Versiunea pentru tiparit a acestui topic

Click aici pentru a vizualiza acest topic in formatul original

HanuAncutei.com - ARTA de a conversa _ Exploratorium _ Introducere In Stiinta Astronomiei

Trimis de: Marcus pe 27 Jan 2004, 08:30 PM

Am hotarat sa deschid acest topic pt cei interesati de astronomie si care vor sa afle mai multe despre aceasta stiinta atat de putin luata in serios de multi romani in ziua de azi.
Cu ajutorul dumneavoastra, vom afla impreuna cunostintele de baza ale acestei stiinte atat de frumoase si...exacte. wink.gif

Mesajul meu este acela de a va indemna sa cunoasteti date (cel putin minimale), un scurt istoric al astronomiei, legile care stau la baza astronomiei, s.a.

Cei interesati sunt bine veniti.

Trimis de: Marcus pe 28 Jan 2004, 03:43 PM

Paleoliticul - epoca veche a pietrei, cea dintai etapa a istoriei omului - care consemneaza ca indeletniciri umane vanatoarea si culesul planetelor salbatice comestibile, este epoca in care - datorita nevoii de orientare pe teren - au aparut in gandirea omului primele notiuni de astronomie. Paleoliticul a fost o perioada foarte lunga de timp: a inceput acum circa 2-3 milioane de ani si s-a sfarsit in jurul anului 10.000i.e.n. Din aceasta vreme, s-au descoperit unele marturii privind nasterea astronomiei. In urmatoarea perioada, in mezolitic, care a durat intre 10.000 i.e.n. si 7000 i.e.n., numarul cunostintelor astronomice a sporit. O vreme cu adevarat hotaratoare in viata omului primitiv a fost neoliticul (7000-2500 i.e.n.). In neolitic, Soarelui i se da cea mai mare importanta. Dupa o experienta de milenii, oamenii acelei epoci au observat ca de caldura si lumina Soarelui depind seceta si ploaia, recoltele bogate, iar rasariturile lui de-a lungul anului in puncte diferite de pe orizont marcau alternanta anotimpurilor. Dar si Lunii i se acorda atentie: probabil ca inca de atunci oamenii credeau ceea ce cu multa vreme mai tarziu un rabin avea sa exprimein "Mildras": "Luna a fost creata pentru numararea zilelor".

Cunostintele astronomice erau pentru faptura umana o parghie de baza a organizarii activitatii sale si a comunitatii sociale din care facea parte. Astrii ii serveau, in aceasta privinta, pentru orientarea in timp si in spatiu, inlocuind ceea ce aveau sa fie, cu mult mai tarziu, ceasornicul, calendarul si busola. Lungimea umbrei aruncate de un betisor infipt in pamant a fost probabil primul ceasornic solar. Unele monumente din epoca pietrei sunt in mod direct legate de observatii astronomice surprinzator de precise. Monumentul de la Stonehenge (Anglia) este orientat in functie de echinoctii si solstitii, ceea ce duce la efecte optice impresionante la datele respective.

Imaginile mitice, deosebite de la o semintie la alta, se bazau fireste pe aparente, pe ceea ce parea omului ca fiind "de la sine inteles". Pamantul era de aceea conceput imobil in centrul Universului si toate astrele ca rotindu-se in jurul sau - asa cum rezulta din experienta imediata. Privit de la suprafata sa, Pamantul parea un camp intins si plat, marginit de hotarele orizontului. Ia r deasupra sa, omul zarea o bolta, pe care se plimba astrii mai mare sau mai mici, ce par sa dea ocol Pamantului. Si atat Pamantul, cat si cerul erau socotite ca "stau" pe ceva, ca sa nu se "prabuseasca". Omul considera lumea si toate fenomenele observabile asa cum ii erau date de perceptiile senzoriale nemijlocite. Pe de alta parte, cerul era conceput ca fiind cu totul diferit de Pamant, un presupus "lacas al zeilor" spre deosebire de lacasul terestru al "oamenilor muritori". Cele mai cunoscute mituri ale antichitatii vedeau Pamantul marginit de niste munti care reprezentau suport pentru bolta cereasca si o impiedicau sa "cada" pe Pamant (la egipteni, mayasi). Un alt mit infatisa Pamantul ca o insula uriasa sprijinita pe spatele a trei balene uriase, plutind pe un ocean imens.

Marile imperii sclavagiste ale antichitatii au inceput observatiile astronomice sistematice asupra pozitiilor si miscarii astrilor, din doua scopuri fundamental diferite: pe de o parte pentru a servi unor scopuri practice (de exemplu pentru precizarea calendarului sau pentru prevederea perioadelor de revarsare anuala a unor fluvii, vitala pentru agricultura unor tari), iar pe de alta parte pentru a se "prooroci" viitorul pe baza pozitiilor relative ale astrilor, presupusi a reflecta vointa supranaturala a zeilor. Astfel, astronomia si astrologia au convietuit multa vreme laolalta. Secole mai tarziu, Johannes Kepler avea sa scrie: "Astrologia este fiica neroada a astronomiei".

Contributii ale marilor astronomi greci ai antichitatii

Progresul hotarator al astronomiei antice a fost determinat de astronomia greaca. Conditiile materiale specifice ale civilizatiei grecesti - agricultura intensa, navigatia ampla, coastele maritime foarte intinse, favorizand comertul, contactul cu numeroase tari - au contribuit la dezvoltarea unei civilizatii si culturi stralucite, in care s-au pus treptat si s-a incercat rezolvarea marilor probleme ale cunoasterii.

Thales din Milet (624-548 i.e.n.) - primul mare astronom grec, a sustinut ca Pamantul este un disc plat care pluteste pe apa. A determinat inegalitatea anotimpurilor si a prevazut o eclipsa de Soare.
Pitagora (581-500 i.e.n.) - cel dintai care a sustinut ca Pamantul este o sfera ce pluteste liber in spatiu, ideea sfericitatii impunandu-se in Grecia cateva decade mai tarziu. Intreg Universul e conceput ca o sfera, de aici pornind teoria sferelor si a miscarilor perfect circulare ale planetelor.
Parmenide din Eleea - Lumina Lunii este imprumutata de la Soare.
Heraclit din Efes (540 - 470 i.e.n.) - "Lumea este pe deplin unitara, n-a fost creata de nimeni dintre zei si de nimeni dintre oameni ci a fost, este si va fi un foc vesnic viu, care se aprinde si se stinge dupa anumite legi".
Anaxagora din Clazomene (500-429 i.e.n.) - concepe Soarele ca un glob incandescent, explica in mod corect fazele Lunii, cat si eclipsele de Soare si de Luna. Proclama ideea fortei centrifuge care este responsabila pentru faptul ca nici un astru nu se prabuseste pe Pamant.
Filolaus din Tarent (450-400 i.e.n.) - detroneaza Pamantul din pozitia centrala a Universului, aceasta pozitie privilegiata fiind atribuita unui foc central, dar nu Soarele.
Eratostene din Alexandria (276-194 i.e.n.) - masoara aproximativ circumferinta planetei noastre.
Eudoxus din Knidos (408-355 i.e.n.) - concepe un model de 27 de sfere pentru a explica miscarile planetelor si Lunii in jurul Pamantului. Ulterior, marii ganditori ai antichitatii sporesc numarul de sfere, complicand intregul sistem.
Aristotel (384-322 i.e.n.) - concepe sistemul de planete folosind 55 de sfere imaginare. Aduce probe valide in favoarea sfericitatii Pamantului. A sustinut, de asemenea, geocentrismul si imobilitatea Pamantului, ca si ideea de perfectiune si eternitate a corpurilor ceresti, cunoscuta ca "armonia miscarilor perfecte".
Heraclid din Pont (388-355 i.e.n.) - autorii antichitatii spun despre el: "el face ca Pamantul sa se roteasca in jurul sau insusi in decursul unei zile, in timp ce cerul este in repaus. El misca Pamantul ca o sfarleaza, de la Vest la Est, in jurul propriului sau centru; el face ca Venus sa se roteasca in jurul Soarelui si nu al Pamantului; el face ca ecliptica sa fie descrisa de catre Pamant, iar Soarele dobandeste rolul unei stele fixe." Este in mod clar o idee heliocentrica, precursoare lui Nicolaus Copernicus.
Aristarh din Samos (320-250) - elaboreaza schema primului sistem heliocentric planetar cunoscut. A fost primul care a incercat sa determine prin observatii marimea si distanta Soarleui si a Lunii.
Hipparh din Niceea (190-125) - cel mai mare astronom al antichitatii, a reusit sa prevada pozitiile viitoare ale planetelor, folosind un sistem geocentric. Ordinea componentelor sistemului planetar devine astfel (de la centru): Pamant - Luna - Mercur - Venus - Soarele - Marte - Jupiter - Saturn - stelele.Ordinea a fost determinata dupa urmatoarea lege: cu cat o planeta are o perioada de revolutie mai indelungata, cu atat este vorba de o planeta mai indepartata.
Claudiu Ptolemeu (90 - 160 e.n.) - dezvolta modelul lui Hipparh care va domina astronomia timp de 14 secole, pana la Copernic. Observa, de asememenea, refractia luminii stelelor in atmosfera. Explica in mod perfect logic teoria geocentrica, care din punct de vedere matematic, nu este cu nimic absurda.


Bilant al astronomiei antice

Se face diferentierea intre stele si planete.
Forma Pamantului se precizeaza pana la urma ca fiind sferica si Terra ajunge sa fie privita ca un corp ceresc, considerat in general a ocupa o pozitie centrala.
Masurarea dimensiunilor Terrei si a primelor distante cosmice da unele notiuni despre scara de marime a Universului (mentionez ca departarea Lunii de Terra si circumferinta Pamantului sunt singurele masuratori sigur determinate la acea vreme).
Soarele, Luna si planetele constituie un sistem, considerat in mare parte geocentric, a carui limita nu trece de orbita celei mai indepartate planete vazute cu ochiul liber, Saturn. Celelalte stele sunt considerate a fi fixe pe o sfera care inglobeaza sistemul geocentric.
Apar primele idei heliocentrice, prevestind marea revolutie copernicana de mai tarziu.
Progresele astronomiei au fost infranate cu inversunare de conceptia religioasa.

Astfel era vazuta imaginea Universului la sfarsitul antichitatii.


Trimis de: Marcus pe 29 Jan 2004, 12:07 PM

Rasturnarea in conceptia despre sistemul solar

La inceputul Evului Mediu, Europa a facut intr-un sens un pas inapoi, ascensiunea crestinismului corespunzand cu tentativa fanatica de a zdrobi orice rival al credintei. Manuscrisele stiintifice erau arse, dogmele Bibliei fiind ridicate la rangul de legi stiintifice. In ansamblu astronomia a decazut, numarul observatoarelor s-a redus considerabil, gandirea stiintifica a stagnat.

Dar firul intrerupt astfel a fost continuat si reinnodat in mod neasteptat prin intermediul unor civilizatii din afara Europei:
China – observatiile astronomice au fost atat de precis consemnate, incat astronomia
moderna le-a folosit pt datarea unor fenomene si stabilirea periodicitatii altora.
India – observatii astronomice intense, dezvoltarea calculelor matematice, punerea la indoiala a geocentrismului ptolemeic.
Lumea araba – principala pastratoare a progresului stiintific, mostenirea astronomica greaca. Dezvoltarea astronomiei nu constituia un lux, ci o necesitate.
Un calif este raspunzator pt arderea vestitei Biblioteci din Alexandria in 691, interpretand abuziv pasaje din Coran. Arabii au conceput o masiva “vanatoare” de manuscrise grecesti. Arabii nu doar au pastrat documente grecesti, dar au adus imbunatatiri.


Dezvoltarea navigatiei, si deci a astronomiei nautice, necesitatile cartografice, cerinta de a preciza calendarul (de care avea nevoie chiar Biserica pt precizarea sarbatorilor religioase) cereau o studiere cat mai exacta a lumii si in prmul rand un progres simtitor al astronomiei. De aceea, europenii au inceput sa studieze cartile arabe, care contineau in mare masura tocmai cunostintele pe care ei, mai inainte le repudiasera din fanatism. Observatiile stiintifice riguroase se acumulau iar viziunile ptolemeice si aristotelice decadeau. Biserica vedea cum incet, incet, pozitia ii era zdruncinata. Pentru a preintampina nenorocirea de a fi detronata din putere, Biserica s-a folosit de forta brutala a Inchizitiei. Arderile pe rug erau din ce in ce mai numeroase in incercarea disperata de a starpi paganismul.


Inevitabilul s-a produs:
Opera nemuritoare a lui Nicolaus Copernicus , “De revolutionibus orbium celestium” (1543) a fost terminata in ultimul an de viata al marelui astronom polon, care a avut inspiratia de a o dedica Papei pe patul de moarte. Opera, scrisa intr-un limbaj inaccesibil oamenilor de rand, rastoarna din temelii conceptia geocentrica, in ciuda opozitiei Bisericii, care se va incapatana sa o recunoasca drept eretica.

Cateva date generale despre viata lui Copernic:

Nasterea: 19 feb. 1473 la Torun, nordul Poloniei
Parinti: Nicolai si Barbara
Frati: Andrei, Ecaterina, Barbara
-tatal este negustor instarit
-mama este fiica unui patrician torunian
-Torun 1483  molima  moare tatal lui Nicolai  fratele mamei, Lukasz Watzenrode, ii ia in grija pe nepoti.
-Nicolai studiaza la Universitatea din Cracovia (la 19 ani, 1491), capitala Poloniei la acea vreme.Universitatea din Cracovia se numeste Collegium Maius.Prof. astronomie: Wojciech din Brudzew.
-Watzenrode –om invatat, aspru si rece, ii trimite pe Nicolai si Andrei sa aprofundeze studiile la Bologna.
-1495 –fratii Copernic pleaca la Universitatea din Bologna.
-1496 –Nicolai devine canonic varmian, foarte instarit
-aprilie 1500 –pleaca la Roma, unde preda ca profesor de matematica (la 27 ani).In Roma se adunasera 200.000 de credinciosi; anul jubiliar al crestinatatii; totodata, papa Alexandru al VI-lea vindea titluri de cardinal celor mai bogati candidati, iar fiul sau teroriza orasul prin crime zilnice; in Roma –desfrau, crime
-jumatatea lui 1501 –Andrei si Nicolai se intorc la Frombork (Polonia), apoi cer permisiunea consiliului episcopal de a-si continua studiile in Italia
-cei doi pleaca in Italia in septembrie; Copernic studiaza medicina la Universitatea din Padova timp de 2 ani
-1503 –Universitatea din Ferrara –sustine examenul de doctor pe care il trece
-1504 –Nicolai se intoarce in Polonia, este medicul de curte al episcopului Watzenrode, unchiul sau. Petrece ani buni la curtea unchiului sau, curtea Lidzbark-Warminski.
-1507 –Copernic scrie „Comentariu despre ipotezele miscarii corpurilor ceresti”, lucrare care nu a fost niciodata tiparita, dar care cuprindea 7 axiome care revolutionau intreaga astronomie din temelii.
Prima axioma –nu exista un centru unic pentru toate orbitele si sferele ceresti
Axioma a doua –centrul Pamantului nu este centrul Universului, ci numai centrul sau de gravitate si centrul orbitei lunare
Axioma a treia –toate sferele se invartesc in jurul Soarelui, ca centru; Soarele este centrul Universului
Axioma a patra –distanta de la Pamant la Soare este neinsemnata in raport cu distanta pana la sfera stelelor imobile
Axioma a cincea –ceea ce vedem ca miscare pe bolta cereasca este rezultatul miscarii Pamantului.Pamantul, impreuna cu atmosfera ce-l inconjoara, se invarteste, o data in timp de 24 de ore, in jurul sau.In acest timp, ambii poli pastreaza o pozitie neschimbata fata de bolta cereasca imobila
Axioma a sasea –ceea ce ne apare ca miscare a Soarelui printre stele nu este o urmare a deplasarii sale reale, ci a miscarii Pamantului, impreuna cu care noi ne invartim in jurul Soarelui, ca orice planeta.
Axioma a saptea –miscarile planetelor, in sens direct si in sens invers, pe care le vedem, nu provin din miscarea lui proprie, ci din cauza miscarii Pamantului. Asadar, atat miscarea Soarelui, cat si miscarile aparente ale planetelor ratacitoare printre stele se pot explica pornind de la ipoteza ca Pamantul se invarteste in jurul Soarelui.
-29 martie 1512 –moare unchiul Watzenrode.Nicolai se muta definitiv la Frombork.Copernic a trait la catedrala din Frombork, unde avea cel putin un observator.
El a scris: „Astronomia este stiinta cea mai demna pentru un om liber.”
Astronomul danez Tycho-Brahe vorbeste despre Copernic:
„Pe Pamant nu se naste un asemenea om, decat o data la multe secole. El a fost in stare sa opreasca Soarele din cursa sa in jurul cerului, si sa puna in miscare Pamantul imobil. El a facut Luna sa se roteasca in jurul Pamantului si a transformat aspectul Universului !
Iata ce a indraznit Copernic cu aceste bete mici, legate asa de simplu.El a dat legi Olimpului intreg.El a facut ceea ce nu i-a fost permis niciunui muritor de la inceputul lumii. Ce este oare superior geniului?
Altadata, gigantii voind sa patrunda in ceruri, ingramadeau muntii si-i asezau unii peste altii.Totusi, puternici prin fortele lor, slabi prin spirit, nu au putut patrunde in sferele ceresti. El, increzator in puterea geniului si neavand alte forte in afata acestor bucati de scandura, invatatul polonez a trecut dincolo de piscurile Olimpului.
Amintirile ce lasa un asemenea om sunt vesnice, chiar daca ele sunt din lemn. Aurul ar invidia valoarea lor daca ar putea aprecia.”

Copernic folosea ca instrumente rigla paralactica si triquedrumul.
-Copernic s-a dovedit a fi si un mare patriot, aparand interesele polonezilor si participand activ la actiunea de introducere a unei monede noi in Polonia, precum si la lupta impotriva Cavalerilor Teutoni, care pradau tara.Copernic organizeaza apararea orasului Olsztyn impotriva Ordinului, avand succes.
-1521, pacea de 4 ani intre Ordin si Varma
-10 aprilie1525, Albrecht, conducatorul Teutonilor, se pleaca in fata regelui polonez.
Copernic a participat intens la lupta vs. Cavalerilor teutoni.
-Anna Szyling a trait cu Nicolai pana in 1539, cand a fost alungata de Jan Dantiscus, un vechi „prieten” al astronomului. Nicolai a fost afectat de plecarea Annei, lucru care a contribuit la rapunerea sa in 1543.
-Georgius Joachimus Rheticus, prietenul cel mai bun al lui Copernic la sfarsitul vietii astronomului, il determina pe acesta sa scrie o carte despre descoperirea sa.
-cartea lui Nicolai Copernic: „De revolutionibus”, pe care nu a apucat sa o vada tiparita.
-24 mai 1543 –Copernic moare de congestie cerebrala si paralizie.
Andreas Osiander a scris o introducere falsa la aceasta carte.
-dupa moartea astronomului, o serie de intelectuali au contrazis descoperirea lui Copernic, criticandu-i dur opera, dar si pe astronom insusi.
-Galileo Galilei (1564-1642) a indurat suferinte aspre pentru ca a cercetat, a crezut si a spus mai departe aceeasi idee heliocentrica a lui Copernic.

1616: „De revolutionibus” a fost trecuta in INDEXUL cartilor interzise.








Mari astronomi medievali si moderni (precizare: numarul acestora este fabulos de mare, mi-am permis a face cinste doar catorva dintre ei, dar si unor martiri):
Alfons al X-lea (secXIII):
„Daca, cand a creat Lumea, Dumnezeu mi-ar fi facut cinstea de a-mi cere sfatul, multe lucruri ar fi fost create mai bine si, mai ales, mai smplu.”

Giordano Bruno (1548-1600)
“Exista nenumarati sori. Nenumarate Pamanturi se rotesc in jurul lor.Este cu neputinta ca o minte rationala si cat de cat isteata sa poate sa-si inchipuie ca lumile infinite, care se arata a fi atat de minunate, ar fi lipsite de fapturi asemanatoare si chiar mai bune decat noi.”
„Pe mine ma puteti arde, dar adevarul spuselor mele nu-l puteti nimici!” (cuvinte rostite pe rug adresate Inchizitiei)

Johann Kepler (1571-1630) („legiuitorul cerului”)
- este cel care a presupus ca intre orbitele lui Marte si Jupiter mai exista o planeta, doua secole mai tarziu descoperindu-se pe acea orbita indicata de el, Centura Asteroizilor.
Cele 3 legi ale lui Kepler
- orbitele nu parcurg orbite circulare, ci eliptice, cu Soarele intr-unul din focare.
- vitezele planetelor pe orbite sunt variate si nu uniforme: „Suprafetele descrise de raza vectoare a planetei sunt proportionale cu timpul scus pentru a le descrie.”
- „Patratele perioadelor de revolutie ale planetelor in jurul Soarelui sunt direct proportionale cu cuburile distantelor medii de la planete la Soare.”

Tycho Brahe (1546-1601)
A facut observatii exceptionale, de o precizie epocala pt acea vreme si a cules date pretioase, pe care insa discipolul sau, Kepler, le-a valorificat.
- descopera ca misterioasele comete nu se gasesc in atmosfera Pamantului, asa cum se credea ca sunt fenomene meteorologice, ci sunt mult dincolo de orbita lunara.

Galileo Galilei (1564-1642)
Construieste prima luneta. Descopera :
-cei 4 mari sateliti ai lui Jupiter: Io, Europa, Ganimede, Callisto.
- inelele neobisnuite ale lui Saturn
- fazele planetei Venus
- petele solare
- muntii de pe suprafata Lunii, etc. (ganditi-va numai cate putea descoperi un om cu geniul lui Galilei si cu prima luneta din lume).


Isaak Newton (1643 – 1727)

Legea atractiei universale: „Forta de atractie dintre doua corpuri este proportionala cu produsul maselor care se atrag si invers proportionala cu patratul distantei dintre ele.”

Sec XVII – construirea celor trei mari observatoare astronomice de la Paris, Berlin, Greenwich.

Cand Napoleon Bonaparte l-a intrebat pe astronomul Laplace in ce mod intervine vointa divina in procesele ceresti, acesta a raspuns: „Sire, nu am avut nevoie de aceasta ipoteza.”

Romer – 1704 – determina viteza luminii: aprox 300.000 km/s

Christiaan Huygens – 1670 – inventarea ceasornicului cu pendul regulator. Pozitia astrilor putea fi determinata cu o precizie de pana la o secunda de arc !

G.D.Cassini (1625-1712) – face cea mai buna aproximare la acea vreme a distantei Pamant – Soare: 140 milioane km. (distanta reala: 149.600.000 km), ceea ce avea sa insemne UNITATEA ASTRONOMICA. (U.A.).

Edmund Halley (1656-1742)
A descoperit periodicitatea cometei care ii poarta numele: cometa Halley (cu o periodicitate de aprox 70 de ani). Ultima data cometa Halley a trecut pe langa Soare in anul 1986.

William Herschel (1738 – 1822) („parintele astronomiei stelare)
13 martie 1781 – descopera planeta Uranus
1783 – stabileste ca sistemul solar se deplaseaza
- intemeietorul astronomiei stelelor duble fizice
- el si sora lui confectioneaza cele mai perfectionate telescoape din toate timpurile.

Jean Joseph Leverrier
1846 – descopera planeta Neptun

Clyde Tombaugh
1930 – descopera planeta Pluton


Asaph Hall
1877 – descopera cei doi sateliti ai lui Marte


Bilant al progresului astronomic in preajma secolului XIX

Imaginea lumii a ajuns sa cuprinda un sistem solar in conformitate cu realitatea sa fizica, avand Soarele, care se roteste in jurul propriei axe, in centrul sistemului planetar, alcatuit din 9 planete, dintre care unele sunt si ele centri in jurul carora graviteaza sateliti naturali. Printre membrii acestei familii de astrii si planete se numara acum cometele, asteroizii, curentii meteorici si se nasc primele idei despre spatiul interplanetar. Au fost stabilite date sigure despre dimensiunile diferitelor corpuri ceresti. Miscarile planetelor si legile care le guverneaza sunt in ansamblu cunoscute.

Mai raman destule enigme: emisfera nevazuta a Lunii (Luna se roteste cu aceeasi fata spre Pamant, durata ei de revolutie este egala cu durata de rotatie proprie si cele doua rotatii au acelasi sens); suprafetele si atmosferele planetare; Soarele prezinta probleme neclarificate; existenta vietii in Univers se considera certa, dar nesigura in ce priveste localizarea ei.

Trimis de: gio19ro pe 3 Feb 2004, 12:35 AM

Cu ceva ore in urma telescopul Hubble a descoperit ceea ce ar putea fi oxigen si carbon in atmosfera unei planete indepartate.

Trimis de: ypsilonalpha pe 3 Feb 2004, 01:40 AM

Dintre toti astronomii enumerati mai sus cel pe care l-am "indragit" cel mai mult a fost ilustrul necunoscut Ole Romer, cel care stabilea primul o valoare apropiata de realitate pentru viteza luminii (cca. 325.000 km/sec, daca nu ma insel), si asta intr-o vreme (inceputul sec. XVIII) in care daca intrebai un om oarecare "Cam care crezi ca ar putea fi viteza luminii?", capatai un raspuns de genul "Ce naiba e aia viteza luminii?", asta in cazul fericit in care respectivul nu te lua cu huo ...

Trimis de: SORIN pe 3 Feb 2004, 07:37 PM

Ypsi...doar 30000 km./sec. dar ce mai conteaza rofl.gif

Sorin.

Trimis de: Marcus pe 4 Feb 2004, 01:16 PM

Nu 30.000 !
Sunt 300.000 km/s! De fapt sunt vreo 297.000... si ceva spoton.gif Nu-i ase?

Trimis de: ypsilonalpha pe 4 Feb 2004, 07:40 PM

Ceea ce voiam sa zic era ca Ole Romer a estimat o viteza de 325.000 km/sec., in timp ce viteza corecta este desigur cea de 300.000 de km/sec. (de fapt 299.000 si un pic smile.gif ).

Trimis de: SORIN pe 4 Feb 2004, 09:10 PM

QUOTE (3,1415926535 @ Feb 4 2004, 12:16 PM)
Nu 30.000 !
Sunt 300.000 km/s! De fapt sunt vreo 297.000... si ceva spoton.gif Nu-i ase?

Ai dreptate thumb_yello.gif Ultima data cand am zburat cu asa viteza m-a apucat durerea de cap, asa ca am uitat un 0 rofl.gif

Sa va spun adevarul??? Cea mai tare viteza atinsa de mine a fost doua sute saizeci si ceva de km./ora, asa ca nu ma mai bag la discutii de 3, 30, 300, 3000, 30000 sau 300000...si ina pe secunda hh.gif hh.gif

Unghiul de vedere sa restrans la ceva 20 de grade ( parca vezi doar un tunel in fata ) asa ca nu pot sa-mi explic ce s-ar intampla la vitezele amintite de dv. yikes.gif

Sorin.

Trimis de: Marcus pe 7 Feb 2004, 07:11 PM

Cred ca la viteze apropiate de cea a luminii se intampla multe lucruri cel putin interesante... printre ele, in legatura cu unghiul de vedere de care spuneai Sorin, e probabil sa-si faca aparitia faimoasele "gauri de vierme", adevarate tunele in spatiu si timp, sau asa cum le numesc astronomii: porti stelare.


Ecuatia relativitatii sugereaza ca o pereche de gauri negre ar putea fi "legate" între ele de tuneluri ce fac o scurtatura prin timp si spatiu. Aceste tuneluri se numesc "gauri de vierme". Cele doua gauri negre (gurile tunelului) pot fi oriunde în timp si spatiu si sa fie oricum conectate prin tuneluri. Astfel o gura poate fi în prezent iar cealalta este în acelasi loc acum o mie de ani. De acea un obiect ar putea intra în prezent si ar putea iesii acum o mie de ani. huh.gif

O problema (în afara de faptul ca e greu de fabricat sau de gasit gauri de vierme) este faptul ca gravitatia are tendinta sa "închida" aceste gauri de vierme (ca si gura unui tunel ce colapseaza). Ar fi totusi posibil sa se mentina gaura deschisa introducând în ea materie din exterior, materie ce se presupune ca ar exista dar nu a fost înca descoperita (materie neagra). Gaurile negre exista cu certitudine ,variind de la obiecte în galaxia noastra (Calea Lactee) cu mase doar de câteva ori mai mari ca a Soarelui pâna la obiecte cu mase de milionane de ori mai mari decât a Soarelui în centrele galaxiilor si în quasare.

Chiar daca aceste speculatii nu furnizeaza metode practice de construire a masinilor timpului, fizicienii continua studiul lor deoarece exista posibilitatea ca tot universul sa fie brazdat de gauri de vierme microscopice cu "gurile " mai mici ca un proton. Astfel de gauri de vierme ar putea explica de ce legile fizicii sunt aceleasi oriunde în univers, de ce, de exemplu ,un electron pe Pamânt are aceiasi sarcina si masa ca unul aflat într-o galaxie îndepartata. S-au facut serioase speculatii cum ca prin aceste mici gauri de vierme se "scurge" informatie ce mentine legile fizicii constante dintr-un punct în altul si dintr-un timp în altul.


Speculatii, speculatii... sad.gif


Trimis de: Marcus pe 11 Feb 2004, 01:15 PM

Cateva notiuni elementare despre comete



Din cand in cand pe bolta cerului apar pe neasteptate corpuri ceresti cu „cozi” lungi. Aceste corpuri, numite comete, isi schimba in continuu marimea, forma, si la prima vedere, miscarea lor nu se supune nici unei legi. Treptat, ele dispar de pe bolta cereasca dupa cum au si aparut, in chip misterios. Chinezii antici le considerau „curieri ceresti ce intretin legatura intre provinciile cerului”.
Astronomii sustin ca la periferia sistemului solar exista un „nor” de comete –Norul Oort, dupa numele savantului care a emis ipoteza. Numarul cometelor este estimat la 100 miliarde- 1milion de miliarde, „cati pesti in ocean”. Cometele au mase foarte mici in comparatie cu masele planetelor. Sub actiunea astrilor din vecinatatea Soarelui, aceste bucati de materie isi perturbeaza orbita. Intrand in sfera de actiunea a Soarelui, ele pornesc spre astrul zilei, insa miscarea lor este puternic influentata de fortele de gravitatie a planetelor mari, care pot sa le accelereze miscarea, dar si sa le-o franeze. O accelerare puternica poate sa le „impinga”, dupa trecera prin periheliu, pe o orbita hiperbolica si atunci ele vor parasi sistemul solar, pe cand o franare poate sa le plaseze pe o orbita eliptica. Sunt cazuri in care cometele cad pe planetele mari, unul fiind cel inregistrat de astronomi in 1994 pe Jupiter, care a fost lovit de cometa Shoemaker-Levy. Distrugerea pe Terra a unui mare numar de specii de vietati, acum 13 milioane de ani, precum si disparitia dinozaurilor, acum 65 milioane de ani, au fost puse tot pe seama cometelor. O data la 28 milioane de ani, zic savantii, ceva tulbura puternic viata tihnita a Norului Oort, si atunci o multime de comete „isi iau lumea in cap” si pornesc spre Soare.
Cometele, numite si cameleoni ceresti, sunt vestit prin faimoasele lor cozi care isi schimba marimea si culoarea. Partea principala a unei comete este nucleul –un conglomerat inghetat de H2O, NH3, CO2 si de substante solidificate. El este inconjurat de o sfera de pulbere si gaze numita coama, nucleul si coama alcatuind coama cometei. Spre deosebire de Luna, asteroizi si planete, cometele lumineaza nu numai cu lumina solara reflectata, ci si cu lumina proprie. Cometele „isi cresc cozile” ca soparlele. Cozile cometelor sunt indreptate in sens opus Soarelui. Deci, atunci cand o cometa se apropie de Soare, ea isi „taraste” coada, iar cand se indeparteaza de Soare, coada se afla inaintea ei. Fenomenul se datoreaza presiunii vantului solar.
La apropierea cometei de Soare, sub actiunea razelor arzatoare ale acestuia, in partea luminata a nucleului are loc o vaporizare lenta. Jeturi de substanta cometara in forma de vapori si gaze tisnesc in sus ca apa dintr-un havuz, ca apoi sa ramana prada jocului dintre fortele de atractie gravitationala ale Soarelui si cele de respingere ale vantului solar.

Trimis de: Marcus pe 12 Feb 2004, 05:26 PM

Si aici un link referitor la comete:

http://www.universe.go.ro/comete.htlm

Trimis de: Marcus pe 13 Feb 2004, 05:59 PM


Stele neutronice si gauri negre


Steaua neutronica este constituita din gaz neutronic degenerat, are o masa cuprinsa intre 1,44 Ms (mase solare) si 2,5 Ms si o raza foarte mica, de 10-60 km. Materia stelei neutronice in formare este atat de puternic comprimata incat electronii sunt „ticsiti” in protoni, ei suportand impreuna un proces de transformare in neutroni. In urma acestui proces de neutronizare, steaua va fi alcatuita numai din neutroni, de unde si denumirea ei. Steaua neutronica se caracterizeaza printr-o densitate enorma a substantei, de 1 miliard de miliarde kg/m cub. Un volum de materie neutronica de marimea unei gamalii de chibrit cantareste cat un cub cu latura de 1 km umplut cu apa. Daca un om ar pasi pe o asemenea stea, fortele ei gravitationale l-ar strivi intr-o clipa; „urma” sa pe suprafata stelei ar avea grosimea unei amprente lasate de o ştampila pe o hartie. Stelele neutronice nu sunt altceva decat cunoscutii pulsari –corpuri ceresti ce emit unde radio sub forma de impulsuri periodice de foarte scurat durata, de 0,01-10 s. Nebuloasa Crab cu pulsarul din centrul ei este o ramasita a supernovei din anul 1054. Mecanismul de emitere a radiatiilor de catre un pulsar este asemanator cu cel al farurilor. Steaua neutronica, caracterizata printr-un camp magnetic uniform, emite torente de unde electromagnetice numai in directia polilor magnetici. Axa acestora nu coincide insa cu axa de rotatie a astrului, de aceea torentele de unde electromagnetice pornite de la steaua neutronica ce se roteste in jurul axei proprii (asemenea unui suvoi de apa dintr-un furtun rotitor) „scalda” Pamantul numai in momentul cand axa magnetica a stelei este indreptata spre Terra. Intr-o galaxie, o stea trece prin agonia de stea neutronica aproximativ o data la 10 ani.


Daca insa masa stelei neutronice este mai mare de 2,5 Ms, atunci contractia nu mai poate fi oprita: se produce o „prabusire” gravitationala, in urma careia ia nastere o gaura neagra –un obiect ceresc foarte compact, caracterizat printr-o raza gravitationala foarte mica. Aceasta din urma determina hotarul care separa gaura neagra de restul Universului, hotar ce poate fi trecut doar intr-o singura directia, spre interior. Aceasta zona, caracterizata printr-o densitate a materiei infinit de mare, este „un gol in spatiu si in timp”. Spatiul si timpul gaurii negre se „inchid in sine”, din aceasta inclestare de moarte a materiei nu poate scapa nici o particica de materie, nici o raza de lumina blink.gif , din care cauza nu se poate obtine nici o informatie directa despre acest ciudat corp ceresc. Campul gravitational excesiv de puternic al gaurii negre o face sa se comporte ca un gigant aspirator cosmic, invizibil, care absoarbe tot ce se afla in jur. Particulele ratacitoare din spatiul cosmic, nimerind in raza ei de actiune, sunt inghitite ca intr-o bezna. Accelerandu-se puternic in caderea lor in abisul cosmic , particulele incarcate izbutesc sa emita totusi un ultim „strigat de disperare” –o radiatie Roentgen, efect ce marcheaza existenta gaurilor negre. Asemenea surse de radiatie au fost depistate in mai multe regiuni ale cerului.



Trimis de: gio19ro pe 16 Feb 2004, 01:31 AM

QUOTE (SORIN @ Feb 4 2004, 08:10 PM)
nu pot sa-mi explic ce s-ar intampla la vitezele amintite de dv.

La astfel de viteze are loc o deformare a spatiului si timpului. Acestea doua pe care noi le credem ca fiind ceva implacabil sunt expresia unor forte energetice.

Trimis de: Marcus pe 5 Mar 2004, 07:15 PM

O povestioara despre gravitatie

Sa ne imaginam ca ne imbarcam pe o nava spatiala si plecam intr-o scurta calatorie in cosmos. In timpul absentei, ceva bizar se intampla cu Pamantul. El este comprimat la jumatate din marimea sa initiala. Masa sa este aceeasi ca inainte, dar mai dens impachetata. Apropiindu-ne de Pamant pe drumul de intoarcere ajungem in locul de unde se gasea suprafata Pamantului inainte de plecare si constatam ca suntem tot in spatiu si ca mai avem de parcurs o anumita distanta pana sa atingem noua suprafata, aflata acum considerabil mai spre interior. Sa presupunem ca zabovim nostalgici in locul unde se gasea vechea suprafata. Ce atractie gravitationala simtim acolo? Surprinzator, este aceeasi ca pe suprafata Pamantului inainte de producerea comprimarii. Ne simtim avand aceeasi greutate ca inaintea plecarii in vacanta. Luna, aflata dincolo de noi, continua sa orbiteze ca si pana atunci. Pe de alta parte, cand atingem noua suprafata, gravitatia acolo este de patru ori mai puternica decat era pe suprafata veche a Pamantului, inaintea comprimarii. Ne simtim cu siguranta mai grei pe noua suprafata.

Comentarii


In descrierea lui Newton despre gravitatie, fiecare corp din Univers este atras de toate celelalte corpuri. Cu cat corpurile sunt mai masive si mai apripiate intre ele, cu atat atractia este mai puternica. Rezulta ca orice modificare a masei Pamantului sau Lunii ar duce la modificarea atractiei gravitationale dintre ele. Daca am indeparta Luna la de doua ori distanta ei actuala de Pamant, atractia gravitationala dintre Pamant si Luna ar avea doar un sfert din valoarea sa curenta. Toate acestea sunt rezumate in legea atractiei universale: forta gravitationala dintre doua corpuri este direct proportionala cu produsul maselor si invers proportionala cu patratul distantei dintre ele. Dimensiunea deci nu are importanta.

Revenind la povestioara, se nasc cateva intrebari: De ce la revenirea din calatorie, cand ne-am oprit in preajma locului unde se gasea suprafata Pamantului odinioara, am resimtit aceeasi forta a gravitatiei ca si cea dinaintea plecarii? De ce isi pastreaza Luna aceeasi orbita, in pofida schimbarilor dramatice ale dimensiunilor Pamantului, raspunzand in mod evident aceleiasi atractii gravitationale ca si mai inainte?

In povestea noastra nu s-a produs vreo schimbare de masa, nici a Pamantului, nici a Lunii si nici a noastra (presupunand ca trupul n-a pierdut si nici n-a castigat in greutate in timpul vacantei). Tot potrivit teoriei lui Newton, orice modificare a distantei dintre Pamant si noi ar modifica marimea atractiei gravitationale. Cand vorbim de distanta in legile lui Newton, importanta este distanta dintre centrele de greutate ale corpurilor in cauza, nu distanta dintre suprafetele lor. Cand Pamantul a fost comprimat, desi suprafata sa s-a indepartat de locul unde eram obisnuiti sa o gasim, nu acelasi lucru s-a intamplat cu centrul sau. Daca admitem acest lucru, putem intelege si de ce, in poveste, orbita Lunii nu se modifica o data cu contractia Pamantului. Masa Pamantului si masa Lunii nu se schimba, cum nu se schimba nici centrele lor de greutate.

Ce trebuie sa retinem

Indiferent de cat de mult ar fi contractat Pamantul, atat timp cat masa lui ramane aceeasi, forta sa gravitationala la o distanta corespunzatoare razei initiale (unde se gasea suprafata anterior contractiei) nu se modifica.

Daca tinem seama de caracteristicile gaurilor negre (vezi postarile anterioare), vom intelege ca o gaura neagra nu sta acolo absorbind intregul cosmos ca un imens aspirator. La o distanta suficient de mare, gaura neagra este inofensiva. Trebuie sa intelegem clar un lucru, si anume ca pt a avea o gara neagra, materia trebuie sa aiba o masa foarte mare nu doar centrata, ci concentrata intr-un spatiu mult restrans.

Trimis de: Marcus pe 6 Mar 2004, 10:59 AM

Si daca tot vorbim despre gravitatie, mi-am amintit ca ar mai fi ceva interesant de spus.
Legile lui Newton, desi aplicabile in mecanica clasica, dispun totusi de niste lipsuri suparatoare. Albert Einstein e cel care s-a ocupat de aceste lipsuri si pe care le-a "slefuit" prin a sa teorie a relativitatii.
Cand Einstein a raportat forta gravitationala la mecanica relativista, si-a dat seama de urmatorul fapt. Il voi ilustra prin exemplul urmator:

Lumina Soarelui ajunge la Pamant in aproximativ 8 minute (timp=distanta/viteza Distanta Pamant-Soare=149.600.000 km iar viteza luminii in vid=300.000 km/s). Sa presupunem ca am "misca" Soarele din loc si l-am indeparta de planeta noastra. Se modifica distanta dintrele centrele de greutate Pamant-Soare (mai exact creste distanta) deci se va modifica si forta de atractie gravitationala. Pana aici nimic nou. Dar Einstein a observat (nu stiu cum) ca din momentul in care am "indepartat" Soarele, forta de atractie Soare-Pamant a ramas totusi la aceeasi valoare (desi a crescut distanta) vreme de 8 minute. In acel interval de 8 minute scurse de la "miscarea" Soarelui, Pamantul nu a fost "instiintat" de miscarea Soarelui si el a crezut ca Soarele se afla in acelasi loc ca intotdeauna. Asa se explica faptul ca forta de atractie nu s-a modificat. Dupa cele 8 minute, Pamantul a primit informatia ca Soarele a fost "indepartat" , drept urmare, forta de atractie gravitationala s-a modificat conform formulei lui Newton: F=k(m1*m2)/(d la patrat).

Concluzie: cand ne raportam la dimensiunile Universului, intervine a patra dimensiune: timpul, fara de care nu putem descrie mecanismul functionarii cosmice.

Trimis de: gio19ro pe 4 May 2004, 05:02 PM

Chinezii detineau acum 2600 de ani cunostinte astronomice care coincid surprinzator cu datele moderne * Documentul utilizeaza tehnici care au fost descoperite sute de ani mai tarziu
O harta astronomica din China, care dateaza din secolul al-VII-lea I.Hr., este de o acuratete care nu a putut fi atinsa decat in perioada Renasterii, relateaza Ananova, care citeaza un studiu al cercetatorilor britanici. Harta Dunhuang, care va fi expusa la Biblioteca Britanica luna aceasta, este cel mai vechi manuscris care reprezinta bolta cereasca din lume si reprezinta o comoara nepretuita pentru astronomie.

Harta, realizata pe o hartie de 210/25 de centimetri, ilustreaza nici mai mult nici mai putin de 1,345 de stele. Asemenea detalii nu au fost descrise decat de Galileo Galilei si de alti astronomi europeni, care au inceput sa studieze stelele sute de ani mai tarziu - avand chiar si avantajul ca detineau telescoape.

Harta ilustreaza si stele foarte indepartate, care se vad extrem de greu cu ochiul liber si prezinta cerul ca o sfera proiectata pe un cilindru, ceea ce reprezinta o tehnica moderna care a fost adoptata pentru prima data in Europa, abia in secolul al-XV-lea. Prima parte a documentului consta intr-o colectie de predictii care se bazeaza pe forma norilor - ceea ce reprezinta o dovada clara ca divinitatea juca un rol foarte important in China antica. Dr. Francoise Praderie, de la Observatorul din Paris, care a studiat harta antica impreuna cu colegul si prietenul sau, astronomul francez dr. Jean-Marc Bonnet-Bidaud, a declarat ca "originea si scopul pentru care a fost creata aceasta harta astronomica sunt un mister. O ipoteza ar fi ca putea fi utilizata pentru armata sau pentru calatori sau probabil ca a fost utilizata la uranomantie - predictii care se bazau pe consultarea astrelor. Aceasta ipoteza poate fi sustinuta si de introducerea documentului, unde predictiile bazate pe pozitia si forma norilor preced harta. In China a existat o traditie straveche conform careia se citea viitorul in stele. Din acest motiv, poate ca acest popor s-a perfectionat din ce in ce mai mult in cartografierea boltii ceresti". La expozitia de la Biblioteca Britanica, stravechea harta este expusa alaturi de o harta moderna, pentru a ilustra acuratetea si precizia celei dintai. Expozitia, cu titlul "Drumul Matasii: comert, calatorii si razboi" va incepe la data de 7 mai

http://www.ziua.ro/display.php?id=12473&data=2004-05-04

Trimis de: Marcus pe 5 May 2004, 01:21 PM

Harta Dunhuang
http://www.chinapage.com/astronomy/syho_files/ziweiyuan.html
Nu imi dau seama de ce harta nu este completa. Indata ce harta va fi expusa la Biblioteca Britanica luna aceasta voi reveni cu detalii.
Intocmirea unei asemenea harti in sec 7 i.e.n. a ramas un mister pentru astronomi. De aceea ma bucura faptul ca harta Dunhuang a devenit un subiect de actualitate.

Trimis de: dead-cat pe 5 May 2004, 01:39 PM

http://news.independent.co.uk/world/science_technology/story.jsp?story=517627

QUOTE

[...]
In 1959, the chart was dated by the science historian Joseph Needham to about AD940, but it was later re-evaluated by a Chinese scholar who dated it to between AD705 and AD710.

Two French academics now believe the star chart is even older and may have been drawn as early as the start of the Tang period, AD618.

Jean-Marc Bonnet-Bidaud of the French Atomic Energy Agency and Françoise Praderie of the Observatoire de Paris also believe that the Dunhuang manuscript is a copy of a much older map that has since been lost to antiquity.

In a description for the British Library's exhibition on the Silk Road, which opens on Friday, the scientists say: "The overall quality of the document clearly demonstrates a mature technique so the chart was probably produced as a copy of an earlier existing document."

M. Bonnet-Bidaud said: "Curiously, the information in the texts accompanying the charts is extremely similar in style and content to the notations given in [a] much earlier astronomical text, the Yue Ling or 'Monthly Ordinances', dated approximately 300BC.
[...]


QUOTE

[...]
One of the technical problems of producing a complete star chart of the sky is the difficulty of converting the three-dimensional sphere of space into a two-dimensional plan, M. Bonnet-Bidaud said. "A freehand drawing based on direct vision will be highly distorted since the eyes see only a limited portion of the sky at a time," he said.

One possibility is that the early Chinese astronomers used a method of projecting the sky onto a cylinder using a Mercator-like projection system - the traditional way of making a two-dimensional map of the spherical Earth by sacrificing accuracy at the poles for the sake of accuracy nearer the equator.

Mme Praderie said it is likely that the stars nearer to the poles were drawn separately to overcome the distortions that would otherwise be introduced using such a projection method. "The composition of the chart and its presentation are modern," she said. "They are similar to our modern geographical maps of the Earth."

The origin and use of the star chart remains a mystery, although it is likely to have had a military purpose or perhaps to have been a guide to travellers, Mme Praderie said. It was almost certainly used for uranomancy, the divination of events by consulting the heavens, which is supported by texts on cloud divination preceding the star charts, she said.

"The long-tradition in China of searching the sky for celestial omens has, therefore, led to an early and unsurpassed precision in star catalogues," she said.


QUOTE

Intocmirea unei asemenea harti in sec 7 i.e.n. a ramas un mister pentru astronomi.


originea si scopul hartii sunt un mister, dar nu pt. astronomi ci pentru istorici. obiectele notate nu sunt invizibile pt. ochiul liber ci greu vizibile. ca si Andromeda de altfel.

articolul sustine ca harta (cea presupus originala, nu cea gasita) e datata aprox. 300 BC.

Trimis de: Marcus pe 14 May 2004, 11:53 AM

MINUNATA LUME VECHE: CEA MAI VECHE HARTA STELARA
La British Library a fost expusa cea mai veche harta stelara din lume. Ea provine din China, a fost desenata pe hartie cu o precizie de invidiat si cuprinde 1.585 stele grupate in 257 formatziuni. Harta masoara 210x25 cm si a fost descoperita in 1907 intr-o pestera de langa Dunhuang, o localitate de pe stravechiul Drum al Matasii, de arheologul englez Stein Aurel. Determinarile facute in anii '60 au stabilit ca provine din secolele VIII-X (705-940), dar nu este exclus ca ea sa constituie o copie a unei reprezentari mai vechi, acum pierduta.
(extras dintr-un articol de pe internet)

Se pare ca londonezii nu au publicat deocamdata nimic pe internet despre harta dunhuang.

Trimis de: Marcus pe 16 May 2004, 10:13 AM

Stelele

Stelele sunt corpuri ceresti gazoase, sferice, avand temperatura si lumina proprie.
Stea albastra - cea mai masiva , temperaturi de 35.000 grade C
Stea azurie - mai mica decat steaua albastra, temp=25.000 grade C
Stea alba - mai mica decat steaua azurie, temp=10.000 grade C
Stea galbena - mai mica decat steaua alba, temp=7.000 grade C
Stea portocalie - mai mica decat steaua galbena, temp=6.000 grade C
Stea rosie - mai mica decat steaua portocalie, temp=3.500 grade C

Cum s-au format stelele

La scurt timp dupa formarea galaxiilor, a inceput diferentierea norului cosmic de pulbere, nor aflat sub forma de atomi neutri. Materia galactica din regiunile cu gaz cosmic mai aglomerat atragea spre sine praful din vecinatate, devenind un centru de atractie si mai puternic.Cu cat se adunau mai multi atomi la un loc, cu atat norul de pulbere cosmica devenea mai dens, si cu atat forta de atractie a aglomerarii devenea mai puternica.Dar cu cat forta de atractie devenea mai puternica, cu atat atomii din vecinatate cadeau spre centru cu o viteza mai mare, se ciocneau mai des, si prin urmare, cu atat gazul se infierbanta mai tare.La un moment dat, atomi din aglomerare nu mai puteau sa se afle in sarea lor fundamentala, se excitau si incepeau sa emita cuante de lumina.Norul cosmic devenea protostea.Dupa faza de protostea, temperatura in centrul norului dens de materie se ridica pana la 10 milioane de grade C, tmperatura la care incep reactiile de fuziune a nucleelor de hidrogen in nuclee de heliu, insotite de o degajare puternica de energie.”Focul” nuclear creeaza o presiune care se opune comprimarii in continuare a acesteia de catre forele gravitationale. Protosteaua nu-si mai schimba dimensiunea, ea devine stea.

Gigantele si supragigantele

Gigantele si supragigantele rosii se caracterizeaza prin dimensiuni mari, pana la 2400 diametre solare, prin centre dense, invelisuri rare, luminozitati mari, depasind pe cea a Soarelui de 100.000-1000.000 ori, prin temperaturi la suprafata mici: 3000-5000 grade C, din care cauza lumineaza in rosu.Stelele cu masa mai mica de 10*Ms ( de 10 ori masa Soarelui ), se transforma la inceput in stele gigante rosii si apoi in supragigante, iar stelele cu masa mai mare de 10*Ms se transforma direct in stele supragigante rosii.Acestea din urma au un nucleu de fier inconjurat de o multime de straturi in care, spre exterior, ard elemente tot mai usoare si mai usoare ( dupa structura se aseamana cu un bulb ). Viata lor e insa foarte scurta, de cca 1000 ani.

Piticele albe, rosii si negre

In vecinatatea Soarelui, 3-10% din stele sunt pitice albe.Ele au un diametru mic, de circa 1/100 Rs (o sutime din raza Soarelui ), iar densitatea enorma, de 10 miliarde kg/m cub. Pitica alba nu detine surse interne de energie, luminand prin racire treptata.Racindu-se, ea se dilata.Atunci cand raza ei atinge marimea de 1/10 Rs, steaua lumineaza in rosu, de unde si denumirea de pitica rosie.Piticele rosii au mase cuprinse intre 0,1 si 0,8 Ms, si raza intre 0,1 si 0,9 Rs.Racindu-se cu timpul, ele se transforma in pitice negre - stele moarte. Ca si piticele negre, isi sfarsesc viata protostelele cu masa mai mica de 0,08 Ms, in care reactiile termonucleare nu se amorseaza.

Stelele duble

Aproape jumatate din stele sunt duble sau formeaza asociatii multiple de stele strans legate gravitational.Stelele duble dau o informatie sigura despre masa lor, iar cele care se eclipseaza -si despre structura lor. Distribuirea continua de mase, de la 50 Ms, pana la mase de marimea maselor planetelor, de 0,01 Ms demonstreaza ca procesul de formare a stelelor este asemanator celui al planetelor.

Stelele variabile

99% sin stelele observate sunt stabile. Interesante pentru astronomi sunt insa stelele variabile, a caror stralucire (optica, radio) variaza in timp, periodic sau neregulat, din cauza unor fenomene fizice (absorbtii de materie, etc) sau geometrice (eclipse, rotatii in jurul axelor, etc).

Novele si supernovele

Nova este o stea variabila a carei stralucire creste brusc, de 1000-1000.000 ori, ca urmare a unei explozii in straturile ei exterioare. Supernova este si ea o stea variabila exploziva, marindu-si stralucirea de 100 milioane ori si atingand-o pe cea a unei galaxii, numai ca in cazul ei explozia se produce in centrul astrului. Fenomenul de supernova este destul de rar: intr-o galaxie un asemenea eveniment se produce o data la 50 de ani.




Trimis de: Catalin pe 16 May 2004, 02:14 PM

QUOTE

Dar Einstein a observat (nu stiu cum) ca din momentul in care am "indepartat" Soarele, forta de atractie Soare-Pamant a ramas totusi la aceeasi valoare (desi a crescut distanta) vreme de 8 minute. In acel interval de 8 minute scurse de la "miscarea" Soarelui, Pamantul nu a fost "instiintat" de miscarea Soarelui si el a crezut ca Soarele se afla in acelasi loc ca intotdeauna. Asa se explica faptul ca forta de atractie nu s-a modificat. Dupa cele 8 minute, Pamantul a primit informatia ca Soarele a fost "indepartat" , drept urmare, forta de atractie gravitationala s-a modificat conform formulei lui Newton: F=k(m1*m2)/(d la patrat).


Ma indoiesc ca Einstein (sau oricine altcineva) a observat asta. In principiu, nu se poate observa pentru ca ne lipseste posibilitatea de a impinge Soarele "mai incolo". Dar Einstein, gandindu-se ca teoria relativitatii implica imposibilitatea schimbului de informatii de orice natura cu o viteza mai decit viteza luminii, a presuspus ca e normal ca si informatia gravitationala sa respecte aceasta lege. Pentru asta cel mai comod e sa se postuleze existenta unei particule purtatoare a sarcinii gravitationale (gravitonul). Daca o astfel de particula ar fi observata, atunci modelul ar deveni satisfacator. Dar, din cate stiu eu, chestia asta e pura speculatie deocamdata.

Trimis de: dead-cat pe 16 May 2004, 03:33 PM

QUOTE

Current physics (called quantum field theory) explains the exchange of energy in interactions by the use of force carriers, called bosons. The long range forces have zero mass force carriers, the graviaton and the photon. These operate on scales larger than the solar system. Short range forces have very massive force carriers, the W+, W- and Z for the weak force, the gluon for the strong force. These operate on scales the size of atomic nuclei.

http://zebu.uoregon.edu/~js/ast123/lectures/lec09.html

http://www.benbest.com/science/standard.html

se pare ca existenta gravitronului este acceptata.

Trimis de: Catalin pe 16 May 2004, 05:12 PM

Dead-cat, chiar in link-urile tale (link-ul 2 mai exact), gravitonul este marcat cu "tentative". Exact asta am zis si eu! Este un model frumos dar, pana acum, doar un model! smile.gif

Trimis de: dead-cat pe 16 May 2004, 05:16 PM

indeed, dar nu e o speculatie "neserioasa" cum era tahinoul lui Dänniken.
adica e luat in considerare pentru a explica anumite teorii si n-am gasit inca model in care nu s-ar potrivi. eu laugh.gif

Trimis de: Catalin pe 16 May 2004, 05:27 PM

QUOTE

indeed, dar nu e o speculatie "neserioasa" cum era tahinoul lui Dänniken.


A, bineinteles ca nu. Voiam doar sa subliniez ca nu trebuie sa fim atat de optimisti precum e Paco!

Heh, apropos de tahioni, tu esti nou pe-aici... am avut eu o discutie odata cu Copernic/Minerval pe tema asta... s-a lasat urit! Omu' pur si simplu nu voia sa inteleaga diferenta intre fictiune si stiinta! rofl.gif

QUOTE

adica e luat in considerare pentru a explica anumite teorii si n-am gasit inca model in care nu s-ar potrivi. eu


Tu? bine, sa te credem pe cuvint atunci, nu? laugh.gif

Trimis de: dead-cat pe 16 May 2004, 08:41 PM

QUOTE

Heh, apropos de tahioni, tu esti nou pe-aici... am avut eu o discutie odata cu Copernic/Minerval pe tema asta... s-a lasat urit! Omu' pur si simplu nu voia sa inteleaga diferenta intre fictiune si stiinta!

poate se lasa iarasi cu tahioni...reloaded rofl.gif rofl.gif
QUOTE

Tu? bine, sa te credem pe cuvint atunci, nu?

nici nu ma astept la mai putin rofl.gif

Trimis de: Marcus pe 19 May 2004, 05:57 PM


Asteroizii
Familia Soarelui consta, printre altele, dintr-o multime de corpuri ceresti de dimensiuni mici, numite asteroizi, care se rotesc in jurul Soarelui. Ei formeaza asa-zisul Brau de asteroizi. Asteroidul cel mai mare, Ceres, are un diametru de 1003 km.Un om ar cantari aici circa 2kg. Asteroizii cu diametrul mai mare de 1 km depasesc cifra 2000, numarul total de asteroizi fiind estimat la 100.000.Asteroizii efectueaza si miscari de rotatie, ei nu au lumina proprie si sunt lipsiti de atmosfera. Cei mari sunt sferici, iar cei mici au forme unghiulare, aidoma stancilor fragmentate de explozii, sau sunt alungiti. Cateva zeci de mii de asteroizi din cei mai mari (din Braul de asteroizi) au o masa totala echivalenta cu masa unei planete cu raza 2500 km. Se crede ca satelitii lui Marte -Phobos si Deimos- sunt asteroizi capturati de planeta. Jupiter a retinut si el un grup de asteroizi si i-a determinat sa se miste pe orbita lui (planetele troiene). Mai exista si alte grupuri de asteroizi, unii cu orbite puternic alungite, care intersecteaza orbita Pamantului, acestia fiind un pericol pentru Terra. Ciocnirea cu un asteroid ar fi fatala pentru planeta. Pe Mercur a ramas cicatricea unei asemenea ciocniri care a provocat ridicarea scoartei pe partea opusa a planetei. Omul trebuie sa fie gata sa dezintegreze in bucati mici asemenea corpuri, inainte ca acestea sa se apropie deTerra la o distanta periculoasa.

Corpurile meteoritice
Corpurile meteoritice sunt mesagerii celor mai indepartate colturi ale sistemului solar, ele purtand si informatii despre zonele de unde au venit. Exista parerea ca aceste corpuri meteoritice, la fel ca si cometele, sunt vehiculele ce poarta si disperseaza viata in Univers, ca in ele ar putea exista structurile de baza ale activitatii biologice care, nimerind in zone fertile, ar putea sa genereze viata.

Corpurile meteoritice au viteza mai mica de 42km/s (viteza necesara unui corp ca sa evadeze din sistemul solar), ceea ce demonstreaza ca ele apartin sistemului solar. Viteza cu care intra in atmosfera terestra variaza intre 12 si 72 km/s (aceasta se datoreaza miscarii Pamantului in jurul Soarelui cu viteza de 30 km/s). Cand corpurile meteoritice ajund din urma planeta, viteza lor este minima, iar cand se misca in intampinarea ei este maxima. Intrucat Terra se roteste si in jurul axei proprii, intervalul de viteze cu care corpurile meteoritice intra in atmosfera este si mai larg. Un corp meteoritic, venind in intampinarea Terrei, intra in atmosfera ei cu viteza maxima atunci cand directia de rotatie coincide cu directia de miscare a Pamantului pe orbita sa (dimineata).

Patrunzand in atmosfera, corpul meteoric se ciocneste de moleculele gazului. Acestea din urma exercita asupra meteorului presiuni in crestere care duc la dezintegrarea lui intr-un nor de gaze fierbinti. Cand temperatura acestui nor depaseste 2000 grade C, gazele din el devin incandescente. Spunem atunci ca vedem pe cer un meteor sau o stea cazatoare. Corpurile meteorice devin incandescente la o altitudine de cca 120 km si majoritatea lor ard pana la inaltimea de 60 km. Un corp meteoric de dimensiunea unei visine poate sa produca fenomenul de stea cazatoare, vizibil cu ochiul liber.

Nu toate corpurile meteorice reusesc sa arda in atmosfera. Unele din ele, cele mari, isi pierd viteza cosmica pana la inaltimea de 20 km si cad pe pamant, lasand in urma o dara de fum si producand sunete puternice asemanatoare tunetului sau bubuitului de tun (cele cu o stralucire exceptionala se numesc bolizi). Ramasitele acestor corpuri meteorice cazute pe pamant (cu mase de la fractiuni de grame pana la zeci de tone) se numesc meteoriti; in cazul cand au dimensiuni mari, dau nastere la cratere uriase, asemanatoare celor existente pe Luna, Mercur, Marte. Procesele puternice de eroziune de pe Terra sterg insa repede urmele lor. S-a pastrat bine faimosul crater din Arizona care are 1295 m in diametru si 174 m in adancime.

Observarea corpurilor meteorice
Pentru observarea meteorilor, cele mai avantajoase sunt noptile cand Pamantul trece prin roiul de corpuri meteorice -nori enormi de firicele si bucati de substanta rezultate de la dezintegrarea unor comete. Atunci locuitorii Terrei sunt martori ai unei ploi de stele. Dat fiind faptul ca meteorii intra in atmosfera pe traiectorii paralele, observatorii de pe Pamant au impresia ca ei vin din unul si acelasi punct, numit radiant. Constelatia in care se afla punctul de convergenta a drumurilor corpurilor meteorice da numele ploii de stele. Usor de observat sunt Perseidele (in perioada 17iulie-24august, intensitate maxima 12-13 august), cel mai bine, spre dimineata.


Trimis de: Marcus pe 23 Jun 2004, 02:14 PM

Atmosfera terestra

Primul invelis al atmosferei este troposfera. Extinsa pana la inaltimea de 11 km, ea retine 4/5 din totalul de aer. Temperatura scade pana la -60 gradeC. In acest spatiu au loc cele mai importante fenomene meteorologice. Urmeaza tropopauza, un strat subtire situat intre 11-13 km in care temperatura ramane aprox constanta. Urmeaza stratosfera, un strat de aer linistit, uscat si transparent, situandu-se intre 13 si 55 km.Temperatura creste pana la 0 gradeC. Urmeaza mezosfera, intre 55 si 80 km. Temperatura scade pana la -83 gradeC. In acest strat ozonul absoarbe radiatiile solare ultraviolete. Termosfera este situata intre 80 si 1200 km, iar temperatura creste pana la 1650 gradeC, acesta fiind cel mai fierbinte strat.
Licarirea stelelor nu este altceva decat fenomenul unei denaturari cauzate de atmosfera.

Trimis de: Marcus pe 26 Jun 2004, 05:11 PM

Curcubeul

Legile de propagare a luminii se manifesta cel mai bine in cazul curcubeului. Braul ceresc multicolor care apare vara dupa ploaie pe fundalul norilor plumburii (in partea opusa Soarelui) este un fenomen de o splendoare deosebita. Totodata, curcubeul ne demonstreaza convingator ca electronii atomilor sunt stratificati dupa energia pe care o pot avea. Grecii antici considerau curcubeul drept zambetul zeitei Iris, menit sa impace Cerul cu Pamantul dupa o „galceava" mare cu fulgere si tunete. De la Iris provine si cuvantul „a iriza" -a descompune lumina alba in cele sapte culori ale curcubeului: rosie, portocalie, galbena, verde, albastra, indigo, violeta. Fenomenul curcubeului se explica prin trei procese fizice: refractia luminii la hotarul aer-apa (cand lumina intra si iese din picatura de apa), reflexia totala a luminii la hotarul apa-aer (in interiorul picaturii de apa) si dispersia luminii.

Culoarea cerului

Moleculele aerului imprastie razele violete si albastre mai intens decat pe cele rosii, de aceea cerul vazut de pe Pamant pare albastru. Cosmonautii, aflati la inaltimi mari, unde aerul are densitatea mica si nu imprastie lumina, vad cerul de culoare neagra. Tot negru e si cerul Lunii, deoarece satelitul Pamantului nu are atmosfera.

Crepusculul

Datorita rotatiei Pamantului in jurul axei sale avem zilnic o „eclipsa" de Soare numita noapte, insotita de doua fenomene spectaculoase numite crepuscule. Daca Pamantului i-ar lipsi atmosfera, Soarele ar rasari si ar apune imediat -am avea o trecere brusca de la intuneric la lumina si de la lumina la intuneric. Profitam insa de o trecere treptata de la intunericul noptii spre lumina zilei, si invers, de la lumina zilei spre intunericul noptii, printr-o succesiune de culori gingase ce se perinda pe fundalul cerului. Ziua este astfel strajuita de crepusculul de dimineata (aurora) si crepusculul de seara (amurgul), cele mai importante repere ale timpului pentru om. Cum se explica fenomenul de crepuscul? Seara si dimineata, cand Soarele se afla sub orizontul locului, razele sale lumineaza inca straturile superioare ale atmosferei. Moleculele si aerosolii atmosferici imprastie puternic lumina solara, ea ajungand si la pamant, producandu-se astfel fenomenul de crepuscul. Crepusculul astronomic de dimineata (de seara) incepe (se termina) in momentul cand Soarele se afla la 18 grade sub orizont, si dispar (apar) cele mai slabe stele.Se sfarseste (incepe) o data cu rasaritul (apusul) Soarelui. La latitudinile unde Soarele aflat dupa orizont nu coboara sub acest unghi (de 18 grade) are loc fenomenul „noptilor albe".

Culoarea Soarelui

Aerul din atmosfera determina si culoarea galbena a Soarelui alb: lumina care vine de la astru pierde in atmosfera o parte din razele ei violete si albastre si noi vedem discul solar de culoare aurie. Cu cat Soarele se afla mai aproape de orizont, cu atat drumul parcurs de razele lui in atmosfera e mai mare, si cu atat lumina pierde mai multe raze violete si albastre, ceea ce face sa vedem Soarele tot mai portocaliu, ca in cele din urma, cand el se afla la orizont, sa apara rosu.

Aurorele polare

Aurorele boreale (aurorele nordului) si aurorele australe (aurorele sudului) isi au sediul in regiunile apropiate Polului Nord si Polului Sud ai Pamantului, unde pot fi observate des, de aprox 100 de ori pe an. In regiunuea noastra, o aurora boreala poate avea loc o data la 10 ani, cand activitatea Soarelui este destul de intensa, iar la tropice si mai rar, o data la 100 de ani. Aurorele sunt declansate de catre particulele incarcate ale vantului solar, iar desfasurarea lor este subordonata campului magnetic al Pamantului. Retinuta in magnetosfera, particula incarcata incepe sa se miste sub actiunea fortelor electromagnetice pe o traiectorie in forma de spirala de-a lungul liniei campului magnetic.
Pentru electronii si protonii cosmici care au patruns in atmosfera aceasta joaca rolul unui imens ecran de televizor. Ciocnindu-se cu atomii si moleculele atmosferei, particulele incarcate le excita, provocand emiterea de cuante de lumina cu anumite lungimi de unda. Astfel, culoarea aurorelor sunt determinate de componenta chimica a atmosferei. (atomii de oxigen iradiaza lumina galben-verde si rosie, atomii de natriu -galbena, molculele de azot -rosie si azurie…).Dar componenta chimica a atmosferei se schimba cu inaltimea. O data cu cresterea inaltimii creste ponderea elementelor mai usoare, devine mai intensa disocierea moleculelor in atomi si are loc ionizarea atomilor si a moleculelor. Daca la toate acestea mai adaugam si gama larga de energii pe care le au particulele incarcate (care „aprind aurorele") si miscarea atmosferei, atunci devine clar de ce jocul de lumini al aurorelor polare este de o fantastica frumusete. Draperii multicolore (rosii, verzi, galbene…) de mii de km lungime se leagana in bataia unui „vant divin" deasupra tundrei inzapezite si marii incatusate intr-o crusta de gheata.



Trimis de: Blakut pe 26 Jun 2004, 10:37 PM

De ionosfera nu ai zis nimic, sau poate ca unul din straturile de acolo se identifica cu ea?

Trimis de: Marcus pe 2 Jul 2004, 11:56 AM

Bineinteles spoton.gif
Termosfera este compusa din ionosfera si magnetosfera. In ionosfera, particulele provenite din radiatia solara sunt incarcate electric, putandu-se produce fenomene spectaculoase cum ar fi aparitia aurorelor boreale sau australe. Magnetosfera este limita exterioara a campului magnetic al Pamantului. Limita superioara a atmosferei se numeste exosfera. Aici densitatea aerului este atat de mica incat se face trecerea in spatiul interplanetar fara o limita evidenta. yikes.gif

Trimis de: Marcus pe 10 Aug 2004, 11:37 AM

QUOTE (Marcus @ 19 May 2004, 07:10 PM)
Usor de observat sunt Perseidele (in perioada 17iulie-24august, intensitate maxima 12-13 august), cel mai bine, spre dimineata.

Maine, 11 august, se va putea vedea unul din cele mai frumoase spectacole naturale: ploile de "stele cazatoare" ale Perseidelor. rolleyes.gif In noaptea de 11 spre 12 august, Pamantul traverseaza coada cometei Swift-Tuttle. In jurul orei 01,00 se va inregistra maximul fenomenului: vor fi cam 100 de "stele cazatoare" pe ora. rolleyes.gif
Ploaia de "stele cazatoare" se poate observa cel mai bine departe de luminile oraselor, in acest fel putandu-se vedea mai bine particulele cometare care patrund in atmosfera si ard. cool.gif

Trimis de: Marcus pe 13 Aug 2004, 05:31 PM

Constelatia Perseidelor

 Perseidele.jpg ( 83.52K ) : 31
 

Trimis de: icarus pe 13 Aug 2004, 06:54 PM

Chiar daca maximul a trecut, inca nu este prea tarziu pentru a observa Perseidele. Mai ales daca plecati in week-end undeva departe de luminile oraselor si aveti noroc de o noapte cu cer senin. smile.gif


edit:
Sa nu uit... rabdare! smile.gif

Marcus, ti s-a strecurat o mica greseala. Numele constelatiei este Perseus (Perseu). Fenomenul poarta numele Perseide pentru ca meteorii par din cauza efectului de perspectiva sa radieze din zona constelatiei Perseu.

Trimis de: dead-cat pe 16 Aug 2006, 11:26 AM

Avem 12 planete

s-a redefinit termenul http://www.badastronomy.com/bablog/ . blink.gif

ce bullsh*t hh.gif .
ma intreb cine-i plateste sa ajunga la asemenea concluzii cretine. hmm.gif

Trimis de: dead-cat pe 24 Aug 2006, 05:31 PM

a invins ratiunea! drunk.gif

Trimis de: Betelgeux pe 4 Mar 2010, 01:45 PM

Am o nedumerire legata de astronomie…poate ma lamureste cineva. Am cautat pe net dar nu am gasit raspuns exact la ceea ce cautam.
Este in legatura cu precesia echinoctiilor. Dupa cum stim, pamantul exactua o miscare de precesie cu o perioada de 26.000 de ani. Asta inseamna ca punctele de echinoctiu se misc pe ecliptica facand o rotatie de 360 de grade in aprox. 26.000 de ani. Si acum nelamurirea mea. Inseamna asta ca data de 21 martie nu este o data fixa pentru echinoctul de primavera? Altfel spus, peste cateva secole echinoctiul de primavera va avea loc in prima jumatate a lui martie? Sau data de 21 martie este o data “infipta” in echinoctiu si se modifica odata cu acesta, ducand la o eroare de un an in decursul a 26 milenii? Si daca este “infipta” cum tine cont calendarul de aceasta eroare astfel incat sa o resolve?
Cum am zis mai sus, posibil sa fi inteles eu gresit unele lucruri. In cazul asta mi-ar prinde bines a stiu unde biggrin.gif

Trimis de: Blakut pe 4 Mar 2010, 07:39 PM

Echinoctiul se refera la o pozitie in spatiu, mai degraba decat la una in timp. Data respectiva reprezinta data la care
Pamantul se afla intr-un anumit punct al orbitei sale. Soarele apare atunci ca aflandu-se in punctul vernal sau autumnal.

Pe de alta parte, echinoctiu inseamna zi egala cu noaptea. Astfel, indiferent de unde s-ar afla punctele astea, noi tot dupa
Soare ne luam. Faptul ca punctul vernal si autumnal se misca pe ecliptica nu cred ca ne afecteaza prea tare, mai ales avand in
vedere faptul ca mereu calendarul este corectat, cu ani bisecti si secunde bisecte.

Then again... nu sunt sigur de taote astea...

Trimis de: Betelgeux pe 4 Mar 2010, 08:58 PM

Pai da, la o pozitie in spatiu se refera dar din cauza ca pamantu executa o miscare de precesie (axa lui descrie un con in 26000 de ani) face ca pozitia in spatiu a echinoctiilor sa se modifice. Si asta intreb eu, daca se modifica in spatiu de ce nu se modifica si in timp?
Sa luam ca reper solstitiu de vara (mi-e mai usor) si sa zicem ca se afla in punctu A iar solstitiul de iana in punctul B. Din cauza miscarii de precesie dupa 13. 000 de ani axa fa face jumatate de con, 180 de grade, si astfel in punctul A o sa fie solstitiu de iarna iar in B de vara. Acuma vine intrebarea: sunt si datele calendaristice fixe pe orbita? Daca da asta inseamna ca dupa 13.000 in decembrie o sa fie vara. Daca nu, cred ca se creaza o eroare; cum rezolva calendaru aceasta eroare?

Trimis de: Erwin pe 4 Mar 2010, 10:41 PM

Mişcarea de precesie este de fapt, mult mai complicată şi este cauzată de forţele inerţiale şi gravitaţionale cumulate ale tuturor obiectelor cu care interacţionează Terra, în special Luna şi Soarele care produc mare parte din acest efect. Mişcarea de precesie face ca anul sideral (anul în raport cu stelele considerate fixe) să fie mai scurt cu 20 minute faţă de anul solar (o rotaţie completă în jurul Soarelui), astfel că poziţiile echinocţiilor şi solstiţiilor se vor decala în timp cu 20 de minute în fiecare an sau cu aproximativ 50,3 secunde de arc faţă de stelele fixe. Polara (care nici acum nu este exact pe axa de rotaţie) va fi altă stea, la un moment dat va fi Vega din constelaţia Lyra. Calendarele din diferite epoci au încercat să urmărească fidel fie mişcarea Lunii (calendarele lunare), fie mişcarea relativă faţă de Soare, fie faţă de stelele fixe. De fapt, nici stelele nu sunt fixe, întreg sistemul nostru solar efectuează o mişcare de rotaţie în jurul Galaxiei, dar această mişcare este atât de lentă încât pentru uzul curent abaterile sunt nesemnificative. Faptul că perioada de rotaţie în jurul axei nu este corelată cu mişcarea anuală în jurul soarelui are cel mai mare efect şi la fiecare 4 ani mai trebuie adăugată o zi în calendar. În mod similar, calendarul se corectează şi la câteva sute de ani, pentru celelalte abateri. S-au propus şi alte variante de calendar, mai bune decât cel actual, în care anul începe mereu duminica, lunile având toate 30 de zile, cu mereu aceleaşi date în zilele săptămânii, iar la sfârşitul anului să fie câteva zile (variabile) de sărbătoare prin care se fac corecţiile necesare.

Singura mişcare sincronă o are Luna în rotaţia ei faţă de Pământ, astfel că mereu ne arată aceeaşi faţă, fenomen care se produce datorită gravitaţiei. O astfel de sincronizare o are Mercur în jurul Soarelui şi alţi sateliţi în jurul altor planete.

Trimis de: Betelgeux pe 5 Mar 2010, 01:11 AM

Eu is constient ca in realitate sunt multi mai multi factori decat precesia (rotatia orbitei pamantului in 112.000 de ani, excentricitatea si inclinatia care variaza de asemenea, inclinatia axei pamantului care are si ea o variatie si multi altii) dar acestia totusi nu invalideaza intrebarea mea. Sunt "fixe" echinoctiile (adica :infipte" intr-o data) sau nu? Tind sa cred ca sunt, asa ca atunci intreb, produce asta o eroare (ignorand ceilalti factori care produc eroari) in calendar, eroare ce trebuie sa fie rezolvata? Sau am inteles eu ceva gresit?

Cand zici anul solar, te referi la anul tropical ?

Trimis de: Erwin pe 5 Mar 2010, 01:42 AM

QUOTE
the tropical year, measuring the cycle of seasons (for example, the time from solstice to solstice, or equinox to equinox), is about 20 minutes shorter than the sidereal year, which is measured by the Sun's apparent position relative to the stars.
- http://en.wikipedia.org/wiki/Axial_precession_%28astronomy%29

wikipedia zice aşa: Anul tropical măsurând ciclul sezoanelor (de exemplu, timpul de la un solstiţiu la altul sau de la un echinox la alt echinox), este cu aproximativ 20 minute mai scurt decât anul sideral, care este măsurat prin poziţia aparentă a Soarelui faţă de stele. Deci nu au cum să fie fixe la o anumită dată, însă calendarul este corectat din când în când. 20' pe an înseamnă o zi la 72 ani, aproximativ. Ceea ce putem observa efectiv, de la un an la altul, este poziţia stelelor pe boltă în data echinocţiului, care se modifică puţin câte puţin în fiecare an, lucru pe care l-au observat şi anticii.

Trimis de: turbo trabant pe 5 Mar 2010, 12:51 PM

QUOTE(Betelgeux @ 4 Mar 2010, 02:45 PM) *
Am o nedumerire legata de astronomie…poate ma lamureste cineva. Am cautat pe net dar nu am gasit raspuns exact la ceea ce cautam.
Este in legatura cu precesia echinoctiilor. Dupa cum stim, pamantul exactua o miscare de precesie cu o perioada de 26.000 de ani. Asta inseamna ca punctele de echinoctiu se misc pe ecliptica facand o rotatie de 360 de grade in aprox. 26.000 de ani. Si acum nelamurirea mea. Inseamna asta ca data de 21 martie nu este o data fixa pentru echinoctul de primavera? Altfel spus, peste cateva secole echinoctiul de primavera va avea loc in prima jumatate a lui martie? Sau data de 21 martie este o data “infipta” in echinoctiu si se modifica odata cu acesta, ducand la o eroare de un an in decursul a 26 milenii? Si daca este “infipta” cum tine cont calendarul de aceasta eroare astfel incat sa o resolve?
Cum am zis mai sus, posibil sa fi inteles eu gresit unele lucruri. In cazul asta mi-ar prinde bines a stiu unde biggrin.gif

imaginile sunt mai bune decart cuvintele

http://www.youtube.com/watch?v=8z97i3FBhSs

vezi si sectiunea related videos poate te ajuta.

Trimis de: Betelgeux pe 6 Mar 2010, 01:08 AM

Inteleg cum functioneaza precesia; ceea ce nu inteleg exact e care sunt efectele ei asupra calendarului. Dar m-am mai documentat putin. Cam asa inteleg acum:

Miscarea de precesie are o perioada de ~25,700 de ani ceea ce produce o eroare de 20 minute pe an sau 1an la ~72 de ani. Eroare apare datorita faptului ca anul tropical este mai scurt decat cel sideral. Legatura asta nu o faceam eu, Erwin; ca anul tropical este mai scurt decat cel sideral tocmai dinc cauza precesiei.
Cand s-a trecut de la calendarul iulian la cel gregorian echinoctiul era deja prin 11 Martie, tocmai pentru ca cel iulian nu prea tine cont de precesie. Acest decalaj era suparator in special pentru crestinatate care serba pastele in functie de echinoctiu de primavara. Iar la consiliul de la Niceea din 325 acesta a fost fixat pe data de 21 Martie. Asa ca in 1582 se pune in aplicare calendarul gregorian si se sare peste 10 zile (eroarea aparuta in cele 12 secole ce au trectu de la consiliul de la Niceea); astfel ziua de 4 octombrie 1582 a fost urmata de cea de 15 octombrie 1582.

Acuma vine intrebare pe care mi-am pus-o : cum tine cont calendarul gregorian de asta?
La fiecare 400 de ani calendarul gregorian are doar 97 de ani bisecti si nu 100 cat ar fi avut cel iulian. Si asta pentru ca s-a convenit ca anii divizibili doar cu 100 sa nu fie bisecti ci doar cei divizibili cu 100 si cu 400. Astfel anlul 2000 e bisect pentru ca se divide si cu 100 si cu 400 dar 2100, 2200, 2300 nu vor fi ani bisecti. Deci calendarul gregorian rezolva astfel o eroare de 3 zile la 400 de ani ceea ce inseamna cam 1 zi la 133 de ani. Eroarea de care vorbeam noi era mult mai mare - 1 zi la 72 de ani (plus ca, de fapt eroare facuta de precesie este si mai mare, de 1 zi la 59 de ani, asta pentru ca pe laga miscarea de precesie da care tot am vorbit exista si una a orbitei pamantului cu o periodicitate de 112.000 de ani care combinata cu cea de 26.000 a pamantului da una de ~21,636 de ani). Asa ca inca tot nu sunt lamurit biggrin.gif. Banuiesc totusi ca eroare de 1 zi la 72 de ani se combina cu altele si da una finala de 1 zi la 133 de ani. Am cautat pe net o explicatie la asta sau sa vad care ar putea fi si celelalte erori dar inca nu am gasit.

In legatura cu miscarea pamantului in jurul soarelui:
http://www.youtube.com/watch?v=LqJDJf8GDD8

In clipu de care zici, turbo trabant, mi-a placut foarte mult partea lui mitologica; in special partea cu acel basorelief hindus smile.gif

Trimis de: Marduk pe 22 Sep 2010, 07:04 PM

In aceasta seara la ora 22:30 spre sud-vest un pic mai jos de Luna, cu ajutorul unui binoclu sau chiar si cu ochiul liber veti putea sa vedeti planeta http://www.astro-urseanu.ro/calendar_septembrie.html va ajunge la aceiasi stralucire abia peste 12 ani in 2022. Eu ma montat telescopul si abia astept sa-l observ pe marele Jupiter.

Trimis de: Erwin pe 22 Sep 2010, 08:08 PM

Foarte bine, Marduk! Şi eu planuiesc să ies la observaţii în spatele blocului, cu micul maksutov-cassegrain (un teleobiectiv rusesc recondiţionat) pe care l-am adaptat pentru vizual. Săptămâna trecută am văzut Marea Pată Roşie prin refractorul 80x900 de construcţie proprie la o mărire de 112,5X. Azi deşi este senin, nu este o seară prea bună pentru observaţii din cauză că Luna este aproape plină şi aproape de planetă. Peste câteva zile când Luna va descreşte şi va răsări mai târziu va fi mai potrivit, cel mai bine peste vreo 2 săptămâni când este Lună Nouă. Jupiter nu se îndepărtează chiar atât de repede de noi, sau noi de el. spoton.gif

Trimis de: Minerval pe 22 Sep 2010, 08:44 PM

Am o propunere.. un meeting intre amatori si profesionisti in astronomie, radiologie, cu diverse teme in dezbatere gen fractali, aspecte legate de sistemul nostru solar. Iar urmarea intalnirii sa se fructifice in continuarea "experimentului" in orasele de care tin grupurile de forumisti de la Han.

Trimis de: Erwin pe 22 Sep 2010, 09:06 PM

Minerval, astfel de grupuri de amatori există, întâlniri se fac, dar nu cu membrii hanului, dintre care puţini sunt pasionaţi de aşa ceva.

Radiologie? blink.gif Este o specialitate medicală care n-are nici în clin, nici în mânecă cu astronomia sau cu membrii hanului, doar dacă nu cumva este printre ei vreun radiolog... care să facă măcar "radiografia" societăţii... :roll:

Pe această cale vă semnalez un fapt cu care ne putem mândri: echipa României a câştigat mai multe medalii de aur şi argint la Olimpiada Internaţională de Astronomie şi Astrofizică 2010 - Beijing, China:

http://www.monitorulsv.ro/Local/2010-09-22/Pregatiti-de-un-profesor-falticenean-primii-in-Europa-si-pe-locul-doi-in-lume

Trimis de: Marduk pe 23 Sep 2010, 09:59 AM

QUOTE(Erwin @ 22 Sep 2010, 09:08 PM) *
Azi deşi este senin, nu este o seară prea bună pentru observaţii din cauză că Luna este aproape plină şi aproape de planetă.

Ai avut dreptate, am fost un pic dezamagit de lumina lunii, prin telescop era ca si cum te-ai fi uitat la ceva din spatele unui reflector, o sa incerc peste 2 saptamani.
Luna insa mi-a mai dat ceva satisfactie, cu refractorul meu de 120x1000 am putut vedea craterele perfect.


Trimis de: Minerval pe 23 Sep 2010, 08:57 PM

Erwin, in graba mare am comis o eroare..ma refeream la radioastronomie. Gandurile s-au amestecat pe fondul unei crunte stari de oboseala. Mai exista si stari de genul asta.. wink.gif

ps: la radiolog urma sa merg eu in programare..

Trimis de: Erwin pe 23 Sep 2010, 11:46 PM

Minerval, sănătate!

Felicitări, Marduk! Este un instrument foarte bun, la 120mm diametru, însă va trebui să-ţi procuri oculare de calitate bună, cele Super de 25 şi 10 mm cu care vine telescopul la pachet sunt cam slăbuţe. Eu am luat oculare Baader Hyperion (5,8,24mm) la mâna a doua, optica dacă este folosită în condiţii bune nu suferă uzură. Montura ecuatorială dacă ai varianta din poză, îţi cam dă bătăi de cap la punerea în pol, dar nu e absolut necesară, doar dacă vrei să te apuci de astrofotografie, ceea ce înseamnă multe alte bătăi de cap... biggrin.gif

La Lună poţi folosi chiar şi un barlow şi măriri foarte mari, instrumentul tău duce teoretic 240x, dar în condiţii atmosferice bune, fără turbulenţă şi poluare luminoasă la Lună şi planete poţi urca şi la 3-400x. Nu vei vedea totdeauna mai multe detalii, depinde de calitatea ocularelor şi a barlow-ului. Luna îţi poate oferi multe ore plăcute de observaţii, după cum creşte şi descreşte vezi la terminator câte o zonă plină de detalii, cratere, munţi, văi, un joc de umbre şi lumini feeric...

Cer senin! spoton.gif

Trimis de: Marduk pe 24 Sep 2010, 03:19 PM

Da exact asta este tipul numai ca nu este de 120x1000 ci de 102x1000 cu montura ecuatoriala, nu am prea inteles cum sa o folosesc dar cert este ca este foarte fin in miscari. Deocamdata nu am bani de investit in oculare totusi vreau sa-mi cumpar o prisma pentru observatii terestre, acum vad totul rasucit la 180 de grade. As vrea sa am posibilitatea de a surprinde imagini din pacate o camera CCD este totusi scumpa, am gasit niste "proiecte" pe Youtube de transformare a unei webcam in camera pentru telescop, am o camera mai veche si cred ca voi incerca, mai greu este sa gasesc un soft care sa-mi ia imagini atat de rapid. Despre barlow am inteles ca mareste acuratetea dar sunt totusi scumpe desi cred ca o sa fac un efort sa-mi cumpar un asemenea ocular. Astronomia a fost un vis pe care am ajuns sa-l indeplinesc traziu, dar am reusit si cu ceva sprijin financiar, este fantastic sa vezi Calea Lactee vara, Marte, Venus inca nu m-am familiarizat cu deep space, pot spune doar ca Universul a fost creat de un pictor.

Trimis de: Erwin pe 24 Sep 2010, 08:27 PM

Camera ta veche este cu chip CCD? Ce tip de cameră? Nu merg cele cu chip CMOS care sunt mai puţin sensibile la lumină puţină şi au mult zgomot. Se pot eventual folosi la Lună şi planete. La astrofoto este necesar un timp lung de expunere, deci camera trebuie să ia imagini mai rar şi un timp mai lung pentru fiecare poză decât este ea construită. Pentru asta se montează un chip înăuntru. Soft găseşti mult mai uşor decât poţi modifica o cameră, asta presupune intervenţii delicate electronice şi mecanice şi există riscul s-o strici. E mai simplu să îţi iei pentru început un adaptor cu care poţi monta o cameră foto obişnuită în faţa ocularului şi pozezi afocal. Eu nu m-am apucat de aşa ceva, citind pe forumul de specialitate mi-am dat seama că astrofotografia presupune investiţii serioase dacă vrei să iasă ceva, atât ca bani cât şi timp. Poţi uşor cheltui banii pentru o maşină pe astfel de scule... rolleyes.gif În schimb, plăcerea de a observa cerul e gratis! jamie.gif


Trimis de: Blakut pe 30 Oct 2010, 01:06 PM

QUOTE
As vrea sa am posibilitatea de a surprinde imagini din pacate o camera CCD este totusi scumpa, am gasit niste "proiecte" pe Youtube de transformare a unei webcam in camera pentru telescop, am o camera mai veche si cred ca voi incerca, mai greu este sa gasesc un soft care sa-mi ia imagini atat de rapid.


Marduk, la Luna si planete nu ai nevoie de soft special. Pur si simplu scoti lentilele camerei - daca e veche sigur se desurubeaza capacul cu lentilele, si filmezi planeta timp de cateva minute, pastrand-o in camp. Apoi tot ce trebuie sa faci e sa folosesti un soft simplu ca Registax - se invata repede - care iti scoate din filmul de 2 minute sa zicem, o imagine frumoasa.

Am iesit cu telescopul pe facultate la magurele si am reusit sa vad cometa Hartley2. Din pacate este atat de slab luminata si afara era luna plina, incat nu am vazut mare lucru...o ceata mica.

Asta e telescopul, 254 f4.7 pe eq6.



Tot catre marduk, vezi ca montura ecuatoriala e foarte utila, fara ea nu poti face astrofoto sau observatii prea grozave (bine poti vizual, dar e mai greu de urmarit obiectul). Montura ecuatoriala trebuie aliniata spre nordul ceresc la inceputul observatiilor.

http://www.optcorp.com/product.aspx?pid=3050

Trimis de: Marduk pe 30 Oct 2010, 04:01 PM

Multumesc pentru sfaturi, am sa incerc cu o camera veche CCD pe care am gasit-o in targ, o sa o desfac si voi urma pasii pe care i-am urmarit pe Yootube.

Tehnic:Invision Power Board (http://www.invisionboard.com)
© Invision Power Services (http://www.invisionpower.com)