Versiunea pentru tiparit a acestui topic

Trimis de: shapeshifter pe 27 Mar 2009, 04:33 PM

Vă invit la o dezbatere despre limitele şi prejudecăţile creştinului vis-a-vis de alte religii.

Trimis de: actionmedia pe 27 Mar 2009, 06:55 PM

Poate sa le inteleaga. Dar le respinge pentru ca sunt impotriva credintei lui.

Trimis de: shapeshifter pe 27 Mar 2009, 07:11 PM

greşit! Dzeu nu se contrazice de la o Revelaţie la alta!

Trimis de: Artanis pe 27 Mar 2009, 07:12 PM

shapeshifter, te-ai intrebat daca nu esti chiar tu victima unei prejudecati privind conceptia crestinului asupra altor religii ?

Trimis de: shapeshifter pe 27 Mar 2009, 07:33 PM

desigur! nu sunt! Vorbesc dintr-o perspectivă infinit mai universală decât a vreunei religii: metafizica... dar spre deosebire de clopoţel de exemplu eu iubesc toate religiile! religii nu făcături sectare...

Trimis de: Artanis pe 27 Mar 2009, 08:07 PM

Si pe ce criterii separii religiile de "facaturile" sectare ?

Trimis de: shapeshifter pe 27 Mar 2009, 09:02 PM

întreabă-l pe clopoţel

Trimis de: Artanis pe 27 Mar 2009, 09:35 PM

Pai eu cu tine vorbeam...tu spuneai ca iubesti toate religiile, mai putin facaturile sectare.

Totusi realizezi ca nu toate religiile pot fi adevarate, nu ? Mai ales cand se contrazic pe acelasi subiect.

Trimis de: shapeshifter pe 27 Mar 2009, 09:40 PM

se contrazic aparent, la suprafaţă, şi e normal acest lucru pentru nici una nu poate avea caracter de universalitate absolută...

Toate Religiile sunt adevărate!

Trimis de: actionmedia pe 27 Mar 2009, 11:25 PM

Ce spui tu nu are legatura cu ce am afirmat eu. Credinta nu se bazeaza neaparat pe revelatie.
Plus de asta sunt oameni care pretint ca li sa "revelat" sa atace nu stiu ce alta religie, intr-un fel sau altul. Deci se cam "contrazice" dumnezeul asta unic pe care incerci tu sa il insinuezi in discutie pe usa din dos.

Trimis de: Cucu Mucu pe 27 Mar 2009, 11:33 PM

Asta e cea mai perfecta fraza citita pe cel mai principal forum scrisa de cel mai superior forumist.

Trimis de: shapeshifter pe 27 Mar 2009, 11:35 PM

ce înseamnă credinţa în creştinism?
sper că nu ai proasta inspiraţie să spui şi tu ca creştinul clopoţel că Profetul a creat ceva ca să combată pe creştini sau să se dea mare... deci care e problema ta de fapt?

Tu eşti sigur că ai înţeles despre ce vorbesc sa doar te bagi în seamă pe aici?

Trimis de: Clopotel pe 27 Mar 2009, 11:39 PM

Draga Shapeshifer,

Nu eu nu am spus asa ceva... Am spus ca "profetul" tau a scris niste minciuni sfruntate despre crestini si credinta lor din pura indolenta. Putea macar sa se documenteze mai inainte de a scrie aberatiile alea. Eu asta sustin, si se poate verifica evident in orice moment. Pur si simplu verifici ce zice Mahomed despre credinta crestinilor cu credinta crestinilor si vezi ca nu corespund neam. Ce vrei mai clar de atat?!

Trimis de: actionmedia pe 27 Mar 2009, 11:49 PM

Avand in vedere ca nu ai explicat ce vrei sa vorbesti, am pornit de la intrebarea din titlul topicului.
Acea intrebare suna asa "De Ce Mintea Creştinului Nu Poate înţelege Alte Religii"
Iar eu am replicat ca poate sa inteleaga (deci ai pornit de la o premisa falsa) dar nu le accepta. El accepta doar o singura religie, pentru ca asta e dogma lui. Faptul ca nu le accepta nu inseamna (neaparat) ca nu le intelege. Aaaa, ca sunt oameni care nici macar nu incearca sa inteleaga si isi baga dopuri in urechi, asta este alta poveste, dar tine tot de respingere, nu de capacitatea de intelegere.


Nu stiu, eu nu am vorbit despre "credinta in crestinism" ci despre credinta in general in fiinte supranaturale care fac si desfac itele universului. Daca particularizam la crestinism, cand spun credinta, ma refer la credinta ca exista Dumnezeul crestin si ca ce scrie in biblie despre el este adevarat.


Aici chiar nu inteleg la ce te referi. Sari de la una la alta prea repede si mi-e greu sa te urmaresc. Care "Profet"? Mahomed? Care e relevanta in discutia de fata?


Pai problema nu e a mea. E a topicului de fata. Pui o intrebare care pleaca de la o premisa falsa. Si anume "crestinii nu inteleg alte religii". Eu afirmam ca te inseli. Crestinii inteleg alte religii. Deci intrebarea este incorecta.

Trimis de: shapeshifter pe 27 Mar 2009, 11:59 PM

Dă-mi exemple de creştini care au fost sau capabili de a înţelege alte religii... sau vrei să-ţi dau eu? hai că nu e aşa greu...

nu mai fă analiză pe text, sper că sunteţi capabili de mai mult într-o dezbatere...

demonstrează că e incorectă... şi-ţi voi da dreptate... d ar dă-mi deci câteva exemple demne de acea deschidere! hai că nu e aşa greu...

Trimis de: Cucu Mucu pe 28 Mar 2009, 12:03 AM

Tu poti intelege crestinismul?

Mie imi pare ca te pui intr-o pozitie de ipocrizie, spui ca iubesti toate religiile, dar declansezi un atac furibund la adresa crestinilor/crestinismului. Ciudat mod de a-ti arata iubirea! Ma gandesc cum arata iubirea ta pt Dumnezeu! Pumni, palme, capete in gura, etc.

Trimis de: shapeshifter pe 28 Mar 2009, 12:11 AM

nu la adresa creştinului sau creştinismului ci a celor care cred că creştinismul e singurul adevărat, împotriva ipocriţilor ca clopoţel...

Trimis de: actionmedia pe 29 Mar 2009, 05:02 PM

IoanV este un nume care imi vine in minte. Dar este irelevant cine a fost capabil sa inteleaga alte religii. Important este daca un om poate sa inteleaga cele religii. Despre asta era vorba despre "a putea". Iar atata timp cat exista oameni care inteleg acele religii nu vad ce i-ar impiedica pe alti oameni sa le inteleaga.

Trimis de: shapeshifter pe 29 Mar 2009, 05:03 PM

păi în principiu poate înţelege dar eu întrebam de ce nu poate înţelege de facto...

Trimis de: marduk pe 29 Mar 2009, 05:53 PM

"De Ce Mintea Creştinului Nu Poate înţelege Alte Religii"

Corect ar fi fost "De ce mintea credinciosilor nu poate intelege alte religii". Exista oameni, popoare, care au alte credinte decat cea crestina, care sunt mai dogmatici si mai habotnici decat crestinii.

Trimis de: shapeshifter pe 29 Mar 2009, 05:54 PM

eu mă refer aici la creştin... lasă-i pe alţii...

Trimis de: marduk pe 29 Mar 2009, 06:15 PM

de ce? crezi ca altii sunt mai ingaduitori si mai intelegatori cu celelalte religii cu care intra in contact?

Trimis de: shapeshifter pe 29 Mar 2009, 06:18 PM

da! 2 exemple: tradiţia hindusă şi islamul... acestea două nu neagă forma religioasă şi adevărul altei religii...

in primul caz: tot ce a fost introdus în India de misionari, de alţii, tradiţia hindusă a asimilat complet şi asta arată o puternică tradiţie, una vie care-şi cunoaşte foarte bine adevărurile fundamentale...
în cazul islamului de asemenea nu se neagă adevărul altor forme religioase.

Aceste 2 tradiţii sunt cele mai permisive şi asta nu întâmplător: trad. hindusă e prima din actualul ciclu al actualei Umanităţi, iar cea islamică este ultima... la final de ciclu, sfârşitul şi începutul trebuie să se întâlnească...

să nu-mi dai acum exemplu de fanatici religioşi că acesta nu e argument, e eschivare...

Trimis de: marduk pe 29 Mar 2009, 06:43 PM

dar ce fanaticii religiosi nu fac parte din religiile respective? de ce sa ne eschivam si sa nu spunem lucurilor pe nume. nu ceea ce vorbim noi aici pe forum reprezinta realitatea, ci tocmai ceea ce comit acei fanatici, de orice religie ar fi, crime impotriva celor care cred altfel decat ceea ce-i invata dogma.

Trimis de: shapeshifter pe 29 Mar 2009, 06:46 PM

Înţelegerea pur „teoretizantă” a unei idei, adică care are tendinţa limitativă de paralizare a ideii, se caracterizează prin termenul „dogmatism” însă doar prin obligaţia de a exclude alte forme conceptuale, şi nu, în sine însuşi, dogma religioasă reprezintă o idee privită din unghiul tendinţei teoretizante iar acest mod exclusiv a devenit una dintre caracteristicile punctului de vedere religios ca atare. Însă, o dogmă religioasă încetează de a mai fi astfel limitată îndată ce e înţeleasă în adevărul său intern, care e de ordin universal. Dogma religioasă nu e nicidecum o dogmă în sine, ci devine o dogmă doar fiindcă e privită ca atare, printr-un soi de confuzie între idee şi forma care o înveşmântă. Pe de altă parte, dogmatizarea exterioară a adevărurilor universale este perfect justificată, deoarece adevărurile sau ideile universale, stând la temelia unei tradiţii, trebuie să fie asimilabile, într-un anumit grad sau altul, de către toată lumea. „Dogmatismul” nu constă în simpla enunţare a unei idei – în a da o formă unei intuiţii spirituale – ci într-o interpretare care, în loc să ajungă la Adevărul informal şi total pornind de la una din formele lui, paralizează forma negându-I potenţialităţile intelectuale şi atribuindu-i un caracter absolut pe care singur Adevărul informal şi total îl poate avea.

Trimis de: marduk pe 29 Mar 2009, 07:18 PM

"DOGMÁTIC, -Ă I. adj. 1. referitor la dogme; cu caracter de dogmă. 2. care respectă cu stricteţe dogmele, respingând principiul verificării critice al gândirii creatoare. mărginit, închistat în dogme."
Am inteles perfect. Doar ca eu vad altfel lucrurile.

Cine creaza toata aceasta confuzie? credinciosii?

Cine face toate aceste chestii, in numele cui?

Trimis de: shapeshifter pe 29 Mar 2009, 07:23 PM

în numele exoterismului religios indiferent care este el...

confuzia ia naştere acolo unde se priveşte doar forma religioasă... şi exemplu numit „clopoţel” este la îndemână: el nu poate accepta nicicum faptul că Quranul este de la Dumnezeu şi sunt foarte curios de ce.. pentru că este îndoctrinat din Sfinţii Părinţi, pt. că nu cunoaşte islamul, sau din alte motive? eu cred că este un cumul de astfel de cauze, efectul fiind unul groaznic... un aşa-zis creştin care crede că-L iubeşte pe Dumnezeu dar neagă alte Revelaţii. Asta ştii ce arată în primul rând? arată că nu-şi cunoaşte nici propria religie...

Trimis de: Clopotel pe 29 Mar 2009, 08:02 PM

Draga Shapeshifter,

Pai de cateva zile iti tot demonstrez de ce nu este inspirat de Dumnezeu si tu te faci ca ploua si o tii dunga ca e inspirat de Dumnezeu... Dumnezeu nu poate spune minciuni. Adevaratii profeti ai lui Dumnezeu nu pot invata minciuni. Toata minciuna vine de la satana.
Iti repet cateva din minciunile musulmanilor despre crestini:
- ca Fecioara Maria ar face parte din Sfanta Treime - o mare minciuna
- ca Sfanta Treime inseamna 3 zei - o alta mare minciuna
- ca Iisus nu a murit pe cruce - o alta mare minciuna, dar despre asta discutam mai tarziu
- mai am o lista, dar vreau sa le luam pe rand...
Te-am rugat sa comentezi primele doua minciuni din coran si nu ai spus nimic pana acum. Te rog sa o faci, caci este evident ca nici un crestin nu a crezut niciodata asa cum sustine Mahomed si coranul. Prin urmare coranul minte, si logic nu este de la Dumnezeu.

Repet: eu chiar daca sunt cel mai mare tampit, daca tu vii si imi spui ca eu am o cana in mana, ca asa ti-a spus tie Dumnezeu, eu care stiu sigur ca nu am nici o cana in mana, iti voi spune ca nu Dumnezeu ti-a spus asta ci satana.

Ce este curios, este ca absolut toti islamistii cu care am discutat direct pana acum, parca sunt setati sa fuga de adevar si sa nu-l recunoasca. Eu le spun ca nu cred in ceea ce sustin ei ca eu cred, si ei nu si nu, ca eu cred asa cum zice zice Mahomed. Pai stie Mahomed mai bine decat crestinii in ce cred crestinii? Chiar nu vedeti cat de ilogic este acest comportament al vostru?

Orice revelatie care este minciunoasa nu este de la Dumnezeu. Imi pare rau ca te dezamagesc, dar Dumnezeul nostru nu este precum Kali de la hindusi...

Trimis de: shapeshifter pe 29 Mar 2009, 08:17 PM

eu nu îţi comentez aberaţiile doar ţi le scot în evidenţă


taci măi ceştine că habar nu ai de kali...

lăsând la o parte chestiunile dogmatice, cauza neînţelegerii dintre creştini şi musulmani este următoarea:

- creştinul are mereu în faţă propria voinţă, identică aproape cu sine, el se află în faţa unui spaţiu vocaţional indeterminat în interiorul căruia se poate lansa, desfăşurându-şi credinţa şi eroismul. Sistemul islamic de prescripţii „exterioare” şi bine măsurate îi apare ca expresia unei mediocrităţi dispuse la toate concesiile, incapabilă de vreun avânt. Virtutea mulsulmană îi dă impresia, în teorie (căci în practică o ognoră), unui lucru artificial şi van.
- musulmanul are în faţă - în faţa inteligenţei sale care l-a ales pe Cel Unic - nu un spaţiu volitiv, ce i-ar apărea ca o tentaţie către o aventură individualistă, ci o reţea de canale în mod divin predispuse pentru echilibrul vieţii sale volitive. Acest echilibru, departe de a fi un scop în sine, cum presupune creştinul obişnuit cu un idealism voluntarist mai mult sau mai puţin exclusiv, este dimpotrivă, doar o bază pentru a scăpa, în contemplarea pacificatoare şi eliberatoare a Imuabilului, de incertitudinile şi turbulenţa ego-ului.

Dacă atitudinea de echilibru pe care o caută şi o realizează Islamul pare în ochii creştinilor mediocritate calculată şi incapabilă de supranatural, idealismul sacrificial al Creştinismului riscă să fie prost interpretat de musulman drept individualism dispreţuitor faţă de acel dar divin care este inteligenţa; dacă se obiectează aici că musulmanul obişnuit nu e preocupat de contemplaţie, trebuie răspuns că nici creştinului mediu nu-I pasă mai mult de sacrificiu. Orice creştin poartă în adâncul sufletului un avânt sacrificial pe care nu-l va urma poate niciodată, aşa cum orice musulman are, prin însăşi credinţa sa, o predispoziţie spre contemplare ce nu se va trezi poate nicicând în inima lui.

Trimis de: Clopotel pe 29 Mar 2009, 08:31 PM

Am inteles... minciunile ce le expui despre crestini le tratezi cu indiferenta sperand astfel ca ele nu exista... probabil te-ai inspirat de la strut...

Trimis de: shapeshifter pe 29 Mar 2009, 08:33 PM

eu nu expun minciuni, problema e că tu nu înţelegi nimic din ce expun...

Mistica creştină şi cea musulmană, departe de a fi de tip opus, prezintă dimpotrivă analogii atât de frapante încât concluzia unor împrumuturi unilaterale sau reciproce pare să se impună. Însă răspunsul la această „concluzie” trasă de unii, este următorul: presupunând că punctul de plecare al sufiţilor ar fi acelaşi cu cel al misticilor creştini, se pune întrebarea de ce au rămas musulmani şi cum de au suportat să fie musulmani; în realitate, nu erau sfinţi „împotriva” religiei lor, ci „prin ea”, departe de a fi creştini deghizaţi, cei de felul lui El-Hallâj şi Ibn Arabi n-au făcut altceva decât să ducă posibilităţile Islamului la maxima lor împlinire, aşa cum au făcut-o şi marii lor predecesori.
În ciuda anumitor aparenţe, cum ar fi absenţa monahismului ca instituţie socială, Islamul, care prevede sărăcia, postul, singurătatea şi tăcerea, comportă toate premisele unei asceze contemplative.

Trimis de: Clopotel pe 29 Mar 2009, 08:44 PM

Draga Shapeshifer,

Iata o inca mare minciuna despre crestini.
Din contra, crestinul renunta sau incearca sa renunte la propria vointa. In rugaciunile noastre spunem, dupa cum ne-a invatat Mantuitorul: Doamne faca-se voia Ta si nu a mea"
In crestinism exista notiunea de "taierea voii", care se practica mai ales in manastiri dar si in lume, notiune pe care eu nu am mai intalnit-o la nici o alta religie.
Ar fi trebuit sa afli de ce propria vointa nu este urmata. Sper ca nu faci confuzie cu iubirea de Dumnezeu, caci aceasta nu este din vointa.
Si atunci nu ma pot abtine sa nu te intreb de unde scoti toate aceste neadevaruri despre crestini, si cum de nu te-ai plictisit de ele?

Trimis de: shapeshifter pe 29 Mar 2009, 08:51 PM

Creştinul are în faţă un spaţiu volitiv, altfel nu ar putea să-şi desfăşoare credinţa în Dumnezeu. Spaţiul rugăciunii este un astfel de spaţiu, în care Fiinţa rugăciunii (Iisus Christos) face loc în ea însăşi pentru ca creştinul să-şi desfăşoare şi împlinească credinţa şi vocaţia. Renunţarea creştinului la propria voinţă depinde de cât spaţiu îşi creează în Fiinţa rugăciunii, nu e un dat.

ps: Te contrazici singur degeaba printr-un exemplu rupt de context...

Trimis de: Clopotel pe 29 Mar 2009, 09:18 PM

Draga Shapeshifer,

Asta pentru ca din nou privesti crestinismul prin ochelarii altor religii. Credinta in Dumnezeu nu este (doar) un act de vointa. Daca ar fi asa, ar fi autosugestie intr-o forma sau alta.
Te-as ruga sa meditezi putin (dar nu in stil yoghin) la urmatoareel cuvinte ale Mantuitorului: Nimeni nu poate să vină la Mine, dacă nu-l va trage Tatăl, Care M-a trimis, şi Eu îl voi învia în ziua de apoi
Credinta crestinului este un dar de la Dumnezeu, si este sadita de Dumnezeu in sufletul omului, dar cu aportul omului.

Eu nu am spus ca este un dat. Din contra, renuntarea la propria vointa nu se poate face decat cu ajutorul Harului lui Dumnezeu. Dar asta presupune si implicare din partea omului, caci omul nu trebuie sa-si iubeasca propria vointa. Iar acest lucru se cultiva la inceput, mai ales pentru cei mai orgoliosi si mandrii care nu vor sa renunte la propria voie.

Trimis de: shapeshifter pe 29 Mar 2009, 09:27 PM

măi fecior, nu deforma ca securiştii ce spun: am spus că creştinul are în faţă un spaţiu vocaţional de împlinire a propriei credinţe, dacă el ar fi plin de la început nu ar putea să-şi desfăşoare credinţa. Dacă nu înţelegi nu mai comenta aiurea ce spun.


şi am zis eu altfel? până una alta vezi-ţi de propriul liber arbitru şi lasă-i pe alţii...
Şi încă ceva: nu e vorba de nici o renunţare la propria voinţă, nu aşa se întâmplă de fapt... este vorba de o morţi şi renaşteri continue nu de un salt fără paraşută...

Trimis de: Clopotel pe 29 Mar 2009, 09:44 PM

Eu nu m-am legat de liberul arbitru al nimanui. Oricum, singura manifestare buna si folositoare a liberului arbitru este sa aleaga sa faca voia lui Dumnezeu.
Da, renuntarea aceasta nu este ceva de genul: "de acum renunt sa mai fac voia mea", ci este o stare a sufletului prin Harul lui Dumnezeu, in starea de constienta (mai multe nu are rost sa spun)

Banuiesc sa faci apropouri la reincarnarile din conceptiile hinduse. Cu ajutorul lui Dumnezeu am trecut de stadiul acela.
Crestinii stiu ca o data moare oamul si dupa aceea vine Judecata. Invierea lui Hristos este garantia ca nu ne reincarnam niciodata. De altfel este si ilogic.

Trimis de: actionmedia pe 29 Mar 2009, 10:19 PM

Halal liber arbitru. Nu inteleg de ce ii mai spuneti "liber"...

Trimis de: shapeshifter pe 29 Mar 2009, 10:21 PM

nu poţi bănui decât prost ca de obicei... tu se pare că nu ai auzit despre faptul că orice moarte este în mod necesar o nouă naştere.. nu ştii ce e de fapt botezul deşi îl ai sub nas... păi ce altceva să fie decât moartea omului vechi şi naşterea celui nou, spălat de păcatul strămoşesc? ce e cufundarea în cristelniţă dacă nu cufundarea în iad? Ce e strigătul de pe cruce al chenozei dacă nu prezenţa simultană în Ceruri, pe Pământ şi în Iad? Hă?

tu te-ai reincarnat încă din viaţa asta, nu mai e necesar să mori... ce e aia reîncarnare? ce e karman? ce e transmigraţia?

Trimis de: Clopotel pe 29 Mar 2009, 10:38 PM

Draga Action,

Este liber, pentru ca liber alegi sa faci voia lui Dumnezeu stiind ca aceasta este singura buna. Dupa aceea, alegand aceasta liber asa cum am spus, iti folosesti liberul arbitru ca sa indeplinesti voia lui Dumnezeu cat mai bine.

Draga Shapeshifer

Din pacate, nu orice moarte este in mod necesar o noua nastere. Cel putin nu in Crestinism.
In Crestinism avem "invierea cea dintai" care este Botezul crestin, numit chiar "inviere", sau "nastere de sus" sau "nastere din nou". "Invierea cea dintai", este in raport cu cea de-a doua, a trupurilor, care este numita "invierea cea de apoi".
De asemenea, "moartea cea dintai" este moartea naturala, iar cea de-a doua este chinul cel vesnic, osanda, moartea vesnica.
De moartea dintai toti avem parte, chiar si sfintii, insa de moartea a doua, au parte numai cei gasiti vinovati la Judecata de apoi.

Asta spune Invatatura Crestina, daca tu spui altceva decat asta, atunci nu e din, si despre, crestinism...

Trimis de: actionmedia pe 29 Mar 2009, 10:40 PM

Daca eu spun "esti liber sa faci ce vrei, dar daca nu faci ce vreau eu te impusc", esti liber sau nu?

Trimis de: shapeshifter pe 29 Mar 2009, 10:50 PM

Cele 3 aspecte ale Voinţei Divine
- Mai întâi şi în mod fundamental, Divinitatea se „voieşte” Ea Însăşi; nu există nici o diferenţă între „Voirea” şi Fiinţa sa; cuvântul „Voire” nu are nici o semnificaţie extrinsecă aici, „Voire” care coincide cu Infinitudinea Absolutului, asta înseamnă a spune că ea exprimă esenţa a ce va fi, în Mâyâ, dimensiunea sau funcţia cosmogonică şi dinamică a Principiului: şi anume Radiaţia Binelui Suveran (Agathonul socratic sau platonic).

- În al doilea rând şi mai relativ: la nivelul gradului acestei Radiaţii, Voinţa Divină nu are decât un singur obiect: să existenţieze, adică să proiecteze Atot-Posibilitatea Infinitului – astfel diferenţiind-o – în contingenţă, relativitate – mai exact Existenţă; acesta este cel de-al doilea aspect al Voinţei Divine.

- În al treilea rând şi ultimul, Divinitatea – implicată acum în jocul Mâyâ-ei – voieşte să-şi manifeste propria natură, care este Binele; în consecinţă, Dumnezeul personal, care legislează şi mântuieşte reglează conduita umană: El ordonă virtutea şi interzice viciul; El recompensează binele şi pedepseşte răul. Dar Voinţa Sa nu se poate extinde, retrospectiv, spre Rădăcina Sa proprie sau Esenţă; El „trebuie” şi „doreşte” să accepte consecinţele cosmice generale şi fundamentale ale Radiaţiei existenţiatice, deoarece pentru a fi capabil a manifesta Binele într-o lume este necesar mai întâi de toate să existe o lume. Voinţa Radiaţiei, care precede şi condiţionează această manifestare, produce în mod fatal o distanţare în ceea ce priveşte Sursa divină, şi această distanţă, împreună cu desfăşurarea care se diversifică, gradată şi contrastantă a posibilităţilor, facă să apară acel fenomen limitat şi tranzitoriu pe care îl numim „rău”.

Dacă se vrea a explica contradicţiile aparente ale Voinţei Divine, atunci trebuie să se recurgă la perspectiva celor 3 aspecte ale Voinţei Divine de mai sus, aspecte ale gradelor Voinţei Divine, adică ale „Subiectivităţii” Principiului. Este absurd să spui că una şi aceeaşi subiectivitate sau voinţă, pe de o parte nu voieşte păcatul şi pe de altă parte că voieşte un păcat dat; că unul şi acelaşi subiect ordonează obedienţă în timp ce creează o dezobedienţă dată, sau că El doreşte ceea ce El cu toate astea urăşte. În această ordine de idei, creştinul „distinguo” între ce „voieşte” Dumnezeu şi ce El „permite” este demn de interes: Dumnezeu permite răul deoarece El ştie că răul este umbra ontologic inevitabilă a unui bine global şi că tot răul concură în analiză finală către bine; prin faptul că permite răul, Dumnezeu are în vedere indirect binele, căruia răul nu-i este decât ca un fragment necesar, tranzitoriu, infinitezimal.
Doar în acest sens se poate spune că totul e bine deoarece Dumnezeu îl voieşte, şi că nici o posibilitate nu poate fi situată în afara Voinţei Divine.
Modurile ipostatice ale Voinţei Divine nu exclud unitatea sa esenţială. Voinţa Divină care voieşte binele în lume este în efect doar o aplicare a Voinţei Divine care voieşte Radiaţia Existenţiatică, sau care voieşte binele ca Radiaţie; şi această Voinţă iniţială la rându-i este doar o proiecţie a Voinţei intrinseci a Esenţei – Dincolo-de-Fiinţă- care are în vedere propria sa Fiinţă. Cea mai „exterioară” Voinţă Divină cuprinde întotdeauna în natura sa modurile ipostatice care o preced ontologic, dacă se poate desemna aici prin „mod” ceea ce, la vârf cel puţin, este din contră pură Esenţă; cu alte cuvinte, faptul că Voinţa Divină este în mod necesar una nu poate exclude faptul că poate fi diversificată extrinsec în funcţie de aplicaţiile sale la grade universale diverse.

Ce înseamnă a manifesta Perfecţiunea Divină
A manifesta Perfecţiunea Divină înseamnă a o face diferită de Dumnezeu, fără această diferenţă, nu ar exista nici o manifestare. A fi diferit de Pura Perfecţiune înseamnă a cuprinde imperfecţiunea şi pe anumite nivele existenţiale a cuprinde ceea ce se numeşte rău. Manifestarea Perfecţiunii Divine rezultă din infinitatea acestei Perfecţiuni înseşi, această dimensiune, care este şi expansivă şi restrictivă, nu e alta decât Maya.
Principiul absolut nu „voieşte” manifestarea cosmică, El este capabil doar să să voiască pe El Însuşi, absenţa voinţei Sale creative trebuie să se manifeste ea însăşi într-un anumit fel chiar în cadrul creaţiei. Creaţia este voită de fapt de Ipostaza creativă a Principiului. „Voinţa” conservativă şi creativă a Fiinţei vehiculează într-un fel misterios şi subtil, „indiferenţa” negativă a Suprafiinţei.
Există pe de o parte pentru oricine Voinţa Divină care comandă binele, şi pe de altă parte există, pentru lume, o Voinţă Divină conectată cu o anumită cantitate de rău necesar sau inevitabil din punct de vedere cosmologic. Există de asemenea pentru oricine libertatea de a potrivi lui însuşi aceasta sau acea Voinţă Divină prin alegerea fie a binelui fie a răului. Mai există de asemenea Cunoaştere Divină apriorică a alegerii pe care omul voieşte să o facă şi asta datorită libertăţii cu care Dumnezeu l-a înzestrat sub forma participării relative (dar reală la nivelul ei) la Libertatea absolută. Omul este complet liber prin alegerea binelui care este de fapt alegerea Libertăţii.

Trimis de: Clopotel pe 29 Mar 2009, 10:50 PM

Draga Action,

Desi acest lucru nu are legatura cu relatia om-Dumnezeu, totusi, si in exemplul dat de tine, te poti considera liber.
De aceea noi crestinii suntem cu adevarat liberi, caci singuri alegem sa ascultam de Dumnezeu si tot singuri alegem sa credem in Dumnezeu si sa ascultam de El, chiar daca unii ne ameninta ca ne omoara daca nu facem ce vor ei. De exemplu, sfintii mucenici, care liber au ales sa asculte de Dumnezeu, nu au asculta de cei care ii amentau cu moartea daca nu face ce vor ei, si nu au facut ce au vrut calaii lor, ci au ramas liberi in liberul lor arbitru, chiar daca au fost apoi omorati.
Crestinul este cel mai liber om de pe pamant, chiar daca este si in temnita legat in lanturi.

Trimis de: shapeshifter pe 29 Mar 2009, 10:55 PM

citeşte mă creştine şi nu mai abera...

Trimis de: shapeshifter pe 29 Mar 2009, 11:01 PM

libertatea omului există, ea este una relativă, nu absolută, doar prin „Facă-se Voia Ta” libertatea sa este absolută.

Suntem un câmp de luptă între Titani şi Zei, există în noi o Soma disputată de Deva şi de Asura, simpla noastră veghe poate grăbi victoria olimpienilor, prin simpla fixare a privirii pe stele, Soma e recepţionată şi îndreptată spre Calea Laptelui.
Dumnezeu suferă orice chin din partea oamenilor, cu condiţia ca aceştia să-i simtă esenţialitatea. Crima de neiertat este devorarea Zeului încarnat numai din apetit. Omul mâncând pe Dumnezeu vizibil, trebuie să fie devorat de Dumnezeu, invizibil, de dinăuntru în afară...
Nu corpul nostru e servitutea noastră cea mai gravă, ci umbra lui. Umbra e intermediară între corp şi aspectul lui invizibil, aspect de esenţă infernală. Dacă omul nu şi-a răscumpărat umbra din timpul vieţii, după moarte dublul său infernal o acaparează şi mascat de ea poate să-şi facă de cap ca strigoi. Lucifer e jumătate în Iad şi jumătate în Purgatoriu.
Îngerii căzuţi animează planul terestru, oamenii căzuţi, Infernul. De aici, reiese imposibilitatea unei concepţii laice a societăţii, a trăirii pe un plan intermediar, ignorând ce e sus şi ce e jos. Când o lume nu e supusă unei atracţii cereşti, se degradează şi se cufundă în mlaştina lumii imediat inferioare.
Metafizic, Liberul Arbitru se rezolvă în Unicitate (Supra-Fiinţă) şi Predestinarea în Unitate (Fiinţă). Unicitatea unui lucru este inalterabilitatea, nealienarea unui lucru, acesta este principiul Identităţii. Şi Liberul Arbitru şi Predestinarea se resorb în Actul Pur. Diferenţierea în Predestinare şi Liber Arbitru nu e posibilă în Principiu, unde actul şi puterea se identifică. De abia în lumile în care gândul nu devine imediat, nu este Act, e posibilă o libertate care poate duce la Unificare sau la prăbuşiri. Pentru că dacă gândul nu devine imediat act, e din cauza unei infirmităţi a lui, a unei decăderi, a unei debilitări, datorată faptului că lumea noastră nu e supusă atracţiei unui Centru unic, ci suferă vertijul unuia sau mai multor centre secundare provenite din fărâmiţarea Unităţii divine pe oglinda Multiplicităţii.
Imensa responsabilitate a omului constă în faptul că poate da la absolut tot ce este în el şi în jurul lui o transfigurare calitativă şi o pângărire cantitativă. Fiinţa lui nu ia sfârşit decât acolo unde se termină senzaţiile şi percepţiile lui. Suntem în starea noastră primitivă un sistem coerent de energii sintetizând toate puterile Cerului şi Pământului. Doar că aceste energii s-au transformat în senzaţii şi pasiuni care sunt ecoul cutiei de rezonanţă constituită de corp, la glasul senzaţiilor. Este necesar ca să facem din Duh, sau cel puţin din subtilul superior, cutia de rezonanţă a senzaţiilor, asta se face prin punerea surdinei asupra activităţilor corpului şi prin simpla suprapunere a unei dimensiuni intelectuale deasupra senzaţiilor, după un simbolism geometric. Astfel putem pescui senzaţiile chiar la treapta lor inferioară, cea a patimii. O prezenţă intelectuală (luciditate, autocontrol) adăugată patimii, o trage în sus şi o amplifică în pură energie spirituală (vezi tantra).
Corpul dezmembrat al lui Puruşa primordial a fost împărţit ca prim sacrificiu îndeplinit de către Devas la început, şi din care prin această divizare s-au născut toate fiinţele manifestate. Acest mit traduce de fapt trecerea de la unitate la multiplicitate fără de care nu ar fi putut exista nici o manifestare.
Reconstituirea lui Puruşa aşa cum era înainte de început, adică în starea de non-manifestare, este de fapt reîntoarcerea la unitatea principială. ACEST Puruşa este identic cu Prajapati (Domnul fiinţelor produse în manifestare), toate cee ulterioare provenind din el, Prajapati fiind progenitorul lor. De asemenea, tot acest Puruşa este Vişvakarman, adică „Marele Arhitect al Universului”, fiind el însuşi în această calitate, cel care îndeplineşte sacrificiul în acelaşi timp fiind propria victimă. El este sacrificat de către Devas, pentru că Devas sunt de fapt „puterile” pe care el le poartă în el însuşi.
Orice sacrificiu ritual trebuie văzut ca o imagine a acestui prim sacrificiu cosmogonic. În orice sacrificiu, victima este o reprezentare a sacrificatorului însuşi, este chiar sacrificatorul însuşi.
Iniţierea este de fapt o moarte şi o renaştere, cel iniţiat este ofranda, victima este în mod substanţial sacrificatorul însuşi.
Simbolismul masonic al gradului de Maestru spune acelaşi lucru: iniţiatul este de fapt identificat cu victima, în plus, legătura dintre legenda lui Hiram şi mitul lui Osiris face aluzie tocmai la a aduna cea fost împrăştiat prin sacrificiu la început. Isis adunând membrele lui Osiris.
În sacrificiu este esenţial mai întâi a diviza şi în al doilea rând a reuni. Sacrificiul include două faze complementare: „dezintegrarea” şi „reintegrarea” care constituie procesul cosmic în întregimea sa: Puruşa fiind unul, devine mai mulţi, şi fiind mai mulţi, devine din nou unul.
Reconstituirea lui Puruşa este efectuată simbolic în faptul cum e constituit altarul vedic, acesta include în părţile sale diferite, o reprezentare a tuturor lumilor.
Pentru a fi îndeplinit corect, sacrificiul necesită cooperarea tuturor părţilor, care asimilează sacrificatorul în Vişvakarma însuşi. Spus în limbajul Kabbalei, creaţia sau manifestarea universală este formată de către literele separate, care corespund multiplicităţii elementelor sale, iar reunirea lor aduce înapoi multiplicitatea în Principiul ei, ca şi cum această reunire este îndeplinită în aşa fel încât să reconstituie numele Principiului. Din acest punct de vedere, a duna ceea ce a fost împrăştiat, înseamnă acelaşi lucru cu a găsi Cuvântul pierdut, deoarece Cuvântul pierdut nu este altceva decât numele „Marelui Arhitect al Universului”, Vişvakarman.

Trimis de: actionmedia pe 29 Mar 2009, 11:20 PM

Si cu toate astea nu se deosebeste cu nimic de un robotel programat sa faca exact "voia lui Dzeu".

Trimis de: shapeshifter pe 29 Mar 2009, 11:22 PM

transfigurarea cantitativului în calitativ poate da adevărata măsura a liberului arbitru nu un simplu act de voinţă, fie ea acceptare oarbă sau supunere...

Trimis de: Mundus pe 25 May 2009, 03:34 PM

Salutare dragii mei!

Nu am mai intrat pe forum de ani de zile, sorry... lucrurile s-au precipitat, iar mie nu-mi vine sa cred ce repede a trecut timpul.

Titlul acestui topic nu e prea potrivit. Nu doar unii crestini nu pot intelege alte religii, ci si altii (din alte religii) nu-i inteleg pe crestini.

Motivul din spatele neintelegerii este lipsa de informare. La aceasta lipsa de informare se ajunge din cauza urmatoarelor:

1. MANDRIA. Unii sunt mandri si inganfati ca ei sunt cei mai buni si ii contrazic pe altii inainte ca macar sa asculte ce au acei oameni de spus.
2. FRICA. Altii sunt bantuiti de fobii. Se tem de nou intr-atat de mult incat refuza sa se informeze despre acel lucru.
3. INDIFERENTA. Altii sunt nepasatori cand vine vorba de cunoastera altor culturi, problema acestor persoane este ca (desi nu se obosesc sa se informeze) ei nu se feresc sa-i critice pe ceilalti.

Daca oamenii s-ar stardui sa-i cunoasca pe ceilalti (sa citeasca despre modul lor de viata , sa vorbeasca cu alte persoane) eu cred ca ar fi mai punine razboie si mai multa prosperitate in lume.

Ca sa existe intelegere, nu trebuie ca cineva sa accepte ideile altuia. Este suficient sa-l respecte pe celalalt.
Una este ca eu ca musulman sa jignesc un crestin vorbind urat de religia lui si alta este ca eu sa-i vorbesc frumos si sa-i spun motivele pentru care eu nu sunt de acord cu el. In primul caz se ajunge la conflict, pe cand in al doilea caz va exista o atmosfera de respect reciproc desi gandim diferit.

Nu suport cand cineva vine cu aroganta la mine si incearca sa imi arate el e mai destept ca mine pt ca el e crestin si au sunt musulman. Insa imi place sa vorbesc cu oameni care candesc difarit atunci cand acestia vorbesc frumos si isi prezinta argumentele, lasundu-ma pe mine sa trag concluzia daca acea persoana are dreptate sau nu.

Deci, pentru a-i intelege si respecta pe altii trebuia sa vorbim cu ei si sa citim despre ei de la sursele lor, nu de pe mai stiu eu ce carti sau siteuri rautacioase.

Trimis de: andra_v pe 26 May 2009, 03:59 PM

Bine ai revenit, Mundus!

Chiar despre respect am discutat in repetate randuri pe n topicuri; atat vis-a-vis de credinciosii uneia dintre cultele de larga raspandire, cat si pentru liber-cugetatori; practicanti sau nepracticanti.
Nu exista credinta adevarata fara respectul pentru viziunea celuilalt, libertatea de optiune a interlocutorului. Respectul nu este o notiune care tine de estetica, insemnand o politete de suprafata, ipocrita, ci un concept profund religios, intim legat de conditia umana. In acest sens, o interpretare a conceptului de respect ca sentiment moral la Heidegger: http://www.ideiindialog.ro/articol_288/destinul_unei_intrebari.html .

Traducand in limbaj popular, respectul pentru alta persoana denota respect de sine.

De altfel, Comunitatea Credintei este un subforum creat special pentru credinciosii diverselor culte, care discuta civilizat, credinta si relatia cu Dumnezeu fiind un domeniu foarte delicat; aroganta, personalitatea conflictuala n-au nici in clin nici in maneca cu religia sau cu Dumnezeu.

Trimis de: shapeshifter pe 29 May 2009, 12:57 AM

„Nimeni nu-l poate întâlni pe Allah dacă nu l-a întâlnit pe Profet”; nimeni nu ajunge la Dzeu decât prin mijlocirea Logosului Său, oricare ar fi modul revelaţiei acestuia din urmă; sau, în sens specific iniţiatic, nimeni nu ajunge la „Sine”-le divin decât prin desăvârşirea „eu”-lui uman. Atunci când se spune: „Eu sunt Calea, Adevărul li Viaţa”, afirmaţia e adevărată în mod absolut pentru Logosul divin („Cristos”) şi adevărată în mod relativ pentru manifestarea Sa umană („Isus”); într-adevăr, un adevăr absolut nu se poate limita la o fiinţă relativă. Isus este Dumnezeu, dar Dumnezeu nu este Isus; Creştinismul e divin, dar Dzeu nu este creştin. Numindu-se pe sine, „Calea, Adevărul şi Viaţa”, în sens absolut adică principial, nu înţelegea să limiteze astfel MANIFESTAREA UNIVERSALĂ A LOGOSULUI, ci îşi afirma, dimpotrivă, IDENTITATEA ESENŢIALĂ CU LOGOSUL, a cărui MANIFESTARE COSMICĂ o „trăia” în mod „subiectiv”.
Gnosticii concepeau într-adevăr Sf. Duh ca „Maică divină”, iar ceea ce se reproşează în acest caz creştinilor ortodocşi şi ereticilor adoratori ai Fecioarei este numai „EXOTERIZAREA” SAU ALTERAREA INTERPRETĂRII EZOTERICE. „Treimea coranică” corespunde la ceea ce ar fi devenit, printr-o inevitabilă eroare de adaptare, dogmele creştine în mediul arab pentru care nu erau făcute.
Pentru Islam „divinizarea” creştină a Intelectului cosmic e o „asociere” între ceva „creat” şi Dzeu, chiar dacă acel „creat” ţine de manifestarea informală, angelică, paradisiacă, paracletică, punctului de vedere religios îi e imposibil să admită, pe de o parte, diferenţa între SFÂNTUL DUH DIVIN, PRINCIPIAL, „METACOSMIC” şi SFÂNTUL DUH MANIFESTAT sau cosmic, deci „creat”, şi pe de altă parte identitatea acestuia din urmă cu Arhanghelii.
Islamul respinge DOGMA Treimii, aşa cum e ea înţeleasă de către ortodoxia creştină, nu numai din motive de oportunitate tradiţională, ci şi dintr-unul de ordin metafizic: teologia creştină înţelege prin „Sfântul Duh” nu numai o realitate pur principială, „metacosmică”, divină, ci şi reflexul direct al acestei Realităţi în ordinea manifestată, cosmică şi creată. Conform definiţiei date de teologie, Sf. Duh conţine într-adevăr - în afara ordinului principial sau divin - şi „vârful” sau „centrul” luminos al creaţiei totale, sau, în alţi termeni, conţine şi manifestarea informală; folosind termenii hinduşi, manifestarea informală reprezintă reflexul direct şi central al Principiului creator - Puruşa - în Substanţa cosmică - Prakriti; iar acest reflex este INTELIGENŢA DIVINĂ MANIFESTATĂ, BUDDHI, corespunzând în Sufism cu Er-Ruh şi El-Aql sau cu cei 4 Arhangheli care, analogi cu Devas împreună cu ale lor Shakti, reprezintă tot atâtea aspecte sau funcţii ale Inteligenţei, or, reflexul amintit mai sus este Sf. Duh - ca fiind cel ce iluminează, insuflă şi sfinţeşte pe om.
Identificarea dintre acest reflex şi Dumnezeu, operată de teologie, este justificată în sensul că Buddhi sau Er-Ruh - îngerul Metatron al Cabalei - „este” Dumnezeu sub raport esenţial, deci „vertical” (un reflex este „în mod esenţial” identic cu cauza sa); distincţia pe care aceeaşi teologie o face între Arhangheli şi Sfântul Duh, văzând în primii numai nişte fiinţe create, este iarăşi justificată în sensul că Sf. Duh, reflectat în creaţie, este diferit de Prototipul său principial şi divin; însă teologia este inconsecventă, prin forţa lucrurilor de altfel, atunci când pare să piardă din vedere că Arhanghelii sunt „aspecte” sau „funcţii” ale acelei porţiuni „centrale” ori „supreme” din creaţie constituită de Sf. Duh în rolul său de Paraclet. Punctului de vedere religios îi e imposibil să admită, pe de o parte, diferenţa între SFÂNTUL DUH DIVIN, PRINCIPIAL, „METACOSMIC” şi SFÂNTUL DUH MANIFESTAT sau cosmic, deci „creat”, şi pe de altă parte identitatea acestuia din urmă cu Arhanghelii.

Trimis de: andra_v pe 29 May 2009, 11:21 AM

Shape, ai un topic Gnosticism. Nu vad rostul celui de al doilea. De ce nu postezi acolo, ci deschizi n topicuri despre dogma gnostica.
Iti inteleg punctul de vedere, dar limiteaza-te la topicul legat de biserica gnostica si abtine-te sa deschizi subiecte care pot fi interpretate drept spam!

Eu iti inteleg punctul de vedere.
Eu cred ca tu nu ai dreptate, dar pentru dreptul tau de a nu avea dreptate sunt gata sa mor.

Cu alte cuvinte, eu iti respect libertatea opiniei, dar, mai pe romaneste, respecta, omule matur, libertatea crestinilor, musulmanilor, budistilor sa aiba si sa-si manifeste propria credinta. Si abtine-te sa mai postezi titluri insultatoare la adresa altor oameni cu alte puncte de vedere!

Trimis de: shapeshifter pe 1 Jun 2009, 08:39 PM

nu e gnosticism, nu mai aberaţi creştini!

păi mie-mi spui asta? tocmai eu îi iubesc pe toţi, pot fi oricare dintre cei enumeraţi, de ce oare nu înţelegi că asta trebuie să i-o spui unui ca clopoţel? Un metafizician este dator printre altele de a scoate în evidenţă limitele punctului de vedere religios, oricare al fi acesta... şi da, într-adevăr, gnosticii erau mai aproape de sâmbure!

Tu faci diferenţa între Gnoză (şi nu orice gnoză ci Gnoză!) şi gnosticism? Dacă nu, pe viitor abţine-te ca să nu cazi in ridicol...


da, frumos, doar că metafizica nu e o opinie şi nici nu ţine de vreo opinie...
Explică-mi ce e acela un punct de vedere...

Trimis de: andra_v pe 2 Jun 2009, 08:04 AM

Ba bine ca nu! "Gnosticii concepeau Sf. Duh ca o Maica divina" din care au iesit toti zeii, toate religiile; Ungrund - ul lui Bohme, "bezna" ce contine in ea toate posibilitatile, premergator Dumnezeirii, care, la randul sau, este premergatoare unui Dumnezeu personal.
Te citez dinnou: [...]"Atunci când se spune: „Eu sunt Calea, Adevărul li Viaţa”, afirmaţia e adevărată în mod absolut pentru Logosul divin („Cristos”) şi adevărată în mod relativ pentru manifestarea Sa umană („Isus”); într-adevăr, un adevăr absolut nu se poate limita la o fiinţă relativă. Isus este Dumnezeu, dar Dumnezeu nu este Isus; Creştinismul e divin, dar Dzeu nu este creştin. Numindu-se pe sine, „Calea, Adevărul şi Viaţa”, în sens absolut adică principial, nu înţelegea să limiteze astfel MANIFESTAREA UNIVERSALĂ A LOGOSULUI, ci îşi afirma, dimpotrivă, IDENTITATEA ESENŢIALĂ CU LOGOSUL, a cărui MANIFESTARE COSMICĂ o „trăia” în mod „subiectiv”.
Gnosticii concepeau într-adevăr Sf. Duh ca „Maică divină”, iar ceea ce se reproşează în acest caz creştinilor ortodocşi şi ereticilor adoratori ai Fecioarei este numai „EXOTERIZAREA” SAU ALTERAREA INTERPRETĂRII EZOTERICE. „Treimea coranică” corespunde la ceea ce ar fi devenit, printr-o inevitabilă eroare de adaptare, dogmele creştine în mediul arab pentru care nu erau făcute.

[...]Punctului de vedere religios îi e imposibil să admită, pe de o parte, diferenţa între SFÂNTUL DUH DIVIN, PRINCIPIAL, „METACOSMIC” şi SFÂNTUL DUH MANIFESTAT sau cosmic, deci „creat”, şi pe de altă parte identitatea acestuia din urmă cu Arhanghelii".

QED

Trimis de: shapeshifter pe 2 Jun 2009, 03:31 PM

Punctului de vedere religios îi e imposibil să admită, pe de o parte, diferenţa între SFÂNTUL DUH DIVIN, PRINCIPIAL, „METACOSMIC” şi SFÂNTUL DUH MANIFESTAT sau cosmic, deci „creat”, şi pe de altă parte identitatea acestuia din urmă cu Arhanghelii".

nu dogma e problema creştinului ca tine, ci ţi-am mai spus: privirea digmatizantă... desigur nu pot avea pretenţia că ai înţeles ce zic nici despre această privire... ţi-aş cere mult prea multă fineţe...

şi ţi-am spus: Isus este Dumnezeu, dar Dumnezeu nu este Isus; Creştinismul e divin, dar Dzeu nu este creştin.

Trimis de: andra_v pe 3 Jun 2009, 09:51 AM

Stimabile, ai enuntat o dogma. Pe care fiecare dintre noi este liber s-o accepte sau nu.

Trimis de: shapeshifter pe 3 Jun 2009, 03:40 PM

Respingerea paulină a Legii iudaice e justificată prin faptul că simbolizează un formalism fariseic lipsit de viaţă spirituală. Mono-teismul, incluzând tradiţia iudaică, pe cea creştină şi cea islamică – se întemeiază în mod esenţial pe o concepţie dogmatică a Unităţii (sau a „Nondualităţii”) divine. Această concepţie dogmatică e însoţită de excluziunea oricărui punct de vedere diferit.
Tradiţia monoteistă aparţinea la origine întregii ramuri nomade a grupului semitic, ramură provenită din Avraam şi împăţită în două: una cu originea în Isaac, cealaltă în Ismael. Începând cu Moise, monoteismul a dvenit iudaic: în vreme ce tradiţia abrahamică se întuneca la ismaelieni, Moise a fost într-adevăr chemat să dea un suport ferm monoteismului, „legându-l” de poporul lui Israel.
Deci Iudaismul a anexat monoteismul făcând din el proprietatea lui Israel, iar sub această formă, moştenirea lui Avraam a rămas de atunci înainte inseparabilă de toate adaptările seundare, consecinţele rituale şi sociale implicate în Legea mozaică.
Monoteismul, astfel canalizat şi cristalizat în Iudaism a dobândit un caracter aşa-zis istoric, dar nu în sens general şi exterior. Absorbţia de către poporul iudeu a tradiţiei primitive permite disctincţia exterioară dintre monoteismul iudaic şi cel al Patriarhilor, fără nici o influenţă în domeniul doctrinei.
Acest caracter istoric al Iudaismului a antrena prin natura sa, o consecinţă: ideea mesianică, ce apare în sine legată de Mozaism.
Deci avem aşa:
- monoteism originar
- adaptarea monoteismului originar de către Moise
- anexarea lui de către Iudaism
- concretizarea formei mesianice

Şi acum că am lămurit aceste lucruri voi aborda rolul organic al Creştinismului în CICLUL MONOTEIST.
Creştinismul la rândul lui, a absorbit întreaga moştenire doctrinară a monoteismului în afirmaţia mesianică şi avea acest drept! Fiind încoronarea LEGITIMĂ a formei iudaice. Mesia, prin însuşi faptul că avea să realizeze în persoana sa Voinţa divină din care se născuse monoteismul, a depăşit forma ce se împotrivea realizării depline a misiunii monoteiste; pentru a opera disoluţia unei forme tranzitorii, trebuia ca, în calitate de Mesia, să posede autoritatea inerentă tradiţiei al cărei ultim cuvânt a fost: de aceea Cristos a fost mai mult decât Moise şi anterior lui Avraam.
Persoana „avatarică” a lui Mesia a absorbit integral doctrina monoteistă, asa înseamnă că Cristos trebuia să fie nu doar încheierea Iudaismului istoric, dar totodată siportul monoteismului şi templul Prezenţei divine.
„Legea şi proorocii au fost până la Ioan; de atunci împărăţia lui Dumnezeu se binevesteşte şi fiecare se sileşte spre ea” (Luca, 16,16). În momentul morţii lui Cristos catapeteasma Templului s-a sfâşiat de sus şi până jos, fapt care (vezi citatul anterior) indică venirea lui Cristos ca punând capăt Mozaismului. S-ar putea aici obiecta că în calitatea lui de cuvânt divin, Mozaismul nu e nicidecum susceptibil de anulare fiindcă „Thora noastră e pentru veşnicie şi nimic nu I se poate adăuga ori scădea” (Maimonide).
Deci cum se poate împăca ablirea Mozaismului, adică a ciclului glorios al existenţei sale terestre cu „veşnicia” Revelaţiei mozaice?
În primul rând, această defiinţare reală, în ordinea de existenţă în care s-a produs, rămâne totuşi relativă, în vreme ce realitatea intrinsecă a Mozaismului a absolută, fiind divină. Această calitate divină e cea care se opune în mod necesar suprimării unei Revelaţii atâta timp cât forma doctrinară şi rituală a acesteia rămâne intactă, aşa cum e cazul pentru Mozaism, situaţie fără de care Cristos nu I s-ar fi putu conforma.
Desfiinţarea Mozaismului de către Cristos ţine de Voia divină, însă permanenţa intangibilă a Mozaismului este de un ordin şi mai profund în sensul că se leagă de Esenţa divină însăşi – Voia nefiind decât o manifestare particulară a Esenţei divine, manifestare căreia nu îi poate modifica natura.
Voia divină manifestată de Cristos nu putea afecta decât un mod particular al Mozaismului, şi nu calitatea sa „eternă”, în consecinţă, deşi Prezenţa reală (Shekkinah) a părăsit Sfânta Sfintelor din Templul Ierusalimului, această prezenţă divină continuă să rămână mereu în Israel dar nu sub chipul focul neîntrerupt localizat într-un sanctuar, ci ca o piatră de foc care, fără a manifesta focul în mod permanent, îl conţine totuşi virtual şi-l poate manifesta periodic sau incidental.

Deci:
Tatăl domină Legea Veche, Fiul – Legea cea nouă şi Duhul Sfânt – ultima fază a ciclului creştin – domnia Paracletului în care islamul îi corespunde perfect acestei domnii.

Prin Iudaism şi Creştinism, monoteismul includea două mari expresii antagoniste; Islamul – antagonist el însuşi cu cele două forme precedente – le-a recapitulat într-un fel armonizând antagonismul iudeo-creştin într-o sinteză ce a marcat termenul dezvoltării şi realizării integrale a monoteismului. Acest fapt este confirmat prin aceea că Islamul constituie al treilea aspect al acestui curent tradiţional, el reprezintă numărul 3, numărul armoniei, pe când 2 este numărul alternativei, insuficient sieşi: fie se reduce la unitate prin absorbţia unuia din termeni de către celălalt, fie recreează această unitate prin producerea unei unităţi noi. Sunt două moduri de realizare a unităţii, ambele caracteristice, într-un fel, pentru Islam: Islamul oferă o soluţie antagonismului iudeo-creştin din care s-a ivit şi pe care îl anulează, iar pe de altă parte, prin revenirea la monoteismul pur al lui Avraam.
Deci, se poate asemui Islamul cu un Iudaism care nu a respins Creştinismul sau cu un Creştinism care nu a renegat Iudaismul. Islamul deşi produs de Iudaism şi Creştinism, se situează însă în afara acestei dualităţi prin faptul că se identifică cu originea acestei dualităţi, respingând pe de-o parte „dezvoltarea” iudaică şi pe de altă parte „transgresiunea” creştină: Islamul redă rolul central, asumat de poporul evreu întâi şi apoi de Cristos, afirmaţiei fundamentale a monoteismului, anume Unitatea lui Dumnezeu.
Pentru a depăşi în acest fel mesianismul, Islamul a trebuit să se plaseze într-un alt punct de vedere decât acesta şi să-l reducă, pentru a-l integra , la propriul său mod de a vedea: de aici integrarea lui Cristos în linia Profeţilor, care porneşte de la Adam şi se sfârşeşte la Muhammad.
Se înţelege de la sine că Islamul, ca şi cele două religii precedente, a luat naştere printr-o intervenţie directă a Voinţei divine, care a generat monoteismul, şi că Profetul a trebuit să oglindească, conform unei posibilităţi speciale şi unui mod de realizare corespunzător, adevărul mesianic esenţial şi inerent monoteismului originar sau abrahamic.
Deci, Islamul poate fi numit într-un anume sens, „reacţia” abrahamică împotriva anexării monoteismului de către Israel, pe de o parte, şi de către Mesia, pe de altă parte: dacă, din punct de vedere metafizic, cele două perspective nu se exclud deloc una pe alta, modul religios nu le poate realiza simultan şi e incapabil, prin însăşi definiţia sa, să le afirme altfel decât în dogme antagoniste care fărâmiţează aspectul exterior al monoteismului integral.
Iudaismul şi Creştinismul reprezintă deci, sub un anume raport, un front unic faţă de Islam, însă Creştinismul şi Islamul se opun, la rândul lor, Iudaismului prin tendinţa de realizare deplină a doctrinei monoteiste, tendinţă care a fost limitată în forma creştină de preponderenţa ideii mesianice ce nu poate fi decât secundară într-un monoteism pur. Elementul legislativ al Iudaismului a fost sfărâmat printr-o „exteriorizare”, fiind „absorbit” de „cele de dincolo”, după formula: Regnum meum non est de hoc mundo, ordinea socială a fost înlocuită de o ordine spirituală, tainele Bisericii nereprezentând altceva decât legislaţia corespunzătoare ordinii spirituale, însă cum acest tip de legislaţie nu satisface exigenţele sociale, Creştinismul a trebuit să recurgă la elemente heterogene de legislaţie, ceea ce a creat un dualism cultural nefast pentru lumea creştină.
Islamul a restabilit o legislaţie sacră pentru „această lume” şi a regăsit astfel Iudaismul, reafirmând totodată universalitatea pe care Creştinimsul o afirmase înaintea lui prin spargerea tiparului Legii mozaice.
Decadenţa ezoterismului iudaic în epoca lui Cristos (Nicodim de exemplu, doctor al Israelului, ignora taina învierii!) făcea ca Mozaismul în totalitatea sa, şi în raport cu noua Revelaţie, să poată fi privit ca un exoterism exclusiv.
Legea Mozaică nu trebuia să condiţioneze accesul la noile Taine, aşa cum ar face-o un exoterism în raport cu ezoterismul căruia îi e complement, ca urmare, a un alt exoterism a fost constituit pentru noua tradiţie, însă cu modificări de adaptare şi interferenţe ce au continuat timp de mai multe secole.
Iudaismul îşi reconstituia şi readapta, paralel, exoterismul în nouşl ciclu al istoriei sale – diaspora – graţie tocmai amplului influx de spiritualitate reprezentat de manifestarea Logosului cristic, toate elementele vecine mediului acestei manifestări suportau direct sau indirect, în mod deschis sau ascuns, influenţa cristică. Astfel se explică, în primul secol al ciclului creştin, pe de o parte, dispariţia misterelor antice – din care o parte au fost absorbite chiar de ezoterimsul creştin – şi pe de altă parte, o radiaţie a forţelor spirituale în tradiţiile mediteraneene. În ceea ce priveşte Iudaismul, a existat şi există poate şi acum în anumite locuri, o tradiţie ezoterică valabilă.
Echilibrul celor două aspecte divine, de Rigoare şi Milă, constituie esenţa însăşi a Revelaţiei mahomedane, e ceea ce o apropie de Revelaţia abrahamică, în ceea ce priveşte revelaţia cristică, dacă ea îşi afirmă superioritatea în raport cu Revelaţia mozaică, o face pentru că Mila este principial şi ontologic „anterioară” Rigorii (Legii mozaice), aşa cum o atestă cuvintele înscrise pe tronul lui Allah:
„În adevăr, Mila Mea a fost înaintea Mâniei Mele”
Monoteismul, revelat lui Avraam, poseda într-un perfect echilibru ezoterismul şi exoterismul, într-o stare de indistincţie primordială, primordialitate relativă, la tradiţiile de origine semitică, o dată cu Moise, exoterismul devine tradiţie, în sensul că el este cel care determină forma tradiţiie, fără a-I prejudicia totuşi esenţa. Cu Cristos, ezoterismul devine la rândul său tradiţie dar invers aplicat; prin intermediul lui Muhammad, în fine, echilibrul iniţial este restabilit, iar ciclul Revelaţiei monoteiste se încheie.
Aceste alternanţe în Revelaţia integrală a monoteismului decurg din însăşi natura acestuia şi nu se pot pune, ca atare, exclusiv pe seama vicisitudinilor contingente; „litera” şi „duhul”, conţinute sintetic în monoteismul primordial sau abrahamic, aveau să se cristalizeze, prin diferenţieri succesive, de-a lungul ciclului Revelaţiei monoteiste; Abrahamismul trebuia să manifeste echilibrul nediferenţiat al „duhului” şi al „literei”, Mozaismul avea să manifeste „litera”, iar Creştinismul „duhul”, în vreme ce Islamul trebuia să realizeze echilibrul diferenţiat al celor două aspecte ale Revelaţiei.

Trimis de: Leonardo pe 4 Jun 2009, 05:57 PM

orice om are limite si prejudecati, atei sau credinciosi deopotriva.
si musulmanii au limite si prejudecati de ex.
totul tine de interpretarea fiecaruia, de gradul de perceptie al fiecaruia, de mediul in care se dezvolta individul.

problema e ca istoriceste vorbind religiile crestine si musulmane au avut ceva clinciuri si multi inca sunt tributari acestui mod beligerant.



e greu de stabilit adevarul si e destul de greu de admis ca absolut toate religiile sunt adevarate sau ca macar au acelasi grad de adevar.
asa cum spuneam mai sus, totul tine de interpretarea unor texte religioase scrise de alti oameni in vremuri stravechi (ma refer la religiile fundamentale si nu la deviatii sau modernisme).
Cred ca fiecare accepta sistemul/ religia cel/cea mai apropiat/a lui structurii personale si la asta contribuie mediul in care s-a nascut si s-a dezvoltat, anumite experiente personale si propriul sistem de valori creat de-a lungul vietii.


Probabil ca in viitorul apropiat religiile mari vor avea tendinta sa se apropie. Deja sunt ceva semne ca se doreste concilierea.

Trimis de: jet li pe 8 Jun 2009, 01:25 AM

De frica. Frica de iad. Etc etc

Cine esti "tu" sa iti fie frica ? Ce e aia ? Am aparut aici si ne pierdem vremea cu "frica", "religie"
(post scris sub influenta )

Trimis de: jet li pe 8 Jun 2009, 09:30 PM

Ignorati pls. Don't drink and post !

Trimis de: ioana1 pe 22 Jun 2009, 07:29 AM

"De ce mintea crestinului nu poate intelege alte religii?"

dar e foarte simplu:pentru ca in inima lui este dragostea de Dumnezeu,iar mintea e pe locul 2.

o paralela nelalocul ei,dar ca sa intelegi ,e ca si cum un barbat se indragosteste de o femeie si nu se mai uita dupa altele.

Trimis de: Themis pe 30 Jun 2009, 05:12 AM

In primul rand, bun gasit celor ce scriu pe aici si multumiri pt. primirea mea printre voi!

Revenind la subiectul dezbatut aici, cred ca se impune o corectie: intrebarea din subiect, dupa parerea mea nu se poate generaliza. Nu toti crestinii nu inteleg sau nu pot intelege alte religii. Totul depinde de cat de deschis e sufletul tau, dincolo de religia proprie, in a intelege si a accepta alta religie. Nu cred ca esti un "tradator" daca incerci sa intelegi alte religii. Daca ar fi fost asa, nu l-am mai fi avut pe Eliade.
Parerea mea este ca indiferent de natura religioasa a fiintei, toti IL percepem pe Dumnezeu intr-un mod unic. Pana la urma, aceleasi principii morale stau la baza oricarei religii. Nici o religie din lume nu isi invata adeptii sa omoare, sa fure, sa minta, etc...Indiferent de numele sub care IL percepem pe Creator, fie EL Allah, Buddha, Dumnezeu, Jehova, etc, EL ramane UNUL singur.
Am calatorit mult, am cunoscut oameni din diverse religii si nu in ultimul rand am studiat Istoria Religiilor si Misionarism. Consider ca daca suntem in stare sa gasim elementele comune (cu mult mai multe decat diferentele) intre diversele forme de manifestare religioasa, ne putem intotdeauna intelege foarte bine unii cu ceilalti.
Cati dintre noi au ales cu buna stiinta si in cunostinta de cauza sa fie crestini? Oare nu s-a hotarat acest lucru pentru noi, la botez, de catre parintii nostri? Urmam o traditie, invatam "calea cea dreapta" sau "universala", pentru ca ne nastem in ele si cu ele...Nimic si nimeni nu ne impiedica sa deschidem ochii si inima pt. a intelege alte religii.

Trimis de: shapeshifter pe 30 Jun 2009, 03:22 PM

titlul topicului e în aşa fel formulat încât fiecare creştin să se întrebe. nu e vorba despre vreo acuză în titlu.

ps: tu eşti torontezul?

Trimis de: Themis pe 1 Jul 2009, 03:59 AM

Shapeshifter, nici nu am implicat ca ar fi vorba despre o acuza. Dar generalizarile nu-s bune- tocmai pt. ca exista exceptii.
Eu (mai nou) sunt toronteza. Nu mai putin romanca, insa.

Trimis de: shapeshifter pe 9 Jul 2009, 09:53 PM

http://www.qmagazine.ro/articole/437/Despre-unitatea-transcendenta-a-religiilor--Frithjof-Schuon.html

http://www.youtube.com/watch?v=f9Z2MVp6vqg&fmt=18

Trimis de: shapeshifter pe 9 Jul 2009, 10:31 PM

Trimis de: shapeshifter pe 13 Jul 2009, 02:14 PM

The Hindu temple is an imago mundi; its configuration is a semblance of the cosmogenetic procedure of finite space from the Infinite; it is also a similitude of the production of time from Eternity. The cosmogonic procession from Unity to multiplicity, through the deployment of the directions of space from the Centre, is commonly expressed by the symbolism of a heavenly sacrifice. The reintegrative Return of multiplicity to Unity is, in turn, expressed in terms of terrestrial sacrifice. This is formulated in Brahmanic literature and physically expressed in the construction of the Vedic fire altar. The Vedic fire altar is the prototype of the Hindu temple, which assimilates its meanings.1 The construction of the Altar is a reconstruction of time; the temple incorporates this symbolism.
In the beginning Prajāpati, the Lord of Progeny (prajā), who was One, desiring offspring, emptied himself out into existence.2 Prajāpati is Unity; his “children” are the fragmented and discrete parts of the world of differentiation and separateness. His emptying out, or emanation (visṛj, from sṛj, “to flow” and vi, “asunder,” expressing dispersion) is a passage from integral concentration of the One to the decomposed dispersion of the multiple. By passing into his “children,” who are the separate entities of the sensible world, the whole and unified body of Prajāpati is severed and disjointed: ‘After Prajāpati had emitted the living beings, his joints were disjointed.’
Prajāpati’s disjointing is a sacrifice (yajña).The cosmogenesis is a sacrifice of Prajāpati’s body into the world, and Prajāpati is Ātman5 and the unmanifested Unity-Totality. He is also time, the Year: ‘Now Prajāpati is certainly the Year, and his joints are the two joinings of day (that is, dawn and twilight), the full moon and the new moon, and the beginnings of the seasons.’. Prajāpati, dismembered into manifestation, is mortal, and afraid of his mortality: ‘Prajāpati, the Year, has created all living beings and things, gods and men; having created all he felt like one emptied out and was afraid of death.’ Prajāpati is time, but time is also death, and ‘the gods were afraid of this Prajāpati, the Year, Death, the Ender.’ The Year is mortality and ‘beyond the Year lies the immortal.’ To conquer mortality, the deadly toll of time, the gods must reverse Prajāpati’s sacrificial act and must rejoin his dismembered joints. Having emptied himself out into time, ‘Prajāpati was unable to rise with his joints loosened; and the gods healed him by (the ritual of) the agnihotra, strengthening his joints.’ The gods reassembled Prajāpati by building up the fire altar according to instructions given them by Prajāpati: Prajāpati then spoke: “Lay ye down 360 enclosing stones and world-filling (bricks), lay ye down 10,800 and ye will be laying down all my forms and will become immortal” … The sacrificer (the self offerer), doubtless, is he who knows, “This my (new) body is procured thereby”. And even as a snake frees itself from its skin, so does he free himself from his mortal body. Prajāpati unceasingly spends himself in ever-proceeding sacrifice and by this sacrifice the world passes into existence. But the production of the multiple is the production of mortality: both Eternity and perpetuity are fragmented, and for all existent things time must have a stop. But mortality, the concomitant of fractioned time, is overcome when the gods rebuild the body of the Year in the fire altar. What the gods did “in the beginning,” man repeats. His performance of the agnihotra, in which he builds up the altar as the body of the Year, is a mimesis of the rimordial act of the gods whereby time and death were vanquished. Man’s performance of the ritual of sacrifice repeats the archetypal and primordial Sacrifice. The dismemberment of Prajāpati, which is the production of the universe, is reflected in the ritual as in a mirror, inversely. The sacrifice is a reversal of the cosmo-generative process whereby the manifold proceeds from the One. The sacrificer disjoins the mere-seeming cohesion of the partite sacrifice so as to reveal its impartible essence, which is one and whole. Whereas Prajāpati divides himself, making himself many so as to enter into his offspring in whom he is swallowed up and hidden, so in their turn his progeny empty themselves out, dismembering here for a remembering there. The body and self of the sacrificer, or of his ritual surrogate, the victim or Holocaust, are taken apart at the terrestrial level to be reassembled supernally. Multiplicity is immolated, Unity restored. The oblation, disintegrated here, is reintegrated above. The sacrifice is a dismembering of partite time and a reassembling of the impartite Year; it is a rebuilding of integrated and divisionless Eternity. The building of the fire altar is a sacrifice. The body of Prajāpati, the Year, dispersed and exhausted in the production of time, is reconstituted and rearticulated in the ritual of constructing the altar: ‘This Prajāpati (the Year) who became disjointed is now the same fire altar built formerly.’14 The agnicayana, the rite of constructing the fire altar,15 lasts a year, since Prajāpati is the Year. In the first part of the ritual a horse is made to approach the site and snuffle upon the first layer of bricks. The horse represents Prajāpati and the Sun16 and the bricks of the first layer of the altar are Prajāpati's progeny, all the beings of the worlds. The horse’s snuffling or exhalation is the blowing of the Gale of the Spirit, coincident with the raying of light from the Sun, by which all living things are enspirited: ‘Just as he, the priest, makes it snuffle at these bricks, so yonder Sun strings to himself these worlds upon a thread,’ and ‘so bestows the Breath indeed upon them.’
The first layer of the altar having thus been enlivened, a golden plate is laid down upon a lotus leaf. The plate is the Sun: ‘The same man who is in that (Sun’s) disc, it is he whom he now lays down (on the altar),’ and it is immortality; the lotus leaf is the primordial Waters, Agni’s womb. The Sun and the Waters are a progenitive pair whose union produces Prajāpati, the altar, and as a sign of this production a Golden Man, an image of Prajāpati, the immortal Person (puruṣa) of the sacrifice is next laid down upon the golden plate. Next a tortoise, symbol of the cosmos22 and the vital sap of the world, is built into the altar, and above this five layers are constructed, representing the five seasons and the five directions: ‘... of five layers consists the fire altar (Agni); five seasons are a year, and the year is Agni.’24 The heads of sacrificial animals are built into the layers: a human head, and the heads of a horse, an ox, a ram and a goat. The altar is an imago mundi. Each of its component parts has a cosmic reference.26 The erection of the altar is a mimesis of the construction of the cosmos. The water used for mixing the clay of the bricks is primeval Water; the clay is the Earth, the side walls are Midspace; and so similarly for all its components. The altar is also an image of the Year. Its erection is a reconstruction of Time. As Paul Mus says, the altar is “time materialized.”27 There are 720 enclosing bricks, 360 for the days and 360 for the nights in the year:
The altar of fire is the Year... the nights are the stones surrounding it and there are 360 of them because there are 360 nights in the year; the days are the yajuṣmati (self-perforated) bricks, for there are 360 of them; and there are 360 days in the year.28
The altar contains 10,800 bricks, which is the number of hours in the year (the day having 30 hours (muhūrta) of 48 minutes, giving a total of 30 x 360 = 10,800 in the year).29 When the enclosing wall is being constructed 1200 syllables are recited at the laying of each brick, which number is obtained by multiplying 15, the number of hours in the day and in the night, by 80, the number of sections in the Vedas. There are 360 stones so that 360 x 1200 = 432,000 syllables are built into the altar,30 which is the total number of syllables in the Ṛg Veda and the number of years in a manvantara or total world cycle, being a multiple of 25,920 the number of years in a precession of the equinoxes.31 The altar has five layers, which are the seasons:
... of five layers consists the fire altar, and five seasons make a year, and the year is Agni (that is, the altar) ...32 and that Prajāpati who became relaxed is the year; and those five bodily parts (tanū)33 of his which became relaxed are the seasons; for there are five seasons, and five are those layers: when he builds up the five layers he thereby builds him up with the seasons.34 The piling up of the altar thus replicates the course of the year, which is a reduced image of the Great Year, identified with Prajāpati. The five layers are also identified with the five directions:
…and those five bodily parts of his, the seasons, which became relaxed, are the regions (the four directions and the zenith); for five in number are the regions and five those layers: when he builds up the five layers he builds up Prajāpati with the regions.35
Thus the fire altar has five layers which correspond simultaneously to the five directions (north, south, east, west and the centre) and the five seasons. The correlations are ritually established by the five animal heads—man, horse, ox, ram and goat—that are immolated within the layers. The myth establishes that Agni, who is at once the Fire and the Altar, is the son of Prajāpati, engendered in Uṣas, the Dawn.36 As soon as he was born Agni began to howl because he had no name, and so Prajāpati called him Rudra, “Howler.” But the infant god was not satisfied and said, “Give me yet a name,” and Prajāpati gave him seven more names: Sarva, Paśupati, Ugra, Aśani, Bhava, Mahān Deva and Īśāna. The child Agni entered into these forms in turn.37 These eight forms of Agni are the regents of the eight directions of space.38 They are subsumed within the single form of Agni, who occupies the centre: when Agni enters into these forms he unifies them within himself, the directions are reintegrated within their centre. Agni represents there constructed unity of the dispersed world. Perceiving Agni’s wholeness and desiring it for himself, Prajāpati pursued Agni, who hid by splitting himself into five parts and entering into five animals—a man, a horse, an ox, a ram and a goat. But Prajāpati recognized Agni in the five animals and prepared to sacrifice them to the five gods of the directions: the man to Viśvakarman, the horse to Varuṇa, the ox to Indra, the ram to Tvastṛ and the goat to Agni. These five gods are regents of the directions and the seasons: Agni is the god who governs the east and the spring, Varuṇa governs the west and the autumn, Tvastṛ is in the north, the direction of winter, Indra rules the south and summer and the centre and the fifth season are given over to Viśvakarman, the Architect and Creator, the Maker of all things, whose four faces turn towards the four cardinal points and who is identified with Prajāpati himself and with his cosmo-productive activity. The five gods form a pentagram of the spatial and temporal world; they constitute a schema of the quincuncial divisions of space and of time; and they are the five divided portions of the body of Prajāpati, “emptied out” into the world. They are his emanations, the dispersal of his original unity into multiplicity.

As he was preparing to sacrifice the five animals containing the hidden portions of Agni, Prajāpati began to have second thoughts. If he sacrificed these portions to the gods of the directions and of divided time, he would affirm their dispersal and thus reinforce his own division. The sacrifice would merely enhance his own exhaustion. He began to realise that to sacrifice the five animals to the regents of the directions and the five seasons would be a fatal error. ‘He thought, “For different deities, indeed, I mean to sacrifice now; but I myself desire Agni’s forms; well then, I will sacrifice them as (the objects of my) desire”.’39 Thus thinking, the disjointed god decided to sacrifice the five animals to the unified Agni, and thereby regain his own wholeness. He therefore seized the five animals and sacrificed them, but at the same time built up the five-layered altar, identifying each layer with an animal,40 and thereby with a direction and a season. The five animals are the five parts of Agni. By incorporating them within the single altar Prajāpati built a single, whole Agni—with whom he identified himself, and thus made himself whole again. Agni became Prajāpati’s own self: ‘(the victims) are five; for there are those five Agnis, to wit, the five layers. For them he lays down five homes: and seeing that, Agni turns unto him.’41 In the agnicayana ritual of constructing the altar—which is Agni— the builder re-enacts the myth. By building up the five layers and sacrificing one of the five animals at each layer, the performer of the ritual, in imitation of Prajāpati, reintegrates Agni’s five parts, which are the directions and the seasons. He reunifies the scattered parts of the two coordinates of the sensible world, space and time, within the Principle whence they derive. The altar is the image of time unified in the Timeless. ‘Assuredly, these (five) layers are the seasons,’42 and ‘The fire altar has five layers, (each layer is a season), the five seasons make a year, and Agni is the year.’43 Agni, the altar, is the unified Year, time reconstructed in Eternity. Prajāpati creates all living creatures, animals and men, from his “breaths,”44 and from his breaths he “creates” the five sacrificial animals immolated within the layers of the altar.
The five animals, the sacrificial victims, identified with the directions of space and the divisions of time, are the disjunct portions of Prajāpati’s body: the man is Prajāpati’s self (ātman), the horse is his eye, the ox is his breath, the ram his ear, and the goat his voice. Building the animals into the altar is a reassembling of the dismembered parts of his body, which are the portions of space and time. Built into the altar the animals are unified, as are the directions and the times they signify. The construction of the altar signifies that the “breaths” of his senses, which overflow and pour out to perceive spatial and temporal extension, are withdrawn back to the source of their dispersal, the indwelling Spirit.45 In this way the directions, times, the body of Prajāpati, man’s sensing of the outside world, are identified. The building of the altar is the integration of all of these; the doctrine is concerned with the reunification of fractured time within the Present that eternally abides at the innermost centre of everyman. The building of the altar is a sacrificial act. The body of Prajāpati, which had been fragmented and dispersed in the cosmogenesis, is reconstituted and rearticulated—healed—by the sacrificial ritual of constructing the altar: ‘This Prajāpati who became disjointed is now the same fire altar built formerly.’46 The being, who is a portion of Prajāpati’s body, is likewise scattered, dispersed, discontinuous and deprived of cohesion. The creature and the creation are both subject to time—and time is the destroyer: the Year is Death.47 Days and nights are the arms of Death that squeeze man. They are the waves that swallow everything.48 Partite and divided, the being partakes of desolation, disorder and death.49 The construction rite restores Prajāpati’s lost unity and by the rite the sacrificer is likewise made whole again. Prajāpati, who was dismembered in the beginning, is reassembled (samskṛ) in the altar. By constructing it the sacrificer identifies himself with Prajāpati. The building ritual identifies the sacrificer, the altar and Prajāpati: the extent of the base is that of the outstretched arms of the sacrificer, the bricks are the length of his foot, the navel (nābhi) is a square with the dimensions of the span of his hand. The Golden Man, built into the courses of the altar, represents the immolated sacrificer. In analogous ways the sacrificer is identified with the sacrificial animal and with the consuming fire: the officiant is the altar, the holocaust, the sacrificial fire and the God to whom the sacrifice is offered.50 When the sacrificer builds the altar he is renewing himself in unity.
By the performance of the sacrifice he is reintegrated. Retracing the course of Prajāpati’s descent into the world he returns from multiplicity to unity. He passes beyond space and time, is reborn, and attains immortality.51 Prajāpati is Unity or Being fragmented into the diversity and flux of manifestation. In his essence he is Puruṣa, the Person, the unchanging, eternal and indivisible Essence of man and the cosmos. In an alternative version of the cosmogonic myth it is Puruṣa who is scattered into manifestation. Puruṣa is sacrificed by the gods (deva) at the beginning of the world. From his dismembered body proceed the animals, the liturgical elements, the castes, the sky and the earth, the gods.52 By way of the five layers of the altar the five divisions of the year— the centre, the equinoctial and solstitial points—are correlated with the five directions and with the five parts of the cosmic body of Prajāpati. The Śatapatha Brāhmaṇa specifies other correlations. The five “forms” of Agni are identified with “powers” belonging to the performer of the ritual:53 Agni is the voice, the eye, the mind, the ear, and the breath, which latter is his supreme form, since the other forms are sustained by and dependent upon it.54 The text then indicates cosmic equivalents: the voice is fire, the ear is the four directions of space, the eye is the sun, the mind is the moon, and the breath is the wind.55 The passage concludes by stating that at death he who understands the doctrine
passes into fire by his speech, into the sun by his eye, into the moon by his mind, into the quarters by his ear, and into the wind by his breath; and being composed thereof, he is identified with that one among their divinities who corresponds and is at peace. “56
By ritual means the sacrificer is identified with the altar, which, we have seen, is identified part by part with the total body of the universe. His five “breaths”—voice, eye, mind, ear and breath—are identified one by one with the layers of the altar, which in their turn are identified with the directions and the seasons and with fire, the sun, the moon, the quarters and the wind. Those who practice the sacrificial ritual come to realise this identification of the “breaths” or faculties with those of the universe and likewise realise their reconstitution within the Unity which the altar represents: at his death he does not perish, but returns to the One. To construct the altar is to return the scattered parts of Prajāpati, the body of the cosmos, to the Centre: spatial extension is brought back to the geometric centre, the navel (nābhi) of the altar; temporal duration is reconcentrated at the viśuvat, the central day of the ceremonies; and the bodily elements and mental faculties of the person performing the ritual are withdrawn to the centre of his being, the “immortal centre,” which is coincident with the centre of Prajāpati. These three centres coalesce in the rite, and whatever operates for one operates for all: the construction rites performed in space are simultaneously performed in time, and exercise their influence on the celestial powers, on the universe, and on the person of the sacrificer. The altar is the image of the universe in both its spatial and its temporal aspects, for not only does it embody the days and nights and seasons of the year but it is also oriented according to the four cardinal directions, each governed by a season. ‘The altar is imbued with the substance of the world;’60 it is the hypostasis of the cosmos; its construction brings together the directions and all times—the seasons, the months, the days and nights—into a single, reintegrated whole. It is the coalescence of all space and all time within a compounded Unity. As in the Vedic Fire Altar, in the mandala that prefigures the plan of the Hindu temple time is transmuted into space. The mandala abstracts the sequential and successive from the cycles of becoming and renders them in their instantaneity. The divisions of time are made whole, reintegrated, brought back to Unity; the disjointed and dispersed fragments are reintegrated within a punctual Now. The mandala shows the world as the similitude of the timeless; it is a diagram of the world as it abides in the equilibrium of stasis, in which all times are seen as so many successive projections of the eternal Instant.

Trimis de: shapeshifter pe 19 Jul 2009, 08:15 PM

Gnosis / Gnosticism:
It is a fact that too many authors – we would almost say: general opinion – attribute to gnosis what is proper to Gnosticism and to other counterfeits of the sophia perennis, and moreover make no distinction between the latter and the most freakish movements, such as spiritualism, theosophism and the pseudo-esoterisms that saw the light of day in the twentieth century. It is particularly regrettable that these confusions are taken seriously by most theologians, who obviously have an interest in
entertaining the worst opinion possible concerning gnosis; now the fact that an imposture necessarily imitates a good, since otherwise it could not even exist, does not authorize charging this good with all the sins of the imitation.
In reality, gnosis is essentially the path of the intellect and hence of intellection; the driving force of this path is above all intelligence, and not will and sentiment as is the case in the Semitic monotheistic mysticisms, including average Sufism. Gnosis is characterized by its recourse to pure metaphysics: the distinction between Atma and Maya and the consciousness of the potential identity between the human subject, jivatma, and the Divine Subject, Paramatma. The path comprises on the one hand “comprehension,” and on the other “concentration”: hence doctrine and method. The modalities of the latter are quite diverse: in particular, there is on the one hand the mantra, the evocative and transforming formula, and on the other hand, the yantra, the visual symbol. The path is the passage from potentiality to virtuality, and from virtuality to actuality, its summit being the state of the one “delivered in this life,” the jivan-mukta.
As for Gnosticism, whether it arises in a Christian, Moslem or other climate, it is a fabric of more or less disordered speculations, often of Manichean origin; and it is a mythomania characterized by a dangerous mixture of exoteric and esoteric concepts. Doubtless it contains symbolisms that are not without interest – the contrary would be astonishing – but it is said that “the road to hell is paved with good intentions”; it could just as well be said that it is paved with symbolisms.
Gnosis is the way of the intellect. We say “gnosis” and not “Gnosticism,” for the latter is most often a heterodox mythological dogmatism, whereas intrinsic gnosis is not other than what the Hindus mean by jnana and Advaita-Vedanta. To claim that all gnosis is false because of Gnosticism, amounts to saying, by analogy, that all prophets are false because there are false prophets . . . In common opinion gnosis equals “intellectual pride,” as if this were not a contradiction in terms, pure intelligence coinciding precisely with objectivity, which by definition excludes all subjectivism, hence especially pride which is its least intelligent and coarsest form.

Trimis de: shapeshifter pe 19 Jul 2009, 08:24 PM

God:
What must be understood by the term “God”? From the strictly human point of view, which alone is what religions as such have in view, “God” could not be the Absolute as such, for the Absolute has no interlocutor; we may, however, say that God is the hypostatic Face turned towards the human world, or towards a particular human world; in other words, God is Divinity which personalizes itself in view of man and insofar as it more or less takes on the countenance of a particular humanity. Another question: what does this personalized Divinity, this God become partner or interlocutor, or this Divine Face turned towards man “want” or “desire”? The most concise answer seems to us to be the following: if the Divine Essence, being infinite, tends to manifest itself by projecting its innumerable potentialities into the finite, the Divine Face, for its part, operates this projection and then – at a more relative level – projects within this first projection a principle of coordination, among other things a Law intended to regulate the human world and above all to regulate this miniature world that is the individual. This Face is thus like a sheaf of rays with diverse functions; a Face which, although it issues from the same Divine Order, does not amount to a single subjectivity with a moral intention; thus it is vain to seek behind the infinitely diverse combinations of the veil of Maya an anthropomorphic and humanly graspable personality.
God is the Absolute, and being the Absolute, He is equally the Infinite; being both the Absolute and the Infinite, intrinsically and without duality, He is also the Perfect. Absoluteness is reflected in space by the point or the center; in time, by the movement or the present; in matter, by ether, which vehicles energy; in form, by the sphere; in number, by unity.
Infinitude, for its part, determines space by extension; time, by duration; matter, by substantial indefiniteness; form, by the limitless diversity of formal possibilities; number, by quantitative limitlessness.
As for the divine Perfection – from which all manifested perfections derive – it is reflected in space by the contents of matter inasmuch as they express either simple existence, or the divine Qualities which space vehicles.
Indeed, God is ineffable, nothing can describe Him or enclose Him in words; but on the other hand, truth exists, that is to say that there are conceptual points of reference which sufficiently convey the nature of God; otherwise our intelligence would not be human, which amounts to saying that it would not exist, or simply that it would be inoperative with respect to what constitutes the reason for man’s intelligence. God is both unknowable and knowable, a paradox which implies – on pain of absurdity – that the relationships are different, first of all on the plane of mere thought and then in virtue of everything that separates mental knowledge from that of the heart; the first is a “perceiving,” and the second a “being.” “The soul is all that it knows,” said Aristotle; it is necessary to add that the soul is able to know all that it is; and that in its essence it is none other than That which is, and That which alone is.
It is important never to lose sight of the fact that the term “God” designates the Divinity, either in all its possible aspects – hence also beyond every aspect – or in some particular aspect, notably that of the Creator. It is necessarily thus because this term cannot contain in itself a privative nuance.
It should be noted here that the word “God” does not and cannot admit of any restriction for the simple reason that God is “all that is purely principial” and that He is thus also – and a fortiori – Beyond-Being; this one may not know or may deny, but one cannot deny that God is “That which is supreme” and therefore also That which nothing can surpass.
In reality God is indeed not “existent” in the sense that He cannot be brought down to the level of the existence of things. In order to make it clear that this reservation implies no kind of privation it would be better to say that God is “non-inexistent”. When it is said that the personal God is situated in Maya, which runs the risk of sounding offensive, one must be careful to make it clear that this God is the Supreme Principle “entering” into universal Relativity, hence still “Supreme” despite the “entering,” which enables one to affirm that God the Creator and Legislator is at one and the same time Atma and Maya, or Atma in Maya, but never simply Maya. On the one hand, God is the “Other” who is infinitely “above” the world, and on the other hand, the world is His manifestation in which He is present; this implies that without this immanence the world would be reduced to nothing, and that the world – and all that it contains – is necessarily symbolical. In a certain sense, nothing resembles God; but in another sense, everything resembles Him, at least with respect to positive, not negative, manifestation. Likewise, the human subject – the ego – is as though suspended between “elevation” and “depth”: between the Divine Being which resides “in the Heavens,” and the Divine Self which resides “in the depths of the heart.” The first is the separative
dimension, that of adoration, worship, law, obedience, in short, of religion; the second is the unitive perspective, that of wisdom and union; or that of pure sanctity, which by definition is “being” and not merely “thought.”
In the three Semitic monotheistic religions, the name “God” necessarily embraces all that is proper to the Principle, with no restriction whatever, although their exoteric formulations evidently envisage the ontological aspect alone. God is the Eye that sees the world and which, being active where the creature is passive, creates the world by His vision, this vision being act and not passivity; thus the eye becomes the metaphysical center of the world of which it is at the same time the sun and the heart. God sees not only the outward, but also – or rather with all the more reason – the inward, and it is this latter vision that is the more real one, or strictly speaking, the only real one, since it is the absolute or infinite Vision of which God is at once the Subject and the Object, the Knower and the Known.

Trimis de: shapeshifter pe 19 Jul 2009, 08:43 PM

Jivatma:
Jivatma, the “living soul,” is the mask-individual that is illusorily and innumerably superimposed on Atma, or on the one “Self.”

Mask:
In ordinary language, the word “mask” is synonymous with “false appearance,” hence with insincerity; this is plausible from the standpoint of ordinary psychology, but it is to lose sight of the fact that there are sacred masks and priestly vestments which express either what transcends the wearer, or on the contrary express his transcendent substance itself. It is thus, moreover, that in historical religions an upaya serves as the vestment of the “naked truth,” the primordial, perennial and universal religion: symbolism transmits the heavenly Message and at the same time dissimulates the provisionally unassimilable mystery.

Mask / Veil:
By the veil one wishes to appear “less than one is” since one desires to “vanish”; by the mask on the contrary, one wishes to appear to be “more than one is,” since one’s intention is to express something that one is not, unless the mask serves to
manifest the very “heart” of the wearer and to specify thereby a personal value – which actually is transpersonal – and which otherwise would remain invisible.

Trimis de: shapeshifter pe 19 Jul 2009, 08:51 PM

Metaphysical / Mystical:
“Metaphysical”: concerning universal realities considered objectively.
“Mystical”: concerning the same realities considered subjectively, that is, in relation to the contemplative soul, insofar as they enter operatively into contact with it.

. . . the two wisdoms, the one metaphysical and the other mystical; it would be entirely wrong to take certain mystical or unitive formulations as authority for denying the legitimacy of intellectual definitions, wrong at least for anyone who is himself outside the special state in question; for in fact it happens that certain contemplatives, speaking in the name of direct experience, reject doctrinal formulations, these having become for them “words,” which does not always prevent them from putting forward other formulations of the same order and possibly of the same value. Here we must avoid confusing the strictly intellectual or doctrinal plane, which has all the legitimacy and so all the efficacy conferred on it at its level by the nature of things, with the plane of inner experience, the plane of ontological perceptions or of mystical “perfumes” or “tastes.” It would be as wrong as to dispute the adequacy of a geographical map because one had undertaken an actual journey or, for example, to pretend that because one had travelled from North to South, the Mediterranean is situated “above” and not “below,” as shown on the map.

Metaphysical Certitude (foundation):
The foundation of metaphysical certitude is the coincidence between truth and our being; a coincidence that no ratiocination could invalidate. Contingent things are proven by factors situated within their order of contingency, whereas things deriving from the Absolute become clear by their participation in the Absolute, hence by a “superabundance of light” – according to Saint Thomas – which amounts to saying that they are proven by themselves. In other words, universal truths draw their evidence not from our contingent thought, but from our transpersonal being, which constitutes the substance of our spirit and guarantees the adequacy of intellection.

Trimis de: shapeshifter pe 19 Jul 2009, 09:14 PM

Metaphysical Truth:
Metaphysical Truth is both expressible and inexpressible: inexpressible, it is not however unknowable, for the Intellect opens onto the Divine Order and therefore encompasses all that is; and expressible, it becomes crystallized in formulations which are all they ought to be since they communicate all that is necessary or useful to our mind. Forms are doors to the essences, in thought and in language as well as in all other symbolisms.

Metaphysics:
A priori, metaphysics is abstract; but it would not be what it is if it did not give rise a posteriori to concrete prolongations on the plane of our human and earthly existence. The Real encompasses all that is; the consciousness of the Real implies all that we are.

Metaphysics (aim):
Without a doubt, metaphysics aims in the first place at the comprehension of the whole Universe, which extends from the Divine Order to the terrestrial contingencies – this is the reciprocity between Atma and Maya – yet it offers in addition intellectually less demanding but humanly crucial openings; which is all the more important in that we live in a world wherein the abuse of intelligence replaces wisdom.

Metaphysics (two dimensions):
Metaphysics has it were two great dimensions, the one “ascending” and dealing with universal principles and the distinction between the Real and the illusory, and the other “descending” and dealing on the contrary with the divine life in creaturely situations, and thus with the fundamental and secret “divinity” of beings and of things, for “all is Atma.” The first dimension can be called “static” and is related to the first Shahadah and to “extinction” (fana), or “annihilation” (istihlak), whereas the
second appears as “dynamic,” and is related to the second Shahadah and to “permanence” (baqa). By comparison with the first dimension, the second is mysterious and paradoxical, seeming at certain points to contradict the first, or again, it is like a wine with which the Universe becomes intoxicated. But it must never be lost sight of that this second dimension is already implicitly contained within the first – even as the second Shahadah is derived from the first, namely from the “point of intersection” illa – so that static, elementary or separative metaphysics is sufficient unto itself and does not deserve
any reproach from those who savor the intoxicating paradoxes of the unitive experience.
That which, in the first Shahadah, is the word illa will be, in the first metaphysics, the concept of universal causality: we start out from the idea that the world is false since the Principle alone is real, but since we are in the world we add the reservation that the world reflects God; and it is from this reservation that springs forth the second metaphysics, from whose point of view the first is like an insufficient dogmatism. Here we see in a sense the confrontation between the perfections of incorruptibility and of life: the one cannot be had without the other, and it would be a pernicious optical error to despise doctrine in the name of realization, or to deny the latter in the name of the former. However, since the first error is more dangerous than the second – the second moreover hardly arises in pure metaphysics and, if it does, consists in overestimating the letter of
the doctrine in its formal particularism – we would recall for the glory of the doctrine this saying of Christ: “Heaven and earth shall pass away, but my words shall not pass away.” The Hindu, or Hindu-Buddhist, theory of the upayas perfectly takes account of these dimensions of the spiritual realm: concepts are true according to the levels to which they relate; it is possible to transcend them, but they never cease to be true at their own level, and that level is an aspect of Absolute Reality.
In the sight of the Absolute, envisaged as pure Self and unthinkable Aseity, metaphysical doctrine is assuredly tinged with relativity, but it nonetheless offers absolutely sure reference points and “adequate approximations” such as the human spirit could not do without; and this is what the simplifiers in pursuit of the “concrete” are incapable of understanding. Doctrine is to the Truth what the circle or the spiral is to the center.

Trimis de: shapeshifter pe 19 Jul 2009, 09:37 PM

Mystical / Mysticism:
The terms “mystical” and “mysticism,” which cannot be passed over in silence here, lend themselves readily to misuse by being applied to everything inward or intuitive at whatever level. In reality these words denote all inward contact (other than the purely mental), with realities that are directly or indirectly Divine; and it is only right that they should suggest above all a spirituality of love because they are European terms and Europe is Christian. Their association with the idea of the
“irrational” is clearly false; spiritual intuition is not irrational but suprarational. In any case, it seems to us that the only legitimate meaning one can give to the word “mystical” is, first, that traditionally given to it by theology and, second, the meaning proposed above, which compels acceptance by extension, or rather by considerations of etymology; this usage clearly cannot be associated with ill-intentioned attempts to devalue the word or with cases of simple misuse of language.

Mysticism:
The word ‘mysticism’ denotes anything that refers in one way or another to a supra-rational communication with Divinity; since this word is European it must of necessity coincide with the mode of spirituality known in the West, which is a way of
love. The word is, however, often used to designate, either a way that is without a method properly so called or one that is characterized by a predominance of a moralistic and sentimental individualism. It may be added that in German the word Mystik has the meaning of spirituality whereas Mystizismus means only a play of fantasies, and that in French Mystique refers to true and Mysticisme refers to false mysticism. The theological definition of ‘mystical states’ is doubtless too extrinsic, and this is explained by the fact that the way of love is nurtured on faith and asceticism and not on intellection, and is centered on grace and not on knowledge.

Trimis de: shapeshifter pe 19 Jul 2009, 09:41 PM

Path:
The Path means return to the vision enjoyed by innocence, to the inward dimension where all things die and are reborn in the divine Unity – in that Absolute which, with its concomitances of equilibrium and inviolability, is the whole content of the human
condition and the whole reason for its existence.

Trimis de: shapeshifter pe 19 Jul 2009, 10:00 PM

Thought:
By “thought” we mean here, not an artificial elaboration but the mental crystallization of real knowledge. With all due deference to anti-Platonic theologians, Platonism is not true because it is logical, it is logical because it is true; and as for the possible or apparent illogicalities of the theologians, these can be explained not by an alleged right to the mysteries of absurdity, but by the fragmentary character of particular dogmatic positions and also by the insufficiency of the means of thought and expression. We may recall in this connection the alternativism and the sublimism proper to the Semitic mentality, as well as the absence of the crucial notion of Maya – at least at the ordinary theological level, meaning by this reservation that the boundaries of theology are not strictly delimited.

Thought (exoteric):
Theological or, to be more precise, exoteric thought – the two things do not always coincide exactly – generally shows itself incapable of grasping simultaneously two divergent aspects of one and the same reality: it works by alternatives which tend to be moralizing, the more “pious” option being the “truer” one in its eyes, the type of piety being determined by the perspective which is characteristic of the Revelation in question, even though this Revelation may not necessarily imply the same option on the plane of the pure truth. It is not Christ who is anti-Platonic, it is Christians who are, to the extent that they are: however traditional the anathema pronounced in certain liturgical practices of the Greek Church against the Platonists may be, it nonetheless clearly derives from what we may call the “human margin.” Theologically, the falsity of the Platonic thesis can only amount to a hypothesis, and one which is all the more senseless in that no theologian can contest that the principles of things necessarily preexist in the creative Intellect, or Providence, if one so prefers, and that each positive
cosmic possibility is presided over by an angelic power which is its prototype or “idea.”

Thought (profane):
Profane thought is not confined to thought which is ignorant of metaphysical and mystical truths, but also includes thought which, while knowing these truths well enough in theory, has nonetheless a disproportionate approach to them, an approach that is unaccompanied by a sufficient adaptation of the soul; not that such thought is profane by definition as in the case of ignorant thought, but it is so secondarily or morally and lies in grave danger of error, for man is not merely a mirror, he is a
cosmos which is both complex and fragile.

Sacred Thought / Profane Thought (difference between):
There is an essential distinction to be made here: there are errors that lie within the framework of integral and decisive truth, and there are errors that break this framework, and therein lies the whole difference between sacred and profane thought. It is sometimes said that no doctrine is entirely wrong and that there is truth in everything, but this is altogether false, because,
while fundamental – and thus decisive – truths can neutralize any minor errors in a doctrine, minor truths are valueless within the framework of a major error; this is why one must never glorify an error for having taught us some truth or other, nor look for truth in errors on the pretext that truth is everywhere the same – for there are important nuances here – and above all one must not reject a fundamental and comprehensive truth because of a minor error that may happen to accompany it.
Be that as it may, the human soul is capable, paradoxically and up to a certain point, of combining spiritual knowledge with a singular incapacity to express it in accordance with the total context and the logic of things. There is, after all, no common measure between the inner man attracted by the emanations of the Infinite, and the outer man living on preconceptions and habits and sometimes allowing his thought to move on a level proportionally far below his intelligence. It is of course desirable for man to match his thought to his real knowledge without letting any purely formal inconsistencies persist, but this is a particular grace.

Error:
The fact that errors exist does not in itself amount to a proof that the intelligence suffers from an inevitable fallibility, for error does not derive from intelligence as such. On the contrary, error is a privative phenomenon causing the activity of the intelligence to deviate through the intervention of an element of passion or blindness, without however being able to invalidate the nature of the cognitive faculty itself. To give to partial truths an absolute significance is the very definition of error.

Trimis de: shapeshifter pe 20 Jul 2009, 01:39 AM

Saint:
A saint is a void open for the passage of God. The saint is the man who acts as if he had died and returned to life; having already ceased to be ‘himself’, in the earthly sense, he has absolutely no intention of returning to that dream, but maintains himself in a kind of wakefulness that the world, with its narrowness and impurities, cannot understand.

Trimis de: shapeshifter pe 20 Jul 2009, 01:56 AM

Form:
Form is the manifestation of an “idea,” hence of a particular possibility or of an archetype, and in the final analysis of an aspect of the divine nature, and this to the extent that the form is positive and essential, not privative and accidental. Form is by definition the manifestation of an archetype, the intention of which excludes an indefinite gradation. In other words, form coincides with an “idea” which cannot be something other than what it is. Form reflects the first hypostatic autodetermination, the divine Logos. Every expressed truth necessarily assumes a form, that of its expression, and it is metaphysically impossible that any form should possess a unique value to the exclusion of other forms; for a form, by definition, cannot be unique and exclusive, that is to say, it cannot be the only possible expression of what it expresses. Form implies specification or distinction, and the specific is only conceivable as a modality of a “species,” that is to say, of a category that includes a combination of analogous modalities. Again, that which is limited excludes by definition whatever is not comprised within its own limits and must compensate for this exclusion by a reaffirmation or repetition of itself outside its own boundaries, which amounts to saying that the existence of other limited things is rigorously implied in the very definition of the limited. To claim that a limitation, for example, a form considered as such, is unique and incomparable of its kind, and that it excludes the existence of other analogous modalities, is to attribute to it the unicity of Existence itself; now, no one can contest the fact that a form is always a limitation or that a religion is of necessity always a form – not, that goes without saying, by virtue of its
internal Truth, which is of a universal and supraformal order, but because of its mode of expression, which, as such, cannot but be formal and therefore specific and limited. It can never be said too often that a form is always a modality of a category of formal, and therefore distinctive or multiple, manifestation, and is consequently but one modality among others that are equally possible, their supraformal cause alone being unique. We will also repeat – for this is metaphysically of great importance – that a form, by the very fact that it is limited, necessarily leaves something outside itself, namely, that which its
limits exclude; and this something, if it belongs to the same order, is necessarily analogous to the form under consideration, since the distinction between forms must needs be compensated by an indistinction or relative identity that prevents them from being absolutely distinct from each other, for that would entail the absurd idea of a plurality of unicities or Existences, each form representing a sort of divinity without any relationship to other forms.
As we have just seen, the exoteric claim to the exclusive possession of the truth comes up against the axiomatic objection that there is no such thing in existence as a unique fact, for the simple reason that it is strictly impossible that such a fact should exist, unicity alone being unique and no fact being unicity; it is this that is ignored by the ideology of the “believers,” which is fundamentally nothing but an intentional and interested confusion between the formal and the universal. The ideas that are affirmed in one religious form (as, for example, the idea of the Word or of the Divine Unity) cannot fail to be affirmed, in one way or another, in all other religious forms; similarly the means of grace or of spiritual realization at the disposal of one priestly order cannot but possess their equivalent elsewhere; and indeed, the more important and indispensable any particular means of grace may be, the more certain is it that it will be found in all the orthodox forms in a mode appropriate to the environment in question. The foregoing can be summed up in the following formula: pure and absolute Truth can only be found beyond all its possible expressions; these expressions, as such, cannot claim the attributes of this Truth; their relative remoteness from it is expressed by their differentiation and multiplicity, by which they are strictly limited.
To say form is to say exclusion of possibilities, whence the necessity for those excluded to become realized in other forms, since what it “excludes” by definition, is condemned to repeat itself.

Trimis de: shapeshifter pe 20 Jul 2009, 02:39 AM

Jnanic Perspective:
The jnanic perspective, which confines itself to maintaining the soul in the virginity of our fundamental being, is impersonal from the fact that it sees virtue, not in human initiatives, but in an existential quality, namely the primordial and innocent nature of creation; but this fundamental being, or this theomorphic nature, represents an ontological layer deeper than the level of the fall.

Trimis de: shapeshifter pe 20 Jul 2009, 03:35 AM

Intelligence is the perception of the real and not the “intellectualization” of the unreal.

Intelligence / Good Character:
To the question of knowing whether it is better to have intelligence or a good character, we reply: a good character. Why? Because, when this question is asked, one is never thinking of integral intelligence, which essentially implies self-knowledge; conversely, a good character always implies an element of intelligence, obviously on condition that the virtue be real and not compromised by an underlying pride, as is the case in the “zeal of bitterness.” Good character is open to the truth exactly as intelligence faithful to its substance opens onto virtue; we could also say that moral perfection coincides with faith, and thus could not be a social perfectionism devoid of spiritual content.

Trimis de: shapeshifter pe 20 Jul 2009, 03:41 AM

God is generous:
When we withdraw towards the inward, it will, in compensation, manifest itself for us in the outward; nobleness of soul is to have the sense of the divine intentions, hence of the archetypes and essences, which readily reveal themselves to the noble and contemplative soul. Conversely, when we withdraw towards the heart, we will find therein all the beauties perceived outwardly; not as forms, but in their quintessential possibilities. In turning towards God, man can never lose anything. Thus, when man interiorizes himself, God so to speak exteriorizes Himself while enriching man from within; there lies all the mystery of the metaphysical transparency of phenomena and of their immanence in us.

Trimis de: shapeshifter pe 23 Jul 2009, 06:36 PM

Gândul pur e identic cu Tăcerea, prin urmare e mai sus decât Verbul

Trimis de: shapeshifter pe 24 Jul 2009, 04:42 PM

Ispita, cel Rău, Vrăjmaşul nu e decât un caracter iluzoriu faţă de fiinţa pe care vrea s-o nimicească, aceasta prin comparaţie, căci orice fiinţă are cel puţin existenţa ca realitate, iar ispita nu-şi trage o iluzie de existenţă decât în concordanţă cu cel ispitit; e coada de cometă, umbra lui. Totuşi ispita nu poate fi pur neant; atunci în ce realitate, în ce pozitivitate se integrează ea? În marea determinaţie negativă, coextensivă întregului Univers, depăşindu-l chiar, afirmând Absolutul în totalitatea lui infinită.

În Univers, unde Dumnezeu se manifestă ca afirmare, pentru că aceasta e una din posibilităţile Lui, determinaţia negativă apare ca un spectru, ca o schemă, ca o virtualitate, nelalocul ei. Dacă omul e exilat în Univers, apoi Vrăjmaşul e un şi mai mare exilat, căci omul, exilat într-un anumit plan de fire, e în ţara lui în centrul acestui plan de fire şi cu atât mai în planurile superioare de existenţă; pe când Lucifer e un exilat total, în întregul Univers se află Surghiun. De aici, slăbiciunea şi puterea lui în lume; slăbiciune pentru că luptă pe un teren care nu e al lui, putere pentru că reprezintă o forţă care depăşeşte în Înălţime şi Amploare chiar Afirmaţia totală a fiinţei. Din cauza slăbiciunii, se face aliat cu forţele abisale ale Materiei Prime (Prakriti), care îi dau substanţă, continuitate, energie.
Chiar şi Apostolul Nathanael (Satanael) reunea într-o singură ipostază Divinitatea şi Satana, acest aspect ţine de cea mai pură metafizică şi nu e de nasul oricărui teolog. Principiul luciferian omoară ceea ce trebuie omorât în om care, fără el, ar fi un balast, o cocoaşă cu care nimeni n-ar putea trece în lumile superioare. Damnaţii sunt prizonierii Infernului cu întreaga lor fiinţă, dar şi sfinţii sunt în Infern prin părţile lor reziduale.

Trimis de: IoanV pe 26 Jul 2009, 07:37 AM

Banuiam ca la aceste concluzii ai ajuns cind postasem in topicul despre caderea lui Lucifer... doar ca nu avusesem timp sa citesc.
Iisus il numeste pe Satan ucigas de oameni, pe toti cei ce il asculta si ucid semenii, fie doar si in gindul lor de exemplu, nu neaparat fizic, fii ai lui. Si iti pot da un exemplu. Cain l-a ucis pe Abel din invidie. Ce sens inaltator a avut aceasta crima pentru careva dintre ei?
Daca nu ar trebui sa existe, Diavolul ar fi scos din creatie. Insa a crede ca raul e tot divin e o mare gresala. E ca si cum ai spune ca partialul e suficient, ca bratul poate lucra si in afara trupului. Cam asta sustine diavolul, ca omul izolat de divinitate ar avea ceva virtuti autentice, profunde etc.... Fals, in afara divinitatii omul nu e decit un pumn de tarina, altfel organizata care redevine tarina.

Nu sunt asa prosti crestinii cum crezi tu. Dimpotriva eu sint convins ca nici macar nu ii intelegi. Nu poti intelege simpla filozofie si ne vinturi pe aici metafizici. Si ca sa te convingi citeste de ex. Abecedar al credintei, http://www.lucman.ro/produs/abecedar-al-credintei--i53622. As face pariu ca nu poti sta in fata Fiintei cum a stat de ex. Heidegger. Tu il condamni insa, dar „locul” lui e mai aproape de esenta decit cel in care stai tu acum...

De ce cred eu ca si tu faci jocul diavolului?
Pt. ca actionezi in directia distrugerii, tu spui a ignorantei din oameni. In realitate vrei sa inlocuiesti ideile lor, din capul lor, cu ideile tale. Practic ii respecti pe ei mult mai putin decit doctrina ta. Daca, ipotetic, ai primi darul de a distruge lumea si de a o recrea tu ai face-o probabil fara ezitare pt. a elimina ignoranta si a educa mai bine oamenii recreati de tine.

De a aceea nu imi plac mie metafizicienii, gnosticii, etc. Pt. ei viata omului nu valoreaza prea mult in fata cunoasterii universale, daca nu corespunde se recicleaza usor...

De aceea nu imi place ce faci tu dispretuind pe toti de pe pozitiile „adevarului”. Pt. mine o baba care din inima buna da o piine unui sarac, ajutind vietii, e mai buna decit un metafizician dispus oricind sa il recicleze....

Trimis de: shapeshifter pe 26 Jul 2009, 10:57 PM

vorbeam de Lucifer nu de Satan... e clar că nu ştii să faci diferenţa... !
Satan e un aspect foarte inferior al lui Lucifer... dacă asta vroiai să auzi... Satan e duşmanul amândurora: al lui Lucifer şi al lui Dzeu... înţelegi cum stă treaba asta? sau e nevoie de explicaţiuni?

------------
De a aceea nu imi plac mie metafizicienii, gnosticii, etc. Pt. ei viata omului nu valoreaza prea mult in fata cunoasterii universale, daca nu corespunde se recicleaza usor...
------------
te-nşeli şi aici... lasă că „e multe” de vorbit...


------------
De ce cred eu ca si tu faci jocul diavolului?
Pt. ca actionezi in directia distrugerii, tu spui a ignorantei din oameni. In realitate vrei sa inlocuiesti ideile lor, din capul lor, cu ideile tale. Practic ii respecti pe ei mult mai putin decit doctrina ta. Daca, ipotetic, ai primi darul de a distruge lumea si de a o recrea tu ai face-o probabil fara ezitare pt. a elimina ignoranta si a educa mai bine oamenii recreati de tine.
------------
nu vreau să înlocuiesc nimic, vreau doar să le dau impulsul pt. a se întoarce la ei înşişi...

LUMEA este o NEGAŢIE a ABSOLUTULUI! Mucles că nu ştii ce scoţi pe tastatură! Fiind însă o posibilitate, Lucifer nu o poate decât nega! Şi astfel el afirmă cel mai total Absolutul! Mai total decât Fiinţa! E şi logic să fie aşa, imperios necesar dacă înţelegi principiile...

-------------
Daca nu ar trebui sa existe, Diavolul ar fi scos din creatie. Insa a crede ca raul e tot divin e o mare gresala. E ca si cum ai spune ca partialul e suficient, ca bratul poate lucra si in afara trupului. Cam asta sustine diavolul, ca omul izolat de divinitate ar avea ceva virtuti autentice, profunde etc.... Fals, in afara divinitatii omul nu e decit un pumn de tarina, altfel organizata care redevine tarina.
------------
Nu înţelegi cum stă treaba... am pus mai demult o schemă: în ea desenasem un triughi cu vf. in sus si unul cu vf. in jos... ACEEAŞI PUTEREA CARE MANIFESTĂ FIINŢA, prin ÎNDEPĂRTARE DE ACEASTA, DEVINE SUBVERSIVĂ! E UNA ŞI ACEEAŞI PUTERE!

Şi pentru că tot l-ai făcut pe Satan ucigaş, află aşa că personificarea lui Lucifer e Satana, acum aştept să-mi spui cine e „ucigaşul”... cine personifică acel principiu? Aud?

Trimis de: shapeshifter pe 26 Jul 2009, 11:57 PM

http://video.google.com/videoplay?docid=2386644739921573216

Trimis de: shapeshifter pe 27 Jul 2009, 01:02 AM

Manifestation is not the Principle, the effect is not the cause; that which is “other than God” could not possess the perfections of God, hence in the final analysis and within the general imperfection of the created, there results that privative and subversive phenomenon which we call evil. This is to say that the cosmogonic ray, by plunging as it were into “nothingness,” ends by manifesting “the possibility of the impossible”; the “absurd” cannot but be produced somewhere in the economy of the divine Possibility, otherwise the Infinite would not be the Infinite.

From the spiritual point of view, which alone takes account of the true cause of our calamities, evil is not by definition what causes us to suffer, it is that which – even when accompanied by a maximum of comfort or of ease, or of “justice” so-called – thwarts a maximum of souls as regards their final end.

Trimis de: IoanV pe 27 Jul 2009, 09:51 PM

Care principiu? Adica persoanele sunt manifestari, supuse principiilor? Asa o fi la unii metafizicieni, in crestinism e altfel. Ceva impersonal nu e mai tare decit ceva personal. "Cunoasterea" nu e mai tare ca omul. E nevoie de explicatiuni, ca sa stim si noi.... Forumul e in limba româna, daca doream sa discut in engleza alegeam altul... asa cum ne-ai obisnuit, ne servesti mereu din cunoasterea altora, acum nu te mai obosesti a traduce...
Te arde tare la „degete”, de aceea improsti pe han cu disperare sau in culmea euforiei... Egoul a ajuns la dezvoltarea maxima...

Trimis de: shapeshifter pe 27 Jul 2009, 09:55 PM

cine personifică acel principiu de individuaţie, bă?

-----------
Egoul a ajuns la dezvoltarea maxima
-----------
hă? ce are.. cu prefectura... bă ioane, individualitatea cuiva nu ţine de mental! mentalul e prea abstract! chiar aşa de puţin gândeşti? hmmm.. haidegăr? muahahhaha...

------------
Ceva impersonal nu e mai tare decit ceva personal. "Cunoasterea" nu e mai tare ca omul.
------------
muahahhahahahahaha... tare să-mi bag... cunoaşterea în comunitatea credinţei!

Trimis de: IoanV pe 27 Jul 2009, 10:12 PM

Amice, limbajul umflat pastreaza-l pt. slujitorii tai. Eu nu sunt „bă” la tine si nici nu sunt interesat sa cobor la lupta cu ciomege si invective...
Shape, tu esti prins de jocurile explicative de la nivelul mentalului... Iti da confortul si respectul de sine mult prea mare incit iti permiti sa dispretuiesti pe toata lumea. Nu imi vine acum in minte personajul literar pe care il intruchipezi, dar undeva e ceva care pute urit in dispretul tau. Eu il cred pe Iisus care imi atrage atentia sa caut pe cei bolnavi, saraci, etc., care nu ma trimite la metafizicieni. Pe sfintii care invatati de El te iubesc asa cum esti si te ridica in iubire,nu in desteptaciune rece si criminala... Nu ai raspuns la obiectia cu reciclarea, asa-i ca e mai importanta cunoasterea ca ignorantul?

Trimis de: shapeshifter pe 27 Jul 2009, 10:16 PM

investivele păstreză-le pentru mai târziu, s-ar putea să ai nevoie de ele...

-----------
Shape, tu esti prins de jocurile explicative de la nivelul mentalului... Iti da confortul si respectul de sine mult prea mare incit iti permiti sa dispretuiesti pe toata lumea. Nu imi vine acum in minte personajul literar pe care il intruchipezi, dar undeva e ceva care pute urit in dispretul tau. Eu il cred pe Iisus care imi atrage atentia sa caut pe cei bolnavi, saraci, etc., care nu ma trimite la metafizicieni. Pe sfintii care invatati de El te iubesc asa cum esti si te ridica in iubire,nu in desteptaciune rece si criminala... Nu ai raspuns la obiectia cu reciclarea, asa-i ca e mai importanta cunoasterea ca ignorantul?
-----------
orice explicaţie e înainte de toate o complicaţie... IH a fost metafizician! Nu mă crezi? Păi de ce crezi oare că ce a spus el nu e înţeles nici azi? Oare nu se adresa el în primul rând intelectului omului, spiritului său adică?

ignorantul adevărat e doar acela care ştie să ardă şi să-şi pună cenuşă-n cap apoi... restul sunt proşti...
ignis ţine de agni! focul cunoaşterii!

Trimis de: IoanV pe 27 Jul 2009, 10:33 PM

Nu te cred! El nu ne-a lasat o teorie ci o pilda, sacrificiul, jertfa de sine, slujirea semenilor nu conducerea lor...Dar probabil ca asta ti-a scapat... Nu a fost inteles pt. acelasi motiv pt care nici tu nu ai inteles asta, prea multi se iubesc prea mult pe ei isisi si sunt loviti de ispita mesianica.
Heidegger pe care il dispretuiesti a spus ca intrebarea e pietatea gindirii... Tu esti prea coplesit de raspunsuri... Nu mai ai intrebari, cel mult curiozitati nesatisfacute...

Trimis de: shapeshifter pe 27 Jul 2009, 10:46 PM

Faptul că a folosit pilde arată că nu se adresa simplei credinţe oarbe, nici nu putea să vorbească mai cu noimă decât eliptic... cum să-i spui unui virtual creştin că viaţa divină e lipsită de evenimente? Ar putea vreodată înţelege conceperea şi naşterea lui IH?

La mine întrebările subzistă în răspunsuri... apariţia unei întrebări care nu-şi conţine principial propriul răspuns denotă eroare din partea celui care o pune... multe probleme există pentru că sunt prost puse...
pe Haidegăr nu-l dispreţuiesc aşa cum îl preţuieşti tu... totuşi nu mi-ai spus cum deduce el Fiinţa... sau o ia de-a gata şi el?

Trimis de: IoanV pe 27 Jul 2009, 10:57 PM

Nici nu ai pretentii! Pai citeste si tu Fiinta si timp si o sa afli... Doar nu o sa reduc eu in 3 fraze ce a spus el acolo... Dar o idee merita adusa in discutie, importanta grijii ca definitie pt. fiinta/om concret. Nici un om nu poate sari peste grija lui... Tu de ce te ingrijesti acum? De intelectul nostru dispretuindu-ne inima, sentimentele, sfidindu-ne, straduindu-te sa treci peste respectul de sine al fiecaruia caci aduci marea intelepciune... Asta denota inteligenta emotionala 0 caci pe calea asta nu rezolvi absolut nimic. Si imi vine sa zimbesc cind ma gindesc cit ai muncit si ce puti ai realizat... Asa ca si cu Pitagora, prea urmarind stelele ai cazut in prima groapa. Si strigi ca vezi si vrei sa te credem...

Trimis de: shapeshifter pe 27 Jul 2009, 11:04 PM

Măi ioane eu te întreb: o ia de-a gata sau o deduce? depsre Fiinţă era vorba... remember?

ps: lasă-l pe pitagora că tu şi sfinţii tăi sunteţi prea mici pentru el...

Trimis de: IoanV pe 27 Jul 2009, 11:06 PM

La cit citesti tu in engleza ce mai conteaza una in romana, daca te tine..
Ti-am mai spus ca nu sunt cu explicatiile....

Trimis de: shapeshifter pe 27 Jul 2009, 11:11 PM

ţi-am cerut nu explicaţie ci precizare... crezi că poţi? nu mă interesează explicaţiile lui haidegăr dacă ia fiinţa de-a gata...

Trimis de: IoanV pe 27 Jul 2009, 11:13 PM

Mai shape, tu nici n-ai auzit de fenomenologie! Ce precizare vrei pe acest teren?

Trimis de: shapeshifter pe 27 Jul 2009, 11:18 PM

deci tu vrei să abordezi metafizica prin fenomenologie? Tu crezi că prin studiul CATEGORIILOR fenomenelor vei atinge vreodată principiile metafizice?

muahahahahah... tareeeeeeeee! să-mi bag toată... cunoaşterea în comunitatea credinţei... fenomenologice...

Metafizica
Metafizica nu este o ramură a filozofiei interesată de ceea ce este dincolo de fizică. Nu e nici măcar o cunoaştere pur umană legată de contextul şi categoriile minţii umane. Metafizica este ştiinţa Realităţii Supreme, care se poate atinge prin intelect şi nu prin raţiune, ea are un caracter suprauman şi incluzind în plenitunea sa întreaga fiinţă umană. Este o ştiinţă sacră sau scientia sacra, o înţelepciune care eliberează şi care necesită nu doar anumite capacităţi mentale ci şi însuşiri morale şi spirituale. Este gnoza în sensul original şi non-sectarian al termenului, sophia a înţelepţilor antici şi sapientia medievalilor. Este jnana hinduşilor şi al-ma`rifah sau al-hikmah a musulmanilor. Este lumină şi prezenţă şi iese din locaşul inteligenţei care este inima pe când elaborarea sa este întreprinsă de către minte.
Metafizica astfel înţeleasă, nu este deloc o ramură a filozofiei. Mai degrabă, filozofia atunci când încă mai avea un caracter tradiţional, corespundea aspectului conceptual şi teoretic al cunoaşterii metafizice ca distinct de metodele operative pentru realizarea acestei cunoaşteri principiale. Metafizica are un caracter sacru şi deci accesibilă în plenitunea sa doar într-un cadru tradiţional care conferă mijloacele corespunzătoare pentru trasnmisia acestei cunoaşteri care în cea mai mare parte a fost păstrată într-o formă orală până astăzi. Faptul că această cunoaştere este acum scrisă în cărţi, se datorează decăderii lumii moderne. Metafizica este inseparabilă de tradiţie, de transmisia tradiţională, de realizarea spirituală.
Ea sălăşluieşte în inima religiei şi chiar a religio perrennis şi de asemenea în inima omului însuşi acolo unde rezidă Intelectul Divin. Având un caracter sacru, necesită din partea omului tot ceea ce este el. De aceea în lumile tradiţionale este predată doar după o lungă perioadă de pregătire intelectuală şi morală a celor calificaţi să primească asemenea cunoaştere.
Inteligenţa omului a fost făcută să cunoască Absolutul. Doar Absolutul este cel pe care omul îl POATE cunoaşte în mod absolut. Metafizica, care nu este alta decât această cunoaştere a Absolutului, rezidă în chiar substanţa inteligenţei. Sursa sa trebuie găsită în centrul omului fiind el însuşi. Dar acest izvor nu va curge şi Logosul interior nu va atinge salvarea cu ajutorul acelei manifestării obiective a Logosului care este revelaţia. Acesta este motivul pentru care în civilizaţiile normale, unde tradiţia formează toate lucrurile conform principiilor conţinute în mesajul celest care conduce fiecare civilizaţie, metafizica este întotdeauna formată în cadrul unei dimensiuni interioare sau ezoterice a religiei în cauză, în misterele orfice, în Kabbala, în cele dionisiace, în cele ale creştinismului vestic ale lui Erigena şi Echkart, în scrierile sufiţilor din lumea islamică. În tradiţiile orientale, unde de asemenea învăţăturile ezoterice sunt prezente într-o manieră mai deschisă şi şi directă în scrieri ale unora oameni ca Nagarjuna şi Şankara, a lui Lao-Tzu şi Chuang-Tzu, ele se găsesc totuşi în anumite cercuri de adepţi calificaţi să le primească.
Metafizica nu începe cu Fiinţa, ci cu acea Realitate Ultimă care este deopotrivă Absolutul, Infinitul şi Binele Perfect şi care conţine toate posibilităţile de manifestare. Dincolo-de-Fiinţa în Ea-Însăşi, este Principiul Fiinţei Pure care este prima determinaţie a Dincolo-de-Fiinţei în direcţia manifestării şi creaţiei. Deoarece este infinită, Realitatea Ultimă trebuie să posede toate posibilităţile inclusiv posibilitatea negaţiei de Sine care este lumea sau manifestarea. Există de aceea o proiecţie către nimicnicie care constituie actul cosmogonic şi care aduce toate lucrurile în existenţă.
Dincolo-de-Fiinţa generează Fiinţa Pură, Fiinţa Pură generează Existenţa Universală şi Existenţa Universală actualizează şi exteriorizează în lumea existenţei posibilităţile latente. Într-o manieră ierarhică, există o descindere în direcţia nimicniciei sau non-existenţei fără ca această limită să fie vreodată atinsă.


Cosmologia
Cosmologia, înţeleasă în mod tradiţional, este aplicaţia principiilor metafizice la domeniul cosmic. Nu este o generalizare a fizicii empirice aşa cum se găseşte în lumea modernă, ci este o cunoaştere a cosmosului pe toate nivelurile de existenţă şi nu doar pe cel material.


Epistemologia
Cel care este confruntat cu scrierile metafizice, îşi pune la un moment dat în întrebarea: „Cum ştie X chestia asta?”. Cum poate cineva ajunge la o astfel de cunoaştere? Răspunsul este: prin facultatea intelectului care există în interiorul omului şi care poate fi făcută operativă prin practică spirituală şi bineînţeles prin graţia Cerului. Dezvoltarea facultăţilor interioare permit omului să aibă un nou mod de conştiinţă şi conştientizare. Omul poate şti printr-o ierarhie de mijloace care se întind de la simţuri, trecând prin diferite puteri ale psyche-ului şi minţii inclusiv imaginaţia şi raţiunea, până la intelect, care este o facultate supranatural naturală şi care poate cunoaşte pe Dumnezeu şi realităţile suprasensibile în mod direct, intelect care nu este împiedicat de pasiunile şi vălurile care ascund omul de el însuşi. Intelectul rezidă în inimă pe când raţiunea, care este reflectarea sa pe planul mental, este asociată cu creierul şi capul. În plus, Intelectul interior este polul subiectiv al Lumii, Logosul, Intelectul Universal prin care toate lucrurile au fost făcute şi care este sursa revelaţiei în modul său obiectiv, în modul în care este fondată în religia fomală. De aceea adevărul revelat este cea mai înaltă sursă de cunoaştere în comparaţie cu raţiunea, sentimentele şi simţurile, care pentru majoritatea oamenilor constituie singurele lor surse de cunoaştere. Pentru înţelept, totuşi, cel al cărui ochi al inimii a fost deschis şi care este capabil să primească această „revelaţie” interioară şi subiectivă care vine din Intelectul care rezidă în Centrul fiinţei sale, revelaţia obiectivă este complementul acestei surse interioare de cunoaştere. Revelaţia obiectivă conferă de asemenea cadrul pentru actualizarea acestei cunoaşteri şi pune la dispoziţia omului mijloacele indispensabile de a ajunge la această sursă de cunoaştere interioară.
Cunoaşterea ultimă este chiar în substanţa inteligenţei umane care a fost făcută pentru a cunoaşte Absolutul. Dacă Divinul constituie un mister, este aşa din cauza limitării cunoaşterii noastre şi nu din cauza unui obstacol care nu poate fi surmontat în principiu. Dacă tuturor oamenilor li s-ar putea „preda” metafizica, dacă ei ar fi capabili să-şi folosească inteligenţa fără impedimentele pasiunilor şi aberaţiilor individualiste, ei l-ar putea cunoaşte pe Dumnezeu. În plus, nu ar mai fi atei şi agnostici, existenţa inteligenţei, precum şi existenţa conştiinţei umane, fiind dovada de-ajuns în ceea ce priveşte existenţa lui Dumnezeu.
Logica este un lucru iar raţionalismul cu totul altceva. Logica este inseparabilă de inteligenţă, deci de Transcendent. Raţiunea nu este agentul rebel care declarându-şi independenţa provoacă pagube în lumea credinţei şi ca progenitor al unei inumane tehnologii, creează haos în lumea naturii. Ea mai degrabă, odată iluminată de Intelect, devine complementul credinţei şi instrumentul omului ca viceregent al lui Dumnezeu pe pământ. În această epocă de pozitivism pe de-o parte şi iraţionalism pe de alta, epistemologia văzută dpdv tradiţional, bazată pe ierarhia facultăţilor care duc la intelect prin care cunoaşterea interioară şi revelată, sunt unite şi aprecierea pozitivă a logicii în nunta sa către transcendent şi cea mai intensă formă de spiritualitate, este o alternativă salutară de cea mai mare importanţă nu doar pentru teologie ci şi pentru filozofie şi ştiinţă, doar că acest mesaj ar trebui complet înţeles.


Filozofia
Trebuie făcută distincţie între modul cum este filozofia înţeleasă în sensul său curent şi modul cum era ea înţeleasă de un Pitagora sau Platon sau chiar şi de un Cicero. Din punct de vedere tradiţional, filozofia europeană postmedievală trebuie privită cu un ochi foarte critic, deoarece aceasta s-a bazat în primul rând pe raţionalism şi empirism şi în cele din urmă, datorită limitărilor acestor abordări, pe iraţionalism care caracterizează atât de mult filozofia secolului XX. Filozofia profană este un fel de caricatură a metafizicii şi filozofiei tradiţionale, chiar dacă exprimă anumite intuiţii corecte, aşa cum se vede în cazul filozofilor germani din sec. XIX, însă ea nu posedă eficacitate în ceea ce priveşte realizarea spirituală.
În contrast acestei înţelegeri profane a filozofiei, totuşi, există filozofia tradiţională care trebuie să fie distinsă de metafizica pură sau sophia. Această filozofie tradiţională ce este găsită la un Aristotel, Ibn Sina sau Sf. Toma, capătă aprecierea pozitivă completă în universul intelectual tradiţional unde, nu există două ci trei discipline care sunt interesate cu cunoaşterea principiilor: teologia, filozofia şi metafizica care poate fi de-asemenea numită gnoză sau teosofie, dacă acest din ultim termen este înţeles în sensul său tradiţional.
Orice mare teolog este de-asemenea într-o anumită măsură un filozof şi un metafizician, aşa cum orice mare filozof tradiţional este de asemenea un teolog şi un metafizician şi orice metafizican este un teolog şi un filozof.
Un metafizian trebuie să apere filozofia greacă sapienţială în faţa atacurilor Părinţilor Bisericii timpurii şi să arate că de fapt în dialogul dintre elenişti şi creştini, nu a fost vorba de o simplă problemă de dispută între adevăr şi eroare, ci de dispută între două perspective a căror unitate poate fi apucată doar de metafizică, aşa cum a fost de fapt făcută de platoniştii creştini şi neoplatonişti.
Pentru a înţelege în mod corect tradiţia intelectuală vestică pe de-o parte şi cea evreiască şi cea islamică pe de altă parte, trebuie făcută o reevaluare a platonismului şi mai ales neoplatonismului, acestea constituind o autentică doctrină metafizică a Originii Divine, ultima destinată în mod providenţial să confere un limbaj metafizic adecvat pentru exprimarea cunoaşterii principiale de către înţelepţii şi metafizicienii iudaismului, creştinismului şi islamului.
Prea des, doctrine ca cea a lui Erigena sau a lui Ibn Arabi au fost respinse, ele fiind numite pur şi simplu rezultatul influenţei neoplatonice.
Este necesară deci o înţelegere proaspătă a platonismului şi neoplatonismului, care au servit în mâna istoricilor moderni ai filozofiei şi religiei la văluirea adevăratei naturi a doctrinei a acelora numiţi platonişti şi neoplatonişti evrei, creştini sau islamici şi la ridicarea unui zid între lumea credinţei şi cea a cunoaşterii esenţiale, un zid care cu siguranţă nu a existat în universurile tradiţionale ale islamului şi iudaismului şi chiar în cel al creştinătăţii.
Trebuie spus de asemenea că philosophia perennis este acea înţelepciune universală şi perenă care stă în inima tuturor tradiţiilor, philosophia perennis poate fi de fapt identificată cu metafizica şi aplicaţiile sale diverse. Deoarece această cunoaştere este legată de practica spirituală şi nu este limitată la teorie – chiar theoria în sensul său tradiţional – poate fi numită de asemenea sophia perennis pentru a pune accentul mai mult pe elementul operativ legat de realizare.

Trimis de: IoanV pe 27 Jul 2009, 11:27 PM

Suferi de 'citatomanie"? Pai ai dovedit ca nu stii ce e... Si nu te mai da mare cu metafizica, nu ai pus tu coada la pruna... Vii cu tone de citate din altii si mai si crezi ca e ceva personal, ce iti apartine deplin.... Tu chiar crezi toate teoriile alea contradictorii?

Trimis de: shapeshifter pe 27 Jul 2009, 11:40 PM

1. îmi permit să le pun pt. că e şi munca mea: eu am tradus
2. arată-mi ceva contradictoriu
3. ţi-am spus cu alte cuvinte că metafizica nu operează cu CATEGORII
4. mai vrei?

problema e... că pt. creştin, antinomiile îl bulversează în aşa măsură încât îi rămâne doar un fir mic de speranţă izvorât din frică, fir prin care se agaţă de ceea ce crede el că i-a mai rămas: Fiinţa-Creator...

Trimis de: IoanV pe 27 Jul 2009, 11:50 PM

Ok, suntem slabi la metafizica ta, esti multumit!? Mie chiar nu imi pasa de ea.... Am vrut sa te cred de citeva ori dar am fost deceptionat profund... acum nici nu mai fac efortul sa te cred, ca sa verific...
Nu mai vreau, ma duc la culcare... Ti-am spus de ce te ingrijesti, nu m-ai contrazis... Mai mult succes in continuare, desi sincer, la cunoasterea ta, ma indoiesc...

Trimis de: shapeshifter pe 27 Jul 2009, 11:54 PM

nu. nu sunt mulţumit pt. că nu aşa se pune problema!

-------
Mie chiar nu imi pasa de ea
-------
nu are cum să nu-ţi pese... omul prin natură e metafizician...

---------
Ti-am spus de ce te ingrijesti, nu m-ai contrazis
---------
nu m-am obosit căci vezi mult prea limitat lucrurile... n-are nici un rost... nu eu sau altul te voi convinge de adevărurile metafizice... mai trebuie ceva... ceva ce trebuie să ai sau să descoperi, căci ai dar ignori...

un metafizician nu va încerca niciodată să convertească vreun credincios de la credinţa lui... ci să-i arate mai mult, dacă e dispus, înzestrat să vadă...

noapte bună!

Trimis de: IoanV pe 29 Jul 2009, 05:07 AM

Ma gindeam eu... eu nu sunt prin natura metafiziciam ci prin har fiu a lui Dumnezeu. Tu poti sa ramiii in natura, sa te joci cit vrei.... Nimeni nu scapa de grija sau de preocupare. Omul care nu e "cazut" are grija, cel care e intr-o stare cazuta e preocupat (Heidegger). Dar ai dreptate, nu ai nici o grija, esti doar preocupat ca metafizica sa fie cunoscuta de toti, mai ales cei de pe han, in special de credinciosii crestini pe care ii dispretuiesti atita... . Doar ca ei nu se mai complac in jocurile naturii si ale metafizicienilor de-a explicatia. Ei traiesc ceva "supranatural"
...

Trimis de: shapeshifter pe 29 Jul 2009, 11:56 AM

metafizica nu se ocupă cu jocuri, ea e ştiinţa realului... trăieşti „supranatural”? vai de capul tău bă ioane... habar nu ai ce-i ăla „supranatural natural”... habar nu aveţi de Dzeul imanent din Creaţie... vai de capul vostru...

Trimis de: shapeshifter pe 31 Jul 2009, 12:30 AM

“Realizationism”
A pernicious error that must be pointed out here – one which seems to be axiomatic with the false gurus of East and West – is what could be designated by the term “Realizationism”: it is claimed that only “realization” counts and that “theory” is nothing, as if man were not a thinking being and as if he could undertake anything whatsoever without knowing where he was going. False masters speak readily of “developing latent energies”; now one can go to hell with all the developments and all the energies one pleases; it is in any case better to die with a good theory than with a false “realization.” What the pseudo-spiritualists lose sight of only too easily is that, according to the maxim of the maharajahs of Benares, “there is no right superior to that of the truth.”

Trimis de: IoanV pe 2 Aug 2009, 06:36 PM

Citeste Abecedarul credintei ca sa vezi al cui cap ar trebui sa se vaiete.
Ne tot aburesti cu o imagine obiectivata a fintei, existentei, lumii si lumilor, etc.. Asta este orice explicatie, imagine obiectivata. Dar si filozofia si ortodoxia au lasat in urma de mult dorinta de a obiectiva. Metafizicienii tai au luat-o prea tare in aceasta directie si nu se mai pot opri...

Trimis de: shapeshifter pe 2 Aug 2009, 06:54 PM

Filosofia, în sensul umanist si rationalizat, este înainte de toate logicã, pusã în serviciul unui “esoterism al prostiei”. Intuitia intelectualã este în schimb un contact direct cu adevãrul. Omul care nu are nici o cunoastere “vizionarã” a Fiintei, si care nu face decât sã gândeascã cu creierul în loc sã “vadã” cu “inima”, se lasã pradã unei logici care nu-i serveste la nimic, pentru cã pleacã de la o orbire initialã. Orice demonstratie este eficace pentru cei cãrora li se adreseazã. Altfel spus, caracterul adevãrat al unui lucru poate fi recunoscut dacã mãsura pentru a recunoaste adevãrul existã deja în noi. Logica nu este decât stiinta coordonãrii mentale, a concluziei rationale. Ea nu poate atinge prin propriile metode nici universalul, nici transcendentul. O dialecticã supra-logicã (dar nu i-logicã), bazatã pe simbolism si pe analogie, poate fi mai dificil asimilabilã pentru unii, dar este mai conformã realitãtilor transcendente.
Intelectul este o facultate receptivã si nu o putere de productie: el nu “creazã”, ci primeste si transmite.
Mentalul este analog intelectului în calitate de gen al inteligentei, dar i se opune prin caracterul limitat, indirect si discursiv. Limitele mentalului sunt inerente naturii lui.
Totul este concomitent adevãrat si fals, este suficient sã discernem diferitele raporturi. De exemplu, Christul este “Dumnezeu si om”, ceea ce este fals, pentru cã nici o creaturã nu poate fi Creatorul, dar concomitent adevãrat, pentru cã nimic nu poate fi în afara lui Dumneze, Realitatea fiind una.
Inteligenta purã (sau intelectul) depãseste gândirea. Altfel spus, nu totul poate fi cuprins cu cogito-ul.
Intelectul implicã întelegerea Fiintei, el este chiar sensul Fiintei. Fiinta este totuna cu Principiul Universal. Noi suntem în Fiintã, fãrã a fi Fiinta. Eroarea cartezianã din formula “cogito ergo sum” constã în a subordona fiinta experientei gândirii.
Intuitia intelectualã nu poate actiona acolo unde absenta ei tine de esenta individului, dar ea poate fi actualizatã acolo unde absenta nu este decât accidentalã (fiind vorba doar de o ocultare). În cazul intelectului, subiectul este obiectul (fiinta), si obiectul este subiectul (cunoastere), de unde certitudinea absolutã. Un relativ care sã atingã nivelul absolut nu este cu putintã, dar existã un absolut care se relativizeazã, pãstrându-si pe planul relativ toatã rigoarea, cel putin sub raportul continutului calitativ. Orice expresie a absolutului este în mod obligatoriu relativã. (Expresia, nu Absolutul.)
Cunoasterea relativã, indirectã, a Absolutului, este în mod esential – în calitate de cunoastere, nu ca relativitate – cunoasterea absolutã, directã. Existã o discontinuitate între concept si Realitate, compensatã prin identitatea dintre ele. Nu poate exista o coincidentã totalã între realitate si reflexul ei logic, pentru cã atunci nimic nu le-ar putea distinge.

Dacã relativul nu ar contine în însãsi structura sa o anumitã cantitate de absolut, relativitãtile n-ar putea fi distinse calitativ unele de altele.

Absolutul relativ existã. Relativul absolut este însã de neconceput. Filosofia modernã, negând absolutul în favoarea relativitãtii, dilueazã adevãrul într-un fel de eroare universalã, în care orice valoare spiritualã dispare, fiind înlocuitã cu jumãtãti de adevãr de o subtilitate mai mult sau mai putin arbitrarã.
Esenta relativismului este negarea absolutului din relativ. A pretinde cã si cunoasterea ca atare este relativã, este totuna cu a spune cã ignoranta umanã este absolutã. A te îndoi de certitudine este a mãrturisi cã nu stii “absolut” nimic.

Omul devenit mãsura arbitrarã a tuturor lucrurilor abdicã de la posibilitatea de cunoastere obiectivã si universalã. Existã un raport solid între stiinta modernã si rationalism: stiinta modernã, în loc sã se ocupe de finit, vrea sã reducã Infinitul însusi la finit. Ea crede cã poate dobândi cunoasterea totalã a lumii, indefinitã, printr-o serie finitã de descoperiri, ca si cum inepuizabilul ar putea fi epuizat.

Trimis de: shapeshifter pe 2 Aug 2009, 07:00 PM

Cunoaşterea propriului arhetip este cunoaşterea Sinelui, sau a Ipseităţii a Aseităţii. Această cunoaştere poate fi numită în mod divin „subiectivă”, deoarece ea presupune identificarea – definitivă sau parţială – a minţii cu „Subiectul” divin, Dumnezeu neprezentându-se ca un „obiect” al contemplaţiei sau cunoaşterii; dimpotrivă, atunci subiectul relativ, ego-ul, va fi – în posibilitatea sa principială - „obiectul” în raport cu Subiectul universal şi absolut, singurul care este, în măsura în care asemenea distincţii sunt încă aplicabile în „plan divin”.
„Punctul de vedere” implicat în cunoaşterea Sinelui este într-o oarecare măsură, invers aceluia pe care îl implică contemplarea „obiectivă” a lui Dumnezeu în Numele Sale şi în Calităţile Sale.
Nu noi suntem cei care în realitate contemplă pe Dumnezeu, ci Dumnezeu însuşi se contemplă pe Sine în Calităţile Sale, cărora noi le servim drept suporturi de manifestare.
În Esenţa Sa infinită şi impersonală, Dumnezeu nu devine „obiectul” nici unei cunoaşteri. El rămâne totdeauna martorul implicit al oricărui act cognitiv, cel prin care sau în care orice fiinţă se cunoaşte.
Martorul divin nu poate fi „sesizat” deoarece El este cel care „sesizează” orice lucru; tot aşa, identificarea spirituală cu Subiectul divin purcede din El însuşi.
În mod principial, potenţialitatea se reduce la posibilitatea care este permanentă – nu potenţială – în Intelectul divin.

Trimis de: IoanV pe 2 Aug 2009, 07:02 PM

Shape, stii cintarea cu "tot pe loc, pe loc, pe loc.."? Cred ca o stii f.f.f. bine!

Trimis de: shapeshifter pe 2 Aug 2009, 07:03 PM

ţi-o recomand! face minuni! (ps: nu la un loc! never!)... a bate apa-n piuă nu stă în puterea oricui!

ps: tot nu mi-ai răspuns la întrebare: ia haidehăr Fiinţa de-a gata sau ba?

Termenii „adevăr” şi „realitate” nu trebuie confundaţi: cel din urmă se referă la „fiinţă” şi semnifică aseitatea lucrurilor, iar primul termen se referă la „faptul de a cunoaşte” – la imaginea realităţii reflectată în oglinda intelectului – şi semnifică adecvarea „fiinţei” şi „faptului de a cunoaşte”; este adevărat că realitatea este adesea desemnată prin cuvântul „adevăr”, dar acest lucru este o sinteză dialectică care urmăreşte să definească adevărul în relaţie cu virtualitatea „fiinţei”, a „realităţii”. Dacă adevărul este deci făcut să cuprindă realitatea ontologică, aseitatea, inexprimabilul, şi de asemenea realizarea „personală” a Divinului, nu există în mod clar nici un „adevăr total” pe planul gândului, dar dacă prin „adevăr” se înţelege gând în măsura în care este o reflectare adecvată, în planul intelectual, a „fiinţei”, există un „adevăr total” pe acest plan, dar cu condiţia ca nimic cantitativ să un fie considerat în această totalitate, şi în al doilea rând să fie clar faptul că această totalitate poate avea un sens relativ, conform ordinului gândului de care aparţine. Există un adevăr total care este aşa deoarece cuprinde, în principiu, toate adevărurile posibile: aceasta este doctrina metafizică, chiar dacă enunţarea este simplă sau complexă, simbolică sau dialectică; dar există de asemenea un adevăr total care este total pe planul realizării spirituale, şi în acest caz „adevăr” devine sinonim cu „realitate.”
Adevărul în sensul obişnuit al cuvântului, acela al concordanţei între o stare de fapt şi conştiinţa noastră, este într-adevăr situat pe planul gândului, sau cel puţin se aplică a priori acestui plan. Însă în cazul Intelecţiei, obiectul său este „realitatea” a cărui haină conceptuală este „adevărul”. Dar în practică termenii „realitate” şi „adevăr” trec de obicei unul în altul.
Manifestarea salvatoare a Absolutului este Adevăr sau Prezenţă, dar nu e una sau alta de o manieră exclusivă, Adevărul cuprinde Prezenţă, şi ca Prezenţă cuprinde Adevăr. Aceasta e natura dublu împăturită a tuturor teofaniilor, astfel Christos este în mod esenţial o manifestare a Prezenţei Divine, dar el este de asemenea Adevăr: „Eu sunt Calea, Adevărul, şi Viaţa”. Nimeni nu intră în proximitatea salvatoare a Absolutului decât printr-o manifestare a Absolutului, care e a priori Prezenţă sau Adevăr.

Trimis de: Rehael pe 2 Aug 2009, 07:13 PM

Pai si atunci de unde atata siguranta la cel care face afirmatii categorice cum e aceasta:




????

Trimis de: shapeshifter pe 2 Aug 2009, 07:17 PM

Mai mult decît sediul simplelor emoţii, inima este centrul fiinţei umane, dar şi „sediul" în care se transferă conştiinţa în starea de somn, părăsindu-l pe acela al capului, căruia îi corespunde în mod obişnuit starea de veghe. Echivalentul conştient al stării de somn este starea „subtilă", şi îndeosebi în tradiţia indiană, dar şi la numeroşi mistici, spaţiul lăuntric, secret, al inimii este considerat ca sediu al luminii suprasensibile („lumina inimii"). Nimic nu e mai stupid decît imaginea inimii lovite de o săgeată (săgeata, din care anticii, împreună cu făclia, au făcut un atribut al lui Eros personificat): e un motiv preferat pînă şi în tatuajele practicate de marinari şi delincvenţi. Ea este însă în acelaşi timp şi un fel de hieroglifă care vădeşte un puternic conţinut semnificativ. în formele sale cele mail tipice, erosul se manifestă ca un soi de traumă în punctul central al fiinţei individuale (inima).

---------
Pai si atunci de unde atata siguranta la cel care face afirmatii categorice cum e aceasta:
---------
din acel „nu devine”...
În cazul intelectului, subiectul este obiectul (fiinta), si obiectul este subiectul (cunoastere), de unde certitudinea absolutã.

Trimis de: shapeshifter pe 2 Aug 2009, 07:22 PM

Experienţa erotică implică o dislocare a conştiinţei individuale obişnuite de veghe. Aceasta e o deplasare tendenţială, prin „exaltare", către sediul inimii. însăşi condiţia de „exaltare" proprie erosului, cu asigurarea unui grad neobişnuit de activitate internă, face ca la acest început de dislocare conştiinţa să se menţină, să ia parte, aşadar, la o anumită iluminare şi transformare „ca în vis" în stare lucidă, în loc de a trece în semisomn, în transă sau în somn, aşa cum ni se întîmplă în fiecare noapte.
Potrivit fiziologiei hiperfizice, în clipa morţii sau în caz de pericol mortal, spiritele vitale se scurg în centrul fiinţei umane, în inimă (ele vor abandona sediul acesta urmînd direcţia ascendentă o dată cu moartea efectivă sau în moartea aparentă, catalepsie şi în stările echivalente, dar pozitive ale ascezei).

„Cine cunoaşte puterea dansului trăieşte întru Dumnezeu, fiindcă ştie cum ucide dragostea."

Trimis de: Rehael pe 2 Aug 2009, 07:32 PM

Lasa, bre, abureala!... Tu nu vezi ca se contrazice singur? Daca Dumnezeu nu este si nici nu devine obiectul nici unei cunoasteri, CUM MAI POATE cineva sa afirme ceva despre El, cum ar fi "stii, Dumnezeu însuşi se contemplă pe Sine în Calităţile Sale, cărora noi le servim drept suporturi de manifestare...."? Adica in ce masura mai putem lua noi de buna orice afirmatie categorica despre Dumnezeu?

Trimis de: shapeshifter pe 2 Aug 2009, 07:33 PM

nu afirmă cineva...

„în el s-a petrecut ceva misterios,, ceva ce nu i se mai întîmplase niciodată... îi pătrundea întreaga fiinţă ca şi cum în măduva oaselor i-ar fi fost turnat un balsam amestecat cu un vin foarte tare ce-l îmbăta pe loc. Ca într-o beţie, dar fără impurităţi... Senzaţia asta nu avea nici început, nici sfîrşit, era atît de puternică, încît corpul o urma, fără nici o legătură cu creierul... Nu corpurile erau unite, ci viaţa, îşi pierduse propria individualitate... Era transportat într-o stare căreia nu-i putea percepe nici măcar durata. Nu fusese inventat nici un limbaj pentru a exprima acel moment suprem al existenţei, din care s-ar putea cuprinde cu vederea întreaga viaţă, nudă şi inteligibilă... Apoi coborîră iarăşi, jos."

„fiorul, focul rapid şi mistuitor mai iute ca fulgerul"...

„Am asistat la un adevărat dans al pîntecelui, unul arăbesc, cu arabi stînd pe vine care-i marcau ritmul: eu eram singurul european. De neuitat. Acest dans, fireşte sacru, este o deznodare a forţei kundalinî, o evadare în altitudine. Simbolic vorbind, e extraordinar de bogat, de vreme ce femeia e cea care îl execută, şi suferă foarte mult (dansul adevărat e foarte dificil), aproape ca la o naştere, şi este o naştere: dar lucrul cel mai frumos, cel mai impetuos e acompaniamentul vocal pe care-l susţine femeia însăşi: cîntece răpitoare ce punctează evadarea, ciclul deznodării, zeificarea ascensională, trecerea de la un inel la altul, de la primul la ultimul centru."

Trimis de: Rehael pe 2 Aug 2009, 07:38 PM

Pai numai ca era beat de nu mai stia ce spune... Ca ce daca Dumnezeu nu poate fi obiectul nici unei cunoasteri, lasa ca totusi el stia totul despre El, cum ar fi ca se contempla pe Sine...

Trimis de: shapeshifter pe 2 Aug 2009, 07:39 PM

Medical, sînt atestate cazuri în care femeile, în climaxul orgasmului, leşină sau cad în stări semicataleptice susceptibile să dureze ore în şir. Cînd însă nu se produce întreruperea conştiinţei, deseori anumite stări ce însoţesc întîmplător „plăcerea" sau care apar ca repercusiuni succesive ale culminaţiei orgasmului sînt şi ele foarte revelatoare. „Uneori, în braţele lui, o invada un fel de amorţeală aproape clar-i văzătoare, în care credea că devine, prin transfuzia altei vieţi, o creatură diafană, fluidă, pătrunsă de un element imaterial extraordinar de pur".

Trimis de: Rehael pe 2 Aug 2009, 07:45 PM

Mda, probabil crezi ca o sa convingi pe cineva numai vorbind urat fara alte obligatii...

Trimis de: IoanV pe 2 Aug 2009, 10:11 PM

Iata iarasi diferenta, pt. tine adevarul e o doctrina, pt. noi e o persoana.... In felul de a fi al acelei Persoane este adevarat omul.

Trimis de: shapeshifter pe 2 Aug 2009, 10:18 PM

ce înţelegi prin PERSOANĂ aici?

Încă o dată te întreb: tu compari un fapt istoric pe care se întemeiază creştinismul cu Legea Mozaică de exemplu a cărei valabilitate este eternă? Doar un prost face confuzie de planuri, şi anume rolul istoric al Legii Mozaice - valabilitate sa eternă...

şi te întreb încă o dată: dacă Legea Veche nu ar fi fost dată omului înainte, îl trimiteau la nebuni pe IH sau nu? Îl mai răstigneau pe CRUCE? sau îl omorau cu pietre? Hă?

-------------
In felul de a fi al acelei Persoane este adevarat omul.
-------------
ăsta e un subiect complex ce ţi-l pot extinde inclusiv în scrierile vedice... care spun acelaşi lucru... dar eşti prea fudul să înţelegi...

Trimis de: IoanV pe 2 Aug 2009, 10:32 PM

Implinirea legii e intr-o persoana, adevarul se implineste intr-un fel de a fi, nu o teorie/doctrina. Toate invataturile sunt trimiteri catre adevar, nu adevarul. Toate iti spun in ultima instanta cum sa te raportezi la lucruri, fiinte, etc, pt a identifica modul corect de a vietui. A ramine blocat pe valoarea lor si a nu trece dincolo de ele este un semn al ignorantei.

Trimis de: shapeshifter pe 2 Aug 2009, 10:51 PM

------------
adevarul se implineste intr-un fel de a fi
------------
Nu neapărat! Coborârea Cuvântului la nivel existenţial arată o „mutilare” a sa, o „cădere” de la aspectul său (supra)ntologic...
aici nu poţi pricepe tu!

----------
adevarul se implineste intr-un fel de a fi
----------
asta se poate spune doar cu privire la o lume!

„Şi nimeni nu s-a suit la cer, decât Cel care a coborât din cer, Fiul Omului care este în cer”. (3,13)

Aparent avem aici o triplă contradicţie şi anume:
- Fiul Omului s-a coborât şi
- S-a suit
- fiind totodată în cer

Fiul Omului este în cer, una cu Tatăl; s-a întrupat şi a coborât în om, spre a se sui apoi la Tatăl după ce va fi împlinit planul mântuirii. Aici e vorba despre înălţarea veşnică.

în alt verset avem ceva similar cu (3,13):
„Şi, după cum Moise a înălţat şarpele în pustiu, aşa trebuie să fie înălţat Fiul Omului, ca oricine crede în El să aibă viaţă veşnică” (3,14-15)

Aceasta e calea: să fie înălţat Fiul Omului; e calea crucii prin care este preamărit Chrstos fiindcă dă viaţă veşnică:
„Fiindcă aşa a iubit Dumnezeu lumea, încât pe Fiul Său Unul-născut L-a dat, pentru ca oricine crede să aibă viaţă veşnică.” (3,16)


Misterul versetului
„Şi nimeni nu s-a suit la cer, decât Cel care a coborât din cer, Fiul Omului care este în cer”. (3,13)

este desluşit şi de versetul (3,30) în care Ioan Botezătorul, înainte-mergătorul lui Christos, spune:
„El trebuie să crească, iar eu să mă micşorez.” (3,30)

sau

„Acesta este Cel despre care am spus: Cel care vine în urma mea a fost înaintea mea, pentru că înainte de mine era.” (1,15)

adică nu doar în timp, ci în orânduirea tainei lui Dumnezeu: El este Dumnzeu:
„Pe Dumnezeu nimeni nu L-a văzut vreodată; Fiul Unul-născut, care este în sânul Tatălui, El L-a făcut cunoscut.”.

„La început era Cuvântul şi Cuvântul era la Dumnezeu şi Cuvântul era Dumnezeu. Acesta era la început la Dumnezeu” (Ioan 1, 1-2)

Acest verset spune de fapt despre abisul veşnic de dinainte de creaţie, unde Cuvântul e Dumnezeu.

„Acesta era la început la Dumnezeu. Toate prin El s-au făcut şi fără El nimic nu s-a făcut din ce s-a făcut” (Ioan 1, 2-3)

Toată creaţia a luat fiinţă prin Cuvânt şi pentru Cuvânt, ca pregătire a Întrupării, ca şi cum destinul creaţiei şi scopul ei este să se întrupeze în ea Dumnezeu. Întruparea e mai profundă decât creaţia.
Primele două versete din prologul Evangheliei după Ioan ne introduc de fapt în taina veşnică, în care se arată că Dumnezeul cel de nedescris şi de necuprins, „Cuvântul” negrăit, pregăteşte revelarea „Cuvântului” arătat. Această pregătire a omenirii pentru întruparea Cuvântului s-a făcut treptat, prin cea dintâi creaţie care prin El s-a făcut, apoi prin diferiţi profeţi, patriarhi şi regi ai VT până când a venit însuşi Cuvântul întrupat.

În al treilea verset Ioan vorbeşte despre creaţie, deci are loc o coborâre de la taina veşnică de dinainte de creaţie, la creaţie:
„Toate prin El s-au făcut şi fără El nimic nu s-a făcut din ce s-a făcut” (1,3)
corespondentul acestui verset în Geneză este următorul:
„Şi a spus Dumnezeu să fie lumină şi a fost lumină” (Geneză 1,3).

Deci Cuvântul este creatorul universului, El era menit să se întrupeze în univers şi l-a creat pentru a veni într-o zi să se sălăşluiască, să locuiască în el.

De la versetul 4 şi până la 18 în Evanhelia după Ioan se descrie o mişcare de coborâre, lumina se lasă peste întuneric:

„În El era viaţa şi viaţa era lumina oamenilor; şi lumina în întuneric luminează, şi întunericul n-a cuprins-o” (Ioan 1, 4-5)

În (1,6-7) se spune despre cel care era martor la acea lumină:
„A fost un om trimis de Dumnezeu: numele lui era Ioan. Acesta a venit spre mărturie, ca să dea mărturie despre lumină, pentru ca toţi să creadă prin el” (1,6-7).

Apoi se face distincţia dintre lumina lui Christos şi lumina lui Ioan Botezătorul:
„Nu era el lumina, ci ca să dea mărturie depsre lumină” (1,8).

„Şi Cuvântul s-a făcut trup şi S-a sălăşluit între noi, şi am văzut slava Lui; slavă ca a Unui-născut de la Tatăl, plin de har şi de adevăr.” (1,14)
Întreg VT este aşteptarea arătării slavei lui Dumnezeu. Împlinira acestei aşteptări se împlineşte iar Evanghelia după Ioan proclamă prezenţa lui Dumnezeu, a sfinţeniei, vieţii şi luminii lui. Omul, înainte de venirea Fiului lui Dumnezeu, nu a fost purificat lăuntric, ci Dumnezeu îl cârmuia din afară. Poporul evreu, ales de Dumnezeu pentru înfăptuirea planului de mântuire, era într-o stare de răzvrătire şi neascultare, greu de strunit, iar prezenţa lui Dumnezeu între ei era o prezenţă exterioară: în pustiu, mergea înaintea lor în stâlp de foc noaptea şi în stâlp de nor ziua; pe muntele Sinai, îşi încheie legământul cu ei printre nori, iar în Templu, sălaşul slavei lui Dumnezeu, locuieşte în afara poporului, nu în trupul lor. Dar toţi profeţii au vorbit despre locuirea lui Dumnezeu în inimi de carne, despre viitoarea lui strămutare din templul de piatră în templul omenesc, în omul născut din Dumnezeu.
La vremea răstignirii, s-a iscat noaptea în Templu o larmă îngrozitoare iar păzitorii au auzit un glas care spunea: „Să ieşim de aici!” Şi au văzut slava lui Dumnezeu ieşind din Templu. În urma acestui fapt, s-a sfâşiat vălul, adică Templul s-a golit de slavă. Şi s-a strămutat slava lui Dumnezeu din Templu în Omul de pe cruce, Iisus. Templul era un semn: „Dărâmaţi-l şi în trei zile îl voi ridica” (Ioan 2,19) şi Iisus a devenit El Templul viu al lui Dumnezeu:
„… şi noi am văzut slava Lui: slavă ca a Unuia-născut de la Tatăl” (1,14). Cei născuţi din nou întru Christos (1,13) primesc slava în El şi prin El. Iar noi trebuie să dăm mărturie pentru aceasta.
Ioan dă mărturie despre El şi strigă: „Acesra este Cel despre care am spus: Cel care vine în urma mea a fost înaintea mea, pentru că mai înainte de mine era” (1,15)
Această revelaţie dumnezeiască este total nouă faţă de cea a VT. „Acesta este Cel care… mai înainte de mine era”. Era înainte de Ioan profetul nu doar în timp, ci în orânduirea tainei lui Dumnezeu: El este Dumnezeu.
„Şi din plinătatea Lui noi toţi am luat” (1,16): din plinătatea lui Dumnezeu.
Pentru că „în El locuieşte cu trup plinătatea dumnezeirii” (Coloseni 2,9).
Iar harul cel nou pe care l-am luat, har peste har, şi care a venit prin Iisus Christos, nu prin Moise - „pentru că Legea prin Moise a fost dată, iar harul şi adevărul au venit prin Iisus Christos” (1,17) – este însăşi viaţa lui Dumnezeu.
„Pe Dumnezeu nimeni nu L-a văzut vreodată; Fiul Unul-născut, care este în sânul Tatălui, El L-a făcut cunoscut” (1,18): Christos Dumnezeu este cel care îl revelează pe Dumnezeu, fiindcă El este dinainte de veci, fiindecă este Dumnezeu, fiindcă este în sânul Tatălui şi de aceea poate da mărturie.
Datorită faptului că locuieşte în sânul lui Dumnezeu, Christos dă mărturie pentru El, este Martorul credincios care împlineşte taina lui Dumnezeu, zicând: „Facă-se voia Ta”, Martorul credincios despre care vorbeşte Apocalipsa (3,14).,
Pentru a trece de la vechiul templu la Templul cel nou sunt indispensabile împlinirea şi totodată depăşirea, dărâmarea şi construirea, moartea şi învierea. Iar trupul lui care va gusta moartea şi se va ridica din ea este centrul Noului Legământ – EUHARISTIA - „Templul” şi sălaşul Duhului Sfânt în Persoană şi revărsare a lui asupra noastră, locul Prezenţei dumnezeieşti ce umple întreaga Biserică, întreaga comunitate a celor care se împărtăşesc cu El şi sunt prin El în Biserică, trupul lui.


În tradiţia vedică, Identitatea Supremă (tad ekam) este „în acelaşi timp spirantă şi despirată” (ânit avâtam), „Fiinţă şi NeFiinţă (sad-asat) în înaltul Empireu, în pântecele Infinitului. În acelaşi mod în Mundakya Upanişad, supralogicul Brahma este „Fiinţă şi NeFiinţă… Intelect şi Voce (sad-asat… vâg-manas).
Coincidenţa non-supremului şi supremului (apara şi para) Brahma din Upanişade este cea a lui Mitrâvarunau din Vede. Identitatea Supremă este în mod egal bipolară fie că „Ea” este concepută ca masculină sau feminină; despre Magna Mater, Natura Naturans Creatrix, Infinitul (virâj, aditi) se poate întreba: „Cine-I cunoaşte dualitatea progenitivă?” (mithnavatvam) şi invers: „El (Brahma) este un pântece (yonis ca gîyate).
Dar dacă aceste două principii sunt considerate în reciprocitatea lor, Dumnezeu manifestat este cel masculin şi Dumnezeirea nemanifestată este puterea feminină, fiind rezervorul inepuizabil al atotposibilităţii, inclusiv cea a manifestării, este deci vorba aici de Mitra care inseminează pe Varuna, Krishna care „depune embrionul în Marele Brahma, pântecele meu… Natura mea supremă (para prakrti), pântecele întregii existenţe” şi „În pântecele Infinitului în care Soma pune embrionul”, „Apele purtau embrionul universal”, adică „Germenele de Aur”, Hiranyagarbha.
În doctrinele hinduse se vorbeşte astfel despre Intelect:
Intelectul este virtual Prajâpati, aici „Intelect (manas)” este identificat cu „Acela care era la început nici NeFiinţă, nici Fiinţă”. Intelectul emană Cuvântul. Tatăl este Intelect (manas), Mama, Cuvântul (vac); Copilul, Spiritul sau Viaţa (prana).
Intelectul şi Cuvântul, Cerul şi Pământul, ca Cunoscător şi Cunoscut, sunt părinţii universali ai universului conceptual.
Intelectul (manas, buddhi) şi voinţa (vasa, kama), coincid in divinis=adhidevatam, procederea divină este „conceptuală” în ambele sensuri ale cuvântului.
Deşi procederea Cuvântului (actul Intelectului Divin) şi procederea Spiritului (actul Voinţei Divine) coincid, ele sunt logic de indistins, procederea Cuvântului şi procederea per artem nu sunt doar coincidente ci şi logic de indistins. De aceea Christos este numit „arta lui Dumnezeu” (Augustin, „De trinitate”).
Procederea sau creaţia per artem (=tastaiva) este în mod esenţial o operaţie intelectuală.
Expresiile scolastice „per verbum in intellectu conceptum”; „per artem et ex voluntate” sunt echivalente cu „manasa iva vacam mithunam samabhavat, sa garbhy abhavat... asrjata”.
Intelectul şi Vocea (manas şi vâc) sunt Una ab intra: „Vocea este cu adevărat Brahma din supremul Empireu”. Dar „Acest Brahma e Tăcere”. Aşa cum incantaţia (brahma) este acolo inaudibilă Brahma, aşa şi Vocea negrăită; Intelectul este acolo „de-mentat” de el însuşi, Vocea nerostită. Doar când acestea două sunt separate, când cerul şi pământul sunt despărţite de axa universului (skambha, stavros), acel Intelect şi Vocea devin „polii Vedelor” (vedasya âni), respectiv celestul şi chtonicul, apoi doar acea Fiinţă şi NeFiinţă ia o calificare ca Viaţă şi Moarte, Bine şi Rău, divizate una de alta ca ţărmul aproape de cel depărtat de lărgimea universului.
NeFiinţa atunci dobândeşte, într-adevăr, valoarea non Est, deoarece referindu-se la toate lucrurile de sub Soare: creaţia şi crucificarea cosmică nu sunt doar mijloace necesare ale răscumpărării, ci şi chiar antiteza ultimului sfârşit, care trebuie să fie acelaşi cu primul început.

Prajâpati, fiind Unul şi dorind să fie Mulţi, cu Intelectul căută Tăcerea: ce era în Intelect, deveni „Marele”. El percepu: „Acest embrion al Meu este ascuns în Mine: îl voi naşte prin Voce”. El separă Vocea. Apoi „Marele” fu născut: din care Prajâpati spuse: „Aceasta e măreţia Marelui, ce a fost de atâta timp în mine”. „Marele” era la Prajâpati chiar ca cel mai vârstnic Fiu.”
Fiul este deci deja în unitatea nedivizată a uniunii principiilor, imaginea Tatălui în el însuşi, per verbum in intellectu conceptum; şi această concepere este „actul fecundaţiei latente din eternitate”.
„Contemplaţia Tăcerii” a lui Prajâpati este o operaţie vitală: El avu o relaţie prin Intelect cu Vocea, şi deveni însărcinat”. Acel Prajâpati divide Vocea de el însuşi (Voce care fuse „Tăcerea” sa). „El separă Femeia” - „Această Voce este într-adevăr o fecioară”, „Am făcut eu însumi o Mamă din care să mă nasc”. Tatăl însuşi se naşte prin Mama care este o coesenţialitate a Fiului cu Tatăl: „Devenind un embrion, el intră în soţia sa, mama, şi fiind reînnoit, este născut din nou”.
Există o delegare şi transmitere a Naturii universale în genealogia regni Dei aşa cum există una în cazul unei naturi umane particulare într-o succesiune dinastică a tipurilor funcţionale. O „renaştere” în acest sens - „cel care acţionează fiind născut în copiii săi”; „copiii mei sunt venirea mea să fiu din nou”, „ceea ce el a generat în purtarea sa din nou” – constituie tot ceea ce este, la drept vorbind, doctrina indiană a reîncarnării individualului, spre deosebire de cea a transmigraţiei Persoanei Spirituale care, atunci când corpul moare, „se grăbeşte din nou către un pântece” – reîncarnarea şi transmigraţia coincid de fapt doar in divinis.
Vocea separată îşi asumă acum o funcţie vehiculară, aceea a liturghiei sub aspectul său verbal, Rc, în altă parte identificată cu această lume şi Pământul. „Marele” (brhat, care implică o indefinită extensie în timp şi spaţiu), la început conţinut ca un embrion (garbha) în Unitate şi acum transferat prin operaţie vitală Mamei, în care se dezvoltă şi este născut, este iniţial Agni (sau Indra, Surya, sau Soma), audibilul şi vizibilul Prâjapati, considerat aici sub un aspect liturgic: „El este născut din şalele Titanilor şi străluceşte în poala Mamei”, pântecele-altar al Pământului Mamă.

În naşterile creştine de tip bizantin, unde există o peşteră spartă în locul posteriorului şi mai familiarului staul (semnificaţia ambelor este aceeaşi în ultimă analiză, la fel ca în tradiţia vedică, în care actul creativ implică deschiderea unei peşteri care este de asemenea un staul de vite), este făcut cât se poate de clar faptul că Theotokos este Pământul, Gaia.
„Pământul era mama lui Adam… şi totuşi o fecioară Pământul era… doi Oameni au fost născuţi din fecioare, şi Dumnezeu are asemănarea fiului primei fecioare-Pământ… deoarece El vru să fie Fiu al lui Adam.” (Parzifal)
În Evanghelia după Filip se spune:
"Adam s-a născut din 2 fecioare, din spirit şi din fecioara pământ. De aceea Hristos s-a născut din o [unică] fecioară, ca să rectifice căderea petrecută la început".
In divinis, sunetul şi lumina sunt identice. Fiul este deopotrivă o rezonanţă luminoasă şi calorică (AGNI!). Fiul lui Dumnezeu este o rostire, „La început (la obârşie) această lume era nerostită”. Unul devine Mulţi printr-un act de generare. Operaţiunea inversă prin care sinele separat conceptual este reunit Sinelui nedivizat vreodată (sau Esenţei Spirituale) este o „deificare” descrisă ca un mariaj: „Aceasta este acea formă prin care e abordat, care a îndepărtat tot răul şi acela care nu are nici o frică. E ca şi atunci când cineva este intim îmbrăţişat de o mireasă iubită şi nu ştie nimic de vreun înăuntru sau în afară, astfel că Persoana (spirituală) (a unui om) e îmbrăţişată de Spiritul prognostic (prajnâtmanâ), nu ştie nimic de vreun înăuntru sau în afară. Aceasta e forma adevărată, în care dorinţa sa este obţinută, Spiritul este întregul dorinţei sale, el nu are nici o dorinţă neîmplinită, nici o suferinţă”.

Trimis de: IoanV pe 2 Aug 2009, 11:01 PM

Exact, Iisus ne spune cum trebuie sa fim in aceasta lume pt. a fi infiati de Dumnezeu. Prin El se si face infierea.

Trimis de: shapeshifter pe 2 Aug 2009, 11:02 PM

pentru creştini da!

Trimis de: IoanV pe 2 Aug 2009, 11:04 PM

Si nu e buna Calea lor?

Trimis de: shapeshifter pe 2 Aug 2009, 11:11 PM

pt. ei o fi bună, nu şi pentru alţii...

Trimis de: IoanV pe 2 Aug 2009, 11:14 PM

Atunci de ce nu ii lasi in pace? Ei sunt chemati pe aceasta cale, tu poate pe alta, si fiecare va ajunge unde il duce Calea. Ce ai tu de pierdut daca eu prefer alta cale?

Trimis de: shapeshifter pe 2 Aug 2009, 11:16 PM

mă cine a început să atace? eu? cine a redenumit topicele mele, cine şi-a bătut joc de ele? mi-e scârbă de fudulia creştină de tip purician! Scârbă profundă!

păi cum să-i spun lu ăla care a redenumit un topic de metafizică pură cu titlul:
„Conceptii hinduse asupra unor notiuni crestine” ? incult?rău-voitor?

să mori tu?

Trimis de: IoanV pe 2 Aug 2009, 11:25 PM

Mai shape de ce nu iti faci tu un forum pe care sa il conduci cum vrei? Eu ii socotesc un pic impotenti pe cei care paraziteaza forumul facut de altii pt. simplu motiv ca are mai buna vizibilitate. Probabil ca doar aici ai gasit destui crestini pe care sa iti versi naduful... Dar nu e moral ce faci. Deci atacantul esti tu, de ex.intr-o zi ai creat n topicuri, de parca numai tu si stiinta ta ar fi pe aici... Sigur, cind ti se pare ca te opreste cineva te poti simti tradat si vrei razbunare, dar tu cind o sa stai pe picioarele tale si o sa-ti faci forumul tau. cu ce vrei tu?

Trimis de: shapeshifter pe 2 Aug 2009, 11:31 PM

pt. că nu am chef de forumuri... să mori tu? cine a început vrei să le iau pe rând? topicele alea nu era atacuri... numai un îngust la minte le poate vedea aşa... chiar erau topice extrem de interesante la care mintea voastră nu se va sui vreodată... hâc ptiu... ia şi citeşte ce a scris un prost despre topicul Fluierul piciorului din dansul soarelui... adevărul e... că-i prefer pe atei în locul curvelor creştine... nu sunt aşa fuduli...

Trimis de: IoanV pe 2 Aug 2009, 11:33 PM

Preferi poate oameni care nu te pot judeca. Dar cine are coloana nu pune botul la vrajile tale. Vad ca nu ai chef de aceea esti toata ziua e acesta...

Trimis de: shapeshifter pe 2 Aug 2009, 11:40 PM

nu prefer nimic... mă doare-n cur de ce cred oamenii despre mine...

Trimis de: IoanV pe 2 Aug 2009, 11:41 PM

Mincinosule, mai inainte iti ieseau flacari pe nari iar acum nu-ti pasa. Eu zic ca mori de ciuda ca nu faci adepti.

Trimis de: IoanV pe 2 Aug 2009, 11:55 PM

De aceea nu te place nimeni, nu ai prieteni... .Nu iti controlezi bine excretiile.. Le folosesti impotriva oamenilor..

Trimis de: shapeshifter pe 2 Aug 2009, 11:57 PM

mă aici să ştii că ai ceva dreptate... mă apucă o căcare când urc dealu spre casă...

Trimis de: IoanV pe 3 Aug 2009, 12:01 AM

No bine, du-te si rezolva problema la locul potrivit ca forumul asta pute deja destul de tare, dupa cit te-a trecut azi pe aici.

Trimis de: shapeshifter pe 3 Aug 2009, 02:56 AM

-----------
Poate sa le inteleaga. Dar le respinge pentru ca sunt impotriva credintei lui.
-----------
„împotriva” sau nu „pe potriva”? de unde se naşte potrivirea asta?

Trimis de: IoanV pe 3 Aug 2009, 07:54 AM

Daca tu crezi ca e firesc sa servesti semenii cu asemenea lucruri eu nu mai comentez... Fiecare cu firescul si educatia lui...