat. Cand incepi sa crezi ca ceva este iubire adevarata si nu pasiune, incepi sa crezi ca este asa pentru ca intre tine si celalalt exista o potrivire adevarata, dincolo de atractie. Te adancesti in contemplarea lucrurilor pe care le ai cu el si nu le-ai gasit la altii si incepi sa te entuziasmezi la ideea ca ai putea trai alaturi de acele lucruri, chiar si dupa ce pasiunea va fi disparut.

Lipsa unui raspuns pe masura este cea care incepe calvarul. Sa fii tu insuti pare ca inseamna pur si simplu sa iubesti. Poate sa iubesti si sa oferi si sa speri ca ti se va intoarce darul pentru ca, nu-i asa, te-ai convins, poate chiar pe buna dreptate, ca va potriviti. Asa mi-am dorit sa fac, in repetate randuri, insa adevarul e ca nu am putut - iar daca voi avea vreodata o parere ferma despre ce trebuia sa fac, probabil va fi numai o parere indusa de felul in care lucrurile vor fi evoluat pana atunci in viata mea sentimentala. In realitate, o iubire neimpartasita ajunge sa se amestece cu nevoia de a analiza semnele ca ea sa fie vreodata impartasita. Incepe sa se amestece cu orgoliul de a nu se profita cumva de tine. Cu analize psihologice ca nu cumva sa faci ceva gresit oferindu-te asa usor, nemaimotivandu-l sa simta ceva. Cu tentatia de a cauta retete de a il provoca pe celalalt, oricat de superficial iti cer ele sa fii. Cu momente de eroism si exaltare, cu momente de patetism si renuntare. Cu o tulburare autentica a judecatii, in care ajungi sa nu mai intelegi ce e bine sa faci, si pentru tine, si pentru el, si pentru amandoi. Ajungi sa faci lucruri pur si simplu, lucruri pe care la fel de bine puteai sa nu, si ai putea sincer sa sustii si ca era firesc sa le faci, si ca nu. Ajungi sa te chinuiesti si sa renunti. Sa capeti perspectiva si sa crezi ca o poti face din nou mai bine. Sa intri in acelasi cerc vicios si, din nou prea tulburat, sa renunti. Sa iti dai seama intr-o zi ca, desi la fiecare moment nicio decizie nu a parut complet nerezonabila, ansamblul lor este o colectie trista care te-a indepartat fara dubiu de ceea ce doreai la inceput.

Am renuntat din nou si cu o judecata la fel de tulbure am conchis ca e mai bine asa. Ca se poate spune ca devenise o obsesie, ca am incercat destul si ca viata are acel infinit despre ea care iti da mereu sansa la ceva nou si bun, pe care poate il iei mai bine de la inceput. Nu stiu daca aceste argumente sunt cu ceva mai bune decat cele care ma indemnau sa continuu. Adevarul e ca le dau prioritate pentru ca sa continuu am incercat. Un alt adevar e ca doare foarte tare, asa cum stiam ca va fi. Si ca renuntarea se dovedeste la fel de greu de facut bine. In continuare nu stiu ce sa fac, cum sa limitez contactele, cum sa gandesc pentru mine insami. Singurul lucru pe care l-am inteles e ca ma pot bucura de restul vietii si ca e cel mai important sa o fac.

Cand iubesc pur si simplu, il iubesc si cand imi place mult ce fel de om e, si in momentul in care il dispretuiesc, si cand nu se intampla decat rutina, si cand ma feresc sa ii spun ca il iubesc, si cand nu ma feresc sa ii spun ca il detest, si in momentul in care ii dau drumul sau ii spun sa plece. Si probabil ca a avut sens sa le fac pe toate.

Trimis de: colectionara pe 20 Jan 2011, 01:57 AM

Schimbari

Mult timp a trecut, multe s-au schimbat, multe au ramas la fel. Multe s-au schimbat in bine, multe s-au schimbat in mine, dar - ca de obicei - toate au pornit de undeva din afara mea. Multe am gandit, multe am simtit, putine am avut energia si curajul sa fac. Fara cei in jurul carora gravitez viata ar fi mereu la fel, o colectie de vorbe aruncate la intamplare sau slefuite pentru a mia oara, dar nu de fapte. Acestea se pot la fel de usor arunca la intamplare, cu iluzia ca le voi slefui candva, dar odata aruncate incremenesc in timp, intarind temelia pasivitatii spiritului meu. Si totusi traiesc un prezent fericit - ca de obicei - construit de undeva din afara mea. In fiecare zi multe se schimba in mine, multe se schimba in bine, oare va fi nevoie de energie si curaj sa fac sa fie mereu asa?