Versiunea pentru tiparit a acestui topic

Click aici pentru a vizualiza acest topic in formatul original

HanuAncutei.com - ARTA de a conversa _ Comunitatea Credintei - Religie _ Conceptii hinduse asupra unor notiuni crestine

Trimis de: shapeshifter pe 11 Mar 2009, 10:13 PM

Mitul Potopului în tradiţia hindusă
Indiferent ce fundamente pot sau nu exista în ceea ce priveşte credinţa într-un potop istoric, doctrina manvantaraşilor este, la fel cea a kalpaşilor, o parte esenţială a tradiţiei hinduse, care nu mai poate fi explicată prin nici un eveniment istoric ca în cazul îngerilor vedici explicaţi prin deificarea eroilor.
Legenda potopul aparţine unei tradiţii mai vechi decât orice redactare sau referinţă indiană, mai veche decât Vedele (a nu se confunda punctul de vedere avut aici cu cel esenţial: Vedele fiind eterne) în forma lor prezentă; aceste redactări indiene trebuie să fie gândite ca având, la fel ca şi în cazul versiunilor: sumeriană, semitică şi probabil cea eddică, o sursă comună, corespondenţele fiind atribuite nu „influenţei” ci transmisiei prin moştenire de la o sursă comună.
„Potopurile” sunt o trăsătură normală şi recurentă a ciclului cosmic, de exemplu: perioada (para) unei vieţi a lui Brahma numărând 36.000 kalpaşi, sau „zile” de timp angelic. În particular, naimitikapralaya la sfârşitul fiecărui kalpa (încheierea unei „zile” de timp angelic, şi echivalent „Judecăţii Ultime” din creştinism), şi prakritikapralaya, la sfârşitul de viaţă a unui Brahma (încheierea unei „zile” de Timp Supernal) sunt în mod esenţial descompuneri (disoluţii) ale existenţelor manifestate, în potenţialitatea lor nedeterminată, Apele; şi fiecare ciclu de manifestare reînnoit este producere în „ziua” următoare, a formelor latente ca potenţialitate în noianele de ape ale rezervorului fiinţei.
În fiecare caz, seminţele, ideile, sau imaginile manifestării viitoare, persistă pe timpul intervalului sau intra-Timpului disoluţiei, pe un plan mai înalt de existenţă, neafectate de distrugerea formelor manifestate.
Simbolismul cronologic, inevitabil din punct de vedere empiric, nu poate fi gândit ca şi caracterizând actualitatea atemporală a tuturor posibilităţilor de existenţă în prezentul indivizibil al Absolutului, Căruia întreaga multiplicitate este oglindită într-o singură imagine.
Atunci nu poate fi nici o distrugere a lucrurilor aşa cum sunt ele în Sine, ci doar a lucrurilor aşa cum sunt în ele însele, eternitatea, sau mai degrabă atemporalitatea ideilor este o necesitate metafizică.
De aici, într-adevăr, concepţia unui alt tip de transformare, atyantikapralaya, disoluţia absolută sau supremă, de îndeplinit de către individ, când sau oriunde poate fi, ca şi Realizare: când, prin nimicire de sine un om efectuează pentru el însuşi transformarea lucrurilor aşa cum sunt în ele însele, şi le ştie doar aşa cum sunt în Sine, el devine astfel nemuritor – nu în mod relativ, aşa cum sunt devaşii, durând doar până la sfârşitul Timpului – ci în mod absolut, ca independent de timp şi orice altă contingenţă.
Ideile (imaginile, tipurile) în chestiune nu sunt în mod exact ideile platoniciene, ci idei sau tipuri ale activităţii, cunoaşterii şi fiinţei Sinelui constând din act pur; în simbolismul cronologic eficacitatea creativă a lor este exprimată în termeni precum adrsya sau apurva karma, „consecinţă latentă” sau „nevăzută”.
Crearea cosmosului (Brahmanda) la începutul unui para, şi recrearea elementelor distruse ale cosmosului la începutul fiecărui kalpa, sunt munca lui Brahma (Prajapati), Tatăl-A-Toate, o tot mai apropiată geneză şi ghidare a umanităţii în fiecare kalpa şi manvantara este produsă de către un Patriarh (pitr) al străbunilor angelici, şi desemnat ca Manu sau Manus.
În fiecare kalpa există 14 manvantara, fiecare prezidat de către un Manu individual ca progenitor şi legislator (cel care înmânează Legea); aşa şi rsis, Indra şi alţi (karma-)devaşi sunt indivizi fiecărui manvantara.
Primul Manu al prezentului kalpa a fost Svayambhuva, „copilul lui Svayambhu (Cel ce subzistă prin sine însuşi)”; al şaptelea şi actualul Manu este Vaivasvata, „copilul Soarelui”.
Fiecare Manu este un supravieţuitor conştient şi determinat al precedentului manvantara, şi prin el, tradiţia sacră este păstrată şi transmisă. Manu particular avut în vedee nu este întotdeauna specificat în texte, şi în asemenea cazuri trebuie în mod general înţeles că referinţa se face la actualul Manu (Vaivaşvata).
Nu este specificat în mod expres faptul că un potop apare la încheierea fiecărui manvantara, dar asta trebuie înţeles pe baza analogiei potopului în legătură cu Manu Vaivaştvata, şi a analogiei „potopurilor” mai mari care marchează încheierea unui kalpa, dar în timp ce în ultimul caz principiul de continuitate este dat de Ipostaza creativă, plutind întinsă şi adormită pe suprafaţa apelor, sprijinită de Naga „Eternitate” (Ananta), în cazul disoluţiei parţiale sau scufundării formelor manifestate, care are loc la sfârşitul unui manvantara, legătura este dată prin călătoria lui Manu într-o arcă sau vas de apă.
Se poate observa că aceasta este în mod esenţial o călătorie sus-jos pe panta (pravat) cerului mai degrabă decât o călătorie către… şi de la… (pe ape), şi foarte diferită de călătoria devayana, care este continuu către în sus şi către un ţărm, deci unde nu există nici întoarcere.
Nu se specifică durata cronologică a potopului şi a călătoriei lui Manu. Din analogia cu pralayaşii mai mari, o durată egală cu cea a precedentului manvantara trebuie avută aici în vedere, dar o analogie mai plauzibilă este poate de găsit în „crepusculii” yugaşilor, şi asta ar sugera o relativ mult mai scurtă perioadă de scufundare.
În ceea ce priveşte adâncimea potopului, există o informaţie mai bună. Mai întâi este evident că dizolvarea (disoluţia) formelor manifestate, la încheierea manvantara-ului va fi mai puţin în manieră cosmică decât cea, numită a celor „Trei Lumi”, care are loc la încheierea unui kalpa, şi acest lucru va însemna în mod necesar că în cazul dizolvării „Celor 3 Lumi”, Svar (cerul „olimpian”) cel puţin, şi probabil de asemenea Bhuvar (sferele „atmosferice”) sunt scutite de scufundare, se ştie că în orice caz Dhruva (Steaua Polară) rămâne neafectată pe durata unui kalpa.
Pământul (bhur) este scufundat complet. Acum, călătoria unui Manu, în mod tipic un Patriarch (pitr, observaţi aici componentele „pitr” şi „arc(ă)” din termenul Patriar©h), este un caz special al Călătoriei Patriarhale (pitryana), fiind o călătorie către şi de la „Lună”, aceia care călătoresc în mod regulat pe această rută fiind Patriarhii (desemnaţi în mod colectiv prin termenul „pitaras”), şi Profeţii (rsayah) „descendenţii pofticioşi” (praja-kamah).
Astfel, Potopul, în care vasul lui Manu este purtat în sus, trebuie să se ridice cel puţin la nivelul sferei Lunii, deşi nu este necesar să se presupună că Luna însăşi este scufundată. În timp ce e exclus faptul că apele potopului ar trebui să se extindă până la cerurile empireene, Mahar-loka sau dincolo, există un bun motiv de a presupune că în creşterea către nivelul Lunii, apele potopului trebuie să atingă de-asemenea ţărmurile cerurilor olimpiene (Indra-loka, deva-loka).
Dar, cu toate că Indra-loka sau deva-loka este văzută ca o staţie, nu a Călătoriei Patriarhale (pitryana), ci a Călătoriei Angelice (devayana), nu se poate nega faptul că Indra-loka este în mod continuu gândită ca un loc al răsplatei morţilor merituoşi, războinicilor în particular, care rezidă aici bucurându-se de societatea apsarasas şi alte plăceri până când în decursul timpului revin la rându-le către condiţiile umane.
Se spune că efectul latent al Lucrărilor rămâne eficient pe parcursul unui kalpa (Vişnu Purana), reiese din faptul că ocuparea oficiului lui Indra durează doar pe perioada unui manvantara (de aici un kalpa poate fi la fel de bine numit o perioadă de 14 indraşi precum sau o perioadă de 14 manuşi) că răsplata în Indra-loka în general, trebuie să fie de aceeaşi durată; de aceea la începutul oricărui manvantara, trebuie ca un descendent general al Lumii Angelice să fie iniţiat.
Este clar că cele 2 Lumi, Indra-loka sau deva-loka şi Luna ca pitr-loka, sunt dpdv psihologic echivalente, ambele fiind staţii ale răsplatei Lucrărilor kamya, de fapt, Patriarhii sunt referiţi în mod obişnuit ca bucurându-se de Soma în compania Îngerilor, şi este specificat în Valakhilya că Manu bea din Soma în compania lui Indra.
Se poate exprima situaţia prin a spune că în timp ce Luna este în mod firesc pitr-loka din punct de vedere brahmana (sacerdotului), ca domiciliul postum al „acelora care venerau o credinţă în sacrificiu, merit şi datul de pomeni”, Indra-loka sau deva-loka este în mod firesc casa morţilor din punct de vedere kşatriya, al războinicului.
Şi dacă Indra-loka este amintită doar ca o staţie a devayana, asta se datorează faptului că ea reprezintă de fapt o staţie din care nu există doar necesitatea întoarcerii pentru cei care au îndeplinit doar Lucrările, ci şi posibilitatea trecerii prin Soare către cerurile empireene, în cursul Krama mukti şi fără întoarcere, în cazul celor „care înţeleg asta şi în pădure venerează cu adevărat”.

Trimis de: shapeshifter pe 11 Mar 2009, 10:16 PM

Punctul de întâlnire dintre eshatologia monoteistă şi „trans-migraţionismul” indian stă ascuns - în monoteism - în conceptele de Limbo şi Iad, şi de asemenea în „învierea trupească”, în care fiinţa nu este totuşi investită cu o nouă individualitate. Posibilitatea infernală este cea care menţine sufletul în starea umană, iar posibilităţile „transmigraţiei” din contră, fac sufletul să părăsească starea umană. Iadul este de fapt o fază de transmigraţie, dar înainte de a elibera sufletul către alte faze, îl ţine „perpetuu” prizonier, dar nu „etern”; eternitatea ţine doar de Dumnezeu şi într-o anumită măsură de Paradis în virtutea unui mister al participării în divina Imutabilitate.
Iadul cristalizează o cădere verticală; este „invincibil” el durează până la epuizarea unui anumit ciclu a cărui măsură doar Dumnezeu o ştie. Cei care intră în Iad nu sunt aceia care au păcătuit accidental ci cei care au păcătuit substanţial.
În Iad, cei răi şi cei mândri ştiu că Dumnezeu este real, pe când pe pământ ei ori nu iau în considerare acest fapt, ori au fost întotdeauna „capabili” de a se îndoi de acest fapt; astfel ceva se schimbă în ei prin doar faptul morţii lor şi acest ceva este indescriptibil din punctul de vedere al vieţii lumeşti. Musulmanii spun: „doar morţii ştiu valoarea vieţii”. Cei din Iad ar fi astfel ispo facto eliberaţi dacă au atunci cunoaşterea supremă – din care ei cu siguranţă posedă potenţialitatea – astfel că, chiar şi în Iad ei posedă cheia eliberării lor. A doua moarte, la care se face referire şi în Apocalipsă, şi de asemenea rezerva exprimată în Quran, acolo unde anumite lucruri spuse despre iad sunt urmate de fraza „dacă nu (cumva) Domnul voieşte altfel” (illa ma sha’a Llah), indică punctul de intersecţie între conceptul semitic de iad perpetuu şi conceptul hindus şi buddhist de trasmigraţie.
Cu alte cuvinte iadurile sunt în definitiv trecerile către ciclurile individuale non-umane şi deci către alte lumi. Starea umană, sau orice stare analoagă „centrală”, este ca şi cum ar fi înconjurată de un cerc de foc: în ea nu există decât o alegere, fie de a scăpa din „curentul formelor” spre în sus, către Dumnezeu, fie de a părăsi umanitatea spre în jos către foc, foc care este ca o sancţiune a trădării din partea acelora care nu au realizat sensul divin al condiţiei umane.
Dacă „starea umană este greu de obţinut”, aşa cum spun asiaticii care cred în transmigraţie, este din acelaşi motiv al centralităţii şi maiestăţii sale teomorfice, greu de părăsit. Oamenii merg către foc ca zei şi ies din el doar ca şi creaturi: doar Dumnezeu ar putea merge etern în iad – dacă El ar păcătui.
Starea umană este foarte aproape de Soarele divin, dacă se poate vorbi de proximitate într-o asemenea conexiune; focul este preţul ultim – în ordine inversă – pentru această situaţie privilegiată, cât de privilegiat poate fi calibrată de intensitatea şi de nestingerea focului. Din gravitatea iadului se poate deduce grandoarea omului, şi nu trebuie dedus în mod invers de la inocenţa aparentă a omului, injustiţia presupusă a iadului…

Noţiunea vedantină de „Eliberare” (moksha, mukti) evocă în mod corect sau nu, imaginea paradoxală a refuzului Paradisului şi alegerea Uniunii Supreme, ultima părând să implice – conform anumitor formulări – o disoluţie a individului şi identificarea nucelului intelect cu Sinele. Dacă asemenea rezultat este prezentat ca obiect unei opţiuni strict umane, este corect a se obiecta faptul că nici un individ nu ar putea avea vreun motiv de a alege altceva decât propria sa supravieţuire şi fericire.
Ideea de „Eliberare” sau „Uniune” corespunde unui adevăr metafizic, totuşi mult din adevărata semnificaţie a acestei idei poate fi modificată de către interpretările extravagante şi pedante. În om există două subiecte – sau două subiectivităţi – cu nici o măsură comună şi cu tendinţe opuse, chiar deşi există de asemenea coincidenţă între ele într-un anumit sens.
Pe de o parte există anima sau ego-ul empiric, care este însărcinat de către contingenţe, obiective şi subiective, precum amintirile şi dorinţele; şi pe de altă parte, există spiritus sau Inteligenţa pură, a cărui subiectivitate este înrădăcinată în Absolut şi care astfel vede în egoul empiric doar o crustă, ceva exterior şi străin adevăratului „însuşi”, adică, ceva exterior şi străin „Sinelui” transcendent şi imanent.
Dacă este incontestabil faptul că egoul uman în mod normal doreşte fericire şi supravieţuire în fericire, până în punctul de a nu avea nici un motiv posibil de a dori mai mult de atât, este la fel de adevărat că Inteligenţa pură există şi că natura sa este de a tinde către propria-i sursă.
Întreaga problemă este una de cunoaştere, spiritual vorbind, care dintre aceste două subiectivităţi predomină într-o fiinţă umană. Se poate avea dreptul aici d a nega faptul că alegerea stării supra-individuale nu are nici un sens pentru individul ca atare, dar nu se poate nega faptul că există ceva în om care merge dincolo de individualitate şi care poate lua precedenţă în relaţie cu aspiraţiile sale.
A lua precedenţă în relaţie cu aspiraţiile individuale nu înseamnă a le aboli. Atunci când se vorbeşte despre o „disoluţie” sau despre o „extincţie” a individualităţii, se au în vedere limitările private ale egoului şi nu existenţa sa. Nu există nici o măsură comună între egoul fiinţei „eliberate în viaţă” (jivan-mukta) şi realitatea sa spirituală, şi dacă de asemenea nu există nici o nevoie de a nega când se spune că el „este Brahma”, că el este un om particular, aceeaşi incomensurabilitate – şi, împreună cu ea, aceeaşi compatibilitate sau acelaşi paralelism – trebuie de găsit în lumea următoare. Dacă nu ar fi aşa, ar trebui să concludem că Avatarii au dispărut complet din cosmos, şi acest lucru nu a fost niciodată admis în doctrina tradiţională.
Christul e „Dumnezeu”, dar acest fapt în nici un caz nu-l împiedică a spune: „Azi vei fi cu mine în Paradis”, sau de la a prezice propria întoarcere la sfârşitul ciclului.
„Lumea” este sfera fenomenelor sau contingenţelor; egoul ordinar, anima, este deci o parte integrală a lumii şi este situat „pe exterior” pentru cineva capabil să-l vadă din punctul de vedere al lui spiritus care, prin definiţie, aparţine lui Spiritus Sanctus; şi asta niciodată nu ar putea fi o problemă de ambiţie sau afecţiune, deoarece este o problemă de înţelegere reală şi cazul unei perspective in-născute.
Cu alte cuvinte, subiectivitatea poate fi concepută, sau realizată, conform cu cele trei grade, care corespund în mod precis ternarului „corpus”, „anima”, „spiritus”.
Primul grad este cel al animalităţii, deşi umane; al doilea grad este cel al microcosmului visării, în care subiectul nu se mai identifică el însuşi doar cu corpul, ci cu mirajul care creşte încontinuu şi care este însărcinat din experienţele imaginaţiei şi sentimentului; al treilea grad este cel al Inteligenţei pure care este urma, în om, a „transcendent imanentului” Subiect. Sufletul este martorul interior al corpului, aşa cum spiritul este martorul interior al sufletului.
Este natura Inteligenţei să nu se identifice ea însăşi în mod pasiv şi orb cu fenomenele care le înregistrează ci, din contră, prin reducerea acestora la esenţele lor, să ajungă la sfârşit să cunoască Ceea-ce cunoaşte.

Trimis de: shapeshifter pe 11 Mar 2009, 10:19 PM

Rugăciunea individuală şi cea canonică
Cel mai elementar mod de rugăciune – al contactului dintre om şi Dumnezeu - este fără îndoială rugăciunea în cel mai obişnuit sens al cuvântului, pentru că aceasta este expresia directă a individului, a dorinţelor sale şi a temerilor sale, a speranţelor sale şi a gratitudinii. Această rugăciune este totuşi mai puţin perfectă decât rugăciunea canonică care, la rându-i, are un caracter universal datorită faptului că Dumnezeu este autorul ei şi că subiectul, în recitarea acesteia, o face nu ca un individ particular, ci în calitatea sa de om, specie umană; de asemenea această rugăciune nu conţine nimic care să nu intereseze pe om – orice om – şi se poate spune că ea include „în cel mai înalt grad” sau în plus, toate rugăciunile individuale posibile; Revelaţiile permit sau recomandă rugăciunea individuală, dar nu o impun. Rugăciunea canonică îşi arată universalitatea şi valoarea atemporală fiind foarte des exprimată la persoana întâi plural şi de asemenea prin preferinţa ei de a folosi un limbaj sacru sau liturgic, şi deci simbolic universal, astfel că este imposibil pentru oricine o recită să nu se roage pentru tot şi cu totul.
Bazele existenţei rugăciunii individuale sunt de găsit în natura noastră, deoarece indivizii diferă de fapt unul de altul şi au destine şi dorinţe diferite. Scopul acestei rugăciuni nu e doar de a obţine favoruri personale, ci şi purificarea sufletului: ea slăbeşte nodurile psihologice sau, cu alte cuvinte, dizolvă coagulările subconştiente şi drenează în afară multe otrăvuri secrete; ea exteriorizează înaintea lui Dumnezeu dificultăţile, eşecurile şi deformările sufletului, întotdeauna presupunând că rugăciunea este umilă şi genuină, şi această exteriorizare – îndeplinită în relaţie cu Absolutul – are virtutea de a re-stabili echilibrul şi de a restaura pacea, într-un cuvânt, de a ne deschide către graţie. Toate astea sunt oferite nouă în mod egal şi a fortiori de către rugăciunea canonică, dar spiritul uman este în general prea slab să extragă din ea toate remediile pe care aceasta le conţine.
Caracterul personal al rugăciunii non-canonice nu implică faptul că ea este liberă de reguli, deoarece sufletele umane – aşa cum Psalmii admirabil o arată – sunt întotdeauna asemănătoare în mizeriile şi bucuriile lor, şi de aceea în datoriile lor către Dumnezeu; nu este de ajuns pentru un om să-şi formuleze petiţia, el trebuie să-şi exprime de asemenea şi gratitudinea, resemnarea şi preţuirea.
În petiţia sa, omul este interesat să caute o anume favoare, dată să fie unei naturi agreabile lui Dumnezeu, şi astfel Normei universale; recunoştinţa este conştiinţa că fiecare favoare a destinului este o graţie care nu ar trebui să fie dată; şi dacă este adevărat că omul are întotdeauna ceva de cerut, asta e la fel de adevărat ca faptul că el are întotdeauna motive de gratitudine; fără acest fapt, nici o rugăciune nu e posibilă.
Resemnarea este acceptarea în avans a non-îndeplinirii unei cereri; regretul – a cere iertare – implică conştiinţa a ceea ce ne pune în opoziţie cu Voinţa divină; rezolvarea este dorinţa de a remedia ceva din încălcare, păcat, deoarece slăbiciunea noastră trebuie să nu ne facă să uităm că suntem liberi; în cele din urmă, preţuirea, lauda semnifică nu doar faptul că legăm orice valoare de Sursa sa ultimă, ci şi că vedem fiecare încercare în termenii necesităţii sale sau a utilităţii sale, sau în aspectul fatalităţii sale şi a graţiei. Dacă petiţia este un element capital al rugăciunii, este aşa deoarece noi nu putem face nimic fără ajutorul lui Dumnezeu; hotărârile omului nu oferă nici o garanţie – exemplul Sf. Petru dovedeşte asta – dacă el nu cere acest ajutor.

Meditaţia
Un alt mod de rugăciune este meditaţia; contactul dintre om şi Dumnezeu aici devine unul între inteligenţă şi Adevăr, sau între adevărurile relative contemplate ca apropieri către Absolut. Există o anumită analogie exterioară între meditaţie şi rugăciunea individuală în care omul formulează gândul său în mod spontan în ambele cazuri, diferenţa, care este infinit mai importantă, este aceea că meditaţia este obiectivă şi intelectuală – dacă aceasta nu este o chestiune de reflectări imaginative chiar sentimentale, dar despre care nu este vorba aici – pe când rugăciunea (individuală) este subiectivă şi volitivă.
În meditaţie, scopul este cunoaşterea, deci o realitate care în principiu trece dincolo de ego ca atare; subiectul gânditor este atunci, strict vorbind, inteligenţa impersonală, deci om şi Dumnezeu în acelaşi timp, inteligenţa pură fiind punctul intersecţiei între raţiunea umană şi Intelectul divin.
Meditaţia acţionează pe de o parte asupra inteligenţei, în care „trezeşte” anumite „memorii” consubstanţiale; şi pe de altă parte asupra imaginaţiei subconştiente care ia sfârşit prin incorporarea în ea insăşi a adevărurilor meditate, rezultând un proces organic de convingere. Experienţa dovedeşte că un om poate face lucruri măreţe chiar şi în circumstanţe nefavorabile, dat fiind că el însuşi se crede capabil de a le îndeplini, pe când altul, mai înzestrat poate, dar îndoindu-se de sine, nu va face nimic chiar şi în condiţii favorabile; omul păşeşte fără frică pe pământul plat, dar imaginaţia îl poate împiedica să facă un singur pas atunci când are de trecut între două abisuri. Din asta se vede importanţa meditaţiei chiar din simplul punct de vedere al auto-sugestiei; în viaţa spirituală, ca şi în alte domenii ale vieţii, ea este un ajutor preţios pentru lucrurile spre care tindem şi de asemenea pentru capacitatea de a le atinge, cu ajutorul lui Dumnezeu.
Meditaţia – definită în limbajul Vedantei – este în mod esenţial:
- „investigaţie” (vichara) conducând către asimilarea adevărului teoretic, şi apoi
- discriminare (viveka) între Real şi nereal;
Există două niveluri în ea, unul ontologic şi dualist, şi unul centrat pe Dincolo-de-Fiinţă sau Sine, şi în consecinţă non-dualist, aici stă întreaga diferenţă între bhakti şi jnana.
Pura concentrare este de asemenea o rugăciune, cu condiţia ca ea să aibă o bază tradiţională şi este centrată pe Divin; această concentrare nu este alta decât tăcerea care, într-adevăr, a fost numită un „Nume al lui Buddha” datorită legăturii sale cu ideea de Vid*.
* - Shunyamurti, „Manifestarea Vidului”, este unul dintre Numele lui Buddha. Rugăciunea tăcută a indienilor nord-americani, care presupune o concepţie simbolistă şi un cadru al unei naturi virgine, oferă uluitoare analogii cu Zen.
A fost făcută mai sus disctincţia între rugăciunea canonică şi cea individuală spunând că în cea individuală este vorba de ceva individual care este subiectul, pe când în cea canonică subiectul este omul ca atare; dar mai există o rugăciune în care Dumnezeu însuşi este într-un sens Subiectul, şi aceasta este pronunţarea Numelui divin revelat.

Pronunţarea Numelui divin revelat
Fundamentul acestui mister este, pe de o parte, faptul că
1. „Dumnezeu şi Numele său sunt una” (Ramakrishna), şi pe de altă parte, acela că
2. Dumnezeu Însuşi pronunţă Numele Său în El-Însuşi, deci în eternitate şi în afara întregii creaţii, astfel că Cuvântul Său unic şi necreat este prototipul rugăciunii spontane şi chiar, într-un sens mai puţin direct, a tuturor rugăciunilor.

Prima distincţie pe care intelectul o concepe în Natura Divină este cea a Dincolo-de-Fiinţă-ei şi Fiinţei; dar deoarece Fiinţa este o „cristalizare” a Dincolo-de-Fiinţă-ei, este ca şi cum „Cuvântul” Absolutului, în care ultimul se exprimă pe EL-Însuşi, se determină pe El-Însuşi, sau se numeşte pe El-Însuşi.
O altă distincţie care este esenţială aici şi care derivă din cea precedentă prin succesiune principială, este cea dintre Dumnezeu şi lume, Creator şi creaţie: aşa cum Fiinţa este Cuvântul sau Numele Dincolo-de-Fiinţă-ei, aşa este şi în cazul lumii – sau Existenţei – lumea este Exprimarea Fiinţei, a „Dumnezeului personal”; efectul este întotdeauna „numele” cauzei.
Dar Dumnezeu, numindu-se pe El-Însuşi, mai întâi se determină pe El-Însuşi ca Fiinţă şi în al doilea rând, pornind de la Fiinţă, se manifestă pe El-Însuşi ca şi Creaţie – asta înseamnă a spune că El se manifestă pe El-Însuşi „în cadrul nimicniciei” sau „în afara Lui Însuşi””, şi astfel „în mod iluzoriu” – omul, la rându-i, descrie mişcarea inversă atunci când pronunţă acelaşi Nume, deoarece acest Nume nu este doar Fiinţa şi Creaţia, ci şi Mila şi Răscumpărarea; în om, acesta nu creează, ci din contră „neface”, şi asta într-o manieră divină deoarece Numele aduce omul înapoi către Principiu.
Numele Divin este un istm metafizic (în sensul cuvântului arab „barzakh”): „văzut de către Dumnezeu”, este o determinaţie, limitaţie, „sacrificiu”; văzut de către om, este eliberare, fără-de-limită, plenitudine.
Acest Nume, invocat de om, nu este mai puţin pronunţat de Dumnezeu; invocaţia umană este doar efectul „exterior” al invocaţiei eterne şi „interioare” de către Divinitate.
Acelaşi lucru se poate spune şi despre orice altă Revelaţie: este sacrificială pentru Sipiritul divin şi eliberatoare pentru om; Revelaţia, indiferent de forma şi conţinutul ei, este „descindere” sau „încarnare” pentru Creator, şi „ascensiune” sau „ex-carnare” pentru creatură.
În Torah, Dumnezeu spune lui Moise: „Eu sunt cel ce sunt” (Eheieh asher Eheieh); aceaste exprimare se referă la Dumnezeu ca Fiinţă, deoarece doar ca Fiinţă Dumnzeu creează, vorbeşte şi legislează, deoarece lumea există doar în relaţie cu Fiinţa. În Qu’ran, aceeaşi exprimare sună astfel: „Eu sunt Dumnezeu” (Ana ‘Llah); asta înseamnă că Fiinţa (Ana, „Eu”) derivă din Dincolo-de-Fiinţă (Allah, Numele său desemnând Divinitatea în toate aspectele Sale fără nici o restricţie); astfel formula koranică se referă la Prototipul divin al pronunţării Numelui lui Dumnezeu, Ana ‘Llah semnifică implicit că „Dumnezeu şi Numele său sunt una” – deoarece Fiinţa „este” Dincolo-de-Fiinţă, fiind „Numele” său – şi din acelaşi motiv „Fiul” este Dumnezeu, nefiind „Tatăl”.
Ceea ce dă forţă formulei ebraice este întoarcerea „fiinţei” către ea însăşi; iar ceea ce dă forţă formulei arabe este juxtapunerea, fără copulă, a „subiectului” şi „obiectului”.
Raţiunea suficientă pentru invocarea Numelui rezidă în faptul că este „reamintirea lui Dumnezeu”; şi aceasta, în ultimă analiză, este conştiinţa Absolutului. Numele actualizează această conştiinţă şi, în final, o perpetuează în suflet şi o fixează în inimă, astfel că ea penetrează întreaga fiinţă şi în acelaşi timp o transmută şi o absoarbe. Conştiinţa Absolutului este prerogativul inteligenţei umane, şi de asemenea scopul ei.
Suntem uniţi cu Unul de către fiinţa noastră, de către pura conştiinţă noastră şi de către simbol. Simbol – Cuvântul – este cel prin care omul, în rugăciunea chintesenţială şi centrală, realizează Fiinţa şi Conştiinţa, ultima în prima şi invers. Perfecţiunea Fiinţei, care este Extincţia, este prefigurată de către somnul adânc (fără vis), şi de asemenea, în alte feluri, de către frumuseţe şi virtute; perfecţiunea Conştiinţei, care este Identitate – sau Uniune, dacă se preferă acest termen – este prefigurată de către concentrare, şi de asemeni, a priori, de către inteligenţă şi contemplare. Frumuseţea, desigur, nu produce virtute dar ea favorizează într-un anumit fel o virtute pre-existentă; în mod egal, inteligenţa nu produce contemplare, dar ea lărgeşte sau adânceşte o contemplare care este naturală. Fiinţa este perfecţiune pasivă iar Conştiinţa este perfecţiune activă. „Eu dorm, dar inima mea e trează”.

Trimis de: shapeshifter pe 11 Mar 2009, 10:32 PM

Focul de dincolo de moarte nu este, în definitiv, nimic altceva decât propriul nostru INTELECT, actualizat împotriva falsului din noi sau altfel spus: este adevărul imanent izbucnind la lumina zilei. În clipa morţii omul este confruntat cu spaţiul uluitor al unei realităţi, nu fragmentară ca până atunci, ci totală, e confruntat apoi cu NORMA a ceea ce a pretins să fie, deoarece această normă face parte din REAL. Ca atare OMUL SE CONDAMNĂ SINGUR. O dată minciuna depăşită, violentarea normei se transformă în FLĂCĂRI.
Întreaga problemă a culpabilităţii se reduce la raportul dintre cauză şi efect. Omul este departe de a fi bun: toată istoria trecută şi prezentă o demonstrează, el nu are inocenţa animalului, este conştient de imperfecţiunea sa, pentru că are noţiunea ei, deci este responsabil. Ceea ce, în terminologia morală se numşte greşeala omului şi pedeapsa lui Dumnezeu, nu este în sine nimic altceva decât impactul dintre dezechilibru uman şi Echilibrul imanent.
Problema pedepsei divine, atât de dificil admisă de contemporanii noştri, se reduce în esenţă la 2 întrebări:

1. Există, pentru omul responsabil şi liber, vreo posibilitate directă sau indirectă de a se opune, chiar şi în mod iluzoriu, Absolutului?

2. Poate fi adevărul exoteric, cel privitor la infern de pildă, total?

Răspunsuri:
1. Fără îndoială că da, de vreme ce esenţa individuală se poate impregna cu orice calitate cosmică, există deci în consecinţă, stări care sunt „posibilităţi de imposibilitate”
„Şi au spus: Focul nu ne va arde decât un anumit număr de zile. Răspundeţi-le Aţi făcut cumva un legământ cu Dumnezeu – pe care el nu-l va rupe – sau vorbiţi despre Dumnezeu cele ce nu ştiţi? Nu e aşa! Cei ce vor fi făcut rău şi vor fi înconjuraţi de păcatele lor, aceia oaspeţii focului vor fi şi acolo vor rămâne” (Coran, II, 74-75)
Expresia „…şi vor fi înconjuraţi de păcatele lor” (Wa-ahat bihi khati’ atuhu) arată caracterul esenţial şi ca atare „mortal” al transgresiunii. Pasajul acesta răspunde celor care credeau nu că Infernul, ca atare, este metafizic limitat, ci că durata pedepsei o egalează pe cea a păcatului.

2. Desigur, că nu, de vreme ce el este determinat - „prin definiţie” într-un fel – de un anumit interes moral sau de anumite raţiuni de oportunitate psihologică.

Absenţa nuanţelor compensatorii în cazul unora dintre tezele religioase se explică tocmai prin această poziţie: eshatologiile proprii unei perspective exoterice sunt nu „antimetafizice”, ci „ametafizice” şi „antropocentrice”. Teologii nu ignoră, în principiu, că „eternitatea” infernului – cazul Paradisului fiind oarecum diferit – este de alt ordin decât cea a lui Dumnezeu şi că ele nu pot fi în nici un caz identice.
Dacă, în Scripturile semitice, exoterismul se afirmă prin idei ca cele de creatio ex nihilo şi de supravieţuire – în acelaşi timp individuală şi eternă – tendinţa exoteristă apare şi în Scrierile hinduse sau budiste – cu alt aspecte totuşi – în sensul că textele menţionate situează pe pămâmt acele faze ale transmigraţiei care nu sunt nici celeste, nici infernale. Exoterismul care nu agreează în genere explicaţiile subtile, se reduce în climat hindus la simplitatea simbolului. Evident că o anumită eshatologie poate fi mai completă decât alta, însă nici una nu va reuşi să fie absolut adecvată realităţii, din cauza limitării înseşi a imaginaţiei umane şi terestre.

Punctul de întâlnire dintre eshatologia monoteistă şi „transmigraţionismul” indian stă ascuns - în monoteism - în conceptele de Limbo şi Iad, şi de asemenea în „învierea trupească”, în care fiinţa nu este totuşi investită cu o nouă individualitate. Posibilitatea infernală este cea care menţine sufletul în starea umană, iar posibilităţile „transmigraţiei” din contră, fac sufletul să părăsească starea umană. Iadul este de fapt o fază de transmigraţie, dar înainte de a elibera sufletul către alte faze, îl ţine „perpetuu” prizonier, dar nu „etern”; eternitatea ţine doar de Dumnezeu şi într-o anumită măsură de Paradis în virtutea unui mister al participării în divina Imutabilitate.
Iadul cristalizează o cădere verticală; este „invincibil” el durează până la epuizarea unui anumit ciclu a cărui măsură doar Dumnezeu o ştie. Cei care intră în Iad nu sunt aceia care au păcătuit accidental ci cei care au păcătuit substanţial.
În Iad, cei răi şi cei mândri ştiu că Dumnezeu este real, pe când pe pământ ei ori nu iau în considerare acest fapt, ori au fost întotdeauna „capabili” de a se îndoi de acest fapt; astfel ceva se schimbă în ei prin doar faptul morţii lor şi acest ceva este indescriptibil din punctul de vedere al vieţii lumeşti. Musulmanii spun: „doar morţii ştiu valoarea vieţii”. Cei din Iad ar fi astfel ispo facto eliberaţi dacă au atunci cunoaşterea supremă – din care ei cu siguranţă posedă potenţialitatea – astfel că, chiar şi în Iad ei posedă cheia eliberării lor. A doua moarte, la care se face referire şi în Apocalipsă, şi de asemenea rezerva exprimată în Quran, acolo unde anumite lucruri spuse despre iad sunt urmate de fraza „dacă nu (cumva) Domnul voieşte altfel” (illa ma sha’a Llah), indică punctul de intersecţie între conceptul semitic de iad perpetuu şi conceptul hindus şi buddhist de trasmigraţie.
Cu alte cuvinte iadurile sunt în definitiv trecerile către ciclurile individuale non-umane şi deci către alte lumi. Starea umană, sau orice stare analoagă „centrală”, este ca şi cum ar fi înconjurată de un cerc de foc: în ea nu există decât o alegere, fie de a scăpa din „curentul formelor” spre în sus, către Dumnezeu, fie de a părăsi umanitatea spre în jos către foc, foc care este ca o sancţiune a trădării din partea acelora care nu au realizat sensul divin al condiţiei umane.
Dacă „starea umană este greu de obţinut”, aşa cum spun asiaticii care cred în transmigraţie, este din acelaşi motiv al centralităţii şi maiestăţii sale teomorfice, greu de părăsit. Oamenii merg către foc ca zei şi ies din el doar ca şi creaturi: doar Dumnezeu ar putea merge etern în iad – dacă El ar păcătui.
Starea umană este foarte aproape de Soarele divin, dacă se poate vorbi de proximitate într-o asemenea conexiune; focul este preţul ultim – în ordine inversă – pentru această situaţie privilegiată, cât de privilegiat poate fi calibrată de intensitatea şi de nestingerea focului. Din gravitatea iadului se poate deduce grandoarea omului, şi nu trebuie dedus în mod invers de la inocenţa aparentă a omului, injustiţia presupusă a iadului…

Noţiunea vedantină de „Eliberare” (moksha, mukti) evocă în mod corect sau nu, imaginea paradoxală a refuzului Paradisului şi alegerea Uniunii Supreme, ultima părând să implice – conform anumitor formulări – o disoluţie a individului şi identificarea nucelului intelect cu Sinele. Dacă asemenea rezultat este prezentat ca obiect unei opţiuni strict umane, este corect a se obiecta faptul că nici un individ nu ar putea avea vreun motiv de a alege altceva decât propria sa supravieţuire şi fericire.
Ideea de „Eliberare” sau „Uniune” corespunde unui adevăr metafizic, totuşi mult din adevărata semnificaţie a acestei idei poate fi modificată de către interpretările extravagante şi pedante. În om există două subiecte – sau două subiectivităţi – cu nici o măsură comună şi cu tendinţe opuse, chiar deşi există de asemenea coincidenţă între ele într-un anumit sens.
Pe de o parte există anima sau ego-ul empiric, care este însărcinat de către contingenţe, obiective şi subiective, precum amintirile şi dorinţele; şi pe de altă parte, există spiritus sau Inteligenţa pură, a cărui subiectivitate este înrădăcinată în Absolut şi care astfel vede în egoul empiric doar o crustă, ceva exterior şi străin adevăratului „însuşi”, adică, ceva exterior şi străin „Sinelui” transcendent şi imanent.
Dacă este incontestabil faptul că egoul uman în mod normal doreşte fericire şi supravieţuire în fericire, până în punctul de a nu avea nici un motiv posibil de a dori mai mult de atât, este la fel de adevărat că Inteligenţa pură există şi că natura sa este de a tinde către propria-i sursă.
Întreaga problemă este una de cunoaştere, spiritual vorbind, care dintre aceste două subiectivităţi predomină într-o fiinţă umană. Se poate avea dreptul aici d a nega faptul că alegerea stării supra-individuale nu are nici un sens pentru individul ca atare, dar nu se poate nega faptul că există ceva în om care merge dincolo de individualitate şi care poate lua precedenţă în relaţie cu aspiraţiile sale.
A lua precedenţă în relaţie cu aspiraţiile individuale nu înseamnă a le aboli. Atunci când se vorbeşte despre o „disoluţie” sau despre o „extincţie” a individualităţii, se au în vedere limitările private ale egoului şi nu existenţa sa. Nu există nici o măsură comună între egoul fiinţei „eliberate în viaţă” (jivan-mukta) şi realitatea sa spirituală, şi dacă de asemenea nu există nici o nevoie de a nega când se spune că el „este Brahma”, că el este un om particular, aceeaşi incomensurabilitate – şi, împreună cu ea, aceeaşi compatibilitate sau acelaşi paralelism – trebuie de găsit în lumea următoare. Dacă nu ar fi aşa, ar trebui să concludem că Avatarii au dispărut complet din cosmos, şi acest lucru nu a fost niciodată admis în doctrina tradiţională.
Christul e „Dumnezeu”, dar acest fapt în nici un caz nu-l împiedică a spune: „Azi vei fi cu mine în Paradis”, sau de la a prezice propria întoarcere la sfârşitul ciclului.
„Lumea” este sfera fenomenelor sau contingenţelor; egoul ordinar, anima, este deci o parte integrală a lumii şi este situat „pe exterior” pentru cineva capabil să-l vadă din punctul de vedere al lui spiritus care, prin definiţie, aparţine lui Spiritus Sanctus; şi asta niciodată nu ar putea fi o problemă de ambiţie sau afecţiune, deoarece este o problemă de înţelegere reală şi cazul unei perspective in-născute.
Cu alte cuvinte, subiectivitatea poate fi concepută, sau realizată, conform cu cele trei grade, care corespund în mod precis ternarului „corpus”, „anima”, „spiritus”.
Primul grad este cel al animalităţii, deşi umane; al doilea grad este cel al microcosmului visării, în care subiectul nu se mai identifică el însuşi doar cu corpul, ci cu mirajul care creşte încontinuu şi care este însărcinat din experienţele imaginaţiei şi sentimentului; al treilea grad este cel al Inteligenţei pure care este urma, în om, a „transcendent imanentului” Subiect. Sufletul este martorul interior al corpului, aşa cum spiritul este martorul interior al sufletului.
Este natura Inteligenţei să nu se identifice ea însăşi în mod pasiv şi orb cu fenomenele care le înregistrează ci, din contră, prin reducerea acestora la esenţele lor, să ajungă la sfârşit să cunoască Ceea-ce cunoaşte.
Raportul „Cer-Infern” corespunde, ca necesitate metafizică, cu ceea ce simbolismul extrem-oriental exprimă prin figura yin-yang, în care partea neagră conţine un punct alb, iar partea albă un punct negru. Dacă în Gheenă există compensaţii – pentru că nimic din ce aparţine existenţei nu poate fi absolut şi pentru că Mila străbate pretutindeni – trebuie să existe şi în Paradis, nu suferinţe, desigur, dar umbre care stau mărturie, în sens invers, aceloraşi principii compensatorii şi arată că Paradisul nu este Dumnezeu şi că, pe de altă parte, toate existenţele sunt solidare.

Trimis de: shapeshifter pe 11 Mar 2009, 10:33 PM

Un om aruncat în foc striga mai tare decât toţi ceilalţi:
„Şi l-au scos de acolo cu totul ars. Iar Dumnezeu I-a zis: De ce strigi mai tare decât toţi ceilalţi oameni din foc? El a răspuns: Doamne, tu m-ai judecat, eu însă nu mi-am pierdut credinţa în milostenia ta… Şi Dumnezeu a spus: Cine deznădăjduieşte de mila Domnului său, dacă nu cei rătăciţi? (Coran, XV, 56). Mergi în pace, eşti iertat.”
Din punct de vedere catolic, împrejurarea s-ar referi la „purgatoriu”. Buddhismul cunoaşte pe acel Boddhisattva care, ca Kshitigarbha, îi mângâie pe osândiţi cu rouă cerească sau le aduce alte uşurări, ceea ce arată că există funcţii angelice milostive care se exercită până şi infern.

„…Şi vor rămâne acolo atâta vreme cât vor fi Cerurile şi pământul, numai dacă Domnul tău nu va voi altfel; (este) un dar ce nu va avea încetare” (XI, 108)

Ultima propoziţie vizează în mod direct participarea celor „apropiaţi” la Eternitatea divină în virtutea unirii supreme, caz în care, ca şi pentru krama-mukti vedântină, Paradisul se deschide către Divinitate la sfârşitul ciclului („atâta timp cât vor fi Cerurile şi pământul”), la fel se petrece în Paradisurile lui Vishnu şi Amida.
După Manava-Dharma-Shastra, Markandeya-Purana şi alte texte, transmigraţia „osândiţilor” începe – după ieşirea din infern – prin întruparea în animale inferioare. În fond, infinitatea divină cere ca transmigraţia să se efectueze după un traseu „spiroidal”: fiinţa nu se poate întoarce niciodată pe acelaşi pământ, oricare ar fi conţinutul noii sale existenţe, „terestră” prin amestecul de plăcere şi durere.
Vederea lui Dumnezeu îi face să uite pe cei „apropiaţi” de huriile Paradisului şi se încheie cu unirea supremă. Este cazul fiinţelor care intrând în „Paradisul lui Amitâbha” desăvârşesc acolo realizarea Nirvânei, adică reintegrarea în Principiu la momentul marii disoluţii (mahapralaya) care marchează sfârşitul oricărui ciclu uman.
Fiinţa nu este nicidecum „absorbită” când obţine „Eliberarea”, cu toate că ar putea părea aşa din punctul de vedere al manifestării, pentru care orice „transformare” apare ca „distrugere”; din punctul de vedere al realităţii absolute, singura care persistă pentru ea, fiinţa este dimpotrivă dilatată dincolo de orice limită pentru că a realizat plenitudinea posibilităţilor proprii.
„Aceasta este, o fiu al lui Prithâ, starea în Brahma pe care dobândind-o nu te mai tulburi; omul dobândind-o, fie şi în ceasul morţii, ajunge la stingerea în Brahma (Brahmanirvâna)” (Bhagavadgitâ), II, 72).
Dacă Nirvâna nu reprezintă o „extincţie” decât în raport cu „iluzia” existenţială, aceasta este la rândul ei „extincţie” sau „vid” în raport cu Nirvâna; iar cel ce se bucură de o asemenea stare (în măsura în care cuvântul se poate aplica aici) cel ce a atins nivelul de Buddha, posedă cele 3 „corpuri” simultane: terestru, celest şi divin.

„O fiu al lui Prithâ, pentru el nu există pierzanie nici în lumea aceasta, nici în cealaltă, căci cel ce face binele, dragul meu, nu merge nicicum pe calea cea grea” (ibid. VI, 40)

Shri Shankara comentează:
„Cel care nu a izbutit în yoga sa nu va fi supus unei naşteri inferioare.”

Problema supravieţuirii postumee dominată de 2 adevăruri-principii:
1. Dumnezeu singur este absolut, în consecinţă, relativitatea stărilor cosmice trebuie să se manifeste nu numai „în spaţiu” , ci şi „în timp”
2. Dumnezeu nu făgăduieşte niciodată mai puţin decât împlineşte sau nu împlineşte niciodată mai puţin decât făgăduieşte

Din perspectiva transmigraţiei se insistă asupra relativităţii a tot ce nu este „Sine-le” sau „Vidul” şi se declară că ceea ce este limitat prin natura sa funciară va fi în mod necesar limitat, sub anumite aspecte, şi în destinul său. Ca urmare, este absurd să se vorbească de o stare contingentă la nivelul „duratei”, cu alte cuvinte, perspectivele hindusă şi buddhistă diferă de cea monoteistă pentru că, fiind centrate pe Absolutul pur (aici nu e nici un pleonasm: aspectul personal al lui Dumnezeu e absolut în raport cu mul ca atare, însă e totodată primă contingenţă în raport cu Sinele şi, ceea ce e echivalent, în raport cu intelectul „nostru” transontologic) şi pe Eliberare, subliniază relativitatea stărilor condiţionate şi nu se opresc la ele. Ele insistă în consecinţă pe transmigraţia ca atare, relativul fiind sinonim aici cu mişcarea şi instabilitatea.

„Pe Dumnezeul în mâinile căruia este sufletul meu, va fi o vreme în care porţile iadului se vor închide şi verdeaţa va creşte pe fundul lui”
„Şi Dumnezeu va spune: Îngerii ,Profeţii şi credincioşii au mijlocit cu toţii pentru păcătoşi iar acum nu a mai rămas nimeni ca să mijlocească, în afaraă de cel mai Milostiv dintre milostivi (Dumnezeu). Şi va lua un pumn de foc şi va scoate din iad un popor care nu a făcut niciodată vreun bine”.

„Cerul şi pământul vor trece, dar cuvintele Mele nu vor trece” (Matei, 24,35)
„Orice lucru este trecător afară de Faţa lui Allah” (Coranul, LV, 26-27)

În privinţa oamenilor, Dumnezeu nu urmăreşte atât să le furnizeze rapoarte ştiinţifice asupra unor lucruri pe care majoritatea nici nu le pot înţelege, cât să declanşeze în ei un „şoc” prin mijlocirea unui anume concept-simbol, acesta este rolul unui upâya.
În sensul acesta, rolul violentei alternative „Cer-Infern” din conştiinţa monoteistă este extrem de instructiv: „şocul”, cu tot ceea ce el comportă pentru om, revelează mult mia puternic adevărul decât orice altă expunere, „mai adevărată”, dar mai dificil de asimilat şi mai puţin eficace, deci practic, „mai falsă” cât priveşte un asemenea tip de înţelegere.
E nevoie să „înţelegem” nu numai cu creierul, ci cu toată „fiinţa” noastră, deci şi cu voinţa; dogma se adresează mai degrabă substanţei personale decât gândirii izolate, observaţie valabilă mai ales în cazul în care gândirea riscă să nu fie decât suprastructură; dogma se adresează gândirii în măsura în care aceasta este susceptibilă să comunice concret cu întreaga noastră fiinţă, iar sub acest raport oamenii diferă.
Când Dumnezeu vorbeşte omului, el nu conversează, ci porunceşte; nu vrea să-l informeze pe om decât în măsura în care poate să-l schimbe; or, ideile nu acţionează la fel asupra tuturor oamenilor, ceea ce are drept urmare diversitatea doctrinelor sacre.
Printr-un soi de compensaţie, perspectivele a priori dinamice – monoteismul semito-occidental – consideră stările postume sub aspect static, deci definitiv; dimpotrivă, perspectivele a priori statice, adică mai contemplative şi, ca atare, mai puţin antropomorfe – doctrinele Indiei şi ale Extremului Orient – văd aceste stări sub aspectul de mişcare ciclică şi de fluiditate cosmică.

Sau altfel spus:
Dacă Occidentul semitic reprezintă stările post-mortem ca pe ceva definitiv, poziţia sa este implicit justă pentru că în faţa noastră se află parcă două infinităţi: cea a lui Dumnezeu şi cea a macrocosmosului – labirint incomensurabil şi indefinit – samsâra. Această a doua infinitate constituie, în ultimă analiză, infernul „invincibil”, în timp ce Dumnezeu este realmente Eternitatea pozitivă şi beatificatoare.
Perspectiva hindusă, sau buddhistă, insistă pe transmigraţia sufletelor deoarece caracterul ei profund contemplativ îi permite să nu-şi mărginească viziunea la condiţia umană şi, drept urmare, subliniază cu necesitate caracterul inconstant şi relativ a tot ce nu este Absolutul. Pentru ea samsâra nu poate fi decât expresia unei relativităţi.

Oricare ar fi divergenţele, punctul de joncţiune între perspective devine vizibil în concepte ca acela al „resurecţiei corporale” care reprezintă efectiv o „re-încarnare”.

Mai este o problemă la care trebuie dat un răspuns:
Pentru ce universul este alcătuit din lumi, pe de o parte, şi din fiinţe care le traversează, pe de altă parte?

Ceea ce echivalează cu a întreba:
Pentru ce suveica traversează urzeala sau pentru ce există urzeală şi băteală?
Sau:
De ce la aplicarea principiului ţesăturii în sens concentric, se produce acelaşi raport de încrucişare când sunt înscrise o cruce sau o stea într-un sistem de cercuri?

Aşa cum raportul dintre centru şi spaţiu nu poate fi conceput altfel decât sub forma pânzei de păianjen, cu cele două moduri de proiecţie – unul continuu şi altul discontinuu – tot aşa raportul dintre Principiu şi manifestare – raport care formează Universul - nu poate fi conceput decât ca o combinaţie între lumi eşalonate în jurul Centrului divin şi fiinţe care le parcurg.

Simbolismul pânzei de păianjen – cel al compartimentelor cosmice şi al conţinuturilor lor – se regăseşte în imaginile buddhiste ale „roţii Existenţei”. Coranul este el însuşi o imagine a cosmosului, surele sunt lumile iar versetele sunt fiinţele.

A spune „Existenţă” înseamnă a enunţa raportul dintre receptacul şi conţinut sau între static şi dinamic, călătoria sufletelor prin viaţă, moarte şi înviere nu este altceva decât viaţa însăşi a macrocosmosului, chiar în experienţa noastră terestră traversăm zile şi nopţi, veri şi ierni, suntem în mod esenţial fiinţe care „traversează” diverse stări şi Existenţa nu poate fi concepută altfel.
Întreaga noastră realitate converge către acest „moment” unic, singurul important: confruntarea cu Centrul.

Cauza morţii stă în dezechilibrul provocat de căderea noastră şi de pierderea Paradisului, iar încercările vieţii sunt o consecinţă a dezechilibrului naturii noastre personale. În cazul celor mai grave sancţiuni post-mortem dezechilibrul e plasat chiar la nivelul esenţei noastre şi merge până la o inversiune a deiformităţii; omul „arde” pentru că nu vrea să fie ceea ce este – şi pentru că e liber să nu vrea aşa ceva; însă „orice casă care se dezbină în sine va pieri”. Rezultă că orice pedeapsă divină constituie inversiunea unei inversiuni; cum păcatul este o inversiune în raport cu echilibrul primordial, se poate vorbi de „ofense” aduse lui Dumnezeu, cu toate că nu există aici, în mod evident, nici un fel de interpretare psihologică posibilă, în ciuda inevitabilului antropomorfism al concepţiilor exoterice.

Coranul descrie, cu ardenta elocvenţă caracteristică ultimelor sure, disoluţia finală a lumii, or toate acestea sunt uşor de transpus în microcosmos, unde moartea apare ca un sfârşit de lume şi ca o judecată, adică, ca o absorbţie a exteriorului de către interior în direcţia Centrului.

Când cosmologia hindusă arată că sufletele celor morţi merg întâi în Lună, ea sugerează indirect, şi în marginea altor analogii cu mult mai importante, experienţa nemăsuratei singurătăţi - „spaimele morţii” – prin care trece sufletul ieşind, „în contracurent”, din matricea protectoare a lumii terestre. Luna materială este un simbol al absolutei înstrăinări, al singurătăţii nocturne şi sepulcrale, al frigului eternităţii; teribila izolare post-mortem marchează şocul compensator, nu faţă de un păcat anume, ci faţă de existenţa formală.

În faţa morţii, siguranţa şi priceperea cad asemeni unui veşmânt şi fiinţa rămâne tot atât de neputincioasă ca şi un copil rătăcit; nu mai persistă decât o substanţă ţesută de noi înşine care poate fie să cadă grea spre adâncuri, fie să se lase, stea ascendentă, aspirată către Cer. Pieile-Roşii îi încalţă pe morţi cu mocasini ale căror tălpi sunt brodate, ceea ce este de un foarte elocvent simbolism.
Pura şi simpla noastră existenţă este deja, prin „ieşirea” demiurgică în afara Principiului, iar nu ca „manifestare” pozitivă a acestuia, un soi de prefigurare, încă inocentă – dar cu toate acestea generatoare de mizerii – a oricărei transgresiuni.
Dacă Philosophia Perennis poate combina adevărul dualismului mazdeo-gnostic cu cel al monoteismului semit, exoterismele sunt obligate să aleagă între o concepţie metafizic adecvată, însă contradictorie din punct de vedere moral, şi o concepţie moral satisfăcătoare, însă fragmentară din punct de vedere metafizic.*

* - în primul caz, Dumnezeu este cauză universală; de unde vine atunci răul? În al doilea caz, răul vine de la om; ce este atunci Dumnezeu?

N-ar trebui să ne întrebăm niciodată pentru ce se abat nenorociri asupra celor nevinovaţi: în faţa Absolutului, totul este dezechilibru, „Dumnezeu singur este bun”; adevărul acesta nu poate să nu se manifeste din când în când în mod direct şi violent.


Dacă cei buni suferă, semnificaţia suferinţei lor este că toţi oamenii ar merita acelaşi lucru; bătrâneţea şi moartea o dovedesc, căci nu iartă pe nimeni. Repartiţia terestră a celor bune şi rele constituie o chestiune de economie cosmică, cu toate că justiţia imanentă trebuie să iasă şi ea câteodată la lumină, arătând legătura dintre cauze şi efecte în acţiunile umane. Suferinţele stau mărturie pentru misterele îndepărtării şi ale separării, ele nu pot să nu fie, căci lumea nu este Dumnezeu.
N-ar trebui să ne întrebăm niciodată pentru ce se abat nenorociri asupra celor nevinovaţi: în faţa Absolutului, totul este dezechilibru, „Dumnezeu singur este bun”; adevărul acesta nu poate să nu se manifeste din când în când în mod DIRECT şi VIOLENT.
Dacă cei buni suferă, semnificaţia suferinţei lor este că toţi oamenii ar merita acelaşi lucru; bătrâneţea şi moartea o dovedesc, căci nu iartă pe nimeni. Repartiţia terestră a celor bune şi rele constituie o chestiune de economie cosmică, cu toate că justiţia imanentă trebuie să iasă şi ea câteodată la lumină, arătând legătura dintre cauze şi efecte în acţiunile umane.
Suferinţele stau mărturie pentru misterele îndepărtării şi ale separării, ele nu pot să nu fie, căci lumea nu este Dumnezeu.


Justiţia nivelatoare a morţii este însă infinit mai importantă pentru noi decât diversitatea destinelor terestre. Experienţa morţii seamănă cu cea a unui om care, după ce a trăit toată viaţa într-o cameră întunecoasă s-ar vedea brusc transportat pe vârful unui munte: de acolo ar putea îmbrăţişa cu privirea întinderea unui vast ţinut iar realizările omeneşti I-ar părea total nesemnificative. Sufletul smuls pământului şi trupului percepe în mod analog diversitatea inepuizabilă a lucrurilor şi abisurile nemăsurate ale lumilor care le conţin; se vede pentru prima oară în contextul său universal, într-o inexorabilă înlănţuire, prins într-o reţea de relaţii multiple şi nebănuite, dându-şi deodată seama că viaţa nu a fost decât o „clipă” sau un „joc”.
Conform unui hadith, omul doarme, iar când moare se trezeşte.

Una din dovezile nemuririi noastre este că sufletul - în mod esenţial inteligenţă sau conştiinţă – nu poate avea un sfârşit situat sub condiţia lui, adică la nivelul materiei sau al reflexelor mintale ale materiei; superiorul nu poate fi simplă funcţie a inferiorului, nu poate constitui simplu mijloc în raport cu ceva pe care îl depăşeşte.
Inteligenţa în sine – şi libertatea noastră împreună cu ea – este ceea ce dovedeşte anvergura divină a naturii şi a destinului nostru. Absolutul e singurul „proporţionat” faţă de esenţa inteligenţei noastre, singur Absolutul este, riguros vorbind, perfect inteligibil astfel încât inteligenţa nu-şi găseşte propria raţiune suficientă şi adevărata ţintă decât în Absolut.
Intelectul, în esenţa sa, îl concepe pe Dumnezeu pentru că el însuşi „este” increatus et increabilis; tocmai de aceea, şi a fortiori, concepe sau cunoaşte şi semnificaţia contingenţelor; cunoaşte sensul lumii şi sensul omului.
De fapt, inteligenţa cunoaşte, cu ajutorul direct sau indirect al Revelaţiei; ca obiectivare a Intelectului transcendent, aceasta din urmă „trezeşte”, într-un grad oarecare, cunoaştere latentă – sau cunoştinţele – pe care le purtăm în noi.

„Credinţa” are, astfel, 2 poli: unul „obiectiv” şi „extern”, altul „subiectiv” şi „intern”: HARUL ŞI INTELECTUL.

Nimic nu e mai lipsit de temei decât să se ridice în numele primului o barieră de principiu contra celui de al doilea; „dovada” cea mai profundă a Revelaţiei – oricare I-ar fi numele – este prototipul ei etern pe care îl purtăm în noi înşine, în propria noastră esenţă*.

* - ceea ce nici raţionaliştii, nici „libera cugetare” nu pot exploata, domeniul lor de exerciţiu fiind doar o suprafaţă care nu are nimic de a face cu esenţa transpersonală a inteligenţei.

Coranul, ca orice altă Revelaţie, constituie expresia fulgurantă şi cristalină a ceea ce este „supranatural firesc” pentru om, anume conştiinţa situării noastre în Univers, a înlănţuirii noastre ontologice şi eshatologice. De aceea cartea lui Allah este un „discernământ” (furqan) şi un „avertisment” (dhikra), o „lumină” (nur) care străluceşte în tenebrele exilului nostru terestru.

Oricum ar sta lucrurile, atribuirea caracterului divin unei fiinţe istorice repugnă Islamului din cauza perspectivei sale centrate pe Absolut ca atare, perspectivă anunţată, de pildă, în concepţia nivelării finale dinaintea Judecăţii: Dumnezeu singur rămâne „viu”; în rest, totul este uniformizat de moartea universală, inclusic Îngerii supremi, deci şi „Spiritul” (Er-Ruh) – manifestarea divină în centrul luminos al cosmosului.
Fiecare formă tradiţională îl identifică pe fondatorul ei cu Logosul divin şi îi priveşte pe ceilalţi purtători de cuvânt ai Cerului, în măsura în care îi ia în consideraţie, ca pe nişte proiecţii ale acestuia, ca pe nişte manifestări secundare ale Logosului unic; pentru budişti, Hristos şi Profetul nu pot fi altceva decât fiinţe cu statut de Buddha. Când Hristos spune: „Nimeni nu ajunge la Tatăl decât prin Fiul”, Logosul însuşi vorbeşte, Logosul ca atare, iar Iisus se identifică realmente – pentru o lume dată – cu Cuvântul acesta, unu şi universal.
Profetul constituie norma umană sub dublul aspect al funcţiilor individuale şi colective sau sub acela al funcţiilor spirituale şi terestre. El este, esenţialmente, echilibru şi extincţie: echilibru din punct de vedere uman, extincţie faţă de Dumnezeu.
Profetul este Islamul; dacă Islamul se prezintă ca manifestare a adevărului, frumuseţii şi puterii – sunt cele 3 elemente care îl inspiră, pe care, prin natura sa, tinde să le realizeze pe diverse planuri – atunci Profetul întruchipează seninătatea, generozitatea şi forţa.
Ordinea ascendentă a acestor 3 virtuţi este: forţa, generozitatea, seninătatea.
- FORŢA înseamnă afirmare – combativă la nevoie – a Adevărului divin în suflet şi în lume; e distincţia dintre cele două războaie sfinte, „cel mare” (akbar) şi „cel mic” (aşghar) sau cel interior şi cel exterior.
- GENEROZITATEA compensează aspectul de agresivitate al forţei, fiind milă şi iertare.
- Aceste 2 virtuţi complementare, forţa şi generozitatea, culminează – sau se sting, într-un anume fel – într-o a treia virtute: SENINĂTATEA, care e detaşare faţă de lume şi de ego, extincţie în faţa lui Dumnezeu, cunoaştere a Divinului şi unire cu El.

Trimis de: shapeshifter pe 11 Mar 2009, 11:16 PM

Toate tradiţiile vorbesc în ultimă analiză despre Dumnezeu că este Identitate simplă perfectă, dar şi că această Supremă Identitate este o identitate a două principii contrastate, de distins în toate lucrurile compuse, dar care coincid fără compunere în Unul care nu este nici un lucru. Identitatea este a Esenţei şi Naturii, Fiinţei şi NeFiinţei, Dumnezeu şi Dumnezeire – masculinului şi femininului. Natura naturans, Creatrix universalis est Deus. Pe de o parte, o divizare a Esenţei de Natură, Cer de Pământ, subiect de obiect, este un sine qua non al existenţei lucrurilor compuse.
Natura se retrage astfel din asemănarea cu Dumnezeu, reţinând o anumită asemănare cu fiinţa. De aici, Esenţa este Creatorul şi puterea activă, Natura: mijloacele creaţiei şi recipientul pasiv al formei – Natura ca fiinţă prin care generatorul generează. Relaţia bărbatului cu femeia este o asemănare: relaţia mariajului este un sacrament şi un rit deoarece este un simbol adecvat şi o reflectare a identităţii Esenţei şi Naturii in divinis.
Noţiunea de polaritate bisexuală în Zeitate sugerată mai sus, a fost văzută uneori ca o caracteristică a sistemelor tantrice hinduse şi buddhiste medievale din India, în care este foarte clar enunţată şi realizată pe baza unui simbolism şi ritual vizual. Măsura în care Tantrismul şi Şâktismul trebuie identificate a fost larg discutată de Glasenapp care concluzionează că punctul de plecare pentru doctrinele Şâkta este dat în filozofia „Vorbirii” (vâc) a Mantra-Şâstrelor.
În doctrinele hinduse se vorbeşte astfel despre Intelect:
Intelectul este virtual Prajapati, aici „Intelect (manas)” este identificat cu „Acela care era la început nici NeFiinţă, nici Fiinţă”. Intelectul emană Cuvântul. Tatăl este Intelect (manas), Mama, Cuvântul (vac); Copilul, Spiritul sau Viaţa (prana).
Intelectul şi Cuvântul, Cerul şi Pământul, ca Cunoscător şi Cunoscut, sunt părinţii universali ai universului conceptual.
Intelectul (manas, buddhi) şi voinţa (vasa, kama), coincid in divinis=adhidevatam, procederea divină este „conceptuală” în ambele sensuri ale cuvântului.
Deşi procederea Cuvântului (actul Intelectului Divin) şi procederea Spiritului (actul Voinţei Divine) coincid, ele sunt logic de indistins, procederea Cuvântului şi procederea per artem nu sunt doar coincidente ci şi logic de indistins. De aceea Christos este numit „arta lui Dumnezeu” (Augustin, „De trinitate”).
Procederea sau creaţia per artem (=tastaiva) este în mod esenţial o operaţie intelectuală.
Expresiile scolastice „per verbum in intellectu conceptum”; „per artem et ex voluntate” sunt echivalente cu „manasa iva vacam mithunam samabhavat, sa garbhy abhavat... asrjata”.
În tradiţia vedică, Identitatea Supremă (tad ekam) este „în acelaşi timp spirantă şi despirată” (ânit avâtam), „Fiinţă şi NeFiinţă (sad-asat) în înaltul Empireu, în pântecele Infinitului. În acelaşi mod în Mundakya Upanişad, supralogicul Brahma este „Fiinţă şi NeFiinţă… Intelect şi Voce (sad-asat… vâg-manas).
Coincidenţa non-supremului şi supremului (apara şi para) Brahma din Upanişade este cea a lui Mitrâvarunau din Vede. Identitatea Supremă este în mod egal bipolară fie că „Ea” este concepută ca masculină sau feminină; despre Magna Mater, Natura Naturans Creatrix, Infinitul (virâj, aditi) se poate întreba: „Cine-I cunoaşte dualitatea progenitivă?” (mithnavatvam) şi invers: „El (Brahma) este un pântece (yonis ca gîyate).
Dar dacă aceste două principii sunt considerate în reciprocitatea lor, Dumnezeu manifestat este cel masculin şi Dumnezeirea nemanifestată este puterea feminină, fiind rezervorul inepuizabil al atotposibilităţii, inclusiv cea a manifestării, este deci vorba aici de Mitra care inseminează pe Varuna, Krishna care „depune embrionul în Marele Brahma, pântecele meu… Natura mea supremă (para prakrti), pântecele întregii existenţe” şi „În pântecele Infinitului în care Soma pune embrionul”, „Apele purtau embrionul universal”, adică „Germenele de Aur”, Hiranyagarbha.
În doctrinele hinduse se vorbeşte astfel despre Intelect:
Intelectul este virtual Prajâpati, aici „Intelect (manas)” este identificat cu „Acela care era la început nici NeFiinţă, nici Fiinţă”. Intelectul emană Cuvântul. Tatăl este Intelect (manas), Mama, Cuvântul (vac); Copilul, Spiritul sau Viaţa (prana).
Intelectul şi Cuvântul, Cerul şi Pământul, ca Cunoscător şi Cunoscut, sunt părinţii universali ai universului conceptual.
Intelectul (manas, buddhi) şi voinţa (vasa, kama), coincid in divinis=adhidevatam, procederea divină este „conceptuală” în ambele sensuri ale cuvântului.
Deşi procederea Cuvântului (actul Intelectului Divin) şi procederea Spiritului (actul Voinţei Divine) coincid, ele sunt logic de indistins, procederea Cuvântului şi procederea per artem nu sunt doar coincidente ci şi logic de indistins. De aceea Christos este numit „arta lui Dumnezeu” (Augustin, „De trinitate”).
Procederea sau creaţia per artem (=tastaiva) este în mod esenţial o operaţie intelectuală.
Expresiile scolastice „per verbum in intellectu conceptum”; „per artem et ex voluntate” sunt echivalente cu „manasa iva vacam mithunam samabhavat, sa garbhy abhavat... asrjata”.
Intelectul şi Vocea (manas şi vâc) sunt Una ab intra: „Vocea este cu adevărat Brahma din supremul Empireu”. Dar „Acest Brahma e Tăcere”. Aşa cum incantaţia (brahma) este acolo inaudibilă Brahma, aşa şi Vocea negrăită; Intelectul este acolo „de-mentat” de el însuşi, Vocea nerostită. Doar când acestea două sunt separate, când cerul şi pământul sunt despărţite de axa universului (skambha, stavros), acel Intelect şi Vocea devin „polii Vedelor” (vedasya âni), respectiv celestul şi chtonicul, apoi doar acea Fiinţă şi NeFiinţă ia o calificare ca Viaţă şi Moarte, Bine şi Rău, divizate una de alta ca ţărmul aproape de cel depărtat de lărgimea universului.
NeFiinţa atunci dobândeşte, într-adevăr, valoarea non Est, deoarece referindu-se la toate lucrurile de sub Soare: creaţia şi crucificarea cosmică nu sunt doar mijloace necesare ale răscumpărării, ci şi chiar antiteza ultimului sfârşit, care trebuie să fie acelaşi cu primul început.
„Când perechea unită a fost despărţită, Devas au gemut, şi au strigat: Să fie unită din nou”, şi de aici provine toată punerea în scenă a mariajului în ritual, reunirea simbolică a lui Indra şi Indrânî în inimă.
Una dintre multele descrieri ale divinei procesiuni dinspre interior spre exterior este următoarea: Prajâpati, fiind Unul şi dorind să fie Mulţi, cu Intelectul căută Tăcerea: ce era în Intelect, deveni „Marele”. El percepu: „Acest embrion al Meu este ascuns în Mine: îl voi naşte prin Voce”. El separă Vocea. Apoi „Marele” fu născut: din care Prajâpati spuse: „Aceasta e măreţia Marelui, ce a fost de atâta timp în mine”. „Marele” era la Prajâpati chiar ca cel mai vârstnic Fiu.”
Fiul este deci deja în unitatea nedivizată a uniunii principiilor, imaginea Tatălui în el însuşi, per verbum in intellectu conceptum; şi această concepere este „actul fecundaţiei latente din eternitate”.
„Contemplaţia Tăcerii” a lui Prajâpati este o operaţie vitală: El avu o relaţie prin Intelect cu Vocea, şi deveni însărcinat”. Acel Prajâpati divide Vocea de el însuşi (Voce care fuse „Tăcerea” sa). „El separă Femeia” - „Această Voce este într-adevăr o fecioară”, „Am făcut eu însumi o Mamă din care să mă nasc”. Tatăl însuşi se naşte prin Mama care este o coesenţialitate a Fiului cu Tatăl: „Devenind un embrion, el intră în soţia sa, mama, şi fiind reînnoit, este născut din nou”.
Există o delegare şi transmitere a Naturii universale în genealogia regni Dei aşa cum există una în cazul unei naturi umane particulare într-o succesiune dinastică a tipurilor funcţionale. O „renaştere” în acest sens - „cel care acţionează fiind născut în copiii săi”; „copiii mei sunt venirea mea să fiu din nou”, „ceea ce el a generat în purtarea sa din nou” – constituie tot ceea ce este, la drept vorbind, doctrina indiană a reîncarnării individualului, spre deosebire de cea a transmigraţiei Persoanei Spirituale care, atunci când corpul moare, „se grăbeşte din nou către un pântece” – reîncarnarea şi transmigraţia coincid de fapt doar in divinis.
Vocea separată îşi asumă acum o funcţie vehiculară, aceea a liturghiei sub aspectul său verbal, Rc, în altă parte identificată cu această lume şi Pământul. „Marele” (brhat, care implică o indefinită extensie în timp şi spaţiu), la început conţinut ca un embrion (garbha) în Unitate şi acum transferat prin operaţie vitală Mamei, în care se dezvoltă şi este născut, este iniţial Agni (sau Indra, Surya, sau Soma), audibilul şi vizibilul Prâjapati, considerat aici sub un aspect liturgic: „El este născut din şalele Titanilor şi străluceşte în poala Mamei”, pântecele-altar al Pământului Mamă.
În naşterile creştine de tip bizantin, unde există o peşteră spartă în locul posteriorului şi mai familiarului staul (semnificaţia ambelor este aceeaşi în ultimă analiză, la fel ca în tradiţia vedică, în care actul creativ implică deschiderea unei peşteri care este de asemenea un staul de vite), este făcut cât se poate de clar faptul că Theotokos este Pământul, Gaia.
„Pământul era mama lui Adam… şi totuşi o fecioară Pământul era… doi Oameni au fost născuţi din fecioare, şi Dumnezeu are asemănarea fiului primei fecioare-Pământ… deoarece El vru să fie Fiu al lui Adam.” (Parzifal)
În Evanghelia după Filip se spune:
"Adam s-a născut din 2 fecioare, din spirit şi din fecioara pământ. De aceea Hristos s-a născut din o [unică] fecioară, ca să rectifice căderea petrecută la început".
In divinis, sunetul şi lumina sunt identice. Fiul este deopotrivă o rezonanţă luminoasă şi calorică. Fiul lui Dumnezeu este o rostire, „La început (la obârşie) această lume era nerostită”. Unul devine Mulţi printr-un act de generare. Operaţiunea inversă prin care sinele separat conceptual este reunit Sinelui nedivizat vreodată (sau Esenţei Spirituale) este o „deificare” descrisă ca un mariaj: „Aceasta este acea formă prin care e abordat, care a îndepărtat tot răul şi acela care nu are nici o frică. E ca şi atunci când cineva este intim îmbrăţişat de o mireasă iubită şi nu ştie nimic de vreun înăuntru sau în afară, astfel că Persoana (spirituală) (a unui om) e îmbrăţişată de Spiritul prognostic (prajnâtmanâ), nu ştie nimic de vreun înăuntru sau în afară. Aceasta e forma adevărată, în care dorinţa sa este obţinută, Spiritul este întregul dorinţei sale, el nu are nici o dorinţă neîmplinită, nici o suferinţă”.
Prajnâtman, preştiutorul şi atoateştiutorul Spirit, a cărui „adevărată formă” transcenzând toate distincţiile subiectului şi obiectului, este o „condensare unitară a gnozei anterioare”, o singură totalitate a cunoaşterii care nu derivă din nici o sursă externă ei înseşi - „Singurul Cuvânt al Inefabilului care e Gnoza Întregului”. Prajnâ este etimologic şi semantic echivalentul prognozei gnostice de care se vorbeşte în Apocrifa lui Ioan, ca aparţinând Pentadei bărbat-femeie a Eonilor Tatălui, şi care a fost primul dar dat de către Unul Invizibil, Primului Om, Spiritul Virginal, Imaginea lui Însuşi. Se poate spune fără a exagera, că întreaga ontologie a tradiţiei vedice, precum şi a Samhitâs, Brâhmanas şi Upanişadelor este exprimată mai degrabă tipic decât accidental în termenii simbolismului sexual.
Până acum s-a spus destul pentru a demonstra perfecta ortodoxie a Tantrelor sub aceste aspecte. Rămâne de a lua acum în considerare polaritatea divină şi bisexualitatea în scriptura şi exegeza creştină. Problema este direct sugerată de doctrina naşterii duble (temporale şi eterne) a Fiului lui Dumnezeu. E imposibil să ne gândim la acestea ca două evenimente diferite în viaţa divină, care în ea însăşi este fără evenimente.
Într-adevăr, Sf. Toma spune el însuşi: „Din partea copilului există doar o singură filiaţie în realitate, deşi sunt două în aspect”. Asta sugerează că trebuie să fi fost o Madonna eternă şi una temporală.
Cele două Afrodite au fost: una Ourania, fiica mai mare a Cerului (Ouranos), cealaltă, mai tânără, fiica lui Zeus şi Dione, numită Pandemos (Vaişvânara).
Şi Meister Eckhart spune: „Naşterea sa din Maria cerească a fost pentru Dumnezeu o bucurie mai mare decât nativitatea sa în carne”.
Dacă Sf. Toma spune că „filiaţia eternă nu depinde de o Mamă temporală” atunci despre ce fel de Mamă ar putea fi vorba dacă nu de o Mamă eternă? Cine este „Maria cerească” de care vorbeşte Eckhart dacă nu chiar „acea Natură divină prin care Tatăl procreează”, Natura Naturans, Creatrix?
Dacă se pare aici forţat interpretat sensul cuvintelor Sf. Toma, atunci să luăm în considerare doctrina tomistă a purcederii divine. Purcederea Cuvântului in divinis se numeşte generare… Generarea înseamnă originea oricărui lucru viu dintr-un principiu unitar, aceasta se numeşte „nativitate”.
Purcederea Cuvântului in divinis ţine de natura unei generări. El purcede în maniera unui act inteligibil, care este o operaţiune vitală. De aceea este în mod just numit procreat, şi Fiu. De aci, de asemenea, faptul că toate aceste lucruri care aparţin generării lucrurilor vii, sunt folosite în Scriptură pentru a desemna purcederea Înţelepciunii Divine; adică prin concepere şi naştere.

26. Şi a zis Dumnezeu: "Să facem om după chipul şi după asemănarea Noastră...”
27. Şi a făcut Dumnezeu pe om după chipul Său; după chipul lui Dumnezeu l-a făcut; a făcut bărbat-femeie.
Asemănarea este exemplară. Forma creată a umanităţii pentru că despre asta e vorba mai sus, nu este a acestui bărbat ca distins de această femeie, ci a UMANITĂŢII LOR COMUNE:
„Şi a numit numele lor ADAM” (Gen. 5:2)
Acest OM (Adam) este o sizigie, până când Zeitatea scoate din el femeia, ca să nu fie singur: se va numi Femeie deoarece a fost scoasă din Om” (Gen. 2:23)
În Zohar I, 90-92 se spune: „Tatăl spuse Mamei prin Cuvânt” şi „Omul emanaţiei era ambele masculin şi feminin, din partea ambilor: Tatălui şi Mamei”. În Brhadaranyaka Upanişad I.4 ni se spune că Prajâpati se împarte pe el însuşi, dorind un al doilea, deoarece „pentru unul care este singur nu există încântare”. În descrierea biblică a Evei ca fiind „făcută din coasta lui Adam”, apare acelaşi adevăr ca în Rg Veda: fiica lui Manu este numită „coastă” (parsu în sanskrită), „prin care (sub numele de Idâ sau Ilâ) el generă rasa umană” (SB I.8.I.10). Această Ilâ este de asemenea numele mamei lui Agni (RV III.29).
„După asemănarea Noastră (Aceasta)”, această expresie arată tocmai existenţa unui arhetip deja existent al acestei polarităţi în Dumnezeu dar, în principiu, pentru că nu poate fi vorba de o compoziţie in divinis.
Doctrina creştină, la fel ca cea indiană, are în vedere reunirea supremă a principiilor divizate: „nu e nici bărbat nici femeie: toţi suntem Un (sankr. eki-bhuta) în IH” (Gal. 3:28).
Deci, este vorba mai sus nici despre bărbat, nici despre femeie, nici despre vreo existenţă, ci despre forma fiinţei care este „ca aceea a unui bărbat şi a unei femei intim îmbrăţişaţi”, este vorba despre Omul Universal la care s-a ridicat şi IH. Imaginea lui Dumnezeu aparţine ambelor sexe, deoarece este în minte, acolo unde nu e nici o distincţie sexuală.
Principiile conjuncte, cum sunt Cerul şi Pământul, Soarele şi Luna, bărbatul şi femeia, erau la origine unul singur. Din punct de vedere ontologic, împreunarea lor constituie o operaţie vitală, care produce un al treilea, după chipul celui dintâi şi natura celui de-al doilea. Aşa cum împreunarea Intelectului (manas) cu Glasul, Vocea (vâc) dă naştere unui concept (sankalpa), la fel şi împreunarea Cerului cu Pământul aprinde Focul, a cărui naştere îi desparte pe părinţii săi unul de celălalt şi umple de lumină Spaţiul intermediar (antarikşa), tot astfel, la nivel microcosmic, fiind aprins în spaţiul din inimă, el îi este lumina.
Străluceşte în pântecele Mamei sale, deplin stăpân pe toate puterile lui. Abia născut, străbate Cele Şapte Lumi, urcă spre a trece prin Poarta Soarelui, aşa cum fumul care se ridică de pe altar sau din vatra din mijlocul casei, adică din afară sau dinăuntrul tău, urcă spre a trece prin ochiul cupolei. Acest Agni este în acelaşi timp mesagerul Zeului, oaspetele din toate casele oamenilor, fie ele clădite ori trupeşti; este principiul pneumatic luminos al vieţii, şi preotul oficiant care trimite aroma ofrandei aduse în foc din această lume până dincolo de bolta Cerului, prin care nu se poate trece decât pe „Calea Zeilor”.
Calea trebuie străbătută pe urmele paşilor Înainte-mergătorului – aşa cum ne-o aminteşte însuşi cuvântul „Cale” – de către toţi cei care doresc să ajungă la „celălalt ţărm” al luminosului fluviu cosmic al vieţii, care desparte tărâmul pământesc de cel ceresc.
În Scripuri Înainte-mergătorul este Ioan, iar IH este Calea...
În (1,6-7) se spune despre cel care era martor la acea lumină:
„A fost un om trimis de Dumnezeu: numele lui era Ioan. Acesta a venit spre mărturie, ca să dea mărturie despre lumină, pentru ca toţi să creadă prin el” (1,6-7).
Apoi se face distincţia dintre lumina lui Christos şi lumina lui Ioan Botezătorul:
„Nu era el lumina, ci ca să dea mărturie despre lumină” (1,8).
„El trebuie să crească, iar eu să mă micşorez.” (3,30)
„Acesta este Cel despre care am spus: Cel care vine în urma mea a fost înaintea mea, pentru că înainte de mine era.” (1,15)
Mârga = „Cale”, de la mrg=ichneo, „a lua urma”, „a vâna”. Înainte-mergătorii pot fi urmaţi până la Poarta Soarelui, Capătul Drumului, de aici înainte, nu li se mai poate lua urma.

Trimis de: shapeshifter pe 11 Mar 2009, 11:19 PM

A manifesta Perfecţiunea Divină înseamnă a o face diferită de Dumnezeu, fără această diferenţă, nu ar exista nici o manifestare. A fi diferit de Pura Perfecţiune înseamnă a cuprinde imperfecţiunea şi pe anumite nivele existenţiale a cuprinde ceea ce se numeşte rău. Manifestarea Perfecţiunii Divine rezultă din infinitatea acestei Perfecţiuni înseşi, această dimensiune, care este şi expansivă şi restrictivă, nu e alta decât Maya.
Principiul absolut nu „voieşte” manifestarea cosmică, El este capabil doar să să voiască pe El Însuşi, absenţa voinţei Sale creative trebuie să se manifeste ea însăşi într-un anumit fel chiar în cadrul creaţiei. Creaţia este voită de fapt de Ipostaza creativă a Principiului. „Voinţa” conservativă şi creativă a Fiinţei vehiculează într-un fel misterios şi subtil, „indiferenţa” negativă a Suprafiinţei.
Există pe de o parte pentru oricine Voinţa Divină care comandă binele, şi pe de altă parte există, pentru lume, o Voinţă Divină conectată cu o anumită cantitate de rău necesar sau inevitabil din punct de vedere cosmologic. Există de asemenea pentru oricine libertatea de a potrivi lui însuşi aceasta sau acea Voinţă Divină prin alegerea fie a binelui fie a răului. Mai există de asemenea Cunoaştere Divină apriorică a alegerii pe care omul voieşte să o facă şi asta datorită libertăţii cu care Dumnezeu l-a înzestrat sub forma participării relative (dar reală la nivelul ei) la Libertatea absolută. Omul este complet liber prin alegerea binelui care este de fapt alegerea Libertăţii.

Trimis de: shapeshifter pe 11 Mar 2009, 11:23 PM

Înţelegerea creştină a Întrupării se bazează pe Trinitate. Dintr-o perspectivă, Ipostasurile Trinităţii sunt Relative, iată perspectiva: Dumnezeu este Absolut, El este singura Esenţă, pe când cele 3 Persoane sunt primele Relativităţi, acestea actualizează caracteristicile indivizibile ale Esenţei.
Dintr-o altă perspectivă, Tatăl este Absolut şi Fiul şi Spiritul Relative: Tatăl este Dincolo-de-Fiinţă, Fiul este Fiinţă şi Spiritul este Beatitudine şi Manifestare.
Dintr-o anumită perspectivă, ele sunt Absolute: Persoanele sunt prezente în Âtmâ pur, altfel ele nu s-ar putea actualiza în Mâyâ. În acest sens, Persoanele ipostatice sunt deasupra Relativităţii (Mâyâ), ele sunt aspecte intrinseci ale Absolutului.
De aici ambiguitatea relaţiei Tatălui cu Fiul: Fiul este şi egal şi subordonat, în funcţie de perspectiva luată: Fiul este şi subordonat şi egal Tatălui, iar această antinomie deschide calea către misterul Relativităţii in divinis.
Ipostasurile nu sunt „relative” deoarece ele sunt „conţinute” în Esenţă. Ele sunt relative deoarece ele „emană” de la El, dacă nu ar fi fost „conţinute” în El, ele nu ar fi putut „emana”. La nivelul esenţialităţii, ele coincid cu Absolutul pur şi simplu.
Pe planul cel mai înalt al înţelegerii Trinităţii este multiplicitatea in divinis – multiplicitatea nu este alta decât unitatea Absolută din care nimic nu este absent. Absolutul transcende distincţia dintre simplex şi complex, nu e nici una şi e amândouă. Doctrina Trinităţii este ezoterică şi metafizică.
Orice om obişnuit poate concepe într-o anumită măsură Unitatea divină, dar Trinitatea poate fi înţeleasă doar de cei care sunt capabili să se mişte în dimensiunea metafizică.
Chiar dacă Trinitatea poate fi abordată din câteva perspective, asta nu înseamnă că acestea epuizează misterul Trinităţii. Suntem aici la limita a ceea ce poate fi exprimat, nu e nici o greşeală dacă rămân întrebări fără un răspuns, şi probabil fără nici un răspuns posibil, cel puţin la nivel dialectic. Ştiinţa inimii nu este subiect de discuţie.

Trimis de: shapeshifter pe 11 Mar 2009, 11:25 PM

„Căderea din Graţie” determină condiţiile din care aderentul creştin caută salvare. Condiţia căderii şi a păcatului originar sunt cele mai importante şi frecvent distorsionate învăţături ale Creştinismului, învăţături care trebuie înţelese pentru a scăpa din această condiţie şi care nu poate fi „vindecată”, printr-o moralitate exclusiv mecanică, impusă din afară.
Dacă se dorim a da cuvântului „păcat” sensul său cel mai larg şi adânc, atunci trebuie spus că el exprimă mai presus de toate o atitudine a inimii, deci a „fiinţei” şi nu un simplu „fac” sau „nu fac”.
Orizontalitatea înseamnă a păcătui împotriva transcendenţei, deci a uita de Dumnezeu şi în consecinţă semnificaţia vieţii; şi exteriorizarea înseamnă a păcătui împotriva imanenţei, deci a uita sufletul nostru nemuritor şi în consecinţă vocaţia sa. Dacă se presupune că păcatul originar a fost un act – indiferent de forma dată lui de către o mitologie particulară – trebuie spus atunci, pe de o parte, că acest act a avut ca efect al său cele două feluri de neglijare menţionate şi, pe de altă parte, că această neglijare predispune către indefinita repetiţie a transgresiunii originare; orice acţiune păcătoasă repetă drama fructului interzis.
În ceea ce priveşte Căderea însăşi, Eva şi Adam au cdat tentaţiei de a dori să fie mai mult decât puteau fi. Constructorii Turnului Babel, precum şi Titanii, Prometeus şi Icar, au vrut să se pună pe ei înşişi impropriu în locul lui Dumnezeu; ei au suferit de asemenea pedeapsa umilitoare a căderii. Conform Bibliei, copacul interzis era unul al discernerii între „bine” şi „rău”, sursa sa nu ar putea fi în creatură; a o revendica pentru tine însuţi înseamnă a dori să fii egal Creatorului, şi asta e chiar esenţa păcatului – a întregului păcat.
Căderea, totuşi, nu descrie separarea ontologică de la Dumnezeu, ci o separare epistemologică, una care se manifestă voliţional.
Păcătosul decide ce este bine, ia în considerare natura obiectivă a lucrurilor, el se amăgeşte pe el însuşi despre lucruri şi despre el însuşi, de aici căderea, care nu este altceva decât reacţia realităţii. Căderea a fost, tocmai ruptura între raţiune şi Intelect, ego şi Sine. În Persoana Spiritului Sfânt, Dumnezeu este prezent – imanent – în toate lucrurile: de aici posibilitatea Transfigurării şi Revenirii.

Trimis de: shapeshifter pe 11 Mar 2009, 11:27 PM

Mânia sfântă este o mişcare a concentrării şi nu a ieşirii de sine, este ca o „încarnare” a Mâniei divine în microcosmul uman, care la acel moment trebuie să fie liberă de mânia pasională. Criteriul intern în legătură cu mânia sfântă este în mod precis calmul, pe când cea pasională poartă cu ea întreaga fiinţă şi aduce uitarea lui Dumnezeu; nu are nici un centru, adică este complet periferică şi disipată. Mânia sfântă există doar prin virtutea centrului nemişcat, un adevăr implacabil care o determină; atunci când Hristos s-a mâniat pe cei care schimbau arginţi în Templu, el era impasibil.
Există o asceză care constă în mod simplu din sobrietate, şi care este suficientă pentru omul în mod natural spiritual, şi există o alta care costă în a lupta împotriva pasiunilor, gradul acestei asceze depinde de cerinţele naturii individuale; în cele din urmă, există asceza acelora care se cred în mod greşit încărcaţi de toate păcatele sau acelora care se identifică ei înşişi cu păcatul prin subiectivism mistic, fără a uita aici pe cei care practică un ascetism extrem pentru a expia greşelile altora sau chiar simplu pentru a da un bun exemplu într-o lume care are nevoie de acesta.
Hristos este Intelectul microcosmurilor precum şi cel al macrocosmului. El este Intelectul din noi precum şi Intelectul din Univers şi a fortiori din Dumnezeu; în acest sens, se poate spune că nu există nici un adevăr nici o înţelepciune care nu vine de la Hristos, şi acest fapt este în mod evident independent de orice considerent de timp şi loc. Precum „Lumina strălucea în întuneric; şi întunericul nu a cuprins-o”, tot aşa Intelectul străluceşte în întunericul pasiunilor şi iluziilor. Hristos este Inima macrocosmului aşa cum Intelectul este Hristosul microcosmului.
Un cosmos sau un ciclu este în mod esenţial ceva care devine şi care încetează să fie; pentru om există 3 cosmosuri sau cicluri de luat în considerare: primul este sufletul, apoi lumea care îi este mediu de manifestare şi în cele din urmă Universul din care lumea aceasta reprezintă doar un minuscul fragment.
Tendinţa demiurgică îndepărtează de la Dumnezeu – din punct de vedere macrocosmic – dar cu o intenţie creativă şi revelatoare, şi această a doua caracteristică permite microcosmului să se întoarcă la Dumnezeu prin mediul unui simbol; tendinţa satanică, din contră, separă de Dumnezeu, şi astfel este opusă Lui; totuşi, cele mai mici insecte sunt obediente Cerului, prin supunerea la legile naturale precum şi prin forma lor. Cea mai mare hărţuială a diavolului este aceea că este obligat să fie un simbol al lui Dumnezeu, un simbol inversat, fără îndoială, dar întotdeauna unul de recunoscut.

Trimis de: shapeshifter pe 11 Mar 2009, 11:36 PM

Revelaţia este ca o intelecţie – sau intelect – al colectivităţii, în sensul că ea compensează absenţa intuiţiei intelectuale, nu într-un individual, ci într-o colectivitate umană în condiţiile date. În contrast, intuiţia intelectuală este ca o Revelaţie în individual, adică acea Revelaţie cu privire la „o umanitate” va fi, în mod analog, intelecţie pentru individual, şi invers. Intelectul este infailibil în el însuşi; Intelecţia pură este o Revelaţie imanentă şi subiectivă aşa cum Revelaţia este o Intelecţie transcendentă şi obiectivă; Intelecţia este garantată în măsura în care Intelectul este capabil să opereze fără obstacole, şi asta presupune condiţii care nu sunt doar intelectuale ci şi morale în cel mai adânc sens al cuvântului, cu privire la virtuţile şi nu doar la comportarea socială.
A afirma că Biblia este simbolică şi revelată, înseamnă pe de-o parte că ea exprimă adevăruri complexe într-un limbaj care este indirect şi plin de imegerie şi pe de altă parte că sursa sa nu e nici lumea senzorială, nici planul psihologic sau raţional, ci sfera realităţii care transcende aceste planuri şi le înfăşoară imens, fiind în acelaşi timp în principiu accesibilă omului prin centrul său intelectiv şi mistic, sau prin „inimă”, sau „intelectul” pur.
Intelectul este cel care cuprinde în propria sa substanţă dovada sferei realităţii. Prejudecata „clasică” a scientismului, sau greşeala în metodele sale, este de a nega modul de cunoaştere care este suprasenzorial şi suprapersonal, şi în consecinţă de a nega planurile realităţii la care se referă aceste moduri ale realităţii şi care constituie în mod precis sursele revelaţiei şi intelecţiei.
Intelecţia în principiu este pentru om ceea ce este revelaţia pentru colectivitate; în principiu, deoarece de fapt omul nu poate avea acces la intelecţia directă – sau gnoză –excepţie, prin virtutea revelaţiei scripturale pre-existente. Ce descrie Biblia ca şi cădere a omului sau pierdere a paradisului coincide cu separaţia noastră de inteligenţa totală; de aceea se spune că „împărăţia lui Dumnezeu este în tine”, şi „Bateţi, şi vi se va deschide”. Biblia însăşi este obiectivarea misterioasă şi multiplă a acestui intelect sau LOGOS. Este aşa prin intermediul imaginilor şi enigmelor proiecţiilor a ceea ce purtăm într-o adâncime cvazi-accesibilă în adâncul inimii noastre, iar fapturile istoriei sacre – unde nimic nu e lăsat şansei – sunt ele însele proiecţii cosmice ale adevărului divin impenetrabil.

Trimis de: alexei pe 12 Mar 2009, 06:26 PM

[quote name='shapeshifter' date='11 Mar 2009, 11:36 PM' post='646031']
Revelaţia este ca o intelecţie – sau intelect – al colectivităţii, în sensul că ea compensează absenţa intuiţiei intelectuale, nu într-un individual, ci într-o colectivitate umană în condiţiile date. În contrast, intuiţia intelectuală este ca o Revelaţie în individual, adică acea Revelaţie cu privire la „o umanitate" va fi, în mod analog, intelecţie pentru individual, şi invers. Intelectul este infailibil în el însuşi; Intelecţia pură este o Revelaţie imanentă şi subiectivă aşa cum Revelaţia este o Intelecţie transcendentă şi obiectivă;

cred ca avea dreptate @mutulica,am uitat limba romana blink.gif sorry.gif .Am citit si recitit frazele astea...dar n-am reusit sa le gasesc fondul,forma e acceptabila excluzand micile greseli de tastare sau/si exprimare...doar esenta le lipseste;mai pe scurt - nu reusesc sa vad padurea din cauza copacilor(intortocheati)

Apropos,imi place avatarul tau jamie.gif ,da mai bine decat zvastica rolleyes.gif ,mai ales ca postezi la religie huh.gif .

Trimis de: shapeshifter pe 13 Mar 2009, 05:04 PM

poate o găseşti aici:
http://frithjofschuon.blogspot.com/

Trimis de: andra_v pe 18 Mar 2009, 09:11 PM

shape, in primul rand, bine ai revenit! thumb_yello.gif

In al doilea rand, poate ar fi mai bine sa "traduci" si sa clarifici anumite concepte filosofice si teologice, precum "revelatia" si "intelectia". Dar si "intelectul". Si "suprapersonal".

In al treilea rand, "scientistii" restrang prea mult sensul notiunii de "intelect"; occidentalii (incepand cu neotomismul) privesc reductionist conceptul de intelect, care cuprinde mult mai mult decat ratiunea.

Last but not least, mi-a placut un post de-al tau despre "supraconstiinta", cu alte cuvinte, cunoasterea "duhovniceasca", cunoastere care nu este nici senzoriala, nici rationala, ci ii este data numai omului care a ajuns la stadiul contemplatiei prin despatimire, dupa ce in prealabil si-a constientizat, si-a plans propriile pacate si a devenit un "om nou", primind "cunoastere de sus", care nu este proprie omului mandru, egoist, care se ineaca in vicii. Am sa dezvolt ideea maine intr-o postare despre Sfantul Grigorie Palama si Teoria Energiilor Necreate (energia divina, darurile Duhului Sfant, care sfinteste, curata, innoieste omul si intreaga creatie si il indumnezeieste, redandu-i paradisul pierdut prin refacerea unitatii primordiale intre Creator si zidirea Sa.









Trimis de: shapeshifter pe 20 Mar 2009, 04:58 AM

titlul topicului e total aiurea...
mitul potopului se întâlneşte peste tot, nu doar în tradiţia hindusă, căutaţi în Edda de exemplu, mitul potopului este foarte vechi... nu e vorba aici deci despre „concepţii” ci despre principii metafizice, dar vă înţeleg, fiind vorba de o arie pentru credincioşii creştinii obişnuiţi, vă simţiţi probabil „ameninţaţi”... cine are urechi de auzit să audă ce a fost scris mai sus...

ps: hai că v-am lăsat... promit să nu mai deranjez ciclul ăsta până la marea disoluţie... pa andra_v! mwah1.gif

Trimis de: Clopotel pe 23 Mar 2009, 06:56 PM

Draga Shapeshifter,

QUOTE
ps: hai că v-am lăsat... promit să nu mai deranjez ciclul ăsta până la marea disoluţie... pa andra_v!

Andra nu are nici o legatura cu constructia acestui topic, ... eu am luat aceasta hotarare dupa ce am vazut ca ai deschis 11 topicuri, cu cate 1 mesaj fiecare topic, si care vorbeau aproape toate despre acelasi lucru. Nu ti-am sters nici un mesaj, doar le-am grupat pe 4 topicuri. Atata tot... Discutiile pot continua mai departe, daca mai este ceva de discutat la ele...
QUOTE
titlul topicului e total aiurea...

Propune tu un titlu mai potrivit, si il schimb fara doar si poate...
In fapt, tot ce ai scris tu nu sunt decat niste conceptii prin prisma hindusa, a unor notiuni crestine.
QUOTE
mitul potopului se întâlneşte peste tot, nu doar în tradiţia hindusă, căutaţi în Edda de exemplu, mitul potopului este foarte vechi... nu e vorba aici deci despre „concepţii” ci despre principii metafizice,

Faptul ca unele lucruri seamana, asta nu inseamna ca sunt acelasi lucru sau ca vorbesc despre acelasi lucru.
Cand o sa am mai mult timp, chiar o sa-mi exprim niste pareri vis-a-vis de unele chestiuni spuse de tine aici...
QUOTE
dar vă înţeleg, fiind vorba de o arie pentru credincioşii creştinii obişnuiţi, vă simţiţi probabil „ameninţaţi”

Amenintati de cine?! De conceptiile hinduse asupra unor lucruri crestine?! No way man! In primul rand ar trebui sa arati cum de au ajuns hindusii sa comenteze in stil propriu crestinismul... E adevarat ca nu hindusii autentici fac acest lucru, ci doar cei care cocheteaza cu acesta si se numesc pompos liber cugetatatori. Dezbatem si asta daca vrei...
QUOTE
... cine are urechi de auzit să audă ce a fost scris mai sus...

Asta sustin si eu, si sustin asta dupa cele spuse de Iisus, nu dupa vreun hindus.

Prin urmare, in limita timpului, promit sa-ti tin companie pe aceste topicuri, insa te rog intai sa ma lamuresti care este sursa exacta a interpretarilor ce le dai(pentru ca din stilul de scris nu cred ca sunt parerile tale personale), si cand au aparut aceste interpretari, dar mai ales, de ce le dai crezare. Oare nu crezi ca cea mai autentica Invatatura despre Crestinism este chiar Invatatura Crestina si nicidecum parerile unor hindusi despre crestinism, crestinism pe care acestia nici nu il cunosc si nici nu-l inteleg, asa cum rezulta chiar din vorbele lor. E de discutat si despre acest aspect...smile.gif

Trimis de: shapeshifter pe 26 Mar 2009, 05:10 PM

Faptul ca unele lucruri seamana, asta nu inseamna ca sunt acelasi lucru sau ca vorbesc despre acelasi lucru.

ba exact despre acelaşi lucru vorbesc...

Oare nu crezi ca cea mai autentica Invatatura despre Crestinism este chiar Invatatura Crestina si nicidecum parerile unor hindusi despre crestinism, crestinism pe care acestia nici nu il cunosc si nici nu-l inteleg, asa cum rezulta chiar din vorbele lor.

„autenticitatea” creştinismului nu stă într-o învăţătură...
hinduşii nu-şi dau cu părerea (iar remarc ca de obicei că trebuie din partea creştinului să se apere în faţa hindusului! de ce nu mă miră?) dacă vrei să înţelegi mult mai profund creştinimul vezi Vedânta, ca să nu mai zic că doctrina crucii o găseşti prin islam...

ps: consideră că nu mai interevin în discuţii de acum încolo, oricum sunt futile... btw pe andra_v o salutam de rămas bun... adio!

Trimis de: Clopotel pe 26 Mar 2009, 10:02 PM

Draga Shapeshifter,

QUOTE
ba exact despre acelaşi lucru vorbesc...

Asta ramane sa si dovedesti, ca doar asa simpla declarare... nu are nici o valoare...
QUOTE
„autenticitatea” creştinismului nu stă într-o învăţătură...

Nu ai inteles ce-am spus. Nu am spus ca atutenticitatea crestinismului sta intr-o invatatura, ci am spus:"cea mai autentica Invatatura despre Crestinism este chiar Invatatura Crestina", ceea ce este cu totul altceva. Iar autenticitatea acestei Invataturi este data atat de Sfanta Traditie Crestina, cat si de trairea ei efectiva.
QUOTE
hinduşii nu-şi dau cu părerea

In ceea ce priveste crestinismul, hindusii si mai sunt si altii ca ei, pur si simplu isi dau cu parerea, sau cu alte cuvinte, filosofeaza pe marginea unor notiuni crestine. Ei incearca sa le interpreteze prin optica hindusa ceea ce este pe cat de fals, pe atat de aberant. Sunt lucruri total diferite.
QUOTE
(iar remarc ca de obicei că trebuie din partea creştinului să se apere în faţa hindusului! de ce nu mă miră?)
Intrezaresc deja aceasta obsesie a ta cum ca crestinul se apara in fata hindusului. Este hilara aceasta obsesie a ta. Crestinul are credinta Adevarata si Completa in Dumnezeu. Nu are nevoie de hindusi sau de vodoisti ca sa afle Adevarul, caci deja cunoaste Adevarul. Prin urmare te rog sa renunti la aceasta idee preconceputa ca un crestin se apara in fata vreunui hindus. In primul rand Crestinismul nu a preluat nimic din hinduism, pe cand acum vad ca e la moda printre hindusi si diversi guru hindusi sa preia notiuni din Crestinism pe care sa le intoarca dupa mintea lor, incercand sa dea impresia de atotcunoastere din partea lor. Evident ca e o copilarie din partea lor, dar daca asa le place lor sa traiasca.
QUOTE
dacă vrei să înţelegi mult mai profund creştinimul vezi Vedânta

Nu exista absolut nici o legatura. Degeaba se incordeaza sustinatorii hinduismului sa explice crestinismul prin prisma hindusa, ca nu au nici o sansa...
Crestinismul, ca invatatura, se intelege complet si profund prin chiar Invatatura si Practica Crestina. Nu exista pe lumea asta vreo alta dogma religioasa, filosofica sau de orice alta natura care sa aduca o cat de mica adaugire la intelegerea crestinismului, caci vine din afara crestinimului, si nu are legatura cu crestinismul.
Daca nu crezi, adu-mi macar un singur exemplu de adaugire la Invatatura Crestina care sa fie in folosul intelegerii mai bune a Crestinismului. Nu o sa reusesti pentru ca asa ceva nu exista oricat te-ai forta sa adaptezi cate ceva.
QUOTE
, ca să nu mai zic că doctrina crucii o găseşti prin islam...
rofl.gif Asta este cel mai bun banc. Din pacate este profund ilogic si nereal.
In primul rand islamul a aparut la cel vreo 500 de ani dupa crestinism.
In al doilea rand, Mahomed nici macar nu a inteles bine crestinismul, ci a prefereat sa preia niste idei gnostice gresite si cu influente extrem orientale, si pe baza lor si-a formulat niste pareri total aiurea despre crestinism. De fapt majoritatea aberatiilor despre crestinism s-au propagat prin gnosticism, incluisv unele asa zise evanghelii, care nu sunt decat pure inventii gnostice. De aceea orice crestin iti poate spune ca ce a scris Mahomed la adresa crestinismului este cu totul pe langa crestinism. El nu a inteles nici macar conceptul de Sfanta Treime, de altele ce sa mai vorbim. Iar daca fanii hinduismului incearca sa priveasca crestinismul prin ochii lui Mahomed, atunci ce ne mai miram ca sunt de tot pe aratura?!
Prin urmare, sfatul meu ar fi ca toti fanii hindusmului, inclusiv yoghinii de pe la noi, daca vor sa cunoasca cate ceva despre crestinism, sa-i intrebe pur si simplu pe crestini despre credinta lor, si nu pe diversi guru care habar nu au despre crestinism. E mult mai simplu si mai direct asa. Propun sa incercati si varianta asta, si o sa vedeti ce surprize placute o sa aveti.
QUOTE
ps: consideră că nu mai interevin în discuţii de acum încolo, oricum sunt futile...
Ti se par futile pentru ca si tu incepi sa-ti dai seama ca acele carti, scrise de vreun guru, din care ai copiat aceste citate despre crestinism, sunt fara valoare si nu au legatura cu crestinismul.

Trimis de: shapeshifter pe 27 Mar 2009, 04:10 PM

Trinitate (Quran)
Trinitatea „Tată, Fiu şi Mamă”, pe care Quranul o atribuie creştinătăţii, are 3 înţelesuri:
1. exprimă o situaţie psihologică de facto, Maria fiind mult mai prezentă la creştini, avându-se în vedere aici mai ales funcţia cu adevărat divină, decât Sfântul Duh
2. Sfânta Fecioară este identificată cu Spiritul în măsura în care ea este Înţelepciunea „stabilită din veşnicie, de la Început, sau de dinaintea pământului” (Proverbe 8:23)
3. Formularea quranică trebuie să pună accent pe incompatibilitatea exoterică a Trinitarianismului creştin cu Unitarianismul islamic

Trinitate (metacosm, macrocosm, microcosm)

„Tatăl” este Dumnezeu ca atare, adică ca metacosm, „Fiul” este Dumnezeu în măsura în care El se manifestă pe Sine în lume, deci în macrocosm, şi „Sfântul Spirit” este Dumnezeu în măsura în care El se manifestă pe Sine în suflet, deci în microcosm.
Din alt punct de vedere, macrocosmul însuşi este „Fiul”, microcosmul însuşi – în perfecţiunea sa primordială – este identificat cu „Sfântul Spirit”; Iisus corespunde macrocosmului, întregii creaţii ca manifestare divină, şi Maria corespunde microcosmului „pneumatic”.

Trinitate („verticală” şi „orizontală”)
Trinitatea poate fi considerată conform unei perspective „verticale” sau conform cu una dintre cele 2 perspective „orizontale”: una dintre ele fiind supremă, cealaltă non-supremă.
Perspectiva verticală – Dincolo-de-Fiinţă, Fiinţă, Existenţă – consideră Ipostasurile ca „descinzând” din Unitate sau din Absolut – sau din Esenţă – asta înseamnă că această perspectivă ia în considerare gradele de Realitate.
Perspectiva „orizontală” supremă corespunde triadei vedantice: Sat (Realitate supraontologică), Chit (Conştiinţă Absolută) şi Ananda (Beatitudine Infinită), această perspectivă ia în considerare Trinitatea în măsura în care este ascunsă în Unitate (Absolutul nu este Absolut în măsura în care conţine aspecte, ci în măsura în care le transcende; în măsura în care e Trinitate nu este deci Absolut).
Perspectiva „orizontală” non-supremă din contră, situează Unitatea ca o Esenţă ascunsă în Trinitate, care este atunci ontologică şi reprezintă cele 3 aspecte fundamentale ale Fiinţei Pure, deci a triadei: Fiinţă, Înţelepciune, Voinţă (Tată, Fiu, Spirit).
În teologia trinitariană, Absolutul în el însuşi corespunde Fiinţei şi Puterii; Infinitul, Voinţei sau Iubirii, de aceea funcţiei de proiecţie sau radiaţie; şi Binele, Inteligenţei sau Cunoaşterii, de aceea polarizării potenţialităţilor Esenţei.
Luând în considerare analogia între Trinitatea: Fiinţă-Putere, Voinţă/Iubire; Inteligenţă/ Cunoaştere, şi Ternarul vedantic: „Sat, Chit, Ananda” adică „Fiinţă, Conştiinţă, Beatitudine” – se poate pune întrebarea care este relaţia între Bine şi Conştiinţă (Chit); acum Binele, din momentul în care „răsare” ca atare din Absolut – care-l conţine într-o manieră nediferenţiată şi nedeterminată – coincide cu conştiinţa distinctivă pe care Absolutul o are despre el însuşi; Cuvântul Divin, care este „Cunoaşterea” pe care Dumnezeu o are despre El Însuşi, nu poate fi decât Binele, Dumnezeu fiind capabil să se cunoască pe Sine doar ca Bine.
Legat de Trinitatea „Fiinţă-Putere; Voinţă/Iubire; Inteligenţă/ Cunoaştere”, Puterea este reflectată în lumea fizică, ca relaţie între „masă-energie” iar Fiinţa nu trebuie interpretată aici în sensul îngust ontologic şi determinativ ci ca sinonim pentru Realitate.
Principiul de radiaţie sau proiecţie – inerent Absolutului, în „Tată” – corespunde „Spiritului Sfânt”; şi principiul de polarizare sau refracţie, „Fiului”.
„Fiul” este „Tatălui” ceea ce este cercul centrului; iar „Spiritul Sfânt” este „Tatălui” ceea ce raza este centrului, şi „Spiritul Sfânt” este „Tatălui” ceea ce este raza centrului. Şi aşa cum raza, care „emană” din centru, nu se opreşte la cerc, ci îl traversează, se poate spune că începând de la cerc, raza este „delegată” de către cerc, aşa cum „Spiritul” emană de la „Tatăl” şi este delegat de către „Fiul”.
A spune că „Tatăl” nu e nimic fără „Fiul” – poate însemna doar că Absolutul nu ar fi Absolutul fără potenţialitatea sa (ipostatică şi cosmogonică), de „exteriorizare” – deci de asemeneaa de repetiţie.
Între Absolut şi proiecţiile sale: intrinsecă şi extrinsecă – depinzând de gradul ontologic – există deopotrivă inegalitate şi egalitate, pe care teologia catolică o exprimă printr-o noţiune eliptică a „relaţiilor subzistente”; „relaţie” se referă aici logic la inegalitate, şi „subzistent”, la egalitate, aceasta din urmă, pentru teologi, în practică aboleşte contrariul său. De aici se poate vedea că gândirea dogmatică este să spunem aşa statică şi exclusivă, adică nu este conştientă de jocul Maya-ei; cu alte cuvinte ea nu admite nici o mişcare, nici o diversitate de puncte de vedere şi aspecte, nici un grad în Realitate. Ea oferă chei, dar de-asemenea şi văluri.
„Tatăl” este întotdeauna „mai presus” decât „Fiul” şi „Spiritul Sfânt”: mai presus decât Fiul, deoarece El este Tatăl – altfel cuvintele nu ar însemna nimic – mai presus de Spiritul Sfânt deoarece ultimul emană din primul şi nu invers.
Fiul este, de aceea, întotdeauna „mai prejos” decât Tatăl – în afara relaţiei de egalitate care e cea a Esenţei şi care nu intervine aici – pe când în ceea ce priveşte Spiritul Sfânt, El e mai presus ori mai prejos: El este mai presus pentru că El „deleagă” sau trimite Spiritul, şi este mai prejos pentru că El este manifestat de acesta, în momentul Întrupării şi de asemenea ca şi „Copil” al Fecioarei, ultimul este impersonarea Spiritului Sfânt, aşa cum indică în mod clar expresiile: gratia plena şi Mater Dei.
Spiritul Sfânt este întotdeauna mai prejos decât Tatăl, în sensul că este Radiaţia Sa, Spiritul Sfânt fiind ori mai presus ori mai prejos decât Fiul: Spiritul Sfânt e mai presus deoarece vehiculează sau proiectează Fiul, dar mai prejos deoarece El (Spiritul Sfânt) este delegat sau trimis de către El (Fiul). De aceea razele care emană dintr-un punct sunt „mai presus” decât cercul pe care ele îl proiectează, dar acest cerc e „mai presus” decât acestea fiind situat în interiorul radiaţiei, în practică el îşi asumă situaţia centrală, cea a punctului.
Ipostasurile nu sunt „relative”, adică „non-absolute” sau „mai puţin absolute”, pentru că sunt „conţinute” în Esenţă – care coincide cu „Tatăl” – Ipostazele sunt relative pentru că ele „emană” din Esenţă; dacă nu ar fi „conţinute”, ele nu ar putea „emana”. Ipostasurile sunt relative în relaţie cu Esenţa şi absolute în relaţie cu lumea – deci ele sunt „relativ absolute”; ele sunt aşa la nivelurile ontologice ale „emanaţiei”, şi nu în esenţialitate, în care ele coincid cu Absolutul pur şi simplu.
Înţelegerea creştină a Întrupării se bazează pe Trinitate. Dintr-o perspectivă, Ipostasurile Trinităţii sunt Relative, iată perspectiva: Dumnezeu este Absolut, El este singura Esenţă, pe când cele 3 Persoane sunt primele Relativităţi, acestea actualizează caracteristicile indivizibile ale Esenţei. Dintr-o altă perspectivă, Tatăl este Absolut şi Fiul şi Spirtul Relative: Tatăl este Dincolo-de-Fiinţă, Fiul este Fiinţă şi Spiritul este Beatitudine şi Manifestare. Dintr-o anumită perspectivă, ele sunt Absolute: Persoanele sunt prezente în Âtmâ pur, altfel ele nu s-ar putea actualiza în Mâyâ. În acest sens, Persoanele ipostatice sunt deasupra Relativităţii, ele sunt aspecte intrinseci ale Absolutului.
De aici ambiguitatea relaţiei Tatălui cu Fiul: Fiul este şi egal şi subordonat, în funcţie de perspectiva luată: Fiul este şi subordonat şi egal Tatălui, iar această antinomie deschide calea către misterul Relativităţii in divinis. Ipostasurile nu sunt „relative” deoarece ele sunt „conţinute” în Esenţă. Ele sunt relative deoarece ele „emană” de la El, dacă nu ar fi fost „conţinute” în El, ele nu ar fi putut „emana”. La nivelul esenţialităţii, ele coincid cu Absolutul pur şi simplu.
Pe planul cel mai înalt al înţelegerii Trinităţii este multiplicitatea in divinis – multiplicitatea nu este alta decât unitatea Absolută din care nimic nu este absent. Absolutul transcende distincţia dintre simplex şi complex, nu e nici una şi e amândouă. Doctrina Trinităţii este ezoterică şi metafizică.
Orice om obişnuit poate concepe într-o anumită măsură Unitatea divină, dar Trinitatea poate fi înţeleasă doar de cei care sunt capabili să se mişte în dimensiunea metafizică.
Chiar dacă Trinitatea poate fi abordată din câteva perspective, asta nu înseamnă că acestea epuizează misterul Trinităţii. Suntem aici la limita a ceea ce poate fi exprimat, nu e nici o greşeală dacă rămân întrebări fără un răspuns, şi probabil fără nici un răspuns posibil, cel puţin la nivel dialectic. Ştiinţa inimii nu este subiect de discuţie.

Adevăr/Realitate (Schuon)
Termenii „adevăr” şi „realitate” nu trebuie confundaţi: cel din urmă se referă la „fiinţă” şi semnifică aseitatea lucrurilor, iar primul termen se referă la „faptul de a cunoaşte” – la imaginea realităţii reflectată în oglinda intelectului – şi semnifică adecvarea „fiinţei” şi „faptului de a cunoaşte”; este adevărat că realitatea este adesea desemnată prin cuvântul „adevăr”, dar acest lucru este o sinteză dialectică care urmăreşte să definească adevărul în relaţie cu virtualitatea „fiinţei”, a „realităţii”. Dacă adevărul este deci făcut să cuprindă realitatea ontologică, aseitatea, inexprimabilul, şi de asemenea realizarea „personală” a Divinului, nu există în mod clar nici un „adevăr total” pe planul gândului, dar dacă prin „adevăr” se înţelege gând în măsura în care este o reflectare adecvată, în planul intelectual, a „fiinţei”, există un „adevăr total” pe acest plan, dar cu condiţia ca nimic cantitativ să un fie considerat în această totalitate, şi în al doilea rând să fie clar faptul că această totalitate poate avea un sens relativ, conform ordinului gândului de care aparţine. Există un adevăr total care este aşa deoarece cuprinde, în principiu, toate adevărurile posibile: aceasta este doctrina metafizică, chiar dacă enunţarea este simplă sau complexă, simbolică sau dialectică; dar există de asemenea un adevăr total care este total pe planul realizării spirituale, şi în acest caz „adevăr” devine sinonim cu „realitate.”
Adevărul în sensul obişnuit al cuvântului, acela al concordanţei între o stare de fapt şi conştiinţa noastră, este într-adevăr situat pe planul gândului, sau cel puţin se aplică a priori acestui plan. Însă în cazul Intelecţiei, obiectul său este „realitatea” a cărui haină conceptuală este „adevărul”. Dar în practică termenii „realitate” şi „adevăr” trec de obicei unul în altul.
Manifestarea salvatoare a Absolutului este Adevăr sau Prezenţă, dar nu e una sau alta de o manieră exclusivă, Adevărul cuprinde Prezenţă, şi ca Prezenţă cuprinde Adevăr. Aceasta e natura dublu împăturită a tuturor teofaniilor, astfel Christos este în mod esenţial o manifestare a Prezenţei Divine, dar el este de asemenea Adevăr: „Eu sunt Calea, Adevărul, şi Viaţa”. Nimeni nu intră în proximitatea salvatoare a Absolutului decât printr-o manifestare a Absolutului, care e a priori Prezenţă sau Adevăr.

ps: fereşte-mă Doamne de creştinul prost căci e mai periculos ca ateul...
în altă ordine de idei, doctrina crucii din islam este cea în car se vorbeşte despre EXALTARE ŞI AMPLOARE ia şi studiază...

bun, şi pentru că văd că o ceri o să-ţi arăt în posturile viitoare cât de îngustă e perspectiva ta... reţine doar asta: nu voi avea milă de înguşti ca tine... ori pleci tu ori eu... până nu vei ajunge la colţ nu vei avea pace cu mine...

Trimis de: shapeshifter pe 27 Mar 2009, 04:31 PM

Vă invit la o discuţie serioasă dincolo de caricatura numită Ecumenism.

Trimis de: shapeshifter pe 27 Mar 2009, 05:46 PM

Ideea de creaţie, care este comună celor 3 mari religii monoteiste, contrazice în aparenţă pe aceea de Unitate esenţială a tuturor fiinţelor, deoarece creatio ex nihilo pare a nega preexistenţa posibilităţilor în Esenţa divină şi, în consecinţă, subzistenţa lor în Ea, în timp ce ideea de manifestare, aşa cum o exprimă hinduismul, raportează fiinţele relative la Esenţa absolută ca fiind tot atâtea reflexe ale sursei lor luminoase.
Cele două concepţii se apropie una de cealaltă dacă se consideră că semnificaţia metafizică a „neantului”, din care Creatorul face să izvorască lucrurile, nu poate fi decât cea de „non-existenţă” adică de non-manifestare sau stare principială, deoarece posibilităţile conţinute principial în Esenţa divină nu sunt distincte ca atare de aceasta înainte de desfăşurarea în mod relativ, ele nefiind „existente”, deoarece existenţa implică deja o primă condiţie şi o distincţie virtuală între „cunoscător” şi „cunoscut”.
În ceea ce priveşte acţiunea de „a crea”, ea este sinonimă cu „a desemna unui lucru propria măsură”, ceea ce transpus în ordinea metafizică, corespunde cu prima determinare a posibilităţilor în Intelectul divin. Deci „creaţia” poate fi considerată ca precedând logic „producerea în existenţă” a chiar acestor posibilităţi, dpdv cosmologic acest lucru se poate transpune astfel: Dumnezeu „concepe” mai întâi posibilităţile susceptibile de manifestare într-o stare de simultaneitate perfectă, desemnând fiecăreia „capacitatea” sa de a se dezvolta în mod relativ, apoi le „produce” în existenţă manifestându-se în ele.
Aici se cuvine o paranteză, anume ce ar trebui înţeles prin expresia „creatio ex nihilo”. Aşa că, deoarece am fost harnic mai demult, o să reiau ce spuneam atunci legat de această expresie, pentru a putea să pornim la abordarea temei sutrei de faţă.
Originea creaturii nu este o substanţă materială, ci este un arhetip perfect şi non-material: perfect şi în consecinţă fără nici o trebuinţă a unei evoluţii transformatoare; non-material şi în consecinţă avându-şi originea în Spirit, şi nu în materie. Există o traiectorie; aceasta începe nu dintr-o substanţă neconştientă şi inertă, ci procede din Spirit – matricea tuturor posibilităţilor – către rezultatul pământesc, creatura; un rezultat care se întinde dinspre invizibil la un moment al ciclului atunci când lumea fizică încă mai era mult mai puţin separată de lumea psihică decât în perioadele „de îngreunare” progresivă ulterioare.
Dpdv tradiţional, atunci când se vorbeşte despre Creatio ex nihilo, se are în vedere pe de-o parte, faptul că creaturile nu derivă dintr-o materie preexistentă şi, pe de altă parte, că „încarnarea” posibilităţilor nu poate în nici un fel afecta imutabila Plenitudine a Principiului.
În expresia creatio ex nihilo, cuvântul nihil determină înţelesul cuvântului ex: astfel ex nu presupune o substanţă sau un conţinător aşa cum este cazul în mod obişnuit, ci indică simplu posibilitatea în principiu – care posibilitate este negată în mod precis de către cuvântul nihil în ceea ce priveşte creaţia – mai degrabă precum cuvântul „cu” indică un posibil obiect chiar în expresia „cu nimic”, care de fapt înseamnă „fără obiect”. De aici nu există nici un punct de blamare formulei teologice în cauză în a sugera o extra- substanţă divină şi deci un dualism fundamental.
În mod evident, creaţia „vine din” – aceasta este semnificaţia cuvântului ex – o origine; nu din una cosmică, deci substanţă „creată”, ci dintr-o realitate care aparţine Creatorului, şi în acest sens – şi doar în acest sens – se poate spne că creaţia este situată în Dumnezeu. Este situată în El în ceea ce priveşte imanenţa ontologică: totul de fapt „conţine” pe durerea de a fi non-existent – pe de o parte Fiinţă, şi pe de altă parte un Arhetip dat sau „Idee”; „conţinutul” divin este ipso facto de asemenea „conţinătorul”, şi chiar este aşa a priori, deoarece Dumnezeu este Realitate ca atare. Dar lucrurile sunt „în afara lui Dumnezeu” – toate Scripturile sacre atestă asta – cu privire la contingenţă, deci în ceea ce priveşte fenomenele concrete ale lumii.
Ex nihilo poate însemna: „din nimicul care ar putea fi extern lui Dumnezeu”; dar această semnificaţie este strict ezoterică deoarece presupune înţelegerea doctrinei Posibilităţii Totale, deci a omogenităţii posibilului.
De fapt, lucrurile, considerate în perspectiva infinităţii Esenţei divine stau cam aşa: faţă de Infinit, toate posibilităţile sunt ceea ce sunt din veşnicie, adică, în Cunoaşterea divină, toate posibilităţile sunt conţinute ca fiind ceea ce sunt, cu ceea ce fiecare dintre ele comportă ca actualitate permanentă sau relativă, iar alegerea posibilităţilor de manifestare coincide (din acel moment) cu natura lor proprie.
Sau altfel spus, Fiinţa divină se manifestă Ea-Însăşi în toate modurile posibile, neexistând limită pentru posibilităţile divine.
Lumea este de fapt, în mod esenţial, manifestarea lui Dumnezeu Însuşi, aşa cum se spune într-un hadith qudsî, care asociază ideea de creaţie cu cea de Cunoaştere:
„Eram o comoară ascunsă; am dorit să fiu cunoscut (sau: să cunosc) şi am creat lumea.”
Universul poate fi comparat cu un ansamblu de oglinzi în care Esenţa infinită se contemplă într-o mulţime de forme, sau care reflectă diferite trepte ale iradierii Fiinţei unice; oglinzile simbolizează aici posibilităţile pe care le are esenţa de a se determina pe Ea-Însăşi, posibilităţi pe care Ea le conţine în mod suveran în virtutea infinităţii Sale. Oglinzile au de asemenea un sens cosmologic, acela de substanţe receptive faţă de Actul pur.
În ambele cazuri este vorba despre prezenţa unei polarităţi care se integrează totuşi în Unitate, deoarece cei doi termeni opuşi conduc pe de o parte la Fiinţa divină, care nu este altceva decât prima afirmaţie perfectă şi necondiţionată a Esenţei şi pe de altă parte, la „posibilităţile principiale” care se reduc, în mod egal la Esenţă, faţă de care nu sunt decât decât „determinări” sau „relaţii” „non-existente ca atare dar permanente ale acesteia”. (vezi Ibn Arabî, Cartea Înţelepciunii).
Această opoziţie pur logică a Fiinţei şi a „posibilităţilor principiale” nu vizează deloc entităţile cosmice distincte, ci reprezintă oarecum o cheie speculativă pentru reintegrarea tuturor dualităţilor posibile în Unitatea Esenţei; ele corespund totodată unei realităţi metafizice precise.
În ceea ce priveşte simbolismul care I se ataşează şi care prezintă Fiinţa divină ca o sursă de lumină a cărei „efuziune” sau „revărsare” se realizează asupra posibilităţilor, comparate cu spaţiul tenebros, nu trebuie înţeleasă ca o revărsare, ca o emanaţie substanţială, deoarece Fiinţa nu va ieşi din Ea-Însăşi, deoarece nimic nu poate fi în afara ei.
Fiinţa revelează Esenţa prin afirmare, în timp ce posibilităţile principiale se reduc la ea într-o oarecare măsură prin negaţie deoarece ele nu sunt decât limitări, cel puţin în măsura în care le detaşăm logic de Fiinţă.
Toate posibilităţile se reduc principial la non-existenţă, şi nu există Fiinţă (sau Existenţă) alta decât Fiinţa lui Dumnezeu – revelându-se în „forme” ale stărilor care rezultă din posibilităţi aşa cum sunt în ele-însele, în determinările lor esenţiale.
Această distincţie între Fiinţă şi posibilităţile principiale sau esenţele imuabile, distincţie care este la limita conceptibilului şi care se resoarbe în Infinitatea divină, permite să se considere manifestarea universală sub două raporturi complementare:
- cel al „auto-determinărilor” sau „subiectivărilor” Esenţei şi pe de altă parte,
- cel al „revelaţiilor” divine care apar din aceste „auto-determinări”
Fiinţa se concepe prin integrare, adică se dovedeşte unică în fiecare posibilitate manifestată şi singură în toate, în vreme ce posibilităţile ca atare stabilesc diversitatea fără ca vreodată să se detaşeze în mod esenţial de Unul.
Distincţia stabilită mai sus, între Fiinţă şi posibilităţile principiale, nu este pe planul raţional: coincidenţa Fiinţei şi a posibilităţilor principiale care nu au simţit niciodată parfumul existenţei, este în egală măsură paradoxală ca şi cea dintre „existenţă” şi „absenţă”, în aceasta exprimându-se în acelaşi timp „vacuitatea” lucrurilor (a buddhiştilor).

Arhetipuri
„Posibilităţile principiale” sau „esenţele imuabile” fiind conţinute în indistincţiunea Esenţei divine, sunt, de asemenea – în măsura în care se reflectă în înţelesul universal - „ideile” sau arhetipurile pe care Platon, în parabola peşterii, le compară cu lucrurile reale, prizonierii neputând percepe decât umbrele proiectate pe peretele acesteia.
Doctrina arhetipurilor este solidară cu cea a Omniscienţei divine. Adevărata esenţă a oricărui lucru rămâne totdeauna, cu toate că e nemanifestată, în abisul interior al Fiinţei adevărate, în timp ce calităţile sale sensibile apar în exterior. Este imposibil ca Ideile divine incluse în lumea inteligibilă să fie evanescente.
Argumentele anumitor filozofi contra existenţei „ideilor” lui Platon cad în gol, dacă se înţelege că aceste „idei” sau „arhetipuri” nu au existenţă, adică nu au natura substanţelor distincte, ele nefiind decât posibilităţi inerente Intelectului, principial inerente Esenţei divine. Orice discuţie filozofică asupra „universaliilor” (vezi clasica problema universaliilor) pleacă de la o confuzie între arhetipuri şi reflexele lor pur mentale.
Ideile generale nu sunt, ca forme mentale, decât pure abstracţii, dar această constatare nu atinge în nici un fel arhetipurile sau „ideile” lui Platon, deoarece acestea nu sunt decât posibilităţi şi dispoziţii intelectuale, posibilităţi pe care „abstracţiunile” le presupun şi fără de care le-ar lipsi orice adevăr intrinsec. A nega „esenţele imuabile”, sursă a oricărei cunoaşteri relative, ar echivala cu a nega spaţiul sub pretextul că nu are formă spaţială.
Arhetipurile nu se manifestă niciodată ca atare, nici în ordinea sensibilă, nici în ordinea mentală, totuşi, la ele duc, principial, toate cele care sunt incluse în cele două ordine. Când se caută a le sesiza, ele se ascund viziunii distinctive, ele nu pot fi cunoscute decât intuitiv, fie plecând de la simbolurile lor, fie prin identificarea cu Esenţa divină.

Trimis de: shapeshifter pe 27 Mar 2009, 05:50 PM

Înnoirea creaţiei în fiecare clipă, adică la fiecare suflu
Creaţia se înnoieşte în fiecare clipă, adică „la fiecare suflu”. „Esenţele imuabile”, adică posibilităţile pure în care Dumnezeu se manifestă Lui-Însuşi nu sunt niciodată ca atare produse în existenţă, ci numai modalităţile lor relative – sau toate relaţiile posibile pe care le implică – se desfăşoară în Univers.
Dar, nici acestea nu „ies” realmente din arhetipurile lor. De asemenea, variaţia lor nu se epuizează niciodată în mod succesiv, aşa cum valurile unui fluviu nu încetează a-şi schimba forma supunându-se totuşi legii pe care le-o impune configuraţia albiei lui. În această imagine – imperfectă în virtutea caracterului ei concret – apa fluviului reprezintă „efuziunea” sau „fluxul” neîncetat al Fiinţei, iar configuraţia albiei fluviului „determinarea imuabilă”, în vreme ce valurile corespund formelor sensibile sau subtile care rezultă din această polaritate ontologică.
„Esenţa imuabilă” sau arhetipul se poate compara de asemenea cu o prismă care răsfrânge lumina Fiinţei în raze irizante; culoarea razelor va depinde totodată de natura esenţială a luminii şi de natura prismei.
În lumea non-formală sau spirituală, varietatea reflexelor unui singur şi acelaşi arhetip apare ca o „bogăţie” de aspecte, conţinute unele în altele, aşa cum sunt multiplele aspecte logice ale unuia şi acelaşi adevăr, sau beatitudinile incluse într-o aceeaşi frumuseţe; varietatea lor, pe această treaptă de existenţă, este cât se poate de îndepărtată de repetiţie, deoarece exprimă direct Unicitatea divină.
În lumea individuaţiei, dimpotrivă, reflexele unui arhetip se manifestă în mod succesiv deoarece intervine condiţia cosmică a formei, în sensul unei delimitări sau al unei excluderi reciproce de aspecte.
Lumea aceasta, care înglobează de altfel formele psihice precum şi pe cele corporale, este numită „lumea analogiilor” sau „lumea celor asemănătoare”, deoarece formele care se manifestă în ea în mod succesiv sau simultan sunt analoage unele cu altele prin aceea că sunt analoage cu arhetipul lor comun.
Pe treptele inferioare ale existenţei, în special în lumea corporală, varietatea formelor se apropie de repetiţie, exprimată prin modul cantitativ, fără ca totuşi să o atingă vreodată, deoarece în pura repetiţie s-ar dizolva toate calităţile distincte care constituie lumea.
Dpdv al variaţiei reflexelor aceluiaşi arhetip sub raportul succesiunii lor temporale, care poate fi luată ca expresie simbolică a oricărei succesiuni posibile, „proiecţia” arhetipului în existenţă se înnoieşte în fiecare clipă, adică aceeaşi stare de existenţă „reflectată” nu subzistă niciodată, fiinţa relativă fiind subiectul unei continue nimiciri şi al unei continue înnoiri.
Şi Omul este la fiecare „suflare” nimicit şi înnnoit, acest „interval” între nimicire şi înnoire, nu este unul temporal ci unul pur logic. În înnoirea Creaţiei cu fiecare suflare, clipa nimicirii coincide cu clipa manifestării asemănătorului. Nu există interval temporal între nimicire şi remanifestare, astfel că nu percepem o întrerupere între două creaţii analoage şi succesive, astfel existenţa pare omogenă. Această iluzie de continuitate este exprimată printr-o expresie: nu trece o clipă pentru ei fără ca să perceapă ceea ce percep…”
Există o parabolă buddhistă în care existenţa este comparată cu flacăra unei lămpi cu ulei, aceasta părând în mod continuu identică sieşi, nu încetează de a se înnoi cu fiecare clipă, astfel încât flacăra nu este în realitate nici aceeaşi, dar nici alta.
Lumina ca atare corespunde Fiinţei, în timp ce forma flăcării reflectă arhetipul şi acestuia i se datorează relativa sa continuitate. Căci dacă este adevărat că flacăra nu are existenţă autonomă, este adevărat în egală măsură şi că ea există.
Există în cosmos o discontinuitate cvazi-absolută, care este expresia caracterului său iluzoriu, şi care duce la discontinuitatea funciară între Dumnezeu şi lume. Pe de altă parte, există în cosmos o continuitate cvazi-absolută, în măsura în care cosmosul este pe de-a-întregul reflexul cauzei sale divine.
În măsura în care omul este o posibilitate de manifestare, dar nu vede Ceea ce îl manifestă, el este absenţă pură; dimpotrivă, în măsura în care îşi primeşte fiinţa din iradierea perpetuă a Esenţei, el ESTE. Neîncetata revelaţie a Lucrărilor divine ce decurg din Numele divine îl înnoiesc după fiecare nimicire, instantaneu, fără succesiune temporală perceptibilă, dar urmând o succesiune pur logică, deoarece acolo nu există decât o non-existenţă permanentă, care este cea a purei posibilităţi, şi există o Fiinţă permanentă, revelaţia Esenţei-una, apoi activităţi şi individuaţii se succed odată cu „suflurile” ce decurg din Numele divine.
„Suflurile” sau „expirurile” sunt modalităţi ale „Expirului Celui Milostiv” adică principiul divin care „dilată” sau desfăşoară posibilităţile relative plecând de la arhetipuri. Această „dilatare” nu se prezintă ca atare decât într-un punct de vedere relativ, după care starea de „interioritate” a posibilităţilor înainte de manifestarea lor apare ca o „restrângere”.
„Expirul” divin se ataşează Misericordiei (Posibilităţii) totale, deoarece prin aceasta supraabundenţa Fiinţei „debordează” asupra esenţelor limitate.
Pe de altă parte, ideea de „expir” sau de „suflu” se referă la simbolismul Cuvântului divin: aşa cum diferitele sunete sau „litere”, care constituie cuvintele din Cartea revelată, sunt analoage arhetipurilor ce se reflectă în cosmos, suflul care suportă sau vehiculează sunetele articulate este analog principiului divin care desfăşoară şi suportă posibilităţile de manifestare. Tot fundamentul ştiinţei incantaţiei este aici.
„Expirul” divin este complexul „dinamic” şi „feminin” al Poruncii divine, Actul pur, care este exprimat prin cuvântul „să fie”. În simbolismul analog de mai sus cu sunetul, acest act corespunde într-o oarecare măsură emiterii unui sunet.
„Expirul” divin este Natura universală, având o funcţiune cosmogonică analoagă cu ceea ce hinduşii numesc „Shakti”, adică „Energia productivă” a Divinităţii. În funcţie de acest simbolism trebuie înţeleasă înnoirea creaţiei cu fiecare suflu sau prin sufluri.
Sufletul omului face parte din „lumea celor asemenea”, care cuprinde atât lumea aceasta cât şi paradisurile formale şi infernurile, „lumea celor asemenea” este constituită din reflexele care se succed indefinit şi neîncetat, în aşa fel încât ea nu are o continuitate proprie; identitatea „eului” nu este decât o „reminiscenţă” a „Sinelui” (ipseitate), posibilitatea etern subzistentă a finiţei în Esenţa infinită.
Ceea ce „luminează” şi cunoaşte fuga neîncetată a „celor asemenea” şi care le raportează la arhetipurile lor, nu este conştiinţa individuală ci Inteligenţa pură şi transcendentă.
Spiritul (ar-ruh) Universal numit de asemenea Intelectul prim, este creat şi increat. Primul lucru pe care Dumnezeu l-a creat a fost Spiritul (ar-ruh). Când Dumnezeu I-a suflat din Spiritul Său, acest Spirit e increat deoarece e ataşat Naturii divine.
Spiritul se iveşte din Porunca lui Dumnezeu. Asta înseamnă fie Spiritul este de aceeaşi natură cu Porunca divină, care este în mod necesar increată, deoarece prin ea El a creat toate lucrurile; fie că Spiritul purcede din Porunca divină şi se sitează el-însuşi pe o treaptă ontologică imediat inferioară.
Spiritul posedă aceste aspecte deoarece el este mediator între Fiinţa divină şi universul condiţionat. Spiritul este increat în esenţa sa imuabilă dar şi creat ca primă entitate cosmică.
El este Calamul suprem cu care Dumnezeu înscrie toate destinele pe Tabla Păstrată, tablă ce corespunde Sufletului universal. Spiritul înglobează toată Ştiinţa divină privitoare la lucrurile create, adică el este Adevărul adevărurilor sau Realitatea Realităţilor, sau manifestarea imediată a acesteia, în funcţie de perspectiva abordată.
Esenţa increată a Spiritului este Sfântul Spirit - Intelectul Divin.
Esenţa increată a Spiritului corespunde lui Puruşa sau mai exact Puruşottama, iar natura sa creată corespunde lui Buddhi sau Lumina intelectuală. Buddhi este primul produs al lui Prakriti, Substanţa „plastică” universală, Buddhi, cu toate că este de natură supra-individuală, este „creat”, deoarece orice „creatură” participă la pasivitatea Substanţei.
Substanţa universală (gr. hyle) este pentru Intelectul increat ceea ce este Sufletul universal (Psyche la Plotin) pentru Intelectul creat (Nous la Plotin). Primul cuplu, Substanţa universală – Intelect increat conduce la cel al Naturii universale şi Poruncii divine, deoarece Natura universală, care se identifică principial cu „Expirul” divin, este ca un aspect „matern” al substanţei (hyle).

„Cuplurile” fundamentale ai căror termeni se raportează unul la celălalt aşa cum se raportează un principiu masculin (partea stângă mai jos) la unul feminin (partea dreaptă mai jos):

1. Porunca divină <----> Natura universală sau Expirul divin

2. Intelectul divin sau Sfântul Spirit sau Puruşottama <----> Elementul suprem sau Substanţa principială

3. Intelectul prim sau Spiritul sau Calamul Suprem <----> Sufletul universal sau Tabla Păstrată

4. Intelectul prim sau Spiritul <----> „Materia prima” sau Substanţa cosmică sau Prakriti


Dpdv cosmologic, Spiritul sau Intelectul nu este, totuşi, decât implicit increat, deoarece numai Spiritul creat reprezintă o realitate cosmică distinctă de Dumnezeu. Pe de altă parte, „Materia Prima”, „Substanţa”, Prakriti poate fi privită pe diferite trepte. În ceea ce priveşte natura sa pur principială, ea scapă în mod necesar cosmologiei, această aspect pur principial nu este altceva decât o posibilitate divină non-manifestată.
Ca mediator, Spiritul este totodată prototipul manifestărilor profetice, sub acest aspect el se identifică cu arhanghelul Gabriel care a vestit Fecioarei Logosul, Verbul, şi a transmis Profetului Coranul. Imaginea „centrală” a Spiritului pe pământ este omul. Dar ca orice formă care lasă în mod necesar în afara sa anumite aspecte ale arhetipului său, Spiritul se revelează în mod egal, sub aspecte complementare şi mai mult sau mai puţin „centrale”, în alte forme terestre.
De exemplu, el se revelează sub forma arborelui, al cărui trunchi simbolizează axul Spiritului care traversează întreaga ierarhie a lumilor, şi ale cărui ramuri şi frunze corespund diferenţierii Spiritului în multiplele stări de existenţă.
Se spune după o legendă că Dumnezeu a creat Spiritul în forma unui păun şi I-a arătat propria imagine în oglinda Esenţei divine, cuprins de o teamă nespusă, păunul sa acoperit de stropi de sudoare, din care au fost create toate celelalte fiinţei. Coada păunului imită desfăşurarea cosmică a Spiritului.
Un alt simbol al Spiritului este acvila, care planează deasupra creaturilor terestre, le observă din înalt şi coboară, vertical, asupra prăzii sale, ca un fulger, în acelaşi fel, intuiţia intelectuală sesizează obiectul său.
Porumbiţa albă, la fel, este o imagine a Spiritului, prin culoarea sa, prin inocenţa şi suavitatea zborului.
La limitele lumii sensibile, natura luminoasă a aştrilor şi transparenţa şi incoruptibilitatea pietrelor preţioase amintesc tot aspecte ale Spiritului universal.

Trimis de: Clopotel pe 27 Mar 2009, 06:35 PM

Draga Shapeshifter,

QUOTE
ps: fereşte-mă Doamne de creştinul prost căci e mai periculos ca ateul...
în altă ordine de idei, doctrina crucii din islam este cea în car se vorbeşte despre EXALTARE ŞI AMPLOARE ia şi studiază...

Este adevarat ca sunt prost, asta am recunoscut de atatea ori si singur, insa acest lucru nu face ca vorbele tale sa aibe vreo valoare de adevar.
Poti sa studiezi o carte daca ai macar o vaga banuiala ca ar fi ceva adevarat in ea, ori in cazul coranului, se vede clar ca este pura fictiune, si atunci ce sa mai studiezi la el?
QUOTE
bun, şi pentru că văd că o ceri o să-ţi arăt în posturile viitoare cât de îngustă e perspectiva ta... până nu vei ajunge la colţ nu vei avea pace cu mine...

yawn.gif M-as fi bucurat daca ai fi raspuns la macar o singura intrebare ce ti-am pus-o, dar vad ca tu ii dai in continuare cu copy-paste. In loc ca ma ameninti ca o sa faci si ca o sa dregi, mai bine chiar faceai asta, ca de vorbe sunt satul.
QUOTE
reţine doar asta: nu voi avea milă de înguşti ca tine... ori pleci tu ori eu...

Nu te enerva degeaba... Nu e nevoie sa plece nimeni. Cel putin eu mai stau o vreme pe aici.
Totusi, te rog sa te abtii sa deschizi o groaza de topice in care sa nu spui nimic. Nu-ti ajung cele 7 sau 8 ca sa te exprimi, sau tu vrei sa deschizi cate 1 topic pentru fiecare capiltol din cartea din care dai copy-paste?! Ma tem ca nu se va putea acest lucru...

Hai sa-ti mai arat de ce coranul la care faci referire este o carte de fictiune. De fapt este o carte scrisa de un om care a auzit el ceva despre crestinism dar nu a inteles nimic din el, si atunci, plecand de la ideile astea gresite, a scris ceea ce i-a trecut prin minte. Este adevarat, asa cum ti-am mai spus ca a fost puternic influentat de gnostici, dar din pacate, chiar acest lucru i-a fost fatal. Din pacate si celor care l-au crezut si il cred, desi scornelile lui sunt evident false.
Iata un exemplu, din chiar citatele date de tine...
QUOTE
Trinitate (Quran)
Trinitatea „Tată, Fiu şi Mamă”, pe care Quranul o atribuie creştinătăţii, are 3 înţelesuri:
1. exprimă o situaţie psihologică de facto, Maria fiind mult mai prezentă la creştini, avându-se în vedere aici mai ales funcţia cu adevărat divină, decât Sfântul Duh
2. Sfânta Fecioară este identificată cu Spiritul în măsura în care ea este Înţelepciunea „stabilită din veşnicie, de la Început, sau de dinaintea pământului” (Proverbe 8:23)
3. Formularea quranică trebuie să pună accent pe incompatibilitatea exoterică a Trinitarianismului creştin cu Unitarianismul islamic

Aceasta este una din marile erori ale lui Mohamed, ca a crezut ca Fecioara Maria ar face parte din Sfanta Treime in care cred crestinii. Daca chiar era interesat de adevar, putea sa intrebe crestinii direct in ceea ce cred, si atunci se lamurea, si nu mai era nevoie sa scrie minciuni si dezinformari in coran si sa sminteasca atatia oameni.
Vad ca si tu te-ai lasat inselat de el si bati moneda pe aceeasi minciuna...
Hai sa te lamuresc putin, iar pentru detalii de rog sa studiezi topicul de Ortodoxie.
- Fecioara Maria nu face parte din Sfanta Treime, si prin urmare crestinii nu o considera Dumnezeu si nu se inchina la ea asa cum si-a inchipuit Mohomed, dar si multi eretici. Crestinii o cinstesc pe Fecioara Maria, si ii dau cinstire mai mult decat oricarui alt sfant pentru ca este Maica Domnului. Dar ea a fost om la fel ca si noi.
-Fraza ce ai scris-o:
QUOTE
1. exprimă o situaţie psihologică de facto, Maria fiind mult mai prezentă la creştini, avându-se în vedere aici mai ales funcţia cu adevărat divină, decât Sfântul Duh
este cea mai mare aberatie si minciuna ce poate fi auzita. Fecioara Maria nu poate fi mai prezenta la crestini decat Sfantul Duh, caci Sfantul Duh este Dumnezeu, asa cum sustine chiar Scriptura: Duh este Dumneze (Ioan 4:24). Niciodata Fecioara Maria nu a fost pusa pe acelasi plan cu Dumnezeu si niciodata crestinii nu i s-au inchinat ei ca la Dumnezeu, ci doar au cinstit-o ca pe Maica Domnului si careia Dumnezeu i-a dat mare cinste.
- Sfanta Treime in crestinism inseamna: Tatal, Fiul si Sfantul Duh, asa cum spune si Sfantul Apostol Ioan: Căci trei sunt care mărturisesc în cer: Tatăl, Cuvântul şi Sfântul Duh, şi Aceşti trei Una sunt. (1 Ioan 5:7) Sfanta Treime inseamna Un singur Dumnezeu, nu 3 asa cum gresit a inteles din nou Mahomed, si a mai scris si in coran aberatia asta in cateva locuri, de ex. la sura 5 unde zice: "Si aceia sunt necredinciosi care zic:'Dumnezeu este al treilea din trei'. Caci nu este Dumnezeu afara de unicul Dumnezeu..." De altfel, ca majoritatea gnosticilor, Mahomed a scris coranul impotriva cristinismului si apoi a iudaismului, dar dupa cum vezi, a dat-o rau in bara, ca nici macar nu s-a informat despre ce vorbesc aceste credinte. Crestinii nu spun niciodata ca Dumnezeu este al treilea din trei, ci doar ca este Unul in Sfanta Treime. Despre Sfanta Treime s-a mai vorbit lamurit si pe alte topice, ai putea sa le studiezi daca chiar esti interesat de adevar.
Oricum minciuna din coran cum ca crestinii se roaga la 3 dumnezei, la Dumnezeu,la Isus si la Maria este impardonabila si arata fara doar si poate valoarea de adevar a coranului.
Habar nu am de sursa din care dai tu copy paste aici, dar si aceasta sursa bate campii la greu despre crestinism, indusa in eroare tot de Mahomed, dar probabil si de alte carti gnostice, caci spune:
QUOTE
Sfânta Fecioară este identificată cu Spiritul

Acest lucru este o minciuna, caci in crestinism nu exista asa ceva. Noi spunem ca Maica Domnului era plina de Duh Sfant, si nu ca era insasi Duhul Sfant, adica se identifica cu Duhul Sfant asa cum gresit sustii tu.
Iar la punctul 3 zici:
QUOTE
3. Formularea quranică trebuie să pună accent pe incompatibilitatea exoterică a Trinitarianismului creştin cu Unitarianismul islamic

Incompatibilitatea dintre crestinism si islamis consta tocmai in neadevarurile crase pe care se bazeaza islamismul, adica pe scrierile din coran, caci ele au fost scrise de catre un om care nu a inteles despre ce scrie si a scris aceste minciuni despre crestini.
Repet: aceste lucruri puteau fi verificate si atunci, dar si astazi de catre oricine, si se vede clar ca sunt minciuni, caci crestinii nu cred deloc in ceea ce sustine coranul ca cred.

Restul pologhiei pe care ai copiat-o aici este total lipsita de valoare, caci bate apa-n piua plecand de la ipoteze total false.

Prin urmare, te rog si insist, ca nu cazi si tu in ratacirea gnostica in care a cazut Mahomed, si daca esti interesat de crestinism, pur si simplu intreaba crestinii despre credinta lor, nu pe hindusi sau pe musumani, ca acestia saracii habar nu au despre crestinism, ca daca aveau un pic de habar macar, pe de o parte nu mai spuneau atatea minciuni despre crestini, iar pe de alta parte chiar deveneau crestini.

Trimis de: shapeshifter pe 27 Mar 2009, 07:14 PM

QUOTE
Hai sa-ti mai arat de ce coranul la care faci referire este o carte de fictiune.

măi creştine, cu un cretin creştin nu stau să discut, unul care face din Quran o carte de ficţiune. Ştii ce înseamnă asta creştine? Hai să-ţi spun: că habar nu ai de propria-ţi religie... trist! Ce este de fapt Quranul creştine? Ai auzit de Cerneală? Dar de Carte?

QUOTE
Prin urmare, te rog si insist, ca nu cazi si tu in ratacirea gnostica in care a cazut Mahomed, si daca esti interesat de crestinism, pur si simplu intreaba crestinii despre credinta lor, nu pe hindusi sau pe musumani, ca acestia saracii habar nu au despre crestinism, ca daca aveau un pic de habar macar, pe de o parte nu mai spuneau atatea minciuni despre crestini, iar pe de alta parte chiar deveneau crestini.

măi creştine habar nu ai despre islam, habar nu ai despre ce-ţi vorbesc aici... habar nu ai de propria-ţi religie... eşti jalnic!
Poate o să mă străduiesc să-ţi arăt ce e Profetul, Qalamul, Tabla Păstrată dacă vei ieşi din îngustime... poate!

QUOTE
Restul pologhiei pe care ai copiat-o aici este total lipsita de valoare, caci bate apa-n piua plecand de la ipoteze total false.

Creştine, pardon, cretine demostrează că plec de la ipoteze, demostrează apoi că sunt false. Ai Cuvântul...

În perioada următoare îţi promit că mă voi ocupa îndeaproape de tine.

Şi ştii de ce? Pentru că faci parte din acei proşti periculoşi care confundă un gnostic cu Profetul... ca să nu mai zic de Sfânta Ta Treime care şchioapătă rău de tot...

QUOTE
Sfânta Fecioară este identificată cu Spiritul

Acest lucru este o minciuna, caci in crestinism nu exista asa ceva. Noi spunem ca Maica Domnului era plina de Duh Sfant, si nu ca era insasi Duhul Sfant, adica se identifica cu Duhul Sfant asa cum gresit sustii tu.

pentru că procedezi ca securiştii, tupând din context o să-ţi mai explic o dată:
spuneam că în acea perspectivă Sfânta Fecioară este văzută ca identificându-se cu Spiritul, dacă eşti orb şi încuiat nu fi măcar jegos! Creştine! Sensul expresiei acolo era că aşa este ea văzută din acea perspectivă...

Cât despre SF. Treime mă voi ocupa de tine când ajung acasă. Chiar în seara asta! Îţi promit!

Trimis de: Clopotel pe 27 Mar 2009, 08:42 PM

Draga Shapeshifer,

QUOTE
măi creştine, cu un cretin creştin nu stau să discut, unul care face din Quran o carte de ficţiune.

Cu precizarea ca eu daca sunt cretin nu sunt din cauza ca recunosc in coran o carte de fictiune, deoarece coranul, asa cum ti-am aratat, dar voi mai continua sa-ti mai arat, este total pe langa realitate. Te rog prin urmare sa mai apelezi si la logica. Din aceasta perspectiva avem doar 3 variante:
- ca este o carte de fictiune
- ca este o carte inspirata de Dumnezeu
- ca este o carte inspirata de satana
Varianta a doua este exclusa din start deoarece toata lumea stie ca Dumnezeu este Adevarul si la El nu este minciuna, prin urmare, minciunile spuse in coran despre crestini, nu pot fi de la Dumnezeu, Dumnezeu care stie exact in ceea ce cred crestinii.
Mai raman prin urmare variantele 1 si 3. Alege tu care din ele este cea corecta, desi e usor sa observi ca varianta 1 este generata de 3, deoarece a spune minciuni legate de cele sfinte, nu poate fi decat meritul satanei.

Ştii ce înseamnă asta creştine? Hai să-ţi spun: că habar nu ai de propria-ţi religie... trist!

Hodoronc tronc! Cum ai dedus asta din faptul ca ti-am aratat minciunile lui Mahomed despre credinta crestinilor? Sau tu iti inchipui ca Mahomed si cu tine stiti mai bine in ce cred crestinii decat crestinii?!

Ce este de fapt Quranul creştine? Ai auzit de Cerneală? Dar de Carte?

Pentru mine este o carte de fictiune care spune minciuni despre crestini. Lucrul acesta se poate demonstra direct si exact. Intreaba orice crestin in ce crede si o sa vezi imediat ca Mahomed batea campii. Ce este asa de greu de inteles?! Eu nu-ti vorbesc din afara crestinismului ca tine si ca Mahomed, ci chiar din interiorul lui. Sau dupa logica ta Mahomed este mai calificat in crestinism decat crestinii?! Mai sa fie!
QUOTE
măi creştine habar nu ai despre islam,
Nici nu e nevoie... Am descoperit doar aceste minciuni evidente despre credinta mea si ti-am atras atentia. Mai mult nici nu doresc sa stiu ca e pierdere de timp devreme ce am descoperit ca aceasta carte nu e de la Dumnezeu.
de fapt nici nu avea cum sa fie deoarece crestinii aveau deja Invatatura despre Dumnezeu Completa si Adevarata si nu mai aveau nevoie de altceva.
Intersant este ca tu doresti sa persisti in minciuna desi tocmai ti s-a atras atentia asupra ei.
Ce daca eu sunt cretin si prost, daca Mahomed imi spune ca eu cred in 3 zei si multe alte aberatii, asta nu arata decat ca el minte. Faptul ca eu sunt cretin si prost nu face ca minciuna lui sa fie adevarata.
QUOTE
habar nu ai despre ce-ţi vorbesc aici... habar nu ai de propria-ţi religie... eşti jalnic!

Repet, sunt jalnic, prost, cretin si absolut tot ceea ce-ti trece tie prin cap ca sa te descarci, insa stiu in ce cred mai bine decat tine si Mahomed. Prin urmare eu spus ca ce scrie in coran despre crestini este o minciuna sfruntata. Nici nu ma apuc sa mai comentez alte lucruri pe care le mai zice el acolo. E suficient doar sa constat minciunile ce le zice despre crestini ca sa arat ca Dumnezeu nu are absolut nici o legatura cu coranul.
QUOTE
Poate o să mă străduiesc să-ţi arăt ce e Profetul, Qalamul, Tabla Păstrată dacă vei ieşi din îngustime... poate!

Straduieste-te cat vrei... Dar ce o sa faci cu minciunile astea evidente?! O sa le bagi sub covor si o sa spui ca nu exista?
QUOTE
Creştine, pardon, cretine demostrează că plec de la ipoteze, demostrează apoi că sunt false. Ai Cuvântul...

Pai ti-am aratat deja... Pleci de la premisa falsa ca Sfanta Treime ar insemna, te citez: "Trinitatea „Tată, Fiu şi Mamă”, pe care Quranul o atribuie creştinătăţii, are 3 înţelesuri" - ceea ce este o mare minciuna caci in Sfanta Treime nu e vorba de nici o "Mama" ci de Duhul Sfant. Ti-am spus ca Mahomed nu a inteles in ce cred crestinii si ce este in crestinism Maica Domnului. Nu cade si tu in aceeasi inselare ca si el. Fecioara Maria nu face parte din Sfanta Treime si nici un crestin nu a crezut niciodata asa ceva. Realizezi ca e aberant ce sustii?!
QUOTE
În perioada următoare îţi promit că mă voi ocupa îndeaproape de tine.
Ti-am spus ca de amenintari din astea puerile sunt satul... Toti cei fara argumente sau cu falsuri grosolane despre crestini ma ameninta astfel. Astept si fapte concrete din partea voastra.
QUOTE
Şi ştii de ce? Pentru că faci parte din acei proşti periculoşi care confundă un gnostic cu Profetul...
Banuiesc ca prin "Profetul" cu P mare intelegi Mahomed. Atunci iti confirm ca Mahomed era influentat de gnostici. Acest lucru razbate si din coran daca inca nu te-ai prins.
Dar apropo de coran: inca nu te-ai intrebat cum s-a apucat de scris Mahomed asa tam nesam despre Hristos la 500 de ani dupa ce Iisus s-a ridicat la cer? Nu te-ai intrebat de unde stia Mahomed despre Iisus?! Nu te-ai intrebat niciodata de ce tu si cu altii care plecati urechea la ce spune Mahomed despre crestini, nu va sinchisiti sa verificati aceste lucruri? Ca doar e simplu si la indemana de verificat? Veti vedea imediat minciuna. De ce va e frica sa descoperiti Adevarul?!
QUOTE
ca să nu mai zic de Sfânta Ta Treime care şchioapătă rău de tot...

rofl.gif Sfanta Treime "schioapata" doar in mintea celor care vad crestinismul prin ochelarii islamismului si hinduismului, complacandu-se in minciuna, in loc sa intrebe crestinii despre credinta lor, sau macar sa puna mana pe o carte de Invatatura Crestina. Atunci vei vedea ca tot valul asta ti se va da la o parte si vei putea sa gandesti liber.
QUOTE
QUOTE
Sfânta Fecioară este identificată cu Spiritul
QUOTE
Acest lucru este o minciuna, caci in crestinism nu exista asa ceva. Noi spunem ca Maica Domnului era plina de Duh Sfant, si nu ca era insasi Duhul Sfant, adica se identifica cu Duhul Sfant asa cum gresit sustii tu.
QUOTE
pentru că procedezi ca securiştii, tupând din context o să-ţi mai explic o dată:
spuneam că în acea perspectivă Sfânta Fecioară este văzută ca identificându-se cu Spiritul, dacă eşti orb şi încuiat nu fi măcar jegos! Creştine! Sensul expresiei acolo era că aşa este ea văzută din acea perspectivă...

Pai asta combateam eu de fapt! Ca este vazut distorsionat prin ochelarii lui Mahomed. Este total irelevant ce isi inchipuie Mahomed despre Fecioara Maria in crestinism, deoarece el nu cunostea bine crestinismul. De ce nu-ti dai jos ochelarii lui Mahomed, care nu avea habar de crestinism, si sa intrebi crestinii despre credinta lor?! Nu crezi ca este mai simplu si mai logic asa?!
QUOTE
Cât despre SF. Treime mă voi ocupa de tine când ajung acasă. Chiar în seara asta! Îţi promit!

yawn.gif Este a nu stiu cata oara cand ma ameninti cu asta, dar la fapte cand treci?! Sau stai ca e ceva foarte curiso aici: sustii tu oare ca islamistii si hindusii stiu mai bine ce este Sfanta Treime din Crestinism decat crestinii?! Pe bune?!

Un singur sfat imi permit sa-ti dau: sa nu renunti totusi la logica si coerenta ca asta te va ajuta sa-ti vezi singur erorile in care te afli.
Succes!

Trimis de: shapeshifter pe 27 Mar 2009, 08:50 PM

măi amigo, mă ocup imediat de tine, dar tu să-mi explici până una alta, cum dracu te-a pus mihai moderator pe aria asta. cum de a pus un habarnist dar şi, cu mult mai grav, o javră religioasă ca moderator pe o arie atât de delicată? o sa-l întreb personal...

ţine minte creştine: te voi băga la colţ fără milă! până nu-ţi vei retracta dejecţiile cretinoide nu te voi slăbi din laţ!

Trimis de: shapeshifter pe 27 Mar 2009, 08:59 PM

Deci să începem.

Ce este REVELAŢIA?

Trimis de: shapeshifter pe 27 Mar 2009, 09:31 PM

Toate tradiţiile vorbesc în ultimă analiză despre Dumnezeu că este Identitate simplă perfectă, dar şi că această Supremă Identitate este o identitate a două principii contrastate, de distins în toate lucrurile compuse, dar care coincid fără compunere în Unul care nu este nici un lucru. Identitatea este a Esenţei şi Naturii, Fiinţei şi NeFiinţei, Dumnezeu şi Dumnezeire – masculinului şi femininului. Natura naturans, Creatrix universalis est Deus. Pe de o parte, o divizare a Esenţei de Natură, Cer de Pământ, subiect de obiect, este un sine qua non al existenţei lucrurilor compuse.
Natura se retrage astfel din asemănarea cu Dumnezeu, reţinând o anumită asemănare cu fiinţa. De aici, Esenţa este Creatorul şi puterea activă, Natura: mijloacele creaţiei şi recipientul pasiv al formei – Natura ca fiinţă prin care generatorul generează. Relaţia bărbatului cu femeia este o asemănare: relaţia mariajului este un sacrament şi un rit deoarece este un simbol adecvat şi o reflectare a identităţii Esenţei şi Naturii in divinis.
Noţiunea de polaritate bisexuală în Zeitate sugerată mai sus, a fost văzută uneori ca o caracteristică a sistemelor tantrice hinduse şi buddhiste medievale din India, în care este foarte clar enunţată şi realizată pe baza unui simbolism şi ritual vizual. Măsura în care Tantrismul şi Şâktismul trebuie identificate a fost larg discutată de Glasenapp care concluzionează că punctul de plecare pentru doctrinele Şâkta este dat în filozofia „Vorbirii” (vâc) a Mantra-Şâstrelor.
În tradiţia vedică, Identitatea Supremă (tad ekam) este „în acelaşi timp spirantă şi despirată” (ânit avâtam), „Fiinţă şi NeFiinţă (sad-asat) în înaltul Empireu, în pântecele Infinitului. În acelaşi mod în Mundakya Upanişad, supralogicul Brahma este „Fiinţă şi NeFiinţă… Intelect şi Voce (sad-asat… vâg-manas).
Coincidenţa non-supremului şi supremului (apara şi para) Brahma din Upanişade este cea a lui Mitrâvarunau din Vede. Identitatea Supremă este în mod egal bipolară fie că „Ea” este concepută ca masculină sau feminină; despre Magna Mater, Natura Naturans Creatrix, Infinitul (virâj, aditi) se poate întreba: „Cine-I cunoaşte dualitatea progenitivă?” (mithnavatvam) şi invers: „El (Brahma) este un pântece (yonis ca gîyate). Dar dacă aceste două principii sunt considerate în reciprocitatea lor, Dumnezeu manifestat este cel masculin şi Dumnezeirea nemanifestată este puterea feminină, fiind rezervorul inepuizabil al atotposibilităţii, inclusiv cea a manifestării, este deci vorba aici de Mitra care inseminează pe Varuna, Krishna care „depune embrionul în Marele Brahma, pântecele meu… Natura mea supremă (para prakrti), pântecele întregii existenţe” şi „În pântecele Infinitului în care Soma pune embrionul”, „Apele purtau embrionul universal”, adică „Germenele de Aur”, Hiranyagarbha.
În doctrinele hinduse se vorbeşte astfel despre Intelect:
Intelectul este virtual Prajâpati, aici „Intelect (manas)” este identificat cu „Acela care era la început nici NeFiinţă, nici Fiinţă”. Intelectul emană Cuvântul. Tatăl este Intelect (manas), Mama, Cuvântul (vac); Copilul, Spiritul sau Viaţa (prana).
Intelectul şi Cuvântul, Cerul şi Pământul, ca Cunoscător şi Cunoscut, sunt părinţii universali ai universului conceptual.
Intelectul (manas, buddhi) şi voinţa (vasa, kama), coincid in divinis=adhidevatam, purcederea divină este „conceptuală” în ambele sensuri ale cuvântului.
Deşi procederea Cuvântului (actul Intelectului Divin) şi purcederea Spiritului (actul Voinţei Divine) coincid, ele sunt logic de indistins, purcederea Cuvântului şi purcederea per artem nu sunt doar coincidente ci şi logic de indistins. De aceea Christos este numit „arta lui Dumnezeu” (Augustin, „De trinitate”).
Purcederea sau creaţia per artem (=tastaiva) este în mod esenţial o operaţie intelectuală. Expresiile scolastice „per verbum in intellectu conceptum”; „per artem et ex voluntate” sunt echivalente cu „manasa iva vacam mithunam samabhavat, sa garbhy abhavat... asrjata”.
Intelectul şi Vocea (manas şi vâc) sunt Una ab intra: „Vocea este cu adevărat Brahma din supremul Empireu”. Dar „Acest Brahma e Tăcere”. Aşa cum incantaţia (brahma) este acolo inaudibilă Brahma, aşa şi Vocea negrăită; Intelectul este acolo „de-mentat” de el însuşi, Vocea nerostită. Doar când acestea două sunt separate, când cerul şi pământul sunt despărţite de axa universului (skambha, stavros), acel Intelect şi Vocea devin „polii Vedelor” (vedasya âni), respectiv celestul şi chtonicul, apoi doar acea Fiinţă şi NeFiinţă ia o calificare ca Viaţă şi Moarte, Bine şi Rău, divizate una de alta ca ţărmul aproape de cel depărtat de lărgimea universului.
NeFiinţa atunci dobândeşte, într-adevăr, valoarea non Est, deoarece referindu-se la toate lucrurile de sub Soare: creaţia şi crucificarea cosmică nu sunt doar mijloace necesare ale răscumpărării, ci şi chiar antiteza ultimului sfârşit, care trebuie să fie acelaşi cu primul început.
„Când perechea unită a fost despărţită, Devas au gemut, şi au strigat: Să fie unită din nou”, şi de aici provine toată punerea în scenă a mariajului în ritual, reunirea simbolică a lui Indra şi Indrânî în inimă.
Una dintre multele descrieri ale divinei procesiuni dinspre interior spre exterior este următoarea: Prajâpati, fiind Unul şi dorind să fie Mulţi, cu Intelectul căută Tăcerea: ce era în Intelect, deveni „Marele”. El percepu: „Acest embrion al Meu este ascuns în Mine: îl voi naşte prin Voce”. El separă Vocea. Apoi „Marele” fu născut: din care Prajâpati spuse: „Aceasta e măreţia Marelui, ce a fost de atâta timp în mine”. „Marele” era la Prajâpati chiar ca cel mai vârstnic Fiu.”
Fiul este deci deja în unitatea nedivizată a uniunii principiilor, imaginea Tatălui în el însuşi, per verbum in intellectu conceptum; şi această concepere este „actul fecundaţiei latente din eternitate”.
„Contemplaţia Tăcerii” a lui Prajâpati este o operaţie vitală: El avu o relaţie prin Intelect cu Vocea, şi deveni însărcinat”. Acel Prajâpati divide Vocea de el însuşi (Voce care fuse „Tăcerea” sa). „El separă Femeia” - „Această Voce este într-adevăr o fecioară”, „Am făcut eu însumi o Mamă din care să mă nasc”. Tatăl însuşi se naşte prin Mama care este o coesenţialitate a Fiului cu Tatăl: „Devenind un embrion, el intră în soţia sa, mama, şi fiind reînnoit, este născut din nou”.
Există o delegare şi transmitere a Naturii universale în genealogia regni Dei aşa cum există una în cazul unei naturi umane particulare într-o succesiune dinastică a tipurilor funcţionale. O „renaştere” în acest sens - „cel care acţionează fiind născut în copiii săi”; „copiii mei sunt venirea mea să fiu din nou”, „ceea ce el a generat în purtarea sa din nou” – constituie tot ceea ce este, la drept vorbind, doctrina indiană a reîncarnării individualului, spre deosebire de cea a transmigraţiei Persoanei Spirituale care, atunci când corpul moare, „se grăbeşte din nou către un pântece” – reîncarnarea şi transmigraţia coincid de fapt doar in divinis.
Vocea separată îşi asumă acum o funcţie vehiculară, aceea a liturghiei sub aspectul său verbal, Rc, în altă parte identificată cu această lume şi Pământul. „Marele” (brhat, care implică o indefinită extensie în timp şi spaţiu), la început conţinut ca un embrion (garbha) în Unitate şi acum transferat prin operaţie vitală Mamei, în care se dezvoltă şi este născut, este iniţial Agni (sau Indra, Surya, sau Soma), audibilul şi vizibilul Prâjapati, considerat aici sub un aspect liturgic: „El este născut din şalele Titanilor şi străluceşte în poala Mamei”, pântecele-altar al Pământului Mamă.
În naşterile creştine de tip bizantin, unde există o peşteră spartă în locul posteriorului şi mai familiarului staul (semnificaţia ambelor este aceeaşi în ultimă analiză, la fel ca în tradiţia vedică, în care actul creativ implică deschiderea unei peşteri care este de asemenea un staul de vite), este făcut cât se poate de clar faptul că Theotokos este Pământul, Gaia.
„Pământul era mama lui Adam… şi totuşi o fecioară Pământul era… doi Oameni au fost născuţi din fecioare, şi Dumnezeu are asemănarea fiului primei fecioare-Pământ… deoarece El vru să fie Fiu al lui Adam.” (Parzifal)
În Evanghelia după Filip se spune:
"Adam s-a născut din 2 fecioare, din spirit şi din fecioara pământ. De aceea Hristos s-a născut din o [unică] fecioară, ca să rectifice căderea petrecută la început".

Trimis de: shapeshifter pe 27 Mar 2009, 09:37 PM

In divinis, sunetul şi lumina sunt identice. Fiul este deopotrivă o rezonanţă luminoasă şi calorică. Fiul lui Dumnezeu este o rostire, „La început (la obârşie) această lume era nerostită”. Unul devine Mulţi printr-un act de generare. Operaţiunea inversă prin care sinele separat conceptual este reunit Sinelui nedivizat vreodată (sau Esenţei Spirituale) este o „deificare” descrisă ca un mariaj: „Aceasta este acea formă prin care e abordat, care a îndepărtat tot răul şi acela care nu are nici o frică. E ca şi atunci când cineva este intim îmbrăţişat de o mireasă iubită şi nu ştie nimic de vreun înăuntru sau în afară, astfel că Persoana (spirituală) (a unui om) e îmbrăţişată de Spiritul prognostic (prajnâtmanâ), nu ştie nimic de vreun înăuntru sau în afară. Aceasta e forma adevărată, în care dorinţa sa este obţinută, Spiritul este întregul dorinţei sale, el nu are nici o dorinţă neîmplinită, nici o suferinţă”.
Prajnâtman, preştiutorul şi atoateştiutorul Spirit, a cărui „adevărată formă” transcenzând toate distincţiile subiectului şi obiectului, este o „condensare unitară a gnozei anterioare”, o singură totalitate a cunoaşterii care nu derivă din nici o sursă externă ei înseşi - „Singurul Cuvânt al Inefabilului care e Gnoza Întregului”. Prajnâ este etimologic şi semantic echivalentul prognozei gnostice de care se vorbeşte în Apocrifa lui Ioan, ca aparţinând Pentadei bărbat-femeie a Eonilor Tatălui, şi care a fost primul dar dat de către Unul Invizibil, Primului Om, Spiritul Virginal, Imaginea lui Însuşi. Se poate spune fără a exagera, că întreaga ontologie a tradiţiei vedice, precum şi a Samhitâs, Brâhmanas şi Upanişadelor este exprimată mai degrabă tipic decât accidental în termenii simbolismului sexual.
Până acum s-a spus destul pentru a demonstra perfecta ortodoxie a Tantrelor sub aceste aspecte. Rămâne de a lua acum în considerare polaritatea divină şi bisexualitatea în scriptura şi exegeza creştină. Problema este direct sugerată de doctrina naşterii duble (temporale şi eterne) a Fiului lui Dumnezeu. E imposibil să ne gândim la acestea ca două evenimente diferite în viaţa divină, care în ea însăşi este fără evenimente.
Într-adevăr, Sf. Toma spune el însuşi: „Din partea copilului există doar o singură filiaţie în realitate, deşi sunt două în aspect”. Asta sugerează că trebuie să fi fost o Madonna eternă şi una temporală.
Cele două Afrodite au fost: una Ourania, fiica mai mare a Cerului (Ouranos), cealaltă, mai tânără, fiica lui Zeus şi Dione, numită Pandemos (Vaişvânara).
Şi Meister Eckhart spune: „Naşterea sa din Maria cerească a fost pentru Dumnezeu o bucurie mai mare decât nativitatea sa în carne”.
Dacă Sf. Toma spune că „filiaţia eternă nu depinde de o Mamă temporală” atunci despre ce fel de Mamă ar putea fi vorba dacă nu de o Mamă eternă? Cine este „Maria cerească” de care vorbeşte Eckhart dacă nu chiar „acea Natură divină prin care Tatăl procreează”, Natura Naturans, Creatrix?
Dacă se pare aici forţat interpretat sensul cuvintelor Sf. Toma, atunci să luăm în considerare doctrina tomistă a purcederii divine. Purcederea Cuvântului in divinis se numeşte generare… Generarea înseamnă originea oricărui lucru viu dintr-un principiu unitar, aceasta se numeşte „nativitate”.
Purcederea Cuvântului in divinis ţine de natura unei generări. El purcede în maniera unui act inteligibil, care este o operaţiune vitală. De aceea este în mod just numit procreat, şi Fiu. De aci, de asemenea, faptul că toate aceste lucruri care aparţin generării lucrurilor vii, sunt folosite în Scriptură pentru a desemna purcederea Înţelepciunii Divine; adică prin concepere şi naştere.
„Şi a zis Dumnezeu: "Să facem om după chipul şi după asemănarea Noastră...” „Şi a făcut Dumnezeu pe om după chipul Său; după chipul lui Dumnezeu l-a făcut; a făcut bărbat-femeie.”
Asemănarea este exemplară. Forma creată a umanităţii pentru că despre asta e vorba mai sus, nu este a acestui bărbat ca distins de această femeie, ci a UMANITĂŢII LOR COMUNE:
„Şi a numit numele lor ADAM” (Gen. 5:2)
Acest OM (Adam) este o sizigie, până când Zeitatea scoate din el femeia, ca să nu fie singur: se va numi Femeie deoarece a fost scoasă din Om” (Gen. 2:23).
În Zohar I, 90-92 se spune: „Tatăl spuse Mamei prin Cuvânt” şi „Omul emanaţiei era ambele masculin şi feminin, din partea ambilor: Tatălui şi Mamei”.
În Brhadaranyaka Upanişad I.4 ni se spune că Prajâpati se împarte pe el însuşi, dorind un al doilea, deoarece „pentru unul care este singur nu există încântare”. În descrierea biblică a Evei ca fiind „făcută din coasta lui Adam”, apare acelaşi adevăr ca în Rg Veda: fiica lui Manu este numită „coastă” (parsu în sanskrită), „prin care (sub numele de Idâ sau Ilâ) el generă rasa umană” (SB I.8.I.10). Această Ilâ este de asemenea numele mamei lui Agni (RV III.29).
„După asemănarea Noastră (Aceasta)”, această expresie arată tocmai existenţa unui arhetip deja existent al acestei polarităţi în Dumnezeu dar, în principiu, pentru că nu poate fi vorba de o compoziţie in divinis.
Doctrina creştină, la fel ca cea indiană, are în vedere reunirea supremă a principiilor divizate: „nu e nici bărbat nici femeie: toţi suntem Un (sankr. eki-bhuta) în IH” (Gal. 3:28).
Deci, este vorba mai sus nici despre bărbat, nici despre femeie, nici despre vreo existenţă, ci despre forma fiinţei care este „ca aceea a unui bărbat şi a unei femei intim îmbrăţişaţi”, este vorba despre Omul Universal la care s-a ridicat şi IH. Imaginea lui Dumnezeu aparţine ambelor sexe, deoarece este în minte, acolo unde nu e nici o distincţie sexuală.[size="5"][/size]

Trimis de: Clopotel pe 27 Mar 2009, 10:24 PM

Draga Shapeshifer,

QUOTE
ţine minte creştine: te voi băga la colţ fără milă!

Succes! Desi preferam sa treci la fapte direct in loc sa ma tot ameninti ca la gradinita.
QUOTE
până nu-ţi vei retracta dejecţiile cretinoide nu te voi slăbi din laţ!

Te referi la faptul ca ti-am dat pe fata minciunile ce le spui despre crestini? De asta esti tu ofticat acum?! Eu credeam ca o sa te bucuri ca aflii un adevar, si cand colo, tu cazi in pragul disperarii ca "adevarul" tau s-a dovedit a fi o mare minciuna. Eu zic sa te mai gandesti ca e spre binele tau....
QUOTE
Ce este REVELAŢIA?

Vrei sa stii ce este revelatia! Foarte bine faci, caci cu asa ceva trebuia sa incepi mai intai, nu cu interpretari hinduiste si islamiste mincinoase despre crestinism...
Pe scurt, revelatia ca si descoperire Dumnezeiasca este Adevarul pe care Dumnezeu il descopera oamenilor. Exista doar o singura descoperire Dumnezeiasca (care sa cuprinda Adevarul) pentru ca exista un singur izvor, anume Dumnezeu. Iar in ceea ce priveste modul in care Dumnezeu face ca aceste descoperiri sa ajunga la om, se poate vorbi de doua feluri mai importante si anume: descoperirea data pe calea firii (sau Revelatia naturala) si descoperirea data pe calea mai presus de fire. Nu intru acum mai in amanunt caci intuiesc ca nu de asta esti interesat tu.
Mai exisat ceva care seamana a revelatie de la Dumnezeu, si ma gandesc ca la asta bati tu, dar nu este revelatie de la Dumnezeu, ci este o inselare a diavolului, care sminteste un om cu anumite idei si ganduri, dandu-i senzatia ca i-ar vorbi Dumnezeu. In aceasta categorie intalnim inclusiv acele scrieri mincinoase de care vorbeam mai sus, in care se spun minciuni despre crestini.
Nu doresc sa comentez altceva, decat daca va fi cazul, si la un topic potrivit. Aici ma limitez doar a arata inselarea in care a cazut Mohamed (si tu preiei acestea fara sa le rumegi) cand a scris neadevaruri despre credinta crestina, inselare pe care el a numit-o revelatie de la Dumnezeu, sustinad ca i-a vorbit Arhanghelul Gavriil. Evident ca este fals acest lucru, deoarece Arhanghelul Gavriil nu putea sa-i spuna lui minciuni despre crestinism. In schimb Scriptura ne atrage foarte insistent atentia:
13 Pentru că unii ca aceştia sunt apostoli mincinoşi, lucrători vicleni, care iau chip de apostoli ai lui Hristos.
14 Nu este de mirare, deoarece însuşi satana se preface în înger al luminii.
(2 Corinteni 11)
sau ce le spunea Sfantul Apostol Pavel Galatenilor:
6 Mă mir că aşa degrabă treceţi de la cel ce v-a chemat pe voi, prin harul lui Hristos, la altă Evanghelie,
7 Care nu este alta, decât că sunt unii care vă tulbură şi voiesc să schimbe Evanghelia lui Hristos.
8 Dar chiar dacă noi sau un înger din cer v-ar vesti altă Evanghelie decât aceea pe care v-am vestit-o – să fie anatema!
9 Precum v-am spus mai înainte, şi acum vă spun iarăşi: Dacă vă propovăduieşte cineva altceva decât aţi primit – să fie anatema!
(Galateni 1)
Acum sper ca ai inteles cat de cat de ce Mahomed nu a fost inspirat de Dumnezeu cand scria mai ales minciunile despre credinta crestina.

PS... eu sustin ca revelatia de la Dumnezeu nu are treaba cu meditatia de tip hindus sau yoghin

Dar ai omis sa-mi raspunzi la ce te-am intrebat...
In plus ar fi interesant de aflat daca tu crezi in Sfanta Treime. Daca da, atunci poate ma lamuresti:
- de unde ai auzit tu de Sfanta Treime?
- in ce consta Sfanta Treime in conceptia ta (sau ma rog, de unde o preiei tu)?

Trimis de: shapeshifter pe 27 Mar 2009, 10:33 PM

mă creştine eu te-am întrebat ce e REVELAŢIA

QUOTE
Pe scurt, revelatia ca si descoperire Dumnezeiasca este Adevarul pe care Dumnezeu il descopera oamenilor. Exista doar o singura descoperire Dumnezeiasca (care sa cuprinda Adevarul) pentru ca exista un singur izvor, anume Dumnezeu.

păi mă creştine deja ai o mare problemă: Dzeu nu mai este Infinit.. Orice Revelaţie presupune un receptacul uman, deci de aici şi imperfecţiunea care provine din cauza adaptării Adevărului Divin la receptacolul uman imperfect: de aici provin mă creştine aparentele contradicţii pe care nu le poate suporta minitea ta încuiată de oameni ca alde puric şi alţii...

Sper că nu pretinzi că Revelaţia în creştinism are caracter absolut în relaţie cu exteriorul...

Trimis de: Clopotel pe 27 Mar 2009, 10:36 PM

Credeam ca ai vazut... Acum ti-am subliniat cu rosu...

Trimis de: shapeshifter pe 27 Mar 2009, 10:41 PM

QUOTE(Clopotel @ 27 Mar 2009, 10:36 PM) *
Credeam ca ai vazut... Acum ti-am subliniat cu rosu...

păi am văzut „creştine” doar că definiţia ta e foarte... limitată, vagă...

creştine întrebare: de ce se spune că Christos a fost făcut „loc al lui Dumnezeu”? Ce presupune acest lucru?

Aaa era să uit! Care spui că este cea mai deosebită Revelaţie în creştinism? Am spus deosebită aici pentru că revelaţia presupune o deschidere dar eu mă refer aici la o Revelaţie foarte specială... ştii care e?

Trimis de: Clopotel pe 27 Mar 2009, 11:15 PM

Draga Shapeshifter,

QUOTE
păi mă creştine deja ai o mare problemă: Dzeu nu mai este Infinit..

Nu este absolut nici o problema... Revelatia nu atenteaza la "infinitatea" lui Dumnezeu, sau mai exact la faptul ca Dumnezue este de necuprins.
QUOTE
Orice Revelaţie presupune un receptacul uman, deci de aici şi imperfecţiunea care provine din cauza adaptării Adevărului Divin la receptacolul uman imperfect:

Pui problema total fals... Adevarul nu se adapteaza la imperfectiune ci imperfectiunea primind Adevarul (cat poate) tinde spre perfectiune. Adevarul este doar expus, iar intelegerea lui se face numai cu ajutorul Harului.

QUOTE
de aici provin mă creştine aparentele contradicţii pe care nu le poate suporta minitea ta încuiată de oameni ca alde puric şi alţii...

Nu inteleg ca treaba are Puric cu discutia de fata!
In crestinism nu exista contradictii, cel putin eu nu am descoperit niciuna...
QUOTE
Sper că nu pretinzi că Revelaţia în creştinism are caracter absolut în relaţie cu exteriorul...

Nu am pretins asta, insa Adevarul este numai in Crestinism. O spun sec, dar e usor de vazut acest lucru de catre orice crestin. Evident nu e cazul tau.
QUOTE
păi am văzut „creştine” doar că definiţia ta e foarte... limitată, vagă...

Am precizat ca definitia este "pe scurt". Nu este deloc vaga, ci am raspuns strict la intrebare. Poate tu vrei sa reformulezi intrebarea sau sa spui mai exact la ce fel de revelatie te gandesti...
QUOTE
creştine întrebare: de ce se spune că Christos a fost făcut „loc al lui Dumnezeu”? Ce presupune acest lucru?

Indica-mi exact citatul in Scriptura...
QUOTE
Care spui că este cea mai deosebită Revelaţie în creştinism? Am spus deosebită aici pentru că revelaţia presupune o deschidere dar eu mă refer aici la o Revelaţie foarte specială... ştii care e?

In ceea ce ma priveste, stiu care este. Problema este ca ce este important pentru mine ca si crestin, pentru tine, care nu esti crestin dar crezi ca intelegi crestinismul, nu este...
Prin urmare, ceea mai mare Revelatie ce am primit-o eu este ca sa-l stiu pe Iisus Hristos ca Domn, si prin El, l-am cunoscut pe Tatal. Prin Hristos, Dumnezeu mi-a revelat Adevarul, iar acest Adevar este pe deplin revelat in Invatatura Crestina Ortodoxa, care cuprinde atat Sfanta Scriptura, Sfanta Traditie cat si mai ales trairea in Biserica lui Hristos. Aceste lucruri tu nu le poti accepta pentru ca nu le cunosti, si intuiesc, dupa inversunarea ta, ca esti tinut sa nu le cunosti.

PS... De la Dumnezeu nu exista Revelatie speciala sau mai putin speciala. Toata Revelatia de la Dumnezeu este foarte speciala.

O sa raspunzi si tu la ce te-am intrebat, sau te faci ca nu vezi? Inteleg ca la unele nu vrei sa raspuzi, dar chiar la toate?! Nu te-am intrebat ca sa te pun in incurcatura, ci doar ca sa vorbesc mai pe intelesul tau.

Trimis de: shapeshifter pe 28 Mar 2009, 12:21 AM

QUOTE
Nu este absolut nici o problema... Revelatia nu atenteaza la "infinitatea" lui Dumnezeu, sau mai exact la faptul ca Dumnezue este de necuprins.


deci recunoşti tacit că revelaţia creştină nu epuizează infinitatea lui Dzeu, atunci de ce consideri că doar creştinismul e adevărat?

Trimis de: Artanis pe 28 Mar 2009, 11:16 AM

Pentru ca Iisus Hristos este singurul care spune ca este Calea, Adevarul si Viata...si nu elucubratiile tale fara cap si fara coada insirate pe-aici, draga shapeshifter.

Trimis de: Clopotel pe 28 Mar 2009, 03:07 PM

Draga Shapeshifter,

QUOTE
deci recunoşti tacit că revelaţia creştină nu epuizează infinitatea lui Dzeu,

Nu recunosc tacit, ci strig chiar in gura mare, ca Revelatia pe care au primit-o oamenii de la Dumnezeu, nu poate sa-l cuprinda intru totul pe Dumnezeu caci Dumnezeu este de necuprins de mintea omeneasca, cu atat mai putin descris in vreo carte. Este absurd si ilogic sa gandesti ca Dumnezeu ar putea fi cuprins total in intelegerea vreunui om sau descris material.
Tu faci confuzii grave intre Revelatia crestina si inselarile ce le au hindusii si nu numai ei.
Revelatia data de Dumnezeu oamenilor, este numai ce a vrut sa descopere Dumnezeu oamenilor fara pretentia ca a expuizat cu totul pe Dumnezeu, si nicidecum oamenii nu au obtinut vreo cunostere despre Dumnezeu prin proria lor sfortare, gen meditatii si asane, si fara voia lui Dumnezeu. Asta numai cei inselati pot sustine.
QUOTE
atunci de ce consideri că doar creştinismul e adevărat?

Fara doar si poate numai Crestinismul cuprinde adevarata si completa Invatatura despre Dumnezeu.
Prin completa nu se intelege ca Dumnezeu ar fi descris total in ea, ci doar ca aceasta Invatatura cuprinde absolut tot ceea ce Dumnezeu a vrut sa descopere oamenilor.
Oricum este ilogica presupunerea ta cum ca devreme ce Dumnezeu nu poate fi cuprins intr-o singura dogma, atunci musai este cuprins si in celelalte, si deci si acelea ar fi adevarate cuprinzand franturi din Adevar. Este gresit si ilogic din doua motive:
- ca si chiar daca ar fi "adevarata" in presupunerea ei aceasta afirmatie ar fi tot falsa cool.gif , caci chiar si asa Dumnezeu cel de necuprins nu poate fi cuprins in dogme total, indiferent cat de multe ar fi acestea
- din aflarea faptului ca Invatatura Crestina nu-L cuprinde total pe Dumnezeu ci ca doar cuprinde absolut tot ceea ce a dorit Dumnezeu sa descopere despre El oamenilor, nu rezulta nicidecum ca ar trebui, sau ar putea fi, o alta invatatura in afara de cea Crestina, care sa mai spuna adevarul despre Dumnezeu.
Nu exista absolut nici o legatura directa sau indirecta de cauzalitate intre acestea.
De aceea, bancul acela atribuit unui guru indian cand compara pe Dumnezeu cu un elefant si pe langa el erau niste orbi care pipaiau diferite parti ale elefantului si le descriau diferit, dar in fapt vorbeau despre acelasi elefant, este o tampenie in acest context, caci celelalte religii nu "pipaie" acelasi "elefant", ci una "pipaie" o girafa, alta "pipaie" un motan, alta "pipaie" un copac, insa traiesc cu iluzia ca ar "pipai" acelasi "elefant". Nicidecum, evident, ci traiesc intr-o mare minciuna, ei fiind orbi de-a binelea, traind in iluzia ca desi simt diferit, ei pipaie acelasi "elefant", asa cum ti-am aratat deja despre cei ce cred coranul scris de Mahomed, care si astazi cred minciunile spuse de el despre crestini. Vezi inclusiv polologhia ta fara absolut nici o valoare de adevar, care pleaca de la ipotezele false date de Mahomed si comentate filosofic probabil de vreun guru cu pretentii de mistic, privind in special Sfanta Treime si Fecioara Maria.
Despre parerile unor guru hindusi despre crestinism pot sa-ti spun chiar mai multe, dar pentru cine are habar cat de cat de crestinsm, acestea sunt de-a dreptul hilare, caci acesti guru vorbesc despre ce habar nu au... Ei vorbesc despre crestinism si despre Dumnezeu prin ochelarii hinduismului, care sunt obturati rau de tot...
Astfel intalnim conceptii aberante precum brahmacharya care sustine printre altele ca daca un om practica continenta absoluta timp de 12 ani acest fapt il va putea conduce catre cunoasterea lui Dumnezeu. Sau afirmatii din Kali-yuga in care se spune ca 3 zile de intensa aspiratie catre Divin sunt suficiente pentru un om ca sa obtina gratia divina.
In urma cu mai bine de 10 ani, pe cand cochetam si eu, ca si tine cu religiile astea orientale, mi-a cazut in mana o carte despre Ramakrishna, care era mare guru, si care sustinea nici mai mult, nici mai putin, ca pe langa tehnicile yoghino-hinduse, a ajuns in cateva luni si la o cunoastere profunda in islamism si in crestinism, conformandu-se de fiecare data in mod strict regulilor si ritualurilor religiilor respective, chiar daca existau contradictii fata de riguroasele prescriptii ale hinduismului. laugh.gif De fiecare data, ducand experienta pana la finalizarea sa ultima, el constata ca si aceasta cale conducea la Dumnezeu, adica sustine el ca a atins nirvana inclusiv in crestinism rofl.gif. Acum rad de aberatiile astea, dar pe acele timpuri, recunosc ca le luam foarte in serios, insa stiam despre crestinism cat stia Ramakrishna si cu tine acum la un loc, adica nimic. Oricine care stie cat de cat putin Invatatura Crestina iti poate confirma ca acestea toate sunt idiotenii si minciuni sfruntate. In viata lui Ramakrishna nu avea cum sa se conformeze ritualurilor si dogmelor crestine, decat poate cele inventate de el, caci este imposibil sa fii pentru cateva luni crestin, apoi musulman, si apoi nu mai stiu ce, si sa mai si sustina ca la cunoscut si pe Dumnezeu. Acum stiu sigur pe cine a cunoscut el - in nici un caz pe Dumnezeu... Individul acesta isi inchipua crestinismul probabil ca fiind o tehnica de yoga.
Si ca el mai sunt si destui guru yoghini, ca a devenit un obicei la moda printre ei sa-si dea si cu parerea despre crestinism desi habar nu au o boaba de el.

Trimis de: shapeshifter pe 28 Mar 2009, 05:04 PM

ce nu înţelegi tu este următorul lucru: la adevărul altei religii nu poţi ajunge prin exoterism ci doar prin ezoterism. Nu ai cum să-l înţelegi pe Ramakrishna pt. că priveşti prea îngust de la nivelul formei religioase exoterice... Cineva care are habar de ezoterism creştin nu va spune niciodată aberaţii ca ale tale de mai sus despre hinduism şi Ramakrishna...
Eu te întreb: unde este de găsit sau unde s-a dus ezoterismul în creştinism? Vezi ce răspunzi...

ps: dacă nu te pricepi la alte religii las-o baltă chiar nu vreau să-ţi demonstrez cât de puţin le înţelegi... eu vreau doar să-ţi scot în evidenţă propriile limitări în ceea ce priveşte religia pe care o trâmbiţezi într-un mod exclusivist şi autosuficient...

ps: dacă râzi de „aberaţiile” de care zici, nu râzi de fapt decât de propria-ţi incapacitate de a înţelege Graţia divină... trist pt. un creştin, foarte trist... şi ţi-aş putea demonstra fără drept la replică asta... dar am alte priorităţi pentru tine...

creştinismul este calea bhakti, dacă vrei îţi pot explica dacă nu înţelegi ce înseamnă această cale...

ps: nu ştiu de ce, dar semeni la indigo cu oameni aiuritori precum ăla de a scris jurnalul convertirii... de fapt nici o convertire căci prostia nu se poate converti ci se poate preschimba în alta... şi mai presupun că eşti dintre cei care umblă pe site-ul de sferturi ortodoxe pt. a se îmbăia din „Mila” Domnului... căci dacă ai fi auzit de Părintele Avramescu sau de Andre Scrima ai fi ştiut că nu e suficient să-ţi pui în semnătură muntele athos şi să te dai creştin urând, da! urând visceral alte tradiţii religioase!

Trimis de: Rovaniemi pe 28 Mar 2009, 10:25 PM

Măi shapeshifter, tu ești un mare om, mă maestre, mă! te pricepi la toate religiile, și la creștinism, și la islamism, și la hinduism. Un shintoism ceva ... te bagi, ce zici? un pic de dezbateri relative la animism, așa, ca un aperitiv?!?

Ceea ce vreau să zic de fapt este că tu nu faci decît să înșiri cuvinte goale, care nu au legătură cu o religie anume, ci se potrivesc la oricare din ele la fel de bine. Mai și gîndește înainte să postezi, puiu ...

Trimis de: Clopotel pe 28 Mar 2009, 10:31 PM

Draga Shapeshifter,

QUOTE
ce nu înţelegi tu este următorul lucru: la adevărul altei religii nu poţi ajunge prin exoterism ci doar prin ezoterism.

Din pacate degeaba te autoamagesti ca eu nu as cunoaste anumite lucruri, ca asta nu te ajuta cu nimic. Nici macar nu esti in stare sa-ti recunosti singur ca tu nu le cunosti.
Dar asta inca nu este important, decat poate pentru tine.
QUOTE
Nu ai cum să-l înţelegi pe Ramakrishna pt. că priveşti prea îngust de la nivelul formei religioase exoterice... Cineva care are habar de ezoterism creştin nu va spune niciodată aberaţii ca ale tale de mai sus despre hinduism şi Ramakrishna...
Evident ca Ramakrishna si nici tu, nu aveti nici o legatura cu ezoterismul crestin. Aceste lucru este rezervat in exclusivitate crestinilor. Iar cine este crestin nu se inchina si lui Kali, asa cum faceti voi... Ezoterismul crestin este total impotriva conceptiilor voastre.
Ramakrisna si nici tu nu ati avut niciodata acces la ezoterismul crestin; eventual ati inventat voi vreunul.. Dar asta nu are nici o valoare, nu-i asa?
QUOTE
Eu te întreb: unde este de găsit sau unde s-a dus ezoterismul în creştinism? Vezi ce răspunzi...

Faptul ca tu nu-l vezi si nu ai acces la el, asta nu inseamna ca el nu exista cu adevarat...
QUOTE
ps: dacă nu te pricepi la alte religii las-o baltă chiar nu vreau să-ţi demonstrez cât de puţin le înţelegi... eu vreau doar să-ţi scot în evidenţă propriile limitări în ceea ce priveşte religia pe care o trâmbiţezi într-un mod exclusivist şi autosuficient...
Eu stiu ca tu vrei, dar nu este suficient sa vrei, trebuie sa mai si poti sa faci ceea ce vrei. Din pacate, in cazul tau, mai mult decat vorbe goale nu poti mai mult...
QUOTE
creştinismul este calea bhakti,

Asa iti place tie sa crezi, in fapt nu este absolut nici o legatura, caci atat fundamentele, dar mai ales implicatiile sunt total diferite...
QUOTE
dacă vrei îţi pot explica dacă nu înţelegi ce înseamnă această cale...
Tu nu ai cum explica aceste lucruri, pentru ca ar trebui intai sa intelegi cate putin macar din crestinism ca sa poti sustine ca bhakti are avea vreo legatura cu crestinismul. Ti-am spus ca nu tot ce seamana este si acelasi lucru. Sfatul meu este sa incepi sa studiezi crestinismul de la crestini, nu de la necrestini.
QUOTE
de fapt nici o convertire căci prostia nu se poate converti ci se poate preschimba în alta...
Probabil aici vorbesti despre tine. Eu iti recomand sa fii mai bland putin cu tine, dar mai hotarat in studiu. Prea te lasi furat de mirajul orientului. Cel mai grav mi s-a parut ca nu esti capabil sa renunti la minciuna nici macar cand aceasta te loveste in fata. Asta spune de fapt totul despre dragostea ta de adevar. Ar trebui sa te intreb de ce urasti atat de mult adevarul...
QUOTE
şi mai presupun că eşti dintre cei care umblă pe site-ul de sferturi ortodoxe
Ca de obicei presupui totul gresit...
QUOTE
căci dacă ai fi auzit de Părintele Avramescu sau de Andre Scrima ai fi ştiut că nu e suficient să-ţi pui în semnătură muntele athos
Nu stiu cine sunt cei pe care ii pomenesti, insa nu vad cu ce te deranjeaza semnatura mea. Poate faptul ca nu o intelegi. Oricum, cu o semnatura ca a ta, care zice:"Omorâţi-i pe toţi, alege Dumnezeu care-s ai lui...", este clar ce capacitate de intelegere poti avea. Dar de ce vreti voi intotdeauna sa-i omorati pe altii si de voi sa nu se atinga nimeni? Din prea multa iubire nu-i asa? hh.gif
QUOTE
şi să te dai creştin urând, da! urând visceral alte tradiţii religioase!

Acest lucru este fals, si arata inca odata, daca mai era nevoie, putina ta intelegere fata de Invatatura Crestina. Noi nu uram alti credinciosi si traditiile lor, noi uram doar minciuna.
Tu, in schimb, urasti oamenii si iubesti minciuna, adica exact pe invers decat ce sustine Invatatura Crestina. Cand Mahomed minte despre credinta crestinilor in coran, noi nu-l uram pe Mahomed, ci doar minciunile ce le spune el, caci iata, ca si in cazul tau, smintesc oamenii...

Trimis de: shapeshifter pe 29 Mar 2009, 02:46 PM

1. te-am rugat să nu mai faci analiză pe text
2. te-am întrebat unde e de găsit sau unde s-a dus EZOTERISMUL CREŞTIN

ps: nu mai ataca Quranul că eşti mic şi nu vreau să te fac să suferi din cauza propriei ignoranţe... în faţa mea nu trebuie să te aperi ca creştinul prost...

QUOTE
Acest lucru este fals, si arata inca odata, daca mai era nevoie, putina ta intelegere fata de Invatatura Crestina. Noi nu uram alti credinciosi si traditiile lor, noi uram doar minciuna.

îţi spun eu ce ar trebui să-ţi urăşti: eroarea cuibărită în suflet... „noi nu urâm pe alţii dar ne căcăm pe Quran! Ne căcăm pe Cuvânt!” ahă, mda, nu urăşti... ohyeah.gif

Semnătura "Omorâţi-i pe toţi, alege Dumnezeu care-s ai lui..." era la oha să te aţăţ la cruciadă, dacă nici atâta lucru nu ai priceput semnătura actuală nici atât! rofl.gif

„Noi nu-l urâm pe Profet...” îhhh... mă copile tu ştii ce este Profetul? Ai auzit de Faţa lui Dumnezeu?
Tu de ce te legi? de un personaj istoric sau de Marea Faţă a lui Dumnezeu... nu de alta dar ca să ştiu cu cine am de-a face...

Trimis de: marduk pe 29 Mar 2009, 06:07 PM

QUOTE(shapeshifter @ 28 Mar 2009, 06:04 PM) *
Eu te întreb: unde este de găsit sau unde s-a dus ezoterismul în creştinism?

Ezoterismul tuturor religiilor aparute pe acest pamant a fost transferat, transpus in dogma. La inceput transmiterea unei doctrine religioase se facea cu un numar restrans de initiati, apoi cand sefii de trib, regii, imparatii, sultanii, califii, etc. au fost initiati, crestinati, botezati, etc. religia trebuia sa gaseasca pentru mase o cale de transmitere, de obligativitate a regulilor stabilite de capii credintelor respective, asa a aparut dogma, stadiul in care inca se afla umanitatea in acest moment. Dogma nu permite unirea spirituala a credinciosilor. Unitatea religiilor si desfiintarea dogmelor ar insemna sfarsitul religiei asa cum o cunoastem, or inaltii prelati din orice religie tocmai asta nu vor, pierderea puterii, privilegiile stabilite clar prin dogma respectata cu strictete de credinciosi.

Trimis de: shapeshifter pe 29 Mar 2009, 06:11 PM

ezoterism în dogmă? hmmm...

Vezi că eu vorbesc nu despre Ecumenism ci despre UNITATEA TRANSCENDENTĂ A RELIGIILOR... faci diferenţa?

Te întreb şi pe tine: unde a plecat ezoterismul în creştinism? unde îl poţi sau e de găsit el dacă e?

Înţelegerea pur „teoretizantă” a unei idei, adică care are tendinţa limitativă de paralizare a ideii, se caracterizează prin termenul „dogmatism” însă doar prin obligaţia de a exclude alte forme conceptuale, şi nu, în sine însuşi, dogma religioasă reprezintă o idee privită din unghiul tendinţei teoretizante iar acest mod exclusiv a devenit una dintre caracteristicile punctului de vedere religios ca atare. Însă, o dogmă religioasă încetează de a mai fi astfel limitată îndată ce e înţeleasă în adevărul său intern, care e de ordin universal. Dogma religioasă nu e nicidecum o dogmă în sine, ci devine o dogmă doar fiindcă e privită ca atare, printr-un soi de confuzie între idee şi forma care o înveşmântă. Pe de altă parte, dogmatizarea exterioară a adevărurilor universale este perfect justificată, deoarece adevărurile sau ideile universale, stând la temelia unei tradiţii, trebuie să fie asimilabile, într-un anumit grad sau altul, de către toată lumea. „Dogmatismul” nu constă în simpla enunţare a unei idei – în a da o formă unei intuiţii spirituale – ci într-o interpretare care, în loc să ajungă la Adevărul informal şi total pornind de la una din formele lui, paralizează forma negându-I potenţialităţile intelectuale şi atribuindu-i un caracter absolut pe care singur Adevărul informal şi total îl poate avea.

deci te întreb din nou: unde a plecat ezoterismul în creştinism? unde îl poţi găsi sau e de găsit el, dacă e?

Trimis de: Clopotel pe 29 Mar 2009, 09:02 PM

Draga Shapeshifer,

QUOTE
1. te-am rugat să nu mai faci analiză pe text

Chiar nu fac analiza pe text, eu doar raspundeam la unele lucruri pe care le tratezi gresit, dar care sunt importante
QUOTE
2. te-am întrebat unde e de găsit sau unde s-a dus EZOTERISMUL CREŞTIN

In Biserica Crestina. Aici a fost de la inceput si este si astazi, numai ca nu toti pot sa vada si sa inteleaga, mai ales daca privesc prin ochelarii altor religii. Eu cand am trecut la Ortodoxie, a trebuit sa dau la o parte absolut toate conceptiile gresite ce le capatasem din hinduism, din taoism si din alte religii orientale. Este imposibil sa intelegi ceva din crestinism prin prisma acestor religii. Cand devii crestin te nasti din nou, si asta nu este doar o figura de stil
QUOTE
ps: nu mai ataca Quranul că eşti mic şi nu vreau să te fac să suferi din cauza propriei ignoranţe...

Eu nu atac coranul ca scop in sine. Eu atac doar minciunile din coran despre crestini. In rest coranul poate sa sustina si ca cerul e verde si iarba e albastra, ca nu ma intereseaza.
QUOTE
în faţa mea nu trebuie să te aperi ca creştinul prost...

Te autoamagesti ca eu m-as apara in fata ta de ceva? Eu doar incerc sa-ti corectez niste afirmatii mincinoase pe acre le propagi despre crestini. Te deranjeaza acest lucru?
Este adevarat ca sunt cel mai prost dintre crestini, dar pana si unul ca mine isi da seama de enormitatile ce le-ai spus pana acum. Asta ar trebui sa-ti dea de gandit.
QUOTE
îţi spun eu ce ar trebui să-ţi urăşti: eroarea cuibărită în suflet... „noi nu urâm pe alţii dar ne căcăm pe Quran! Ne căcăm pe Cuvânt!” ahă, mda, nu urăşti...

Iata ce spunea Mantuitorul nostru unor iudei care ca si Mahomed nu iubeau adevarul:
43 De ce nu înţelegeţi vorbirea Mea? Fiindcă nu puteţi să daţi ascultare cuvântului Meu.
44 Voi sunteţi din tatăl vostru diavolul şi vreţi să faceţi poftele tatălui vostru. El, de la început, a fost ucigător de oameni şi nu a stat întru adevăr, pentru că nu este adevăr întru el. Când grăieşte minciuna, grăieşte dintru ale sale, căci este mincinos şi tatăl minciunii.
45 Dar pe Mine, fiindcă spun adevărul, nu Mă credeţi.

QUOTE
Semnătura "Omorâţi-i pe toţi, alege Dumnezeu care-s ai lui..." era la oha să te aţăţ la cruciadă, dacă nici atâta lucru nu ai priceput semnătura actuală nici atât!

Aveai nevoie de o cruciada impotriva minciunilor lui Mahomed si ale hindusilor despre crestini? Si...ai obtinut-o?!
QUOTE
„Noi nu-l urâm pe Profet...” îhhh... mă copile tu ştii ce este Profetul? Ai auzit de Faţa lui Dumnezeu?

Tu numesti profet cu ,P mare, pe Mahomed care spune minciuni despre credinta crestinilor. O fi profet, daca asa vrei tu sa-l numesti, dar cu siguranta nu al lui Dumnezeu, pentru ca profetii lui Dumnezeu nu spun minciuni. Din fericire acestea pot fi dovedite si vazute de absolut orice vrea sa stie adevarul.
QUOTE
Tu de ce te legi? de un personaj istoric sau de Marea Faţă a lui Dumnezeu... nu de alta dar ca să ştiu cu cine am de-a face...

Cine zici tu ca e "Marea Faţă a lui Dumnezeu" si care este baza pentru care spui asta?

Trimis de: shapeshifter pe 29 Mar 2009, 09:07 PM

Ezoterism creştin în Biserica creştină spui... hmmm... ce înţelegi tu prin Biserică? Dar prin Biserică creştină? dar prin ezoterism?

Bun de acum încolo ai hadith-uri că văd că persişti în prostie...

Trimis de: shapeshifter pe 29 Mar 2009, 10:09 PM

QUOTE(Rovaniemi @ 28 Mar 2009, 11:25 PM) *
Măi shapeshifter, tu ești un mare om, mă maestre, mă! te pricepi la toate religiile, și la creștinism, și la islamism, și la hinduism. Un shintoism ceva ... te bagi, ce zici? un pic de dezbateri relative la animism, așa, ca un aperitiv?!?

Ceea ce vreau să zic de fapt este că tu nu faci decît să înșiri cuvinte goale, care nu au legătură cu o religie anume, ci se potrivesc la oricare din ele la fel de bine. Mai și gîndește înainte să postezi, puiu ...

pentru tine fac orice... aştept mwah1.gif da sunt conştient că sunt cuvinte goale în minţile altora... ei aud doar sunetul reverberat în minte...

mă bag la orice cu tine, totemuri de sex, mană, fetişism, şintoism, şamanism.. orice... dar nu ai vrea mai întâi să explicăm complet mitul Potopului? De exemplu în Edda sau în alte tradiţii... mai sunt multe de spus, ca de exemplu să-i spun lui clopo că de fapt al treilea cer al Sf. Pavel e brahma-loka...

Trimis de: shapeshifter pe 29 Mar 2009, 11:16 PM

Trebuie făcute câteva precizări importante în legătură cu ,,reîncarnarea”. În primul rând, de la Rg Veda şi până la Baghavad Gita nu se vorbeşte despre ,,REÎNCARNARE”. De ce? Simplu: PENTRU CĂ CONCEPTUL DE ,,REÎNCARNARE” ESTE UN CONCEPT APĂRUT DIN INCAPACITATEA OCCIDENTALILOR ŞI A INDIENILOR DE RÂND, DE A ÎNŢELEGE VEDELE. Iar aici ,,premianţii” sunt teozofiştii dar şi majoritatea occidentalilor care au crezut că înţeleg Vedele.
Vedele nu vorbesc despre ,,reîncarnare” care presupune o renaştere în această lume a fiinţei şi persoanei celui decedat. Pur şi simplu pentru că nu este vorba despre aşa ceva. În schimb Vedele vorbesc despre altceva: TRANSMIGRARE, ba mai mult: vorbesc despre SINGURUL ŞI UNICUL TRANSMIGRANT.
O renaştere în această lume a fiinţei şi persoanei celui decedat este o IMPOSIBILITATE: în măsura în care cosmosul se contituie dintr-o serie indefinită de posibilităţi, toate trebuind să fie realizate într-o durată tot la fel de indefinită, universul actual îşi va încheia cursul atunci când toate posibilităţile sale vor fi reduse la act.
Sf. Augustin spune că noi eram în Adam ,,asemenea substanţei trupeşti şi virtuţii seminale”, ,,trupul omenesc a preexistat în virtuţile cauzale ale lucrărilor anterioare”.
Thoma de Aquino spune: ,,Dumnezeu nu guvernează lumea în mod direct, ci prin cauze intermediare, şi dacă nu ar fi aşa, lumea ar fi fost privată de perfecţiunea cauzalităţii.”; ,,Aşa cum o mamă este însărcinată cu copilul încă nenăscut, la fel lumea în sine este însărcinată cu cauzele lucrurilor până acum nenăscute”.
Cu alte cuvinte, ceea ce găsim aici nu e altceva decât doctrina legată de KARMA din Upanişade.
În Brahmane cât şi în Vechiul Testament se spune foarte clar că cei ce au părăsit această lume, au părăsit-o pentru totdeauna şi nu vor mai fi văzuţi niciodată printre cei vii.
De fapt NICI O DOCTRINĂ A REÎNCARNĂRII (conform căreia fiinţa în sine a unei persoane umane ce a trăit pe pământ şi care acum a murit, urmează să renască într-o altă mamă de pe pământ) NU A FOST NICIODATĂ ÎNVĂŢATĂ ÎN INDIA, NICI CHIAR ÎN BUDDHISM ORI ÎN ALTĂ TRADIŢIE NEOPLATONICĂ SAU ÎN ORICARE ALTĂ TRADIŢIE ORTODOXĂ!!!
Dar totuşi în India a existat o credinţă în reîncarnare care aşa cum am mai spus a apărut datorită neînţelegerii oamenilor de rând a Vedelor. Totuşi Vedele nu au învăţat niciiunde şi nicicând O DOCTRINĂ A REÎNCARNĂRII.
Şi ginditorii indieni şi cei platonici au fost unanimi în a spune că TOT CE SE SCHIMBĂ MOARE. Murim şi renaştem zilnic, în fiecare oră, iar moartea din clipa ,,când a sunat ceasul”, nu este decât un caz special.
Doctrina KARMEI, o regăsim şi în creştinism, o doctrină a FATALITĂŢII INERENTE, şi pe care Bhagavad Gita o exprimă astfel:
,,Eşti legat de fapta (karma) născută din FIREA TA… ceea ce nu doreşti să făptuieşti vei făptui silit.”
Vorbele lui Sankakarya:
,,CU ADEVĂRAT NU ESTE NICI UN ALT TRANSMIGRANT ÎN AFARA STĂPÂNULUI.”
Aceasta e o afirmaţie foarte surprinzătoare deoarece neagă reîncarnarea esenţelor individuale. Iar textele cele mai vechi vin să-I susţină afirmaţia. Doctrina unicului şi singurului transmigrant nu este o doctrină EXCLUSIV indiană. Ea se întâlneşte şi la Platon, Plotin, Hermes, etc.
Aici ,,STĂPÂNUL” nu este altul decât Atman, Brahma, Indra a cărui omniformitate este atemporală şi a cărui omniprezenţă ne dă posibilitatea să înţelegem că poate fi omniscient. Atman este unicul şi singurul transmigrant care îşi schimbă neîncetat domiciliile. Unul este cel care se naşte de atâtea ori, aidcă el, care e ,,neîmpărţit, sălăşluieşte în fiinţe ca şi cum ar fi împărţit”, fiind ,,Unul când este în sine însuşi şi mulţi când este în copiii săi”, ce nu sunt Fiinţe în mod independent, ci Fiinţe prin participare.
Aceasta este şi cea mai veche doctrină Samhita, unde Focul intră în pântece şi transmigrează. Doctrina Samhita nu are nici cea mai mică cunoştinţă de conceptul de ,,reîncarnare”, deoarece Brahmanele nu cunosc nimic legat de o asemenea doctrină a ,,reîncarnării”.

1 Şi trecând Iisus, a văzut un om orb din naştere.
2 Şi ucenicii Lui L-au întrebat, zicând: Învăţătorule, cine a păcătuit; acesta sau părinţii lui, de s-a născut orb?
3 Iisus a răspuns: Nici el n-a păcătuit, nici părinţii lui, ci ca să se arate în el lucrările lui Dumnezeu. (Ioan 9)


Individualitatea empirică a unui om anume find doar nu proces, nu conştiinţa sau individualitatea „mea” este cea care va învinge moartea şi se va naşte din nou. Întrebarea „a cui este această conştinţă?” este improprie; putem doar să întrebăm „cum s-a ivit această conştiinţă?” Iar răspunsul este unul foarte vechi: „trupul acesta nu este al <<meu>>, el este efectul unor fapte din trecut.” Nu există nicio „esenţă” care să treacă dintr-un receptacul în altul. Aşa cum o flacără se aprinde de la alta, aşa este şi viaţa: transmisă, dar nu una anume, nu viaţa „mea”. Fiinţele sunt moştenitorii faptelor; dar nu se poate spune că „eu” culeg acum roadele a ceea ce „eu” am făcut într-un receptacul anterior. Există o continuitate cauzală, dar nu şi o conştiinţă individuală (vijnana), nu şi o esenţă (sattva) care să facă acum experienţa roadelor rezultate din faptele trecute, bune şi rele, care să revină şi să se reîncarneze (sandhavati samsarati), fără alteritate (ananyam), care să suporte în viitor consecinţele celor petrecute acum. Conştiinţa nu rămâne niciodată aceeaşi de la o zi la alta. Cum ar putea, prin urmare, „ea” să supravieţuiască şi să treacă dintr-o viaţă în alta? Vedanta şi buddhismul sunt în deplin acord asupra faptului că, deşi există transmigraţie, nu există indivizi care transmigrează. Tot ce vedem este mecanismul cauzalităţii, şi cu atât mai rău dacă privim acest nod fatalmente determinat drept „Sinele” nostru.
Aceeaşi idee se află în doctrina creştină, unde se pune întrebare: „cine a păcătuit, acesta sau părinţii lui, de s-a născut orb?”, la care se primeşte remarcabilul răspuns: „nici el n-a păcătuit, nici părinţii lui: ci ca să se arate în el lucrările lui Dumnezeu.”. Altfel spus: orbirea s-a „ivit” prin ACŢIUNEA ACELOR CAUZE MEDIATE PENTRU CARE DUMNEZEU ESTE CAUZA PRIMĂ, iar fără ele lumea ar fi lipsită de perfecţiunea cauzalităţii.

Prin separarea Cerului şi a Pământului apar cele „Trei Lumi”; Lumea intermediară (antarikşa) produce spaţiul eteric (âkâşa) în care posibilităţile latente de manifestare finită se pot actualiza în acord cu diferitele lor naturi. Din această primă substanţă eterică derivă, pe rând aerul, focul, apa şi pământul, iar din aceste 5 Fiinţe elementale (bhutâni), combinate în proporţii diferite, sunt formate corpurile neînsufleţite ale făpturilor; în ele Zeul intră pentru a le trezi la viaţă, împărţindu-se pe sine spre a umple aceste lumi şi a deveni „Mulţimea Zeilor”, copiii săi. Aceste moduri de Cunoaştere alcătuiesc ceata „fiinţelor” (bhuta-gana) care conlucrează în noi ca „suflet elemental” (bhutatman) sau ca sine conştient; ele sunt „sinele” fiecăruia dintre noi, dar, deocamdată, sunt muritoare şi lipsite de esenţă spirituală (anâtmya, anâtman), ignorându-şi Sinele nemuritor (âtmânam ananuvidya, anâtmajna). Ele trebuie deosebite de zeităţile Nemuritoare care au devenit deja ceea ce sunt prin „meritul” (arhana) lor şi sunt numite „Merituoşi” (Arhat(. Prin mijlocirea zeităţilor lumeşti şi perfectibile, aşa cum un Rege primeşte tribut de la supuşii săi, Omul Lăuntric din inima noastră, care este totodată Omul din Soare, primeşte hrana (anna, âhâra), deopotrivă fizică şi mentală, necesară pentru a subzista când trece de la fiinţă la devenire.
Dată fiind simultaneitatea prezenţei sale dinamice în toate devenirile trecute şi viitoare, facultăţile emanate, care lucrează în conştiinţa noastră, pot fi privite ca suport temporal al providenţei (prajnâna) şi al omniscienţei (sarva-jnâna) atemporale ale Spiritului solar. Ceea ce nu înseamnă că lumea aceasta sensibilă, cu evenimentele ei succesive, determinate de cauze mediate (karman, adrşta, apurva), ar fi pentru el sursa cunoaşterii; dimpotrivă, lumea aceasta decurge din faptul că Spiritul are conştiinţa „imaginii diversificate a lumii, pictate de el însuşi pe marea pânză care este a lui însuşi. Nu prin mijlocirea acestui Tot se cunoaşte el pe sine, ci prin a sa cunoaştere de sine devine el acest Tot. A-l cunoaşte prin acest Tot ţine numai de modul nostru deductiv de cunoaştere.

Trimis de: shapeshifter pe 29 Mar 2009, 11:44 PM

CĂTEVA CUVINTE DESPRE SIMBOLISM
Simbolul în sens tradiţional nu este legat de un autor, poet sau artist, original, şi nici de un procedeu estetic de expresie, de sugerare a unor aspecte mai curând exterioare ale realităţii. Simbolul tradiţional este realitatea cu toată încărcătura ei sacră, cu toată semnificaţia şi diversitatea ei. El este chiar sensul acestei realităţi. El nu e numai un mod de expresie a realităţii, ci chiar modul ei de existenţă. El nu reprezintă realitatea ca o preînchipuire a imaginaţiei, ci îi redă miezul, esenţa ei nepieritoare.
Întreaga lume e o creaţie divină căreia creatorul i-a dat un sens şi un rost, şi a cărui prezenţă se găseşte, sub o formă sau alta, în fiecare creatură. De aceea fiecare făptură, fiecare lucru semnifică ceva, de aceea are un nume, căci numele reprezintă calitatea, esenţa fiecărei creaturi. Iar numele, aşa cum se spune în Geneză (Fac. 2.20) i-a fost dat încă de la creaţie de Adam, de omul care a fost creat ca să fie cunoscătorul şi stăpânul creaţiei.
Simbolul nu este aşadar o închipuire, o fantezie a imaginaţiei, ci e realitatea non-umană, imprimată fiecărei făpturi odată cu crearea ei. Iar această realitate este semnificată de orice creatură după măsura fiecăreia, mai restrâns sau mai vast, mai înalt sau mai coborât. Simbolul este aşadar o parte a acestei realităţi prezentă în orice creatură, care o caracterizează şi o semnifică într-un grad mai mare sau mai mic.
Simbolul, în toate cazurile, se bazează întotdeauna pe un raport de analogie sau de corespondenţă între ideea care trebuie exprimată şi imaginea grafică, verbală sau de altă natură, care o exprimă. Se poate ca în loc să se vorbească de o idee sau de o imagine, să se vorbească mai general despre două realităţi oarecare, de ordine diferită, între care există o corespondenţă avându-şi temeiul în acelaşi timp în natura uneia sau a alteia: în aceste condiţii, o realitate de un anumit ordin poate fi reprezentată de o realitate de un alt ordin şi atunci aceasta este un simbol al celeilalte.
În lumea antică, simbolul era un obiect sau un talisman format din două părţi care alcătuiau împreună un întreg, o unitate şi care serveau ca semn de recunoaştere atunci când erau reunite de persoanele ce deţineau fiecare câte o parte a obiectului. Etimologic, simbolul vine de la cuvântul syn-ballo care înseamnă a aduce împreună (spre deosebire de dia-ballo, de unde vine numele diavolului, care înseamnă a despărţi). Explicarea reală a simbolului este însă legată de însăşi natura creaţiei. Făcută după voinţa lui Dumnezeu, creaţia este o reflectare, în diverse grade, a atributelor divine, mai întâi în lumea angelică, ce le întruchipează la maximum, apoi în lumea pământească şi umană în care întruparea este imperfectă şi parţială, iar după căderea lui Lucifer şi în lumea subtilă a demonilor în care atributele sunt răsturnate, îmbrăcând aspecte negative.
Aşadar lumea pământească, fiind intermediară între cea angelică şi cea demonică, va fi solicitată de o dublă tendinţă, una superioară şi una inferioară, simbolizându-le în proporţii diferite. În consecinţă, orice atribut sau calitate se regăseşte în aspecte negative sau pozitive în orice făptură, care devine astfel un simbol ambivalent al caracterului său. Desigur, sunt făpturi al căror simbol este mai degrabă superior şi altele mai degrabă inferior, după gradul de reflectare al lumii angelice sau demonice, dar nu în mod exclusiv. Astfel, păsările simbolizează mai ales lumile angelice, fiind dominate de tendinţa ascendentă a zborului, în timp ce reptilele sau animalele feroce simbolizează mai ales lumile inferioare. Această diferenţiere nu este însă sistematică, sensul simbolului depinzând în mare măsură şi de contextul existenţial în care făptura este implicată. Aşa, porcul sălbatic, mistreţul, are un simbolism net superior, în timp ce porcul domestic are conotaţii mai curând inferioare în cele mai multe tradiţii. Cât despre şarpe, când Satan îl ia drept mască şi se infiltrează în el, devine un simbol al răului; dar când Moise ia şarpele şi-l ridică vertical dându-i un sens ascendent, el devine un simbol benefic.
Altfel spus, toate creaturile au o semnificaţie, simbolizează lumile superioare sau inferioare, datorită unor caracteristici specifice şi reale, care l-au fost date de la început de creator şi în virtutea cărora Adam le-a dat numele. Aceste trăsături, în cazul vegetalelor şi animalelor definesc mai curând specia decât individul, spre deosebire de om care, fiind o persoană, este unică în felul ei, având conştiinţă şi libertate de alegere, deci de formare şi creaţie. Orice făptură simbolizează aşadar un sens care e real, intrinsec făpturii şi actelor respective, şi nu este o convenţie închipuită de om.
În acelaşi timp, simbolul nu e cauză ci efect, neavându-şi raţiunea de a fi în el însuşi, ci în cel pe care-l semnifică.. El este adevărul penultim. Simbolul nu e fantezie, nu e nici alegorie sau metaforă, mijloace de expresie umane, ci este o pecete existenţială. Şi aceasta cu atât mai mult cu cât fiecare făptură, sau mai degrabă fiecare specie, are un înger-rector care o călăuzeşte, aşa cum fiecare persoană umană are un înger păzitor.
Temeiul simbolismului este însăşi structura creaţiei, zidită de Dumnezeu în lumi paralele care se oglindesc una în alta, şi în cele din urmă oglindesc atributele lui. De aici rezultă implicit că dacă superiorul creează inferiorul, în schimb inferiorul simbolizează superiorul, şi nu invers; păsările simbolizează îngerii şi nu invers. Răsturnarea simbolurilor, inversarea lor este un semn al decăderii înţelegerii lor, dacă nu chiar al confuziei demonice. În fond, se poate spune odată cu Goethe ( „Alles vergängliche ist nur ein Gleichnis.” Faust), că tot ce există este numai simbol. Sau aşa cum zice Iisus: „Să nu vă juraţi nicidecum nici pe cer, fiindcă este tronul lui Dumnezeu, nici pe pământ fiindcă este aşternut al picioarelor Lui, nici pe Ierusalim, fiindcă e cetatea marelui Împărat” (Matei 5, 34-35). Şi Iisus foloseşte verbul „este” ceea ce arată că e vorba de o calitate reală, nu de o simplă aparenţă.


Simbolul are multiple semnificaţii, dintre care cele mai importante sunt pe următoarele:
a. Simbolul este o realitate existenţială, şi nu doar un produs al imaginaţiei noastre. El conţine sensul sau sensurile fiecărei creaturi, ca fiind o creatură a unui Principiu divin, pe ale cărui atribute le reflectă într-o măsură mai mare sau mai mică.

b. Simbolul este în acelaşi timp, în mod implicit, un mod de cunoaştere a sensului, a esenţei unei făpturi, un mod de cunoaştere intuitiv, interior. Spre deosebire de cunoaşterea raţională care e o cunoaştere duală, discursivă, dialectică, de la subiect la obiect, simbolul este un mod de cunoaştere directă, şi deci unificatoare.

c. Ca o consecinţă, simbolul este şi un mod de expresie, de comunicare a acestei cunoaşteri, şi deci a unei posibilităţi de comuniune, putând urca până la comuniunea cu Principiul care l-a generat. Această comunicare prin simbol, depăşind comunicarea mentală, fie raţională, fie imaginativă, deschide porţile misterului, porţile lumilor informale, angelice şi chiar ale nemanifestatului, care chiar dacă nu poate fi cunoscut şi comunicat deplin, poate fi totuşi asimţit în ceea ce are el inefabil.

d. În sfârşit, cunoscând miezul lucrurilor, simbolul poate fi un mod de identificare cu el, un mod de trăire a sacrului, atunci când devine ritual, când se transformă într-o scară prin care influenţele cerului coboară asupra pământului, în timpul unei rugi. Orice rit comportă în mod necesar un sens simbolic în toate elementele sale constitutive şi, invers, orice simbol produce (şi e chiar destinat în mod special acestui scop), pentru acel care-l meditează cu aptitudinile şi starea necesare, efecte riguros comparabile cu cele ale ritului propriu-zis; cu rezerva, desigur, să existe în momentul de plecare al acestei meditaţii şi ca o condiţie prealabilă, transmisia iniţiatică respectivă.

În accepţia creştină, simbolul este parabolă, în care sensul este învăluit, tocmai pentru a putea conţine şi exprima aspectele ascunse ale realităţii. Căci aşa cum spune Iisus, reluând un pasaj din Vechiul Testament: „În parabole îmi voi deschide gura, spune-voi pe cele ascunse de la întemeierea lumii” (Mt. 13.35). Iar la întrebarea apostolilor de ce vorbeşte în parabole, Iisus le răspunde, „Pentru că vouă vi s-a dat să cunoaşteţi tainele împărăţiei cerurilor, iar celorlalţi nu li s-a dat” (Mt. 13.11).
Dacă acestea sunt principalele sensuri ale simbolului, trebuie înţeles că el stă la baza întregii gândiri şi existenţe a umanităţii tradiţionale care înţelege realitatea prin simboluri şi prin alăturările de simboluri care compun miturile, alcătuind adevărate povestiri sacre. Mitul povesteşte o istorie sacră; el relatează un eveniment care a avut loc în timpul primordial, timpul fabulos al începuturilor. Altfel zis, mitul povesteşte cum, datorită isprăvilor fiinţelor supranaturale, o realitate s-a născut, fie că e vorba de realitatea totală, Cosmosul, sau numai de un fragment: o insulă, o specie vegetală, o comportare umană, o instituţie. E aşadar întotdeauna povestea unei ‘faceri’: ni se povesteşte cum ceva a fost produs, a început să fie.
Orice act uman într-o societate tradiţională repetă aşadar un act al începuturilor, un act divin cu toată încărcătura lui de semnificaţii. Şi în măsura în care actul originar s-a degradat în timpul istoric, miturile reproduc desigur şi aspectele malefice ale acelui act.
Relaţia dintre simbol şi mit: principiul simbolismului este susceptibil de o multitudine de modalităţi diverse; în fond mitul nu este decât un simplu caz particular al simbolului, constituind una din modalităţile sale; am putea spune că simbolul este genul, iar mitul este una din speciile sale; miturile sunt povestiri simbolice, la fel ca şi parabolele de care, în realitate, nu diferă în mod esenţial. (termenul mit vine din grecescul mu (de regăsit şi în latinescul mutus) şi din derivatele lui muein – muô, care înseamnă a închide gura, a tăcea. Forma mueo are însă şi sensul de a intra în mistere, de a fi iniţiat, de unde termenul mystes şi mythos.)

Trimis de: shapeshifter pe 29 Mar 2009, 11:47 PM

FACEREA - ÎNTÂIA CARTE A LUI MOISE
CAP. 1
Facerea lumii.


1. La început a făcut Dumnezeu cerul şi pământul.
2. Şi pământul era netocmit şi gol. Întuneric era deasupra adâncului şi Duhul lui Dumnezeu Se purta pe deasupra apelor.
3. Şi a zis Dumnezeu: "Să fie lumină !" Şi a fost lumină.
4. Şi a văzut Dumnezeu că este bună lumina, şi a despărţit Dumnezeu lumina de întuneric.
5. Lumina a numit-o Dumnezeu ziuă, iar întunericul l-a numit noapte. Şi a fost seară şi a fost dimineaţă: ziua întâi.
6. Şi a zis Dumnezeu: "Să fie o tărie prin mijlocul apelor şi să despartă ape de ape !" Şi a fost aşa.
7. A făcut Dumnezeu tăria şi a despărţit Dumnezeu apele cele de sub tărie de apele cele de deasupra tăriei.
8. Tăria a numit-o Dumnezeu cer. Şi a văzut Dumnezeu că este bine. Şi a fost seară şi a fost dimineaţă: ziua a doua.
9. Şi a zis Dumnezeu: "Să se adune apele cele de sub cer la un loc şi să se arate uscatul !" Şi a fost aşa. şi s-au adunat apele cele de sub cer la locurile lor şi s-a arătat uscatul.
10. Uscatul l-a numit Dumnezeu pământ, iar adunarea apelor a numit-o mări. Şi a văzut Dumnezeu că este bine.
11. Apoi a zis Dumnezeu: "Să dea pământul din sine verdeaţă: iarbă, cu sămânţă într-însa, după felul şi asemănarea ei, şi pomi roditori, care să dea rod cu sămânţă în sine, după fel, pe pământ !" Şi a fost aşa.
12. Pământul a dat din sine verdeaţă: iarbă, care face sămânţă, după felul şi după asemănarea ei, şi pomi roditori, cu sămânţă, după fel, pe pământ. Şi a văzut Dumnezeu că este bine.
13. Şi a fost seară şi a fost dimineaţă: ziua a treia.
14. Şi a zis Dumnezeu: "Să fie luminători pe tăria cerului, ca să lumineze pe pământ, să despartă ziua de noapte şi să fie semne ca să deosebească anotimpurile, zilele şi anii,
15. Şi să slujească drept luminători pe tăria cerului, ca să lumineze pământul. Şi a fost aşa.
16. A făcut Dumnezeu cei doi luminători mari: luminătorul cel mai mare pentru cârmuirea zilei şi luminătorul cel mai mic pentru cârmuirea nopţii, şi stelele.
17. Şi le-a pus Dumnezeu pe tăria cerului, ca să lumineze pământul,
18. Să cârmuiască ziua şi noaptea şi să despartă lumina de întuneric. Şi a văzut Dumnezeu că este bine.
19. Şi a fost seară şi a fost dimineaţă: ziua a patra.
20. Apoi a zis Dumnezeu: "Să mişune apele de vietăţi, fiinţe cu viaţă în ele şi păsări să zboare pe pământ, pe întinsul tăriei cerului !" Şi a fost aşa.
21. A făcut Dumnezeu animalele cele mari din ape şi toate fiinţele vii, care mişună în ape, unde ele se prăsesc după felul lor, şi toate păsările înaripate după felul lor. Şi a văzut Dumnezeu că este bine.
22. Şi le-a binecuvântat Dumnezeu şi a zis: "Prăsiţi-vă şi vă înmulţiţi şi umpleţi apele mărilor şi păsările să se înmulţească pe pământ !
23. Şi a fost seară şi a fost dimineaţă: ziua a cincea.
24. Apoi a zis Dumnezeu: "Să scoată pământul fiinţe vii, după felul lor: animale, târâtoare şi fiare sălbatice după felul lor". Şi a fost aşa.
25. A făcut Dumnezeu fiarele sălbatice după felul lor, şi animalele domestice după felul lor, şi toate târâtoarele pământului după felul lor. Şi a văzut Dumnezeu că este bine.
26. Şi a zis Dumnezeu: "Să facem om după chipul şi după asemănarea Noastră, ca să stăpânească peştii mării, păsările cerului, animalele domestice, toate vietăţile ce se târăsc pe pământ şi tot pământul !"
27. Şi a făcut Dumnezeu pe om după chipul Său; după chipul lui Dumnezeu l-a făcut; a făcut bărbat şi femeie.
28. Şi Dumnezeu i-a binecuvântat, zicând: "Creşteţi şi vă înmulţiţi şi umpleţi pământul şi-l supuneţi; şi stăpâniri peste peştii mării, peste păsările cerului, peste toate animalele, peste toate vietăţile ce se mişcă pe pământ şi peste tot pământul !"
29. Apoi a zis Dumnezeu: "Iată, vă dau toată iarba ce face sămânţă de pe toată faţa pământului şi tot pomul ce are rod cu sămânţă în el. Acestea vor fi hrana voastră.
30. Iar tuturor fiarelor pământului şi tuturor păsărilor cerului şi tuturor vietăţilor ce se mişcă pe pământ, care au în ele suflare de viată, le dau toată iarba verde spre hrană. Şi a fost aşa.
31. Şi a privit Dumnezeu toate câte a făcut şi iată erau bune foarte. Şi a fost seară şi a fost dimineaţă: ziua a şasea.

Cele 4 elemente biblice:
PĂMÂNT (USCAT), APĂ (MĂRI), AER (CER, VĂZDUH), FOC (LUMINĂTORI)

Mitul creaţiei din Vechiul Testament arată că natura a fost făcută de Dumnezeu printr-o serie de separări succesive din substanţa primordială denumită în Geneză „apele de sub cer” (apele inferioare).

„A făcut Dumnezeu tăria şi a despărţit apele cele de sub tărie de apele cele de deasupra tăriei. Tăria a numit-o Dumnezeu cer (văzduh). […] . Şi a zis Dumnezeu: Să se adune apele de sub cer la un loc şi să se arate uscatul. […] Uscatul l-a numit Dumnezeu pământ, iar adunarea apelor a numit-o mări. […] Şi a zis Dumnezeu: Să fie luminători pe tăria cerului” (Fac. 1).

Iată aşadar cele patru componente de bază ale cosmosului, care sunt centrate pe cele patru principii elementare numite simbolic pământ (uscat), apă (mări), aer (cer, văzduh), foc (luminători). În toate aceste lucrări rolul chintesenţei (quinta essentia) l-a jucat porunca divină, Fiat-ul cosmogonic.
Cele patru elemente sunt înainte de toate patru principii elementare care prin combinarea lor dau mulţimea de forme din natură. Când înţelepţii presocratici (sophoi) vorbesc de elementele din care a fost făcută lumea (Heraclit – foc; Thales – apa; Anaximenes – aerul sau pământul), ei înţeleg principii elementare subtile sau chiar spirituale care stau la baza lumii sensibile, şi nu doar elemente grosiere, materiale.

PĂMÂNT (USCAT)
În aspectele lui cosmice, PĂMÂNTUL reprezintă globul pământesc în opoziţie cu cerul al cărui principiu complementar este. El constituie, împreună cu apa, aşa cum am mai spus, substanţa primordială din care a luat fiinţă creaţia prin acţiunea structurantă a esenţei, a spiritului. Transpunând acest proces cosmic arhetipal în lumea naturală, pământul apare ca o matrice, ca un principiu feminin prin fecundarea căruia iau naştere toate făpturile. Abuzându-se de acest simbolism, s-a considerat de către mulţi mitologi că toate sensurile simbolice ale pământului sunt legate de fecunditate şi de caracterul matern, hrănitor al pământului, rezumându-se până la urmă totul la agricultură, printr-un reducţionism sărăcitor. Dar pământul, ca principiu elementar, prezintă mult mai multe aspecte. În Geneză se spune că „pământul era netocmit şi gol” (Fac. 1.2), ceea ce arată de la început caracterul său receptiv, în stare de multiple semnificaţii. Cel mai aproape de acest sens este pustiul, ca loc al meditaţiei, al ascezei, al purificării, dar şi ca loc al încercărilor, cum se dovedeşte a fi în rătăcirile poporului evreu spre Pământul făgăduinţei, sau chiar în ispitirea la care e supus Iisus de Satana în pustiul Quarantaniei.

APĂ (MĂRI)
APA, simbol general al plasticităţii care, împreună cu Pământul a servit la facerea (modelarea) chiar a omului în multe tradiţii. Aşa cum o caracterizează M. Eliade: „Într-o formulă sumară, s-ar putea spune că apele simbolizează totalitatea virtualităţilor; ele sunt fons şi origo, matricea tuturor posibilităţilor de existenţă, […] Principiu al nediferenţierii şi al posibilităţilor, receptacul al tuturor germenilor, apele simbolizează substanţa primordială din care nasc toate formele şi în care revin, prin regresie sau prin cataclism.” (M. Eliade, Traité d’Histoire des Religions)
Apa este aşadar un simbol al materiei prime din care apar toate formele de cele mai multe ori în amestec cu pământul, faţă de care apa e feminină şi statică (într-o perspectivă cosmologică).
Ca izvor de viaţă, apa poate simboliza nu numai viaţa biologică, ci şi viaţă superioară. Iisus însuşi spune: „Eu sunt apa vieţii,” iar samarinenii, la puţul lui Iacob îi spun „Cine va bea din apa aceasta nu va înseta în veci” (In. 4.14). Ca apă sfinţită, ea nu e numai purificatoare ci şi purtătoare a duhului, cum se întâmplă la botez, care este şi un simbol al naşterii spirituale, iniţiatice. Iisus îi spune lui Nicodim: „De nu se va naşte cineva din apă şi din Duh, nu va putea să intre în împărăţia lui Dumnezeu” (In. 3.5). Cum Duhul Sfânt este şi un simbol al focului spiritual, apa sfinţită devine, în limbaj alchimic, o aqua ignea.
Drept consecinţă, apa are nu numai virtuţi generatoare şi regeneratoare, ci şi distrugătoare. Atunci când lipseşte, generând seceta, e aducătoare de moarte; exemplul profetului Ilie care opreşte şi slobozeşte apele e printre cele mai cunoscute. Acelaşi dublu aspect îl regăsim şi în basme unde eroul rănit e stropit cu apă moartă şi apă vie ca să poată renaşte.
Un simbolism deosebit îl au apele curgătoare. Astfel trecerea unui râu poate semnifica şi trecerea de pe un tărâm pământesc pe un ţărm spiritual ca trecerea Mării Roşii în Biblie, unde semnifică patimile de tot felul. Pe de altă parte, urcarea apei curgătoare spre izvor este un simbol al urcuşului spiritual spre originar, aşa cum vărsarea apei în mare poate simboliza reunirea cu oceanul spiritual, când sufletul, ca picătură de apă, nu se pierde în ocean ci devine ocean, cum se spune în Upanişade. De altfel, cele patru râuri care curg din rai de la rădăcina Arborelui Vieţii nu sunt decât simboluri ale celor patru elemente care dau viaţă lumii.
Deosebit de variat este şi simbolul mării care ca loc de plutire sau de vieţuire a peştilor (germeni) e benefic, dar poate deveni şi simbol al furtunilor patimii, pe care Iisus le potoleşte cu un singur gest (Mt. 14.32), tot aşa cum pe mare are loc şi pescuirea minunată (Lc. 5.6), în timp ce în adâncul ei este chitul care-l înghite pe Iona, semn al voiajului infernal. Tot un aspect infernal au şi apele stătătoare, mlaştinile, sau celebra Mare Moartă în care nu mai trăieşte nici o vieţuitoare. Ca să nu mai vorbim de apele poluate din actualitate.
Rolul apei este catastrofic în timpul furtunilor, când se asociază cu alte două elemente, aerul şi focul (vântul şi fulgerul), ajungând la un dezastru general, simbolizat de potopul biblic, sau de potopurile din alte tradiţii, care semnifică în acelaşi timp distrugerea unei umanităţi, deci a unui ciclu, pentru a putea renaşte o alta.

AER (CER, VĂZDUH)
AERUL, element uşor caracterizat prin subtilitate şi transparenţă. El este vehiculul limbajului ca substitut al cuvântului divin (logos), fiind în acelaşi timp purtător al „suflului de viaţă dătător”. E în acelaşi timp un simbol al atmosferei, al văzduhului, sălaş mai ales al păsărilor, ele însele simboluri angelice. Aerul e important pentru multe făpturi, inclusiv omul, căci întreţine viaţa prin respiraţie care, prin ritmul său, se înscrie în vibraţia cosmică. De aici importanţa respiraţiei în timpul rugăciunii. Puritatea omului este, aşadar, o condiţie necesară pentru o viaţă sănătoasă, cu atât mai mult spirituală, de unde şi nocivitatea aerului poluat din vremea noastră. Fiind un element invizibil aerul este un simbol al duhului care „suflă unde şi când vrea” (In. 3.8). El dă sentimentul de libertate al zborului. În acelaşi timp, mişcarea aerului provoacă vânturile de tot felul, care pot merge până la furtuni, când devine distrugătoare. Iisus potoleşte furtuna pe mare, dar e vorba nu doar de furtuna atmosferică, ci şi de furtunile din suflete. Dar tot aerul este purtătorul miresmelor, ale celor mai subtile componente simbolizând Duhul, care se manifestă ca boare pentru proorocul Ilie pe muntele Horeb. Suflurile sunt de altfel un simbol al manifestării inefabile a spiritului, care se poate manifesta tunător, dar şi ca murmur aproape inaudibil, care se stinge în tăcere.

FOC (LUMINĂTORI)
Ultimul din cele patru elemente este FOCUL, simbol al Luminii, al acelui Fiat lux cu care începe creaţia şi care a risipit întunericul haosului primar. Alături de Aer, ca purtător al Cuvântului. Focul e elementul cel mai spiritual fiind în acelaşi timp şi un simbol al energiei create din care decurg toate celelalte energii subtile şi biofizice. Ca şi Cuvântul, Lumina este un simbol al lui Iisus („Eu sunt lumina lumii” – In. 8.12), lumea însăşi fiind derivată din lumină ca şi omul, căci Iisus le spune şi apostolilor „Voi sunteţi lumina lumii” (Mt. 5.14). Cele mai multe hierofanii se manifestă ca lumină. Astfel, în tradiţia hindusă unul din principalii zei este Agni, zeul focului, iar în Vechiul Testament Iahve se arată lui Moise în Rugul Aprins care totuşi nu se mistuie. În creştinism, cea mai puternică manifestare a lui Iisus ca Fiu al lui Dumnezeu are loc la Schimbarea la Faţă, în lumina orbitoare a energiilor increate. Duhul lui Dumnezeu însuşi este suflu de foc care se coboară peste apostoli ca limbi de foc la Duminica Rusaliilor. Dar focul nu este numai lumină, ci şi căldură care e specifică mai ales sufletului şi inimii, aşa cum lumina e caracteristică duhului (iluminare). Pe lângă acţiunile sale benefice, căldura poate fi şi distrugătoare, arzând atât fizic cât şi moral (focul patimilor). fulgerul este şi un simbol distrugător, deşi acţiunea lui poate deveni, ca şi a focului însuşi, pozitivă prin arderea jertfelor pe altare. Ambele simboluri se întâlnesc în viaţa Sf. Ilie, cel urcat la cer într-un car de foc. Focul poate avea deci şi semnificaţii malefice care la extrema inferioară devine „focul gheenei” (Mt. 25.4), focul iadului. În acest sens, în Apocalipsă sfârşitul lumii se petrece prin foc (ekpyrosis), iar în figuraţiile simbolice ale Judecăţii de Apoi, focul iese din gura unui balaur, simbol al satanei şi al infernului.
Bineîneţeles că mai este şi ETHERUL, pe care lumea modernă nu l-a reţinut ca atare. El nu e mai puţin important, totuşi, ca o chintesenţă, ca sursă a tot ce există, când poate fi identificat cu duhul, sub aspectul lui creator.
Cele patru elemente reprezintă, în general, orizontala unei cruci a cărei verticală sunt cele trei lumi, nu e mai puţin adevărat că şi cele trei regnuri, mineral, vegetal şi animal, cu încoronarea lor, omul, sunt tot verticala aceleiaşi cruci cosmice, dar în sens ascendent, într-o încercare a lumilor inferioare de a se ridica spre lumea spirituală, ceea ce-i va fi dat mai ales omului.
Creaţia, cel puţin în aspectul ei formal, văzut şi nevăzut, dar accesibil simţurilor, nu se poate gândi fără existenţa spaţiului. Toate cosmogoniile tradiţionale povestesc simbolic acest fapt, după primele etape ale creaţiei care sunt principiale, deci de ordin informal. În Vechiul Testament, în Cartea Facerii, chiar din ziua a doua a creaţiei, care e o etapă nu o zi de-a noastră, se spune: „Şi a zis Dumnezeu: Să fie o tărie prin mijlocul apelor şi să despartă ape de ape. Şi aşa a fost. … Tăria a numit-o Dumnezeu cer. Şi a văzut Dumnezeu că e bine. Şi a fost seară şi a fost dimineaţă: ziua a doua. Şi a zis Dumnezeu: Să se adune apele de sub cer la un loc şi să se arate uscatul. Şi a fost aşa. Şi s-au adunat apele cele de sub cer la locurile lor şi s-a arătat uscatul. Uscatul l-a numit Dumnezeu pământ, iar adunarea apelor a numit-o mări. Şi a văzut Dumnezeu că e bine.” (Fac. 1. 6-10)

Tăria fiind traducerea termenului firmament şi având sensul de cer văzut, apar deci încă din ziua a doua cele trei lumi:
- cea informală (angelică) – apele superioare;
- cea intermediară – cerul văzut;
- cea inferioară – uscatul şi apele (mările)


Dacă în lumea informală – cerul cerului – spaţiul nu îşi are sens, îngerii fiind necorporali, în lumea cerului văzut (văzduh) şi a pământului, cu apele, aerul şi vieţuitoarele sale, existenţa nu poate fi şi nu poate fi gândită decât spaţial.

Trimis de: shapeshifter pe 29 Mar 2009, 11:55 PM

Cele 4 principii fundamentale ale creaţiei

Cele 4 principii care sunt fundamentale ale creaţiei sunt:
1. principiul cauzalităţii
2. principiul activităţii
3. principiul binelui
4. principiul armoniei


a). Principiul cauzalităţii se manifestă prin mişcare - orice mişcare, în mecanică, se traduce în mod esenţial printr-o LINIE.

b). Principiul activităţii se manifestă printr-o diversitate indefinită, asta înseamnă că LINIA care traduce principiul cauzalităţii nu ar putea fi o circumferinţă şi nici linie întreruptă, ea nu poate fi decât o LINIE CU ELEMENTE HIPERBOLICE/PARABOLICE (cam ca şi cometele în spaţiu) şi ale cărei ramificaţii se îndepărtează la infinit. Asta e valabil doar dacă se ia în considerare DOAR UN PLAN AL SPAŢIULUI.

c). Principiul armoniei (ce satisface aici ideea ciclică şi simbolizează în toate punctele ideea de REVENIRE şi principiul reintegrării) cere ca modificările să se succeadă la INTERVALE EGALE DEOPOTRIVĂ EGAL DEPĂRTATE UNELE DE ALTELE. Deci, orice posibilitate a unei linii plane trebuie îndepărtată, pt. că există între diversele sale părţi RAPORTURI DE DISTANŢĂ: linia mişcării universale se înscrie de fapt pe o SUPRAFAŢĂ STRÂMBĂ ÎN SPAŢIU. Raporturile de distanţă între elementele acestei linii sunt în progresie aritmetică pt. a satisface legea armoniei.

d) Legea binelui cere ca modificările să fie într-o ASCENSIUNE CONTINUĂ, elementele figurii suprapunându-se indubitabil şi invariabil.

O linie (principiul cauzalităţii), indefinită şi netrecând niciodată prin aceleaşi puncte (principiul activităţii cere asta), dă naştere la curbe, la intersecţii de suprafeţe strâmbe, ce se spiralează unele deasupra celorlalte (principiul binelui cere ascensiune continuă) şi pe care toate punctele unui element sunt la egală distanţă de punctele corespondente ale elementului superior şi celui inferior (principiul armoniei)..
Singura suprafaţă care satisface aceste cerinţe este ELICOIDA CILINDRICĂ - linia mişcării universale va fi de fapt intersecţia elicei (suprafaţa strâmbă) cu suprafaţa laterală a cilindrului care reprezintă Evoluţia ciclică, de-a lungul căreia se mişcă toate fiinţele.

Cele 4 legi explicate mai detaliat

1. Legea cauzalităţii
Cauzalitatea este manifestarea unică a Perfecţiunii, adică Voinţa Cerului. Corolarul cauzalităţii (principiului iniţial) este că fiinţele sunt în mişcare, ele evoluează. Mişcarea fiind întotdeauna ea este Manifestarea Eternă a Perfecţiunii astfel se satisface primul principiul (cel al cauzalităţii - Voinţa Cerului).

2. Legea activităţii

Aici se poate pune întrebarea: în ce fel legea activităţii face să evolueze fiinţele?
Continuitatea nu satisface decât cauzalitatea, activitatea presupune acţiune; o acţiune, oricare ar fi ea, satisface activitatea: însă repetiţia unei acţiuni, oricare ar fi ea, constiuie realmente o acţiune? NU. Dpdv al acţiunii însăşi, repetiţia sa constituie monotonia; şi din punctul de vedere al motoarelor acţiunii se observă că o aceeaşi acţiune este generată de aceleaşi motoare, ce acţionează sub acelaşi impuls, cu aceeaşi forţă; CONTINUITATEA unei acţiuni nu este dată de activitate, ci dimpotrivă, după punerea în mişcare, de IMOBILITATEA principiului motor. Astfel este satisfăcut şi principiul activităţii, dar nu printr-o singură acţiune, nu prin aceeaşi acţiune de două ori sau indefinit repetată, ci printr-o serie indefinită de acţiuni, care sunt datorate unor motoare diferite, şi care, prin urmare, nu pot fi absolut identice. Deci, în numele principiului activităţii, NU SE TRECE DE DOUĂ ORI PRIN ACELAŞI CURENT AL FORMELOR. După ce am epuizat o formă, şi toate circumstanţele unei modificări, trecem la o altă modificare, nerevenind niciodată la cea pe care am părăsit-o.

3. Legea armoniei
Aici se pune întrebarea: cum se poate acorda mişcarea CONTINUĂ şi VARIATĂ cu legea armoniei?
De observat că legea armoniei nu poate fi satisfăcută decât prin acţiuni variate, deoarece nu există armonie în repetiţie: raporturile armonice nu se pot stabili, precum algebricele sau geometricele, decât între cantităţi diferite. Armonia este satisfăcută prin proporţiile (în sens matem.) variaţiilor, adică o formă oarecare este în mod invariabil distanţată de cea care o precede şi de cea care o urmează iar toate modificările sunt invariabil distanţate unele faţă de altele. Astfel, seria modificărilor se poate traduce matematic printr-o progresie (aritm. sau geom.), progresie ce tinde spre un „loc metafizic” ce nu poate fi atins în mod obiectiv. Aceasta este legea Armoniei.
Consecinţa legii armoniei în ceea ce priveşte fiinţele în modificare este următoarea: invariabilitatea sensului şi a şirului de modificări prin care trec toate fiinţele. Deoarece Activitatea interzice să se treacă de două ori prin aceeaşi formă, Armonia interzice putinţa de a nu trece prin toate formele. Există astfel mai multe curente de forme. Ce se întrevede de aici este următorul fapt: în cursul unei modificări, între cei care şi-au unit tendinţele va exista o unire indestructibilă, ei aflându-se în mod analogic alături în modificările ulterioare.

4. Legea binelui
Legea binelui cere ca mişcarea CONTINUĂ, VARIATĂ ŞI ARMONICĂ să fie benefică, şi conduce Universul la Perfecţiune.
Voită de Perfecţiune, determinată prin consecinţele precise ale acestei voinţe, Evoluţia nu poate fi decât bună, şi nu poate produce decât un rezultat exceent pt. fiinţele ce i se supun. Nu există reintegrare în afara Perfecţiunii. Nu există loc, nici fizic, nici geometric, nici metafizic, în afara Perfecţiunii. Nu există altceva decât beatifica reintegrare finală. Această reintegrare finală este necesitatea celei de-a patra legi, cea a binelui. Dacă se unesc efectele acestei legi cu celei ale armoniei se înţelege că nu există o diferenţă esenţială în soarta fiinţelor în schimbare, nu există loc pentru căderi de vreun fel, care ar încălca legea binelui, dacă ar fi generale, şi pe cea a armoniei, dacă ar fi parţiale şi temporale. Aşadar trecerea fiinţelor prin modificările Universului este aşadar o ascensiune regulată, continuă, armonică şi bună, de la care Perfecţiune (ale cărei părţi infinitezimale şi emanaţii continue suntem) nu ne-ar putea exclude.

„PERFECŢIUNE ACTIVĂ”= aspectul ACTIV sub care se poate considera Infinitul (Brahma din doctrinele hinduse)
„PERFECŢIUNE PASIVĂ”= aspectul PASIV sub care se poate considera Infinitul - Posibilitatea (Şakti a lui Brahma din doctr. hinduse)

PERFECŢIUNEA în sens absolut este identică cu INFINITUL înţeles în toată indeterminarea sa.

Actul creaţiei nu presupune expres şi ineluctabil actul de a da viaţă (terestră sau ceva analog). A da viaţă traduce de fapt expresia ,,a trece în curentul formelor” adică una din formele în care fiinţele trec poate fi viaţa aşa cum o înţelegem noi, dar ea nu este decât una din nenumăratele feţe ale modificărilor noastre, deci VIAŢA (înţeleasă în sensul de mai înainte adică ca şi CONDIŢIE DE EXISTENŢĂ) NU ESTE UN COROLAR INDISPENSABIL, CI DOAR UN ACCIDENT AL CREAŢIEI.
Umanitatea este doar una din formele curentului unde fiinţele curg (activitate - Perfecţiunea este activă) diferenţiindu-se de Fiinţă, în mod formal şi nu esenţial. Umanitatea de fapt este unul din aspectele Perfecţiunii pasive şi una din modificările prin care Universul tinde spre transformare (adică spre mecanismul reintegrării). Deci, Perfecţiunea este generatoarea Umanităţii (pr. cauzalităţii) aşa cum şi materia una - eternă şi fără formă - este generatoarea materiei divizibile, diverse şi trecătoare.
Umanitatea este dpdv metafizic una din Formele Universului (iar umanitatea terestră în particular este una din modificările acestei forme). Această formă iese din Perfecţiune graţie Principiului cauzalităţii eficiente, traversează toate modificările şi atinge transformarea, prin care ea revine la Perfecţiune. Nicio formă nu scapă acestei legi generale care este ARMONIA (la fel cum zicea şi Lao Zi despre armonia Căii, a lui Tao).
Umanitatea vine din Infinit, Umanitatea intră în Infinit. De fapt ea nu l-a părăsit niciodată, toate modificările producându-se de-a lungul Infinitului: nu doar legea Armoniei cere asta ci şi faptul că dacă o parte a Umanităţii n-ar urma celelalte părţi ale acestei forme în toate modificările sale şi în transformarea finală şi comună a întregului Univers, acea parte ar ieşi din Infinit, ar exista în afara Infinitului, ar fi situată alături de Infinit. Or, din Infinitul metafizic nu se poate ieşi fără a distruge noţiunea şi ideea însăşi a acestui Infinit metafizic.
Deci: noi toţi, forme vizibile şi invizibile ale Universului, provenim din Infinit, nu putem ieşi din el, ci suntem mereu legaţi de el prin ESENŢĂ şi vom rămâne, dincolo de forme, în acest Infinit.
Din perspectivă pur metafizică, lucrurile trebuie considerate din perspectiva infinităţii Esenţei divine astfel: faţă de Infinit, toate posibilităţile sunt ceea ce sunt din veşnicie, adică, în Cunoaşterea divină, posibilităţile sunt conţinute ca fiind ceea ce sunt, cu ceea ce fiecare dintre ele comportă ca actualitate permanentă sau relativă. Alegerea posibilităţilor de manifestare coincide (din acel moment) cu natura lor proprie. Fiinţa divină se manifestă Ea-Însăşi în toate modurile posibile, neexistând limită pentru posibilităţile divine. Lumea este în mod esenţial manifestarea lui Dumnezeu Însuşi.
Universul este ca un ansamblu de oglinzi în care Esenţa infinită se contemplă într-o mulţime de forme, sau care reflectă diferite trepte ale iradierii Fiinţei unice. Oglinzile aici înseamnă posibilităţile pe care le are esenţa de a se determina pe Ea-Însăşi, posibilităţi pe care Ea le conţine în mod suveran în virtutea infinităţii Sale. Pe lângă sensul cosmologic, oglinzile traduc şi sensul spiritual care este acela de substanţe receptive faţă de Actul pur. Fiinţa divină este prima afirmaţie, perfectă şi necondiţionată a Esenţei care în Ea-Însăşi este sustrasă oricărei determinări, chiar şi aceleia a Fiinţei, adică Esenţa este totodată Fiinţă şi Non-Fiinţă. Fiinţa revelează Esenţa prin afirmare, în timp ce posibilităţile principiale se reduc la ea într-o oarecare măsură prin negaţie, deoarece ele nu sunt decât limitări, cel puţin în măsura în care le detaşăm logic de Fiinţă.

Distincţia între Fiinţă şi posibilităţile principiale sau esenţele imuabile, distincţie care se resoarbe în Infinitatea divină, permite să se considere manifestarea universală sub 2 raporturi complementare:
- cel al auto-determinărilor sau subiectivărilor Esenţei
- cel al revelaţiilor divine care apar în primele
Fiinţa se concepe prin integrare, adică se dovedeşte unică în fiecare posibilitate manifestată şi singură în toate, în vreme ce posibilităţile ca atare stabilesc diversitatea fără ca vreodată să se detaşeze în mod esenţial de Unul.
Posibilităţile principiale sau esenţele imuabile fiind conţinute în indistincţiunea Esenţei divine, sunt în măsura în care se reflectă în înţelesul universal, IDEILE sau ARHETIPURILE pe care Platon, în parabola peşterii, le compară cu lucrurile reale, prizonierii neputând concepe decât umbrele proiectate pe peretele acesteia.

Trimis de: shapeshifter pe 30 Mar 2009, 12:00 AM

Există 2 explicaţii ale existenţei trecute şi prezente a făpturilor diferitelor specii:
1.GRADAŢIA – ce presupune o creaţie specială a speciilor invariabile
2.EVOLUŢIA – ce presupune emergenţa speciilor în toată varietatea şi variabilitatea acestora prin acţiunea treptată a cauzelor inerente speciilor şi mediului acestora

Cele 2 poziţii sunt INCOMPATIBILE dacă povestirea mitică este interpretată din punct de vedere ISTORIC. Dacă doctrina creaţiei speciale este înţeleasă aşa cum a fost interpretată de în general de filozofii creştini ca şi de alţii, atunci GRADAŢIA ŞI EVOLUŢIA NU MAI REPREZINTĂ ALTERNATIVE IRECONCILIABILE, CI NUMAI MIJLOACE DIFERITE, RESPECTIV UNA IDEALĂ ŞI ALTA ISTORICĂ, FORMALĂ ŞI FIGURATIVĂ, ALGEBRICĂ ŞI ARITMETICĂ, DE A ÎNFĂŢIŞA UNUL ŞI ACELAŞI LUCRU.
Cauzalitatea în aceste filozofii este considerată a fi un lucru de la sine înţeles: NIMIC NU ARE LOC DIN ÎNTÂMPLARE. IMPOSIBILUL NU ARE LOC NICIODATĂ, CEEA CE ARE LOC ESTE ÎNTOTDEAUNA REALIZAREA UNEI POSIBILITĂŢI.

1. Cauza Primă - ,,Dumnezeu", ,,Fiinţă", ,,Viaţă", ,,Natură" (natura naturans) - care are inerentă posibilitatea
2. Cauzele Intermediare - prin intermediul cărora sunt asigurate condiţiile în care posibilul devine necesitate


Cauza Primă a existenţei lucrurilor, sau, cu alte cuvinte, posibilitatea acestora, poartă de multe ori denumirea de ,,Dumnezeu”, dar şi de ,,Fiinţă”, ,,Viaţă” sau ,,Natură” (natura naturans). Această Cauză Primă, fie că este ,,absolută”, dpdv filozofic, sau ,,personificată”, dpdv mitic, este cauza directă a fiinţării lucrurilor, şi numai indirectă doar în ceea ce priveşte modul lor de fiinţare.
Modul lor de fiinţare (în funcţie de care sunt deosebite ca specii) este determinat de Cauzele Intermediare, cunoscute sau necunoscute, ce au ca rezultat producerea speciilor sau indivizilor daţi la un timp sau loc date.
Categoria Cauzelor Intermediare nu exclude nici una din acele forţe sau tendinţe sau accidente determinante pe care se bazează evoluţionistul pentru a putea explica seriile observate. Dacă prin ,,ÎNTRU-ÎNCEPUT” înţelegem o acţiune încheiată la un moment dat, adică la începutul însuşi al timpului, atunci, desigur, gradaţia şi evoluţia vor fi două concepte incompatibile.
Întrebarea: ,,Ce făcea Dumnezeu ÎNAINTE de a crea lumea?” este lipsită de sens, O SUCCESIUNE DE EVENIMENTE ÎN ETERNUL ACUM (atem-poralitate) este DE NECONCEPUT.
Ceea ce trebuie înţeles prin ,,ÎNTRU-ÎNCEPUT” reprezintă o PRIORITATE LOGICĂ, NU UNA TEMPORALĂ.
DUMNEZEU CREEAZĂ ÎNTREAGA LUME ACUM, ÎN ACEST MOMENT!
Creaţia acesta nu poate fi privită ca un act singular definit ci trebuie privită ca având loc neîncetat.
Asta nu înseamnă că creaţia nu este terminată în principio şi ex tempore, cu numai că NOI O ÎNŢELEGEM SUB FORMA UNEI SECVENŢE TEMPORALE ŞI CA ŞI CUM CAUZA ŞI EFECTUL AR PUTEA FI SEPARATE UNA DE ALTA ÎN PERIOADE SENSIBILE. ÎN ACEL TIMP, TOATE LUCRURILE AU AVUT LOC SIMULTAN, DAR ERA NECESAR SĂ SE CONSEMNEZE NARATIV O SUCCESIUNE DIN CAUZA GENERĂRII ULTERIOARE A UNEIA DIN ALTA. Deci ce ne spune Facerea este adevărat dar sunt extrem de puţini cei care înţeleg.
Ceea ce GRADAŢIA exprimă sub ,,specie aeternitatis”, mitul povesteşte sub ,,specie eviternitas” şi istoria sub ,,specie temporis”. Ceea ce este înrădăcinat în natura Totului, în mit este tratat în mod figurativ ca ajungând la fiinţă prin generare şi creaţie: scena şi secvenţa sunt transferate, pentru claritatea expunerii, lucrurilor a căror fiinţă şi formă definită snt eterne!
Începutul, ce gând este, se sfârşeşte în acţiune, aşa a avut loc clădirea lumii în eternitate (atenţie am zis clădire).
Deci, conceptele ce ţin, pe de o parte, de un tipar etern şi ideal sau de ,,lumea inteligibilă”, neextinsă în spaţiu şi timp, şi de cealaltă parte de ,,lumea sensibilă” şi temporală, extinsă în spaţiu şi timp ca un ecou, reflexie şi imitare a celeilalte, NU SUNT ALTERNATIVE, CI CORELATIVE. FIECARE O IMPLICĂ PE CEALALTĂ. Uniformitatea lumii inteligibile este compatibilă în orice caz cu multi-formitatea manifestărilor acesteia.
Fiecare formă, fiecare fenomen, reprezintă una din ,,posibilităţile de manifestare” ale unei ,,naturi veşnic-roditoare” ce ar putea fi numită Dumnezeu, Spirit, Natura Naturans sau acea ,,Viaţă” din cauza căreia considerăm că formele de viaţă ,,trăiesc”. Această Viaţă este ,,Cauză Primă” a vieţilor, dar formele pe care aceste vieţi le iau sunt determinate în realitate de ,,Cauzele Secunde” sau ,,Intermediare”, pe care azi le numim ,,forţe” sau ,,legi”, cu precădere ale eredităţii.
Variabilitatea speciilor se explică prin faptul că forma ce îşi face apariţia la un anumit timp sau loc în istoria unui ,,gen”, ,,specii” sau ,,individ” se află NEÎNCETAT ÎN SCHIMBARE.
Toate definiţiile acestor categorii sunt în realitate indefinite, deoarece este vorba despre ,,lucruri” ce devin neîncetat şi nu încetează niciodată să existe, putând astfel fi numite ,,lucruri” numai printr-o generalizare ce ignoră variaţia lor de-alungul unui ,,prezent” mai lung sau mai scurt, dar întotdeauna relativ scurt.
,,Viaţa” fiecărei fiinţe constituie o neîncetată moarte şi renaştere. Nu există monade sau ego-uri delimitate, cu numai unul nelimitat. Fiecare formă de viaţă, incluzând şi psihicul, este compusă şi prin urmare, muritoare. Numai Viaţa fără de început, ce are ca veşmânt aceste forme supuse uzurii, poate fi considerată fără sfârşit. Nu se poate ca ceva să fie considerat nemuritor, când azi nu este nemuritor şi nici nu a fost aşa înainte ca planeta noastră să fie, înainte ca cele mai îndepărtate galaxii să-şi înceapă pribegiile.
Ochii au ,,evoluat” fiindcă Viaţa imanentă dorea să vadă, acelaşi lucru se poate spune şi despre toate celelalte puteri ale simţurilor, gândirii sau acţiunii, toate fiind mai degrabă nume ale acţiunilor acesteia, decât ale acţiunilor ,,noastre”.
Din cauza acestei dorinţe sau ,,voinţe de exprimare”, se petrece o ,,coborâre în materie” (o descindere) sau un ,,început al vieţii”, atât la nivel universal cât şi particular.
Diferitele forme ale acestor naşteri sau sălăşluiri sunt determinate de cauzele intermediare (pe care le cunoaşte şi ştiinţa), neputând fi conceput vreun început sau vreun sfârşit al operaţiei lor uniforme. Atunci, când, şi oricând aceste cauze se întâlnesc pentru a stabili mediul temporal şi spaţial sau contextul fără de care o posibilitate dată nu poate fi realizată, atunci are loc apariţia sau ivirea (aici ivirea nu se referă la emergenţă ci la ivirea din starea anterioară ce era în potenţă) formei corespondente: un mamifer, de exemplu, nu ar fi putut apărea în silurian, cu numai atunci când acţiunile cauzelor naturale, de mai târziu, au pregătit pământul pentru vieţuirea mamiferelor.
Fiecare dintre aceste forme tranzitorii de specii şi indivizi reflectă O POSIBILITATE ARHETIPALĂ SAU UN ,,PATTERN” (pater, tată) INERENT LOCUS-ULUI (în sanskr. Loka) SAU LUMII ,,INTELIGIBILE”, CE SE DEOSEBEŞTE DE LUMEA NOASTRĂ ,,SENSIBILĂ” A CON-POSIBILITĂŢILOR.
Există, de exemplu, un ,,Soare inteligibil”, ,,Soare al soarelui” sau ,,Soare pe care nu toţi oamenii îl cunosc cu mintea lor”, altul deci, dar reprezentat de soarele fizic; un Apollo, altul decât Helios, de fapt imaginile fiind făcute spre a fi folosite ca ,,suporturi ale contemplării” de către puterile invizibile şi nu de către ,,zeii vizibili”. Tot aşa cum gândim şi vorbim în mod separat despre ,,specii” şi ,,indivizi”, şi despre ideile lor arhetipale trebuie să vorbim în mod separat; în realitate, tot ce curge este reprezentat acolo (lumea inteligibilă) în toată varietatea sa, deşi nu în într-o succesiune temporală, ci în aşa fel încât totul să poată fi văzut dintr-o dată.
„Trecerea” de la posibilitatea inerentă la necesitate se face prin Fiat Lux. Se înţelege că, fiind vorba, despre o creaţie întru-început (care începe odată pentru totdeauna), există de fapt o serie neîncetată de străfulgerări, de Fiat Lux-uri prin care creaţia este „reînnoită” şi „naturată” sub străfulgerarea „naturii naturans”.

Cauza primă conţine toate lucrurile ÎN POTENŢĂ.
Raportul Nefiinţei cu Fiinţa este raportul non-manifestatului cu mani-festatul, non-manifestatul fiind superior manifestatului căruia îi este principiu, deoarece el conţine în potenţă tot manifestatul, plus ceea ce nu este, n-a fost şi nu va fi niciodată manifestat. Este imposibil să se vorbească despre o distincţie reală, deoarece manifestatul este conţinut principial în non-manifestat, această distincţie există DOAR pentru noi.

Trimis de: shapeshifter pe 30 Mar 2009, 12:02 AM

Despre teoria evoluţiei
Teoria evoluţiei este un produs contra-tradiţional, este un produs al civilizaţiei vestice. Este imposibil ca o asemenea idee să fi luat naştere într-o civilizaţie apărată de Tradiţie, în care esenţialele erau puse înaintea accidentalelor. Dovezile în ceea ce priveşte teoria, sunt derivate din rămăşiţele fosile, acumulare care este un proces extrem de laborios, scoaterea la iveală a dovezilor implicând excavarea a regiuni subterane considerabile. Acest proces aduce la iveală lucruri care, în cursul natural al lucrurilor, au fost îngropate. Dificultatea obţinerii de asemenea informaţii ar trebui luată în considerare ca pe o binecuvântare deoarece nu este numai vorba de ceea ce este pur accidental ci şi de „solidificare” şi moarte.
Totuşi, asta nu înseamnă că fosilele nu-şi au primul lor principiu în Dumnezeu, nici pe departe! De fapt, în continuare se va prezenta o interpretare a înregistrării fosile într-un cadru de lucru al ciclurilor şi principiilor, mai degrabă decât din punctul de vedere al accidentalelor şi „progresului” care caracterizează mentalitatea profană.
Înainte de a interpreta caracteristicile ciclurilor trecute, este necesar să fie bine înţeles ciclul în care trăim şi relaţiile din interiorul său. Datorită analogiei dintre microcosm şi macrocosm, există o relaţie directă între psyche-ul uman şi colectivitatea tuturor celorlalte fiinţe de pe pământ.
Conştiinţa umană se află în legătură cu spiritul individual (jivatma), cu facultăţile mentale (raţiunea, memoria, imaginaţia) şi cu continuităţile interioare ale simţurilor şi organelor de acţiune (vezi doctrinele hinduse).
Conştiinţa (ahankâra) este punctul ce uneşte aceste 3 diviziuni ale psyche-ului. De asemenea, printre fiinţele non-umane, forma vertebrată este principiul ce uneşte cele 3 tipuri de vertebrate: păsările, mamiferele şi peştii, care corespund celor 3 domenii ale psyche-ului amintite mai sus.
Păsările au o natură spirituală sau elevată, mamiferele una expansivă, pe când peştii sunt „prinşi” în domeniul acvatic, care corespunde experienţei senzoriale.
Animalele intervertebrate şi plantele corespund părţii inferioare a psyche-ului care este în legătură intimă cu corpul. Intervertebratele reprezintă aspectele emotive pe când plantele a căror fiziologie este inseparabil legată de soare şi de atmosferă, reprezintă partea vitală a psyche-ului care menţine viaţa corpului.
De aici se poate întrevedea armonia care există între lumile externe şi cele interne. Nu trebuie uitat însă că „principiul armoniei” operează, de asemenea, şi în cadrul fiecărei lumi; principiul fiind de fapt identic conceptului hindus de Dharma.
Această Armonie Cosmică este principiul care dă co-ordonarea tuturor fiinţelor din cosmos şi cel care menţine, în plan terestru, integrarea „ecologică”. Una dintre consecinţele armoniei este procesul de „selecţie naturală”, numit astfel de către transformişti. De fapt, selecţia naturală este doar una, manifestarea accidentală a principiului armoniei.
Selecţia naturală operează pe 2 căi:
- mai întâi, menţine norma speciei prin eliminarea deviaţiilor sau mutaţiilor care rezultă din imperfecţiunile existenţei formale, spaţio-temporale
- în al doilea rând, selecţia se comportă pt. a co-ordona relaţia dintre variatele specii prin determinarea schimbării genetice a formei.
Acest lucru este permis într-un anumit grad de flexibilitate al aspectelor psihice şi corporale ale fiinţei; totuşi există limite bine definite dincolo de care flexibilitatea armonioasă este imposibilă şi dincolo de care există doar deformare sau mutaţie.
Cantitatea de adaptare armonică prin care este capabilă oricare specie să treacă, depinde de natura speciei create, primitive, dar fără dubiu în unele cazuri schimbarea este considerabilă. Astfel, măgarul, calul şi zebra probabil cuprind o specie, toate fiind derivate din forma primitivă care conţinea, în ea însăşi posibilităţile manifestate de către sub-speciile moderne.
Forma primitivă a fost o creatură plastică, pe când formele moderne sunt izolate şi specializate corespunzând anumitor combinaţii restrânse de posibilităţile ce erau inerente formei primitive.
Astfel, vedem că în timp ce adaptabilitatea îmbunătăţeşte armonia între specii şi mediu, ea arată şi o specializare şi în final dizarmonie şi eliminare. Acest lucru este în strânsă legătură cu viaţa unui individ care include naştere, creştere şi schimbare şi în final moarte.
Aceste evenimente ciclice conduc la luarea în considerare a unor cicluri mult mai mari, ce implică un număr mare de fiinţe şi specii care sunt ilustrate de către aşa-numita înregistrare fosilă.
Evoluţioniştii întimpină o mare dificultate în aplicarea unui pattern evoluţionar la animalele intervertebrate şi la plante, cu excepţia secvenţelor adaptive care au fost descrise mai sus. Ei sunt aşadar interesaţi de animalele vertebrate şi deci în continuare domeniul de interes va fi al acestora.
Lumea apare a fi un loc foarte solid şi permanent, dar nu există nici un motiv să presupunem că aşa a fost dintotdeauna. Procesul creaţiei sau formării poate fi privit ca o mişcare de la „fluiditate” către „soliditate” sau de la „potenţialitate” către „actualitate” (realizarea posibilităţii inerente). Cineva poate spune că acest proces e foarte plastic şi că are mare potenţial de integrare şi armonie, fiecare fiinţă „derulându-se” şi „solidificându-se” în mod precis la momentul oportun. Chiar şi după formare, fiecare fiinţă nu este complet solidificată, ci devine aşa după o perioadă de specializare genetică.

Astfel, creaţia (crearea) poate fi văzută ca incluzând 2 dimensiuni:
- una a „descinderii” din potenţialitate către actualitate
- alta, ca o mişcare „orizontală” de la plasticitate primitivă către specializare.
Doar a doua mişcare are loc în spaţiu şi timp şi în consecinţă doar această dimensiune este reprezentată în înregistrarea fosilă. Relatarea creaţiei din Cartea Genezei oferă un ghid adecvat pentru interpretarea înregistrării fosile. Geneza descrie 6 cicluri începând cu crearea Luminii Intelectuale (a Intelectului – Buddhi din doctrinele hinduse), şi sfârşindu-se cu crearea omului.
Relaţia între aceste 2 creaţii nu trebuie forţată. În al doilea ciclu este vorba de separarea posibilităţilor supra-formale şi formale („apele superioare şi inferioare”), şi în al treilea ciclu este vorba de prima solidificare a posibilităţilor formale în crearea „pământului”, adică a întregii creaţii minerale. Acest proces semnifică o actualizare a anumitor posibilităţi ale domeniului psihic inferior. Procesiunea plantelor, care termină al treilea ciclu şi inaugurează pe cel de-al 4-lea, coincide cu crearea luminatorilor (luminariilor), care sunt, altfel spus, semnele actualizării domeniului psihic superior, în relaţie cu arhetipurile prezente în lumea supra-formală.
Ciclurile sunt dezvoltări ale posibilităţilor conţinute sintetic în Lumina Intelectuală (Buddhi). Armonia fiecărui ciclu se datorează integrităţii Intelectului şi, până acum în ceea ce priveşte lumea formală, se datorează Legii care reglează fiecare ciclu, dând fiecăruia caracteristicile sale particulare.
Al 5-lea şi al 6-lea ciclu prezintă un interes particular pentru că ele corespund formării părţii mai largi a înregistrării fosile.
Al 5-lea ciclu începe prin crearea peştelui şi se sfârşeşte prin crearea păsărilor, pe când al 6-lea ciclu începe prin crearea „lighioanelor pământului” (mamiferelor) şi se termină cu crearea omului.
Termenul „creare” nu implică faptul că fiinţa în chestiune nu era „prezentă” înaintea creării sale, ci implică faptul că pe parcursul ciclurilor, anumite fiinţe „s-au înveşmântat” ele însele conform posibilităţilor caracteristice şi au „apărut” (emergenţă) în domeniul formal (al formei).
Durata ciclului al 5-lea corespunde perioadei geologice vaste dintre mijlocul Paleozoicului vechi şi sfârşitul Mezozoicului. Primele fosile de găsit sunt peştii, apoi în timpul Paleozoicului Nou şi Mezozoicului, amfibienii şi reptilele. În cele din urmă, la sfârşitul Mezozoicului, apar fosilele de păsări. Ceea ce se vede de aici este o emergenţă succesivă şi liniară de posibilităţi între 2 poli, cel inferior corespunzând peştelui Paleozoic, iar la polul superior avem păsările din Cretacic.
Ne putem aştepta să găsim o serie continuă de posibilităţi între aceste 2 extreme (poli); astfel în plus faţă de amfibieni şi reptile, găsim peşti/amfibieni, amfibieni/reptile şi reptile/păsări. Totuşi, din considerente filetice (care sunt determinate prin legile cosmice) ne-am putea aştepta să găsim câteva creaturi intermediare deoarece fiecare se comportă ca un „istm” între domeniile adiacente, pentru a îndeplini anumite necesităţi metafizice, precum dezvoltarea „echispaţială” a indivizilor.
Mişcarea creativă a celui de-al 5-lea ciclu implică o trecere de la formele acvatice, prin cele terestre, către păsări care se ridică deasupra suprafeţei pământului. Crearea de mijloc a ciclului este reprezentată de către Seymouria amfibian/reptilă. Un studiu al fosilelor care se găsesc deasupra Seymouria, prezintă interes pentru a ilustra complexitatea procesului creativ, atunci când câteva cicluri secundare pot să opereze în lateral şi în conjuncţie cu ciclul principal.
În timpul perioadelor Permionului, Triasicului şi Jurasicului inferior, în plus faţă de reptilele Catylosaur/Thecodont, care sunt „centrele” în relaţii cu linia de la peşti până la păsări, se observă crearea unor creaturi reptiliene laterale incluzând aici ţestoasele şi aşa-numitele reptile asemănătoare mamiferelor.
Fiinţele de mai apoi prezintă un interes considerabil deoarece ele sunt creaţii ale ciclului secundar care include mamiferele non-euteriene (ex. Monotemele şi marsupialele) care încă există azi. Acest ciclu secundar formează legătura dintre ciclurile 6 şi 6 majore şi poate fi privit ca o extensie laterală a ambelor cicluri menţinând o legătură continuă de posibilităţi între aceste două cicluri.
Al 6-lea ciclu prezintă un interes particular deoarece include formarea mamiferelor şi a omului. Omul ocupă o poziţie centrală în creaţie deoarece „a fost făcut după chipul lui Dumnezeu”, omul este singura fiinţă care are acces direct şi liber la lumea supra-formală.
E important că ulterior creării omului, Creatorul „se odihneşte”, adică El „se retrage” către Centrul original de „activitate nonacţionantă” (motorul imobil – vezi Aristotel – care după ce pune în mişcare creaţia, manifestarea, se retrage (odihneşte) în Centru ca principiu pasiv a cărui simplu act de prezenţă constituie acţiunea sa ce menţine în mişcare creaţia), care constituie realitatea interioară a căruia omul este aspectul exterior.
Omul nu este doar chipul (imaginea) lui Dumnezeu, el este şi un mamifer euterian, şi aceste 2 părţi ale naturii sale sunt inseparabil legate. În Eutheria, se pot observa 2 diviziuni: cea care poartă o asemănare fizică apropiată cu a omului, numită Primate şi cea care este diversă în structură şi neasemănătoare omului.
Cel din urmă grup include toate neprimatele Eutheria. Este adevărat să spunem că nu numai omul este suprem, dar şi structura primată. Primul adevăr se vede în separarea omului de celelalte mamifere, pe când ultimul adevăr se observă prin „dominanţa” caracteristicilor primatelor peste mamiferele euteriene timpurii.
De fapt, primele euteriene ale Cretacicului erau intermediare între primate şi insectivore, insectivorele fiind cele mai „periferice” dintre fiinţele mamifere.
Evenimentele ciclului al 6-lea au 2 caracteristici:
1. aproximarea succesivă de la „difuzitate” (euterienele timpurii) către „centralitate” (omul)
2. crearea fiinţelor „intermediare” între „periferie” (insectivore) şi „centru” (om).
Fiinţele „intermediare” care include tipurile de rozătoare, carnivore, cal, vacă, etc, nu prezintă interes considerabil datorită asemănării formale cu omul.
În relaţie cu insectivorele, maimuţele sunt mai centrale, dar în relaţie cu omul ele sunt extrem de descentralizate. Înregistrarea fosilă indică prezenţa unui număr de fiinţe care în structură erau intermediare între maimuţe şi om. Există dovezi care sugerează faptul că aceste creaturi erau de-asemenea fizic intermediare între maimuţe (antropoide) şi oameni, totuşi în ceea ce priveşte posibilitatea spirituală, ele nu erau cu siguranţă oameni şi în consecinţă aveau un caracter de tip zombi.
Ele formează o parte a celui de-al 6-lea ciclu macrocosm, pe când omul este microcosmul celui de-al 7-lea ciclu. Primele schelete umane fosilizate se găsesc în Epoca Renului sau Paleoliticul Superior (Pleistocenul superior).
Aceşti oameni apar să fie răspunzători de frumoasele picturi rupestre găsite în Europa de vest. Este clar faptul că ei reprezintă o cultură dezvoltată cu o Tradiţie dependentă de natură în ceea ce priveşte simbolismul, în unele aspecte similară indienilor din America de Nord.
Despre oamenii Paleoliticului superior nu se poate în nici un caz spune că sunt primordiali. Prima formalizare a omului a avut loc probabil în perioada Miocenului, în timpul căreia s-au format platourile Tibetan şi Himalayan. Această regiune este simbolic legată de Axis Mundi, şi în consecinţă de om.
Până acum au fost luate în considerare doar aspectele creative ale ciclurilor, dar în plus la aceste efecte „pozitive” se adaugă şi cele distructive sau „negative”.
Iată 2 cazuri de distrugere, fiecare indicând „anticiparea” evenimentelor ulterioare. Cel mai mare exemplu de distrugere este cel care a încheiat cel de-al 5-lea ciclu atunci când toate reptilele archosauriene au dispărut fără a mai apărea ulterior. Acest eveniment catastrofic a coincis cu crearea primelor păsări şi mamifere. Mai timpuriu, în cel de-al 5-lea ciclu, atunci când au fost create primele reptile, a avut loc o fază acvatică distructivă, atunci când aproape toate vertebratele marine din Paleozoic au fost eliminate. Mările au fost repopulate cu un tip modern de peşte teleostean, mai târziu în ciclul al 5-lea, chiar înainte de crearea păsărilor.
Crearea peştelui teleostean a fost primul semn de apropiere a ciclului al 6-lea care a adus eliminarea reptilelor şi înlocuirea lor cu mamifere. Asemenea evenimente indică natura complexă şi suprapusă a ciclurilor şi ilustrează fluiditatea procesului creaţiei.
Al 7-lea ciclu începe odată cu crearea omului, care este microcosmul corespunzând macrocosmului ciclului 6. După crearea omului nu mai există altă creare. Ciclul al 6-lea este caracterizat de existenţa păsărilor, mamiferelor şi peştilor teleostean şi astfel ne întoarcem de fapt la consideraţiile psihologice prezentate la început.
Animalele intervertebrate şi plantele constituie partea inferioară a macrocosmului şi în consecinţă „se conformează” schimbărilor de ordin mai înalt ce au loc, în mod similar, crearea vertebratelor „se con-formeză” mişcărilor astrologice. Natura pasivă a părţii inferioare a macrocosmului se vede cel mai bine în înregistrarea fosilă a plantelor. Astfel, Pteridophyta aparţine celui de-al 5-lea ciclu şi Angiospermae, celui de-al 6-lea ciclu. Merită observat faptul că intervalul dintre emergenţa pteridophytelor „inferioare” şi cele „superioare”, corespunde timpului de existenţă a Seymouria, amfibianul/reptilă care a ocupat istmul median al celui de-al 5-lea ciclu.
La început s-a spus despre faptul că există o analogie între natura unificatoare a conştiinţei umane şi unitatea filetică a formei vertebrate. Omul nu este doar mamiferul central şi principal, el este de asemenea principiul corpului vertebrat şi psyche-ului.
Asta se vede clar în embriologie şi a dat naştere eronatei teorii a recapitulării. Este un fapt bine cunoscut că stadiile tinere ale diferitelor vertebrate se aseamănă mai mult decât acestea se aseamănă cu cele adulte şi mai mult decât aceste stadii adulte seamănă între ele. Când se compară embriologia omului cu cea a altor vertebrate, se observă că stadiile timpurii sunt foarte similare. În dezvoltarea ulterioară, totuşi, vertebratele non-umane „deviază” şi devin specializate în anumite aspecte.
De exemplu pungile viscerale care apar în regiunea faringeală a tuturor embrionilor de vertebrate, sunt arestate în dezvoltarea lor la peşti pentru a apărea branhiile, pe când la om dezvoltarea lor continuă până ce sunt convertite în organe glandulare şi părţi ale urechii.
„Cantitatea” de schimbare în formă în ceea ce priveşte structura embrionară originală este minimă la om şi maximă la vertebratele non-umane. Folosind analogia copacului, se poate spune că în timp ce embriologia omului are loc de-a lungul axei centrale sau trunchiului, cea a celorlalte vertebrate deviază către locuri variate dând naştere la ramuri laterale, fiecare dintre ele putând fi privită ca fiind o specializare particulară a trunchiului.
De aceea, forma omului este „norma” vertebrată şi celelalte forme vertebrate sunt aspecte ale „normei”. Acesta este un alt fel de a spune că Omul este o expresie a Intelectului şi animalele sunt particularizări ale Intelectului. Simbolismul Genezei este complex şi sintetic. Comenzile din Geneză nu sunt date în timp, nu mai mult decât fiecare ciclu este de fapt o zi din Geneză.
Înregistrarea fosilă este doar o reflectare temporală, secvenţială a comenzilor care sunt în ele însele supra-temporale. Omul primordial nu a fost deloc solidificat şi asta se vede din absenţa fosilelor. În platoul Tibetan şi Himalayan (despre care a fost spus că este în legătură simbolică cu Axis Mundi şi deci cu omul) există muntele Kailas şi cele 4 râuri ce radiază din el: Indus, Brahmaputra, Gange şi Sutlej. Acestea corepsund simbolic Paradisului din Geneză, adică sunt o solidificare a unor principii supra-formale reflectate în lumea formală.
Mai sus s-a spus despre luminarii, care sunt de fapt semne ale actualizării domeniului psihic uman, în relaţie cu arhetipurile prezente în lumea supra-formală. Primul semn al descinderii influenţelor spirituale, armonizatoare în lumea formală a fost mişcarea înceată a sferei cereşti. Legat de luminarii trebuie spus că corpurile cereşti pot fi privite ca fiind „suporturi” pentru facultăţile sufletului universal care este cauza întregii schimbări în lumea sub-lunară.

Trimis de: shapeshifter pe 30 Mar 2009, 12:06 AM

Despre crearea omului
Conform unui mit al indienilor roşii, Marele Spirit a creat omul încă de 3 ori, de fiecare dată distrugând ce El a făcut înainte; primele 2 încercări au fost abortive, doar a treia avea să supravieţuiască.
Mitul indienilor roşii coincide în mod uimitor cu învăţăturile din Saura-Purana: pe când Şiva, ca şi Kala, medita asupra noii Creaţii – după distrugerea celei vechi (mai bine spus resorbţia ei în Prakriti) au apărut mai întâi de toate, elementele derivând din tamas şi anume: întunericul, orbirea, ignoranţa, inerţia. Această Creaţie fiind insuficientă, a fost concepută o alta nouă, şi astfel şi omul.
Diferitele forme de fosile animale (saurieni gigantici etc) arată, nu o continuitate generică între specii ci primele eforturi către încarnarea anumitor „idei” din acel haos primordial.
În epoca marilor valuri ale creaţiei, „materia” nu era încă definitiv separată de lumea subtilă, de care, spre exemplu, aparţin elementele psihice, chiar dacă sunt concepute într-un mod subiectiv sau obiectiv, creaţia ar putea avea loc deci, nu prin „evoluţie” pornind de la o singură celulă – o ipoteză imposibilă, care împinge limitele şi mai mult înapoi – ci prin „manifestări” succesive sau „materializări” pornind dinspre starea subtilă, matricea cosmică a „ideilor” care vor fi încarnate. Acest mod de a vedea lucrurile nu exclude evoluţiile parţiale, sau adaptările la mediu, dar le reduce la proporţii compatibile cu principiile metafizice şi cosmologice.
Scrierile antice şi medievale oferă multe ilustrări: Îngerii şi spiritele s-au manifestat ele însele în acele zile date fiind anumite condiţii, splendidul era „la ordinea zilei”, materia nu era încă carapacea impenetrabilă care a devenit în cursul ultimelor mii de ani.
În vremurile primordiale, analogiile cosmice erau mult mai directe: soarele era mult mai direct „divin” decât în vremurile „solidificate” şi asta este valabil pentru toate fenomenele naturii: stele, elemente, munţi, râuri, lacuri, păduri, stânci, plante, animale, „geografia sacră” îşi păstra încă eficacitatea spirituală.
Creaţia – sau „creaţiile” – ar trebui deci reprezentate nu ca un proces de transformism având loc în „materie”, în sensul empiric naiv al termenului, ci ca o ELABORARE DE CĂTRE PRINCIPIUL-VIAŢĂ, adică, ceva asemănător mai mult sau mai puţin producţiilor discontinue ale imaginaţiei: imaginile apar în suflet dintr-o substanţă non-formală, cu nici o legătură aparentă între ele; nu imaginile sunt cele care se transformă ele însele, ci substanţa vieţii e cea care le creează şi le face să apară.
Astfel că omul nu apare ca urmare a unei evoluţii ci ca urmare a unor „schiţe”, mai mult sau mai puţin centrate pe forma umană – schiţe din care, maimuţele reprezintă vestigii separate – asta nu înseamnă că nu există nici o măsură comună, deci un fel de continuitate psihologică, între om şi antropomorfic şi mai mult sau mai puţin între corpurile „embrionice” care l-au precedat.
De îndată ce corpul este format, sufletul nemuritor este deodată fixat în el asemeni unei străfulgerări, astfel încât există completă discontinuitate între această nouă fiinţă şi fazele embrionice care au pregătit venirea noii fiinţe.
Omul este o „descindere” subită a Spiritului într-un receptacul care este perfect şi definitiv deoarece corespunde manifestării Absolutului, absolitudinea omului este ca cea a punctului geometric, care, strict vorbind, nu se poate atinge calitativ pornind dinspre circumferinţă.
Omul este o manifestare divină, nu în accidentalitatea sa şi în starea sa căzută, ci în teomorfismul său şi în perfecţiunea principială şi primordială. Omul este „câmpul manifestării” Intelectului, care reflectă Spiritul universal şi deci Intelectul divin; omul ca atare reflectă totalitatea cosmică, Creaţia, şi deci Fiinţa lui Dumnezeu.
Inteligenţa divină conferă omului intelect, raţiune, voinţă; prin aceste caracteristici, - şi prin vorbirea care le manifestă – fiinţa umană se distinge de animale într-o manieră „relativ absolută”; este adevărat că fiecare inteligenţă, chiar şi cea a plantelor, este „intelect”, dar intelectul uman singur este direct şi transcendent, singur are acces la Divin.
Caracterul cvasi-divin al omului – care este încă afirmat în colectivităţile primordiale şi care – implică faptul că este imposibil să-l „realizezi pe Dumnezeu” fără a realiza mai întâi norma umană; în consecinţă, aceasta din urmă este „Profet” în relaţie cu individualul căzut…
„Păcatul” înseamnă separare de Centrul Divin, separare care se vede în atitudine şi faptă, esenţa păcatului e de a uita Absolutul. Păcatul exprimă o atitudine a inimii. Copacul interzis din Biblie era acela discernământului între „bine” şi „rău”, dar acum, acest discernământ, sau diferenţă, ţine de chiar natura Fiinţei, adică sursa sa nu este în creatură. Însă, a revendica acest discernământ pentru creatura însăşi înseamnă a dori să fim egali cu Creatorul, şi asta e chiar rădăcina păcatului, a întregului păcat. Păcătosul decide ce e bine, în funcţie de natura lucrurilor, se amăgeşte cu privire la lucruri şi pe el însuşi, de aici căderea, care nu este altceva decât reacţia realităţii.
Păcatul poate fi definit ca un act care, mai întâi, este opus Naturii divine într-una sau alta dintre formele sau modurile sale (mă refer la calităţile divine şi virtuţile intrinseci care le reflectă), şi care, în al doilea rând duce la suferinţă, o face astfel „în principiu”, dar nu în fapt, pentru că regretul şi actele pozitive pe de-o parte şi Mila divină pe de alta, şterg păcatele, sau le pot şterge.

Trimis de: shapeshifter pe 30 Mar 2009, 12:14 AM

Omul
Omul fiind „făcut din ţărână” este coruptibil, de aici necesitatea răscumpărării sale. Manifestarea non-formală este dincolo de coruptibilitate, sau mai degrabă este coruptibilă doar într-un singur punct, sau „doar o dată” – căderea lui Lucifer – deoarece coruptibilitatea inerentă în lumea formală presupune o esenţă coruptă care o face posibilă, o esenţă care în relaţie cu omul este „personificată” de Satan. Lucifer fiind o esenţă – adică ceva care este „în totalitate el însuşi” – nu poate fi convertit, dar omul, care este o formă, deci ceva care „nu este în totalitate el însuşi” - „însuşi” aici fiind divin – poate fi convertit „la el însuşi” sau la natura sa divină, în asemănarea lui Adam, aşa cum poate deveni identificat cu esenţa satanică, dacă el detaşează forma sa de Esenţa sa divină.
Satan nefiind o persoană, Origene vorbeşte despre „distrugerea” „Morţii” şi nu de conversia răului; această distrugere finală nu este o anihilare totală, deoarece ceea ce este distrus, nu este substanţa actuală a puterilor răului, ci starea lor de perversiune. Apocatastaza este o transmutaţie care nu implică nici o reintegrare „personală”. Printre îngeri – buni sau răi – personificaţiile sunt într-adevăr, doar „accidentale”, şi ţin de contactele lor cu lumea umană.
Esenţa Îngerilor – cu excepţia cazului Îngerilor supremi sau „centrali” – nu e în mod direct Dumnezeu, dar Atributele divine; Îngerii sunt, totuşi, superiori omului prin caracterul lor de esenţe pure, sau cu alte cuvinte prin absenţa cristalizării formale: omul este superior lor prin poziţia centrală, şi de aceea brahmanii pot „comanda” devaşilor.
Damnaţia este căderea formei care îşi neagă esenţa; cu răul situaţia este inversă, deoarece el este o esenţă care a negat „forma” lui Dumnezeu, refuzând să-l venereze pe Adam. La acelaşi lucru face referire şi doctrina coranică a căderii lui Iblis. Conform Coranului, Iblis a fost creat din „foc” şi deci el este un jinn, adică o fiinţă nu „de lumină” şi „de flăcări”. În termeni hinduşi, se poate spune că tamas (principiul întunericului, „pământ”, „îngreunare” existenţială, ignoranţă) derivă indirect, „detaşându-se” el însuşi, din rajas (principiul „focului”, „expansiunea” existenţială, „pasiunea”), care la rându-I procede într-o manieră egal „oblică”, din sattva (principiul luminozităţii, „transparenţei” spirituale, cunoaşterii).
Numele Lucifer indică faptul că spiritul răului procede – în mod evident prin cădere, şi astfel indirect – din „suportul luminii”, adică din sattva; în această perspectivă, intermediarul rajas este asimilat lui tamas, aşa cum, din punct de vedere al cunoaşterii, pasiunea este asimilabilă ignoranţei, deşi diferenţa între aceşti doi termeni rămâne reală pe nivelul lor propriu.
Ambiguitatea stării umane este aceea că noi suntem suspendaţi între Dumnezeu – Esenţa noastră – şi forma umană, care este „făcută din lut”; suntem un amestec de divinitate şi ţărână. A spune că Omul este o formă înseamnă a spune că el cade, într-o anumită măsură, sub controlul esenţei „demiurgice” care îngreuiază şi separă, şi care este principiul individuaţiei până acum fiind întuneric şi subversiv; Satan este aspectul său pasional, şi de fapt sunt pierduţi acei oameni care îşi direcţionează pasiunea în îngreunarea egocentrică –prin compensarea moliciunii lor intelectuale – şi cei care-şi găsesc satisfacţia în furia împotriva „Alterităţii” universale, Adevărul „obiectiv” necesar, şi astfel împotriva a orice opus propriei subiectivităţi care este ea însăşi îngreunată şi pasională; de aceea infernul lui Dante conţine ambele: foc şi gheaţă. Această tendinţă pasională către condensaţie, separaţie şi cădere se poate sprijini pe diverse atitudini; ea poate fi localizată în gând sau în carne; idolatria ultimei poate fi mortală, sau aproape, deoarece respingerea Adevărului, pentru a nu menţiona aici răutatea, în care combinaţia îngreunării şi pasiunii este in mod particular evidentă.
În acel dincolo, acolo unde realitatea poziţiilor umane este nudă, această furie este ca o bucurie care chinuie, bucuria fiind în pasiunea subiectivă, şi chinuirea în realitatea obiectivă; iadul este ca un fel de revoltă a cifrului, a nimicniciei care caută să fie Totul. Trebuie spus aici că dacă iadul ar fi „etern” în adevăratul sens al cuvântului, în loc de a fi simplu „perpetuu” şi deci a pieri cu durata, răul ar avea parţial dreptate în pretenţia sa în faţa divinităţii; dar acest lucru este imposibil, deoarece „nimicnicia” nu poate „fi”.
Când omul se întoarce de la Esenţa divină, egoul său devine ca o piatră care-l trage în jos, şi Esenţa sa se întoarce de la el; apoi ceea ce umple acest vacuum este esenţa întunecată, cea a compresiei formale şi a căderii.
Trebuie considerată acum aparenţa actuală a omului, calitatea sa fizică de „imagine a lui Dumnezeu”, care îl distinge a priori de toate celelalte creaturi, astfel încât, a vorbi despre corpul uman înseamnă aproape a vorbi despre om ca atare; forma noastră corporală ar fi de fapt neinteligibilă dacă nu ar fi fost făcută pentru facultăţile inteligenţei şi libertăţii noastre; ea este din contră explicabilă doar în termenii acestor calităţi. Trebuie spus că profanarea frumuseţii umane prin pasiuni nu autorizează în nici un fel dispreţul pentru această muncă a Creatorului: în ciuda intenţiilor bune a acelora care caută să apere virtutea pe seama adevărului şi inteligenţei, să discrediteze această frumuseţe este un fel de blasfemie mai ales pentru că Avatara din necesitate sintetizează Creaţia totală în corpul său şi deci în frumuseţea sa.
Unii vor insista pe faptul că frumuseţea pământească este imperfectă şi are defecte, dar acest lucru este fals pentru că ei continuă să deducă din asta faptul că nu există nici o frumuseţe adevărată pe pământ. Pe de altă parte, dacă frumuseţea pământească poate fi perfectă în felul ei, nu e mai puţin exclusivă sub alte feluri, şi astfel într-un anumit sens limitată: frumuseţea unui trandafir nu o poate realiza pe cea a unui nufăr, şi în acelaşi fel frumuseţile umane, individuale sau rasiale, se exclud una pe cealaltă; Dumnezeu singur posedă simultan toată frumuseţea posibilă, Esenţa fiind dincolo de segmentarea formei.
Ceea ce constituie teomorfismul corpului uman este calitatea sa de totalitate şi nobleţe; totalitatea sa este arătată mai presus de toate în bogăţia – sau universalitatea – facultăţilor sale asta determinând structura corpului; şi nobleţea sa, prin poziţia sa verticală – şi deci celestă – şi mersul său care este liber şi suveran deoarece este detaşat de pământ. Anumite specii animale posedă într-adevăr nobleţe – acelaşi lucru putând fi spus despre anumite specii vegetale şi minerale – dar ele sunt fragmentare în comparaţie cu omul şi astfel nu posedă totalitate; cazul maimuţelor este opusul, în sensul că ele în mod cert posedă totalitate fizică, sau aproape, dar lor le lipseşte nobleţea, adică ele nu sunt înzestrate nici pentru mersul uman, nici pentru purtatul capului uman, defecte care sunt de-ajuns să le nituiască animalităţii. Maimuţa este omul prefigurat în ceea ce priveşte doar animalitatea, pe când în bestia umană, animalitatea devorează omul; într-o asemenea bestie, umanitatea este ca un accident.
Doar în om capul este „eliberat” de corp astfel încât să-l domine, ca şi cum ar fi vorba despre o fiinţă nouă şi autonomă , aşa cum Spiritul domină haosul. Creaturile infra-umane nu trebuie subestimate. Exemplul clasic al unui „antropocentrism” care este metafizic inadmisibil, deşi fără dubiu oportun în anumite perspective, este opinia conform căreia animalele şi plantele au fost create cu singurul obiect de a păstra viaţa animală a omului, precum opinia că şi toate plantele şi toate animalele au fost folositoare omului, şi că această utilitate ar explica formele, culorile şi alte infinit variate trăsături ale acestor fiinţe, ca să nu mai vorbim despre individualitatea psihologică şi partea contemplativă a animalelor superioare. Mai mult, aceste aspecte sunt larg inutile subzistenţei animalelor şi plantelor în ele însele. Faptul că leul în primul rând nu este util omului, şi în al doilea rând posedă o coamă care nu este folositoare pentru propria subzistenţă arată în felul său faptul că animalul are un sfârşit independent de viaţa sa materială pe de o parte şi de utilitatea omului pe de alta; fără dubiu el nu posedă raţiune, dar are conştiinţă, care de asemenea transcende materia crudă; acum scopul unei conştiinţe nu poate fi în neconştient; orice în natură este făcut „să-l laude pe Dumnezeu.”
În opoziţia dintre cap şi corp – fiecare apărând ca o lume pentru ea însăşi – capul reprezintă omul, Conştiinţa, şi femeia corpul, Existenţa; dar întreg corpul îşi asumă un aspect feminin când este opus inimii, care indică atunci Intelectul divin, în relaţie cu care creatura – mentală precum şi corporală – apare în caracterul său lunar şi dependent.
Problema teomorfismului apare din diferenţa mentală şi corporală dintre sexe, deoarece fiecare dintre acestea este teomorfic fiind distinct de sexul opus. Corpul masculin apare ca o revelaţie a Spiritului, exprimă inteligenţă, forţă triumfătoare, impasibilitate, perfecţiune activă; cel feminin este ca o revelaţie a Existenţei, el revelează Substanţa – sau Totalitatea nu cum o face corpul masculin, Centralitate – şi exprimă frumuseţe, inocenţă în mişcare, fecunditate, perfecţiune pasivă.
Omul exprimă – întotdeauna în interiorul cadrului de lucru al teomorfismului uman care conferă ambelor sexe acelaşi caracter de centru şi totalitate - cunoaştere şi femeia iubire; corpul masculin este mai mult „geometric” – este, de fapt, imaginea „abstractă” a Persoanei divine – pe când cel feminin este „muzical” şi apare ca o expresie „concretă” a Substanţei noastre existenţiale şi, in divinis, a Beatitudinii infinite. Corpul feminin cuprinde nobleţe şi inocenţă, adică este nobil prin teomorfismul său – sub acest aspect nu este distinct de cel masculin, cu excepţia modului său – şi inocent deoarece el reflectă inocenţa existenţei; nobleţea sa se manifestă prin liniile verticale, şi fecunditatea inocentă prin curbele sale, şi deci poartă în carnea sa aspectele fundamentale ale Materia-ei Prima: măreţie, puritate şi mila Virgo Genitrix-ei, „deplinătatea graţiei”.
Frumeseţea femeii apare omului ca revelaţia beatitudinii Esenţei din care el este o cristalizare – şi sub acest aspect feminitatea transcende omul – şi asta explică rolul alchimic şi puterea „dizolvantă” a frumuseţii femeii: şocul vibrator al evenimentului estetic – în cel mai profund sens al acestui cuvânt – ar trebui să constituie mijlocul de „lichefiere a inimii împietrite”, pe când emoţia pasională, atunci când partea sa „idolatrizatoare” nu este neutralizată de o consacrare tradiţională, nu poate scuti de o haotică, în principiu, animalitate prometeană mortală. Şi aici se poate sublinia că, din punct de vedere spiritual, corpul are ceva din calitatea unei „săbii cu două tăişuri”: el poate fi vehiculul unei „conştiinţe a fiinţei”, unui „non-gând” contemplativ sau unui fel de calm ontologic şi binecuvântat, dar de-asemenea unei asigurări doar fizice şi senzuale; corpul este atunci „trăit” având în vedere „existenţa” şi nu Fiinţa pură. Oportunitatea unei joncţiuni contemplative între corporal şi spiritual – şi aici nu este vorba în primul rând de sexualitate – va depinde atunci de structurile mentale individuale şi colective.
Fiinţa umană este geometrie şi muzică, a spiritului şi sufletului, a virilităţii şi feminităţii: prin geometrie, el aduce înapoi ordinea în haosul existenţei, adică redă substanţei oarbe o semnificaţie ontologică şi deci stabileşte un punct de referinţă între Pământ şi Cer, un „indicator” care arată către Dumnezeu; prin muzică el aduce înapoi segmentarea formei către viaţa unitivă, reducând forma, care este o moarte, la Esenţă, cel puţin simbolic şi virtual, astfel încât ea vibrează cu o bucurie care este în acelaşi timp o nostalgie pentru Infinit.
Această funcţie de reducere a cristalizărilor formale la Esenţă arată bine corespondenţa simbolică dintre femeie şi vin, sau dintre iubire şi beţie. Disoluţia către în jos, către infra-formal - esenţe haotice şi obscure - dă naştere multor iluzii, fapt ce explică de ce exoterismul nu poate face uz de anumite simboluri. Coordonarea geometrică, în plus, poate în mod egal da naştere la contrafaceri sinistre, şi anume la cristalizări limitative, ale minţii, la un spirit de sistematizare şi partiţionare, la „eroarea logică” care neagă şi compromite clarităţile non-formale ale Esenţei; acest din urmă fapt este identificat în mod fals cu cel al haosului, pe când forma devine un sinonim al Absolutului; ideea Infinitului este înlocuită prin cea a Perfecţiunii sau a Fiinţei, aşa cum se vede în anumite aspecte ale gândirii „clasice”.
Ca simboluri, corpul masculin indică o victorie a Spiritului asupra haosului, iar cel feminin, o eliberare a formei prin Esenţă; primul este ca un semn magic care ar subjuga forţele oarbe ale Universului, cel de-al doilea ca o muzică celestă care ar da înapoi materiei căzute, transparenţa sa paradisiacă, sau care, pentru a folosi un limbaj taoist, ar face copacii să înflorească sub zăpadă.
Materia poate într-adevăr să-şi asume o formă divină dar această formă trebuie să fie „ofilită” prin suferinţele care amintesc de exilul său. Corpul uman are ceva al divinului prin raţiunea teomorfismului său, astfel încât există un risc de a se simţi el însuşi Dumnezeu – sau de a fi deificat - dacă nu este umilit către esenţa sa; întâlnim oriunde în natură această umilinţă teomorfică, de exemplu în faptul că soarele, reflectare fizică a Intelectului divin, trebuie să apună „pentru a se prosterna sieşi”, aşa cum spun musulmanii, „înaintea tronului lui Allah”.
În toate cazurile de acest fel – teomorfism direct pe de-o parte şi umilinţă existenţială pe de altă parte – semnificaţia spirituală coincide cu necesitatea fizică; ultima nu ar putea niciodată să ofere o explicaţie suficientă a imperfecţiunilor în cauză, mai ales deoarece ea presupune condiţii metafizice fără de care ea nu ar avea nici o existenţă.
Răul are tot interesul în a ne face să credem că animalitatea fizică este ceea ce suntem, că aici există un fel de accident murdar în creaţie, ca şi cum defectele naturale nu ne-ar aminti, din contră, că suntem altceva decât asta şi că, căminul nostru este altundeva. Nu există nici un motiv de a întreba dacă este natura cea care prin impurităţile sale îşi bate joc de om, sau dacă omul este cel care prin prejudiciile sale îşi bate joc de ea; omul nu este „al acestei lumi”, şi ţine de numele lui Dumnezeu care face ca lumea aceasta să-l facă conştient de acest fapt; deoarece nimic nu este şansă, totul este mesaj divin. Astfel, nimic nu ne purifică de urmele psihice ale materialităţii noastre precum conştiinţa necesităţii profunde a lucrurilor, şi cea a nimicniciei lor.

Trimis de: shapeshifter pe 30 Mar 2009, 12:15 AM

Căderea omului
Într-un anumit sens, păcatul lui Adam a fost unul care a provenit din „curiozitate”, dacă o asemenea exprimare ar fi admisibilă. La origini, Adam a văzut contingenţe în aspectul relaţiilor lor cu Dumnezeu şi nu ca entităţi independente. Orice este considerat în această relaţie este dincolo de rău; dar dorinţa de a vedea contingenţa aşa cum este în ea însăşi, este o dorinţă de a vedea răul; este de asemenea o dorinţă de a vedea binele ca ceva contrar răului.
Ca rezultat al acestui păcat al curiozităţii – Adam a vrut să vadă „cealaltă parte” a contingenţei – Adam însuşi şi lumea întreagă au căzut în contingenţa ca atare, legătura cu Sursa divină a fost ruptă şi a devenit invizibilă; lumea a devenit dintr-odată exterioară lui Adam, lucrurile au devenit opace şi grele, ele au devenit asemeni unor fragmente ostile şi neinteligibile. Această dramă se repetă şi se înnoieşte întotdeauna, în istoria colectivă precum şi în viaţa indivizilor.
O cunoaştere fără de înţeles, o cunoaştere la care nu avem nici un drept nici prin virtutea naturii sale, nici a capacităţilor noastre, şi deci prin virtutea vocaţiei noastre; nu este o cunoaştere care îmbogăţeşte, ci una care împovărează. Adam a devenit sărac după ce a dobândit cunoaşterea contingenţei ca atare, sau a contingenţei care limitează. Trebuie să nu avem încredere în fascinaţia pe care un abis o poate exercita asupra noastră; stă în natura aleilor cosmice oarbe de a seduce şi de a juca rolul vampirului; curentul formelor nu vrea ca noi să scăpăm din prinsoarea sa. Formele pot fi laţuri, aşa cum pot fi simboluri şi chei; frumuseţea ne poate înlănţui în forme, precum poate fi şi o uşă care se deschide către fără-de-formă.
Dintr-un punct de vedere uşor diferit, păcatul lui Adam constă în efectul de a fi dorit să suprapună ceva peste existenţă, şi existenţa era beatitudine: Adam şi-a pierdut astfel această beatitudine şi a fost înghiţit în agitaţia deceptivă şi anxioasă a lucrurilor superflue. În loc de a se repune în puritatea imuabilă a Existenţei, omul căzut este atras în dansul lucrurilor care există, şi ele, fiind accidente, sunt amăgitoare şi perisabile.
În cosmosul creştin, Fecioara Binecuvântată este încarnarea acestei purităţi a Existenţei; Dumnezeu prin asumarea cărnii, a adus cu El Existenţa, care este ca un Tron al Său; El a făcut ca el să-L preceadă şi El a venit în lume prin acesta. Dumnezeu poate intra în lumea doar prin Existenţa virgină.
Problema căderii evocă problema teofaniei universale, problemă pe care o prezintă lumea. Căderea este doar o legătură particulară în acest proces; în plus, nu este pretutindeni prezentată ca o „deficienţă”, ci în anumite mituri ia forma unui eveniment fără legătură cu responsabilitatea umană sau angelică.
Dacă există un cosmos, o manifestare universală, trebuie să existe şi o cădere sau căderi, deoarece a spune „manifestare” înseamnă a spune „alt decât Dumnezeu” şi „separaţie”. Pe pământ, Soarele divin este văluit; ca rezultat mersurile lucrurilor devin relative, şi omul se poate lua el însuşi drept ceea ce nu este, şi lucrurile pot apărea să fie ce nu sunt; dar de îndată ce răul este înlăturat, în neantul acelei naşteri pe care noi o numim moarte, Soarele divin apare; măsurile devin absolute; fiinţele şi lucrurile devin ceea ce sunt şi-şi urmează căile naturii lor adevărate.
Asta nu înseamnă că măsurile divine nu ating această lume, dar ele sunt ca şi cum ar fi „filtrate” de către crusta existenţială; anterior ele fuseseră absolute dar acum devin relative, de aici caracterul indeterminat şi flotant al lucrurilor de pe pământ. Steaua care este Soarele nostru, este reprezentat prin inimă.
În cădere, şi în urmările sale prin durată, vedem elementul de „absolutitudine” devorat în final de către elementul de „contingenţă”; stă în natura soarelui să fie devorat de către noapte, aşa cum stă în natura luminii să „strălucească în întuneric” şi să nu fie „înţeleasă”. Numeroase mituri exprimă această fatalitate cosmică, înscrisă în chiar natura a ceea ce s-ar putea numi „regnul demiurgului”.
Prototipul căderii este de fapt procesul manifestării universale. Ideile de manifestare, proiecţie, „alienare”, scăpare, implică pe cele de regresie, reintegrare, întoarcere, apocatastază; eroarea materialiştilor – indiferent de subtilităţile în care se angajează căutând să dizolve ideea acum „învechită” şi convenţională de materie – este de lua materia ca punct de plecare al lor ca şi cum ar fi un fapt stabil şi primordial, pe când aceasta este doar o mişcare, un fel de contracţie tranzitorie a unei substanţe care este în ea însăşi inaccesibilă simţurilor noastre.
Materia pe care o ştim, cu tot ceea ce cuprinde, este derivată dintr-o protomaterie plastică supra-senzorială; în această protomaterie fiinţa terestră primordială este reflectată şi „încarnată”; în hinduism acest adevăr este afirmat în mitul sacrificiului lui Puruşa.
Datorită tendinţei de segmentare inerentă în această protomaterie, imaginea divină a fost spartă şi diversificată; dar creaturile erau încă, nu indivizi care s-au rupt unul pe altul în bucăţi, ci stări contemplative derivate din modele angelice şi, prin acest modele, din Numele divine.
În acest sens se poate spune că în Paradis, oile trăiau alături de lei; dar în asemenea caz doar prototipuri „hermafrodite” – ale formei sferice supra-senzoriale – sunt în cauză, posibilităţile divine „provenind” din calităţile „clemenţei” şi ale „rigorii”, ale „frumuseţii” şi ale „tăriei”, ale „înţelepciunii” şi ale „bucuriei”.
În acest hyle protomaterial a avut loc crearea speciilor şi a omului, o creaţie semămând cu „cristalizarea subită a unei soluţii chimice supra-saturate”. După „crearea Evei” – bipolarizarea „androginului” primordial – s-a întâmplat „căderea” adică „exteriorizarea” cuplului uman, care a adus după sine – deoarece în subtila şi luminoasa protomaterie, totul era legat împreună şi ca unu – exteriorizarea sau „materializarea” tuturor celorlalte creaturi, deci de asemenea a „cristalizării” lor în materia sensibilă, grea, opacă şi mortală.
Platon în Symposium aminteşte tradiţia în care corpul uman, sau chiar cel viu şi simplu, este asemeni unei jumătăţi de sferă; toate facultăţile noastre şi mişcările arată şi tind către un centru pierdut – pe care îl simţim ca şi cum este „înaintea noastră” – pierdut, dar găsit din nou simbolic şi indirect, în uniunea sexuală. Dar rezultatul este doar o reînnoire a dramei: o intrare proaspătă a spiritului în materie. Sexul opus este doar un simbol: adevăratul centru este ascuns în noi înşine, în inimă-intelect. Creatura recunoaşte ceva din centrul pierdut, în partenerul ei; iubirea ce rezultă din aceasta este ca o umbră depărtată a iubirii de Dumnezeu, şi a beatitudinii intrinseci a lui Dumnezeu; este de-asemenea o umbră a cunoaşterii care consumă formele precum focul, şi care uneşte şi eliberează.
Întregul proces cosmogonic este găsit din nou, în mod static, în om: suntem făcuţi din materie, adică din densitate sensibilă şi din „solidificare”, dar în centrul fiinţei noastre se găseşte suprasensibila şi transcendenta realitate, care este deopotrivă infinit fulminantă şi infinit plină de pace. A crede că materia este „alfa” care dă la orice începutul său, înseamnă a presupune că, corpul nostru este punctul de pornire al sufletului nostru, şi de aceea că originea ego-ului nostru, a inteligenţei şi gândurilor noastre rezidă în oasele, muşchii sau organele noastre. În realitate, dacă Dumnezeu este „omega”, El este din necesitate de-asemenea „alfa”.
Cosmosul este un „mesaj” de la Dumnezeu către El-Însuşi, prin El-Însuşi” cum ar spune sufiţii, şi Dumnezeu este „Cel dintâi şi Cel din urmă”, şi nu doar Cel din urmă.
Există un fel de „emanaţie”, dar este strict discontinuă din cauza transcendenţei Principiului şi a incomensurabilităţii existenţiale a gradelor realităţii; emanaţionismul este din contră, bazat pe ideea unei continuităţi care nu ar permite Principiului să rămână neafectat de către manifestare.
S-a spus că universul vizibil este o explozie şi în consecinţă o dispersie pornind dintr-un centru misterios; ceea ce este sigur este faptul că Universul total, a cărui parte mai mare este invizibilă nouă în principiu şi nu doar de facto, descrie o asemenea mişcare – într-un sens simbolic sau unul abstract – şi ajunge la punctul maxim al expansiunii sale; acest punct este determinat, mai întâi de relativitate în general şi în al doilea rând de posibilităţile iniţiale ale ciclului în cauză.
Fiinţa vie însăşi seamănă cu o explozie cristalizată, dacă se poate spune aşa, este ca şi cum fiinţa a fost transformată în cristal, de frică în faţa lui Dumnezeu.
Omul, tăindu-şi accesul la Cer şi repetând de câteva ori, în limitele şi mai strâmte, căderea sa iniţială, a sfârşit prin a-şi pierde intuiţia a tot ceea ce ce-l depăşeşte. El s-a scufundat astfel sub propria natură adevărată, omul neputând fi complet om cu excepţia căii lui Dumnezeu, şi pământul este frumos doar în virtutea legăturii sale cu Cerul. Chiar şi atunci când omul se opreşte la credinţă, el uită din ce în ce mai mult ce sunt cerinţele ultime ale religiei; el este uimit de calamităţile lumii, fără să-şi dea seama că pot fi acte de graţie, deoarece ele îndepărtează, la fel ca moartea, vălul iluziei pământeşti, şi astfel îi permit omului „să moară înainte de moarte”, şi astfel să învingă moartea…
Chiar credincioşii înşişi sunt în cea mai mare parte prea indiferenţi în a simţi în mod concret faptul că Dumnezeu nu este doar „deasupra” noastră, în „Cer”, ci şi „înaintea (în faţa)” noastră, la sfârşitul lumii, sau chiar simplu la sfârşitul propriilor noastre vieţi; că suntem traşi prin viaţă de către o forţă inexorabilă şi că la sfârşitul cursului, Dumnezeu ne aşteaptă; că lumea va fi scufundată şi înghiţită într-o zi printr-o năvălire de neimaginat a purului miraculos – de neimaginat deoarece depăşeşte toată experienţa umană şi standardele de măsurare.

Trimis de: shapeshifter pe 30 Mar 2009, 12:18 AM

Omul în Univers
Ştiinţa modernă, care este raţionalistă datorită subiectului său şi materialistă datorită obiectului său, poate descrie fizic şi aproximativ situaţia noastră, dar nu ne poate spune nimic despre situaţia noastră extra-spaţială din Universul real şi total. Astronomii ştiu mai mult sau mai puţin unde ne aflăm în spaţiu, în ce „loc” relativ, în ce braţ periferic al Căii Lactee, şi ei probabil pot şti unde este situată Calea Lactee printre alte ansambluri stelare; dar ei nu ştiu unde suntem în „spaţiul” existenţial, adică, într-o stare de solidificare şi în centru sau vârful ei, şi că suntem simultan pe muchia unei imense „rotaţii”, care nu este alta decât curentul formelor, fluxul „samsaric” al fenomenelor, panta rhei al lui Heraclit. Ştiinţa profană, în căutare de a penetra misterul lucrurilor care conţin – spaţiu, timp, materie, energie – uită misterul lucrurilor care sunt conţinute: ea încearcă să explice proprietăţile chintesenţiale ale corpurilor noastre şi funcţionarea intimă a sufletelor noastre, dar nu ştie ce sunt inteligenţa şi existenţa noastră; în consecinţă, văzând care sunt „principiile” sale, ştiinţa profană nu poate fi altfel decât ignorantă a ceea este omul.
Când privim în jurul nostru ce vedem? În primul rând existenţă; în al doilea rând, diferenţe; în al treilea rând, mişcări, modificări, transformări; în al patrulea rând, dispariţii. Toate acestea împreună manifestă o stare a Substanţei universale: acea stare este deopotrivă o cristalizare şi o rotaţie, o îngreunare şi o dispersie, o solidificare şi o segmentare. Aşa cum apa este în gheaţă, şi mişcarea butucului din jantă, aşa este Dumnezeu în fenomene; El este accesibil în ele şi prin ele; acesta este întregul mister al simbolismului şi imanenţei. Dumnezeu este „Exteriorul” şi „Interiorul”, „Cel Dintâi” şi „Cel din Urmă”.
Dumnezeu este cel mai orbitor evident dintre toate evidenţele. Totul are un centru; de aceea totalitatea lucrurilor – lumea – are şi ea un centru. Noi suntem la periferia a „ceva absolut”, şi acest „ceva” nu poate fi mai puţin plin de putere, mai puţin conştient, mai puţin inteligent decât noi înşine.
Toate lucrurile sunt limitate. Ideea de limitare este inseparabilă de cea de efect, şi similar ideea de efect de cea de cauză; astfel că toate lucrurile, prin limitarea lor şi nu mai puţin prin conţinutul lor, dovedesc Dumnezeu, Cauza primă şi deci fără limită.
Ce dovedeşte Absolutul în mod extrinsec? În primul rând relativul, deoarece este salvat prin absolutitudinea pe care o restricţionează, şi în al doilea rând „relativ absolutul”, adică, reflectarea Absolutului în relativ. Problema dovezilor directe sau intrinseci ale Absolutului nu apare, dovada fiind în Intelectul însuşi şi în consecinţă în întreaga noastră fiinţă, astfel că dovezile indirecte nu pot servi decât ca suporturi sau cauze ocazionale; în Intelect subiectul şi obiectul nu sunt distincte, aceste se poate spune că se întrepătrund. Certitudine există, altfel cuvântul nu ar putea exista; nu există deci nici un motiv de a-l nega în planul intelecţiei pure şi a universalului.
Ego-ul este în acelaşi timp un sistem de imagini şi un ciclu; este ceva ca un muzeu, şi o călătorie ireversibilă şi unică prin acel muzeu. Ego-ul este o fabrică de mişcare făcută din imagini şi tendinţe; tendinţele vin din propria noastră substanţă, şi imaginile sunt date de mediu. Ne punem noi înşine în lucruri, şi plasăm lucruri în noi înşine, pe când fiinţa noastră adevărată este independentă de ele.
Pe lângă acest sistem de imagini şi tendinţe care constituie ego-ul nostru, există miriade de alte sisteme de imagini şi tendinţe. Unele dintre ele sunt mai rele sau mai puţin frumoase decât ale noastre, şi alte sunt mai bune sau mai frumoase.
Suntem ca spuma reînnoită neîncetat pe oceanul existenţei. Dar deoarece Dumnezeu s-a pus pe El-Însuşi în această spumă, este destinat să devină o mare de stele în momentul cristalizării finale a spiritelor. Micul sistem de imagini trebuie să devină, atunci când contingenţa sa terestră este lăsată în urmă, o stea imortalizată în haloul Divinităţii. Această stea poate fi concepută pe variate niveluri; Numele divine sunt arhetipurile sale; dincolo de stele străluceşte Soarele Sinelui în transcendenţa sa arzândă şi în pacea sa infinită.
Omul nu alege; el îşi urmează natura şi vocaţia sa, şi Dumnezeu este cel ce alege.
Un om ce a căzut în noroi şi ştie că poate ieşi într-un fel sau altul din acesta, cu un anumit efort, nu gândeşte a se răscula împotriva legilor naturale nici a existenţei; îi este evident faptul că noroiul poate exista, dar el se gândeşte doar la cum să iasă din acesta. Suntem în noroiul existenţei pământeşti şi ştim că putem scăpa din ea, indiferent de încercările prin care putem trece; Revelaţia ne dă asigurarea şi Intelectul poate deveni conştient de acest fapt a posteriori. Este deci absurd a nega Dumnezeu şi de a insulta lumea pentru singurul motiv că existenţa prezintă fisuri care nu se poate prezenta altfel decât, ca durere a non existentului şi a fiinţei care nu e capabilă să „existenţieze”.
Suntem situaţi ca şi cum am fi sub o pojghiţă de gheaţă pe care nici cele cinci simţuri, nici raţiunea noastră nu o pot penetra, dar Intelectul – deopotrivă oglindă a supra-sensibilului şi în el însuşi o rază supranaturală de lumină – trece prin aceasta fără probleme, de îndată ce Revelaţia i-a permis să devină conştient de propria sa natură. Credinţa religioasă trece de asemenea prin această crustă cosmică, într-o manieră mai puţin directă şi mai mult afectivă, dar totuşi în multe cazuri; Mila divină, care este cuprinsă în Realitatea universală şi dovedeşte în mod fundamental caracterul „benefic” al acestei Realităţi, doreşte în plus ca Revelaţia să intervină oriunde acea pojghiţă de gheaţă sau acea crustă există, astfel că noi nu suntem niciodată închişi, cu excepţia cazului refuzului nostru acela al Milei. Scăpând din vedere gheaţa care ne încarcerează în faţa Realităţii, nu luăm la cunoştinţă ceea ce o opreşte şi astfel nu experimentăm nici o dorinţă de eliberare; încercăm să forţăm gheaţa să fie fericire.
În cadrul ordinului legilor fizice, nimeni nu se gândeşte să refuze Mila care sălăşluieşte indirect în natura lucrurilor: nici un om în punctul scufundării nu refuză polul care-l ţine; dar prea mulţi oameni refuză Mila din ordinul total, deoarece depăşeşte graniţele înguste ale experienţei lor zilnice şi nu mai puţin îngustele limite ale înţelegerii lor. Omul în general nu vrea să fie salvat cu excepţia condiţiei că el are nevoie să nu se auto depăşească.
Faptul că suntem întemniţaţi în cele cinci simţuri ale noastre, conţine în el însuşi un aspect al Milei, deşi poate părea paradoxal după ce a fost spus până acum. Dacă numărul simţurilor noastre ar fi multiplicat – şi nu există teoretic nici o limită în principiu în multiplicare lor – realitatea obiectivă ne-ar invada asemeni unui uragan; ne-ar sparge în bucăţi şi ne-ar zdrobi în acelaşi timp. „Spaţiul vital” al nostru ar fi transparent, am fi ca şi suspendaţi deasupra unui abis sau ca şi cum am fi grăbiţi printru-n incomensurabil macrocosm, cu măruntaiele sale expuse şi umplute de teroare.

Trimis de: shapeshifter pe 30 Mar 2009, 12:20 AM

Bărbatul şi femeia
În simbolistica tradiţională, principiul supranatural a fost imaginat ca fiind de sex masculin, adică „bărbat”, în timp ce principiul naturii, al transformării, era conceput drept „femeie”. În termeni elenici, bărbatul îl reprezenta pe „unu” – termen care însemna „prin el însuşi”, noţiunea de îndestulător, complet; în timp ce femeia reprezenta diada – principiul diversităţii şi al „celuilalt sine” şi deci cel al dorinţei şi al mişcării. În termeni hinduşi, bărbatul reprezintă spiritul nepăsător – purusha – în timp ce femeia reprezintă prakriti – matricea activă a oricărei forme condiţionate. Concepte echivalente găsim şi în tradiţie Extremului-Orient a dualităţii cosmice yang şi yin, dualitate în care yang – principiul masculin – este asociat cu „virtutea cerului” iar yin – principiul feminin – este asociat cu virtutea „pământului”.
În spatele diferitelor reprezentări ale mitului „căderii în păcat”, se ascunde adesea ideea contopirii principiului masculin cu cel feminin. Dacă ceea ce prin natura sa este principiu în sine, favorabil puterilor „dorinţei” şi supus legii celui ce nu are principiu în sine, atunci se poate vorbi despre o cădere în păcat. Pe acest plan al realităţii omeneşti trebuie să fie înţeleasă atitudinea de neîncredere în femei, femeie confundată adeseori cu ideea de „păcat”, de impuritate şi rău, cu o ispită şi un pericol pentru cel ce păşeşte pe calea supranaturalului.
Sensului de „cădere” I se poate opune însă o altă posibilitate: relaţia potrivită. Aceasta se stabileşte atunci când principiul feminin a cărui natură este aceea de a se îndrepta în spre altceva, dar nu ceva nesigur, labil, ci spre ceva statornic, ceva „bărbătesc”. Atunci va exista o limită, o stabilitate. Iar „stabilitatea” va fi în măsură să transfigureze orice posibilitate feminină. În acest caz extrem este vorba de o sinteză în sens pozitiv. Este nevoie de o „conversiune”, de o schimbare de direcţie a elementului feminin astfel încât acesta să reprezinte totul pentru principiul opus. Atunci femeia devine „soţia” care reprezintă şi „puterea”, puterea instrumentală generatoare care primeşte principiul cel dintâi al mişcării şi a formei masculului nemişcat la fel ca în cazul acelei Shakti care se poate întâlni şi în aristotelism şi în neoplatonism. În reprezentările tantrice tibetane, bărbatul apare drept „cel-ce-poartă-sceptrul” şi este nemişcător, rece şi făcut din lumină, în timp ce Shakti îl învăluie ca o flacără vie. Cele două pivoturi sunt cele ale dharmei şi ale acelei bhakti sau fides, adică natura proprie şi implicarea activă. Deosebirea fizică este concepută drept o corespondenţă cu deosebire spirituală, drept care individul este bărbat sau femeie fiziceşte numai pentru că este aşa ceva sub raport transcedental, iar caracteristica sexului, departe de a fi un lucru irelevant în raport cu spiritul, reprezintă un indicator al unui drum, al unui dharma distinct.
Se ştie că voinţa de ordine şi de „formă” reprezintă baza oricărei civilizaţii tradiţionale; că legea tradiţională nu îndeamnă spre ceva nondistins, egal, nedefinit – spre ceva în care părţile întregului devin în mod promiscuu asemănătoare – ci vrea ca aceste părţi să fie ele însele, să exprime din ce în ce mai bine propria lor natură.
Cazul bărbatului adică în care este vorba de faptul de a fi „o fiinţă de sine stătătoare”, cele două forme principiale de dobândire a valorii sunt Acţiunea şi Meditaţia. Războinicul (Eroul) şi Ascetul reprezintă cele două tipuri fundamentale ale virilităţii pure. În simetrie cu aceste tipuri, există tot două pentru natura feminină. Femeia se împlineşte pe sine ca atare, se ridică la acelaşi nivel cu bărbatul ca Războinic şi ca Ascet dat fiind că este Iubită şi este Mamă. Sunt două diviziuni, două ramuri ale unui trunchi ideal şi aşa cum există eroism activ, există ş cel al devotamentului absolut şi amândouă pot să fie la fel de bogate în roade în ceea ce priveşte depăşirea unei situaţii şi eliberarea, mântuirea, atunci când viaţa a fost trăită în puritate şi dăruire de sine.
Tocmai această diferenţiere în ramura eroică determină caracterul distinctiv al căilor de împlinire fie cea a bărbatului fie cea a femeii ca indivizi. Faptei Războinicului şi faptei Ascetului care se afirmă – unul prin intermediul acţiunii pure şi celălalt prin intermediul detaşării pure – într-o viaţă care este dincolo de viaţă, acestor fapte le corespunde fapta femeii care constă în a se dărui în întregime unei alte fiinţe, de a se dedica în întregime unei alte fiinţe, fie aceasta bărbatul iubit (tipul Iubitului şi tipul femeii pătimaşe în dragoste) fie această fiinţă fiul (tipul Mamei – femeia de tip demetric); faptă în care femeia îşi află sensul propriei sale vieţi, propriei bucurii, îşi află raţiunea sa de a exista.
Aceasta este calea bhakti sau fides, calea firească pentru femeia Tradiţiei de a participa la ordinea „formei” şi – atunci când experienţa este trăită în mod impersonal – şi la ceea ce se află dincolo de „formă”. A se împlini într-un mod tot mai ferm potrivit acestor două căi distincte, de neconfundat, restrângând tot ceea ce în femeie este bărbat şi în bărbat este femeie şi tinzând spre „bărbatul absolut” şi spre „femeie absolută” – toate acestea constituie legea tradiţională a sexelor, potrivit diferitelor canoane de viaţă.
Astfel că din punct de vedere tradiţional, numai în mod mediat, prin relaţie cu o altă fiinţă – cu bărbatul – numai aşa femeia putea intra în ordinea ierarhică sfântă. În India, femeile, chiar şi cele din casta superioară, nu aveau parte de o iniţiere; femeile nu aparţineau comunităţii sacre a nobililor – ârya – decât prin intermediul tatălui lor, mai înainte de căsătorie, iar după aceea prin intermediul soţului lor care era şi capul mistic al familiei. În Grecia dorică femeia în toată viaţa sa nu avea nici un drept; înainte de căsătorie, cel ce avea grijă de ea, era tatăl ei. La Roma, în conformitate cu o spiritualitate asemănătoare, femeia, departe de a fi „egala” bărbatului, era asimilată din punct de vedere juridic cu o fiică a soţului ei – filiae loco – şi cu o soră a fiilor acestuia – sororis loco – când era o copilă ea se afla sub autoritatea potestas, tatălui ei – conducător sau sacerdot al familiei – gens; atunci când se mărita era – după o expresie grosolană – in manum viri. Aceste situaţii de dependenţă a femeii, întâlnite în lumea Tradiţiei, se întâlnesc şi altundeva şi nu însemnau neapărat nedreptate şi samavolnicie, aşa cum vrea să le considere „spiritele libere” moderne, ci reprezentau limitele şi locul firesc al singurei căi spirituale conformă cu natura pură feminină.
În tradiţia azteco-nahua, se bucurau de privilegiul nemuririi cereşti de care aveau parte membrii aristocraţiei războinice, numai mamele care muriseră la naşterea copiilor lor, fapt în care se vedea un sacrificiu asemănător celui ce cădea pe câmpul de luptă. Femeia hindusă, femeie în adevăratul sens al cuvântului, senzuală până în vârful unghiilor dar şi devotată unei credinţe, fides, invizibile a cărei putere se manifesta în dăruirea erotică a trupului, a fiinţei şi a voinţei culminând cu o altă dăruire – cu totul diferită şi mai presus de simţuri – care o făcea pe acea femeie-soţie să se încredinţeze flăcărilor rugului arian pentru a-l urma pe lumea cealaltă pe bărbatul căruia îi fusese hărăzită. Acest sacrificiu tradiţional – curată „barbarie” în ochii europenilor şi ai celor europenizaţi – prin care era încredinţată flăcărilor rugului şi soţia celui decedat, se numea în sanskrită sati, cuvânt având rădăcina as şi tema sat – fiinţă – şi din care derivă şi cuvântul satya – adevărat – şi care înseamnă şi dar, fidelitate, iubire. Acest sacrificiu era conceput ca o culme a legăturii ce le unea pe două fiinţe de sex diferit, legătură desăvârşită sub aspectul adevărului şi al elementului supraomenesc. În această legătură, bărbatul se înalţă la valoarea ce-l face demn de favoarea acelei bhakti liberatoare iar iubirea devine o cale, un drum de acces. O învăţătură tradiţională spune că femeia care-l urma în moarte pe soţul ei, ajungea în „cer”; ea se transforma în substanţa soţului ei; participa la acea transfigurare prin intermediul „focului” din trupul alcătuit din carne, transmis focului divin de lumină care în civilizaţiile ariene reprezenta simbolul arderii rituale a cadavrului. O asemenea renunţare la viaţă se întâlnea adeseori şi în cazul femeilor germane din vechime atunci când soţul sau iubitul cădeau pe câmpul de luptă.
Esenţa acelei bhakti era în general nepăsarea faţă de obiectul sau materia acţiunii, adică faţă de simplul act, faţă de predispoziţie. Acest poate înlesni înţelegerea faptului că într-o civilizaţie ca cea hindusă, sacrificiul ritual al văduvei – sati – putea avea valoare din punct de vedere instituţional. Pentru că atunci când o femeie se dăruieşte şi se sacrifică motivată fiind de o puternică relaţie de dragoste cu o altă fiinţă, legătură împărtăşită de fiinţa respectivă, acest lucru rămâne în cadrul unor simple fapte lipsite de sentiment. Şi numai atunci când devotamentul este în măsură să se menţină şi chiar să sporească fără vreun imbold, numai atunci acest devotament are o valoare transcendentă.
În lumea Islamului, în instituţia haremului şi-au găsit expresia nişte semnificaţii asemănătoare. În Europa creştină, pentru ca o femeie să renunţe la viaţa lumească şi să se retragă la mănăstire, era necesară ideea de Dumnezeu, de credinţă în Dumnezeu. În lumea Islamului această idee se întruchipa într-un om, într-un bărbat care ţinea în regim de claustrare în harem, mai multe femei şi acest lucru I se părea ceva firesc unei femei bine crescute căreia nici nu-I trecea prin cap să renunţe la o astfel de viaţă; şi era un lucru firesc acela ca o femeie să-şi dedice întreaga viaţă unui bărbat care era iubit într-un mod atât de vast şi de impersonal admiţând că şi celelalte femei împărtăşeau acelaşi sentiment şi că erau unite prin aceeaşi legătură şi acelaşi devotament. Tocmai prin aceasta este scos în evidenţă caracterul de „puritate”, element esenţial al căii bhakti. Dragostea care pune condiţii şi cere în schimb iubire şi devotament din partea bărbatului este ceva de ordin inferior. Pe de altă parte, un bărbat nu ar putea cunoaşte dragostea în acest sens, decât comportându-se ca o femeie şi renunţând la acea suficienţă interioară care o face pe femeie să vadă în bărbat un sprijin, ceva care s-o determine să se dăruiască. În mit, Şiva – imaginat ca marele ascet al înălţimilor – l-a prefăcut în cenuşă, dintr-o singură privire, pe Kama – zeul iubirii – atunci când acesta a încercat să-I insufle lui Şiva pasiunea pentru soţia lui (zeului) Parvati. O semnificaţie adâncă are şi legenda despre Kalki-avatara în care se vorbeşte despre o femeie care nu putea fi posedată de nimeni pentru că bărbaţii care o doreau, se simţeau atraşi de ea, erau tocmai prin acest lucru transformaţi în femei.
În ceea ce priveşte pe o femeie, aceasta dă dovadă cu adevărat de măreţie, atunci când oferă fără să ceară; înseamnă că are în ea o flacără care se alimentează singură oricare ar fi obiectul iubirii, fie el Dumnezeu fie soţul, fie iubitul.
În spiritul haremului existau multe din aceste lucruri: şi anume depăşirea stării de gelozie, deci a egoismului şi a ideii de posedare din partea femeii căreia I se cerea totuşi, devotament claustral de pe vremea când era copilă şi până în amurgul vieţii şi fidelitate faţă de cel ce avea în jurul său şi alte femei şi le putea poseda pe toate fără a se „dărui” la rându-i vreuneia. Şi tocmai în acest element „inuman” exista un element ascetic şi chiar sacru. Dincolo de nişte aparenţe, mocneşte dorinţa şi gândul de eliberare; pentru că omul, confruntat cu o fides atât de categorică, omul, câr ar fi el de om, în aceste condiţii nu mai este altceva decât un mijloc, o unealtă şi se trezesc în el nişte posibilităţi care nu mai sunt pământeşti. Aşa cum regulile haremului le imitau pe cele din mănăstiri, tot aşa şi legea islamică în ceea ce o privea pe femeie, o transpunea pe aceasta din urmă pe acelaşi plan al ascezei monahale. De altfel, într-o măsură mai mică, o comportare asemănătoare a femeii putea să fie considerată drept o închipuire în civilizaţiile în care instituţia concubinajului a fost ceva obişnuit şi a fost recunoscută în mod legal drept complement al căsătoriei monogame; aşa au stat lucrurile în Grecia, la Roma şi în alte locuri. Exclusivismul sexual era o noţiune depăşită.
Aici nu se are în vedere la ce anume s-a putut reduce în mod material noţiunea de harem sau a oricărei alte instituţii asemănătoare. Se au în vedere aici doar cele cărora le-ar putea corespunde în viziunea lumii Tradiţiei. Îndatorirea lumii Tradiţiei a fost aceea de a săpa nişte albii adânci, sănătoase, pentru ca şuvoaiele haotice ale vieţii s-o apuce pe calea cea dreaptă. Pentru că numai cei ce o iau pe această cale tradiţională sunt liberi, pot să se dezvolte în mod spontan, pot să se recunoască drept liberi, pot să-şi tempereze cu o mişcare din interior avântul „tradiţional” al naturii lor. Ceilalţi, cei ce urmează orbeşte canoanele, adică supunându-li-se dar fără a le înţelege, fără a le trăi, sunt cei ce au nevoie de sprijin; dar chiar dacă supunerea lor este oarbă, această supunere îi împinge în mod virtual dincolo de mărginirea individului, îi face s-o apuce pe acelaşi drum ales de primii. Dar pentru cei ce nu urmează nici în spirit, nici în formă făgaşul tradiţional, pentru aceia nu există decât haosul. Acei indivizi sunt cei pierduţi, cei învinşi. Acesta este cazul oamenilor moderni şi în ceea ce priveşte femeia.
Fapt este că nu era cu putinţă ca o lume care a „depăşit” castele şi i-a redat fiecărei fiinţe omeneşti „demnitatea” sa şi „drepturile” sale, nu era cu putinţă ca această lume să mai păstreze vreun sens al legăturilor potrivite între cele două sexe. Emanciparea femeii trebuia să urmeze inevitabil, eliberării sclavilor şi preamăririi celor fără-de-clasă şi fără-de-tradiţie, adică a acelor paria.

- va urma -

Trimis de: shapeshifter pe 30 Mar 2009, 12:22 AM

Bărbatul şi femeia
Într-o societate care nu mai are nişte indivizi de tipul Ascetului sau al Războinicului, într-o societate în care mâinile ultimilor aristocraţi par a nu mai fi făcute să ţină sabia sau sceptrul ci rachete de tenis sau acele shakers pentru cocktails într-o societate în care – atunci când nu mai există palidul spectru al „intelectualului” sau al „profesorului”, fantoşa narcisistă a „artistului” sau maşinuţa grăbită şi cam murdară a bancherului şi a politicianului – tipul bărbatului este reprezentat de boxer sau de vedeta de cinema; ei bine, era ceva firesc ca într-o asemenea societate nici femeia să nu rămână mai prejos, ci să-şi revendice şi pentru ea o „personalitate” şi o libertate în sensul anarhist şi individualist al timpurilor noi. Şi în timp ce etica tradiţională îi cerea bărbatului sau femeii de a fi tot mai mult ei înşişi, de a exprima prin trăsături tot mai ferme personalitatea bărbatului sau a femeii – iată că civilizaţia nouă tinde să niveleze totul, tinde spre tot ce este diform, spre o fază care de fapt nu se află dincolo ci dincoace de identificarea şi diferenţierea sexelor.
Iar abdicarea, renunţarea, a fost confundată cu cucerirea. După secole de „sclavie” femeia a vrut să fie liberă, sa-şi aparţină doar ei. Numai că aşa-zisul „feminism” nu s-a priceput să-i creeze femeii o personalitate, n-a făcut decât s-o imite pe cea a bărbatului, astfel că „revendicările” femeii abia dacă maschează neîncrederea femeii de tip nou în ea însăşi, neputinţa acesteia de a fi şi de a valora drept ceea ce este; adică femeie şi nu bărbat.
Dintr-o asemenea neînţelegere, femeia modernă a simţit o inferioritate câtuşi de puţin imaginară pentru faptul de a fi numai femeie şi s-a mai simţit şi ofensată pentru că este tratată „numai ca o femeie”. Şi din acest motiv femeia a dorit să-şi ia revanşa, să-şi revendice „demnitatea”, să-şi arate „valoarea”, în încercarea de a se măsura cu bărbatul. Numai că aici nu este vorba câtuşi de puţin despre un bărbat adevărat, ci de bărbatul-contrafăcut, bărbatul-fantoşă al unei civilizaţii standardizate, raţionalizate, care nu presupune aproape nimic din ceea ce ar trebui să fie cu adevărat diferenţiat şi calitativ. Într-o astfel de civilizaţie nici nu se pune, evident, problema vreunui privilegiu, astfel că femeile – dacă n-au fost în stare să-şi recunoască vocaţia lor firească şi să şi-o apere fie pe planul cel mai de jos (pentru că nici o femeie satisfăcută din punct de vedere sexual nu simte niciodată nevoia de a-l imita sau de a-l invidia pe bărbat) – au putut să demonstreze cu uşurinţă faptul că posedă şi ele, în mod virtual, facultăţile şi abilităţile materiale şi intelectuale, pe care le posedă şi celălalt sex şi care se cer şi se preţuiesc, de regulă, într-o societate de tip modern.
De altfel, bărbatul a lăsat-o pe femeie – într-un mod de-a dreptul iresponsabil – să facă tot ce vrea, ba chiar a ajutat-o, a îndemnat-o să facă trotuarul, să intre să muncească în birouri, în şcoli, în fabrici şi în toate mediile molipsitoare ale societăţii şi culturii moderne, Şi cu aceasta a fost efectuată ultima operaţie de nivelare.
Iar acolo unde castrarea spirituală a bărbatului modern materializat nu a reinstaurat în mod tacit supremaţia – caracteristică străvechilor comunităţi ginecocratice – femeii-curtezane, judecătoare a bărbaţilor abrutizaţi şi care trudeau pentru ea, acolo rezultatul a fost degenerescenţa tipului feminin până şi a caracteristicilor somatice, atrofierea posibilităţilor ei naturale, înnăbuşirea laturii ei lăuntrice. De aici şi tipul garconne, fetişcana zăpăcită, uşuratică, incapabilă de vreun avânt, incapabilă în ultimă instanţă, de senzualitate şi de păcătuire; aceasta deoarece pentru femeia modernă posibilităţile iubirii fizice nu oferă adeseori mai mult interes decât cultul narcisist al propriului trup; mai mult decât a se expune îndelung, mai mult sau mai puţin îmbrăcată; mai mult decât acel training fizic, decât dansul, sportul, banii şi aşa mai departe.
Pe vremuri Europa ştia destul de puţine lucruri în legătură cu puritatea dăruirii şi a fidelităţii şi a principiului de a da totul fără a cere nimic în schimb; şi despre o iubire destul de puternică încât să nu aibă nevoie de exclusivitate. În afară de o fidelitate pur conformistă şi burgheză, sentimentul de iubire pe care îl alesese Europa era cela care nu îngăduia celui iubit să nu iubească. Acum, în condiţiile în care femeia pretinde că bărbatul să-I aparţină cu trup şi suflet dacă acesta vrea ca să fie a lui, această femeie nu numai că a „umanizat” şi a sărăcit oferta, dăruirea ei, dar mai ales, a început să trădeze esenţa pură a feminităţii prin faptul că a împrumutat şi sub acest aspect un mod de a fi propriu naturii masculine celei mai joase; şi anume acela al posedării, a dreptului asupra celuilalt şi îngâmfarea Eului.
Apoi a mai venit încă – şi încă repede, în ritm accelerat, ca în orice prăbuşire – şi restul. După care va urma altă etapă, aceea în care, dată fiind creşterea gradului de egocentrism, pe femeie n-o vor mai interesa nici bărbaţii, ci doar ceea ce aceştia îi vor putea da în măsură să-I satisfacă plăcerea şi vanitatea. Şi drept epilog vor fi nişte forme de decădere asociate cu nimicnicie, adică un soi de viaţă practică, afişată, de tip masculin aidoma celei care a denaturat-o şi a aruncat-o pe femeie în groapa masculină a muncii, a câştigului, a activităţii practice paroxistice şi până şi a politicii.
Şi nu sunt diferite nici efectele „emancipării” occidentale care de altfel este pe cale de a contamina întreaga lume cu viteza cu care se transmite ciuma. Femeia tradiţională, femeia desăvârşită prin faptul că se dăruia altora şi nu trăia numai pentru sine, prin faptul că voia să fie – cu simplitate şi puritate – în întregime a altei fiinţe, prin aceste lucruri se împlinea, îşi aparţinea ei înseşi şi avea un eroism al ei care o făcea să-I fie superioară bărbatului obişnuit. Femeia modernă, prin faptul că doreşte să-şi aparţină numai ei nu face decât să se distrugă. Mult râvnita „personalitate” este pe cale să-i răpească orice fel de personalitate.
Şi este uşor de prevăzut ce anume se va întâmpla cu relaţiile dintre cele două sexe în ceea ce priveşte latura materială. În acest domeniu, aşa cum se întâmplă în magnetism, cu câr scânteia creatoare ţâşneşte mai sus şi este mai puternică, cu atât este mai sigură polaritatea; şi tot aşa, cu cât bărbatul este cu adevărat mai viguros, cu atât femeia este cu adevărat mai femeie.
Dar ce oare s-ar putea întâmpla între aceste fiinţe mixte, lipsite de orice legătură cu puterile naturii lor celei mai intime? Între aceste fiinţe la care sexul începe şi se termină pe simplul plan fiziologic, aceasta în cazul că nu va apărea – aşa cum o arată deja nişte înclinaţii anormale – şi cel de „al treilea sex”? Între aceste fiinţe care în fond nu sunt nici bărbat nici femeie sau femeia este bărbat şi bărbatul este femeie şi se laudă cu ceva care este mai presus de sex, când, de fapt, este mai prejos de sex? Orice relaţie nu va putea avea aici decât un caracter echivoc şi efemer – cu promiscuităţi camaradereşti, simpatii „intelectuale” morbide, banalităţi ale noului realism comunist – sau poate că această relaţie va fi afectat de nişte complexe nevrotice şi de toate celelalte care l-au făcut pe Freud să pună bazele unei „ştiinţe” care reprezintă cu adevărat un semn al timpurilor noastre.
Şi nu sunt cu mult diferite posibilităţile femeii „emancipate”; iar avangărzile unei asemenea lumi, Rusia şi America de Nord, îşi fac de acum simţită prezenţa ş oferă în această privinţă dovezi pline de semnificaţie. Toate acestea nu pot să nu aibă nişte repercusiuni într-o ordine a lucrurilor care merge mult mai departe decât îşi pot închipui – în nechibzuinţa lor – oamenii moderni.

Trimis de: shapeshifter pe 30 Mar 2009, 12:25 AM

,,Legea” sau ,,norma” lui Manu (Mânava-Dharma) este Inteligenţa cosmică ce reflectă Voinţa divină şi exprimă Ordinea universală. Sensul profund al noţiunii de Dharma: ceea ce rămâne invariabil în centrul revoluţiilor tuturor lucrurilor şi reglează cursul schimbării prin chiar faptul că nu participă la el. Aceeaşi Inteligenţă cosmică (desemnată prin termenul „Manu”) care reflectă Voinţa divină şi exprimă Ordinea universală a stabilit ,,Legea” sau ,,norma” lui Manu (Mânava-Dharma), acceaşi Inteligenţă cosmică i-a dat legea lui Moise, aceeaşi Inteligenţă Divină restabileşte Legea, Norma atunci cînd ea decade.
Manu=Mina/Menes=Menw=Minos
Numele „Manu” desemnează un principiu, Inteligenţa cosmică ce reflectă Lumina spirituală pură şi care formulează Legea ("Dharma") proprie lumii noastre sau ciclului nostru de existenţă; şi este, în acelaşi timp, arhetipul omului considerat îndeosebi ca fiinţă gânditoare (în sanscrită "manava").
În ordinea manifestării universale, tot aşa cum lumea sensibilă, în ansamblul ei, se identifică cu Viraj (Non-Supremul Brahma), lumea ideală se identifică cu HIRANYAGARBHA (Embrionul de Aur, cuvântul „aur” (aurum) este identic ci ebraicul „aor”, care înseamnă „lumină”) care este Brahmâ (determinarea lui Brahma ca efect învelit în „Oul Lumii” (Brahmânda), din care se dezvoltă, urmând modul lui de realizare, orice manifestare formală, virtual conţinută, sub forma de concepţie, de acest „Embrion de Aur” (Hiranyagarbha), germenele primordial al Lumii cosmice.
Simbolul „Oului Lumii” nu se găseşte numai în India, el se regăseşte în mazdeism, în tradiţia egipteană (Oul lui Kneph), în cea a druizilor şi a orficilor. Condiţia embrionară care corespunde pentru fiecare fiinţă individuală la ceea ce este Brahmânda în ordinea cosmică se numeşte în sanskrită „pinda” iar antologia constitutivă a „microcosmosului” şi a „macrocosmosului” se exprimă prin formula: „Acesta este embrionul individual, acesta este Oul Lumii”.

Manava Dharma Sastra:
„8. Hotărând în cugetul său a face să iasă din substanţa sa felurite făpturi, el produse mai întâi apele, în care puse o sămânţă.
9. Aceasta se făcu un ou strălucitor ca aurul, aşa de strălucitor ca astrul cu mii de raze şi din ou (Brahmânda) se născu el însuşi Brahma (zeul), strămoşul tuturor fiinţelor.”

Germenele de aur conţine deci virtual orice manifestare formală, sub formă de concepţie de aceea Viraj (Non-Supremul Brahma) procede de la Hiranyagarbha, iar Manu (Legislatorul primordial, cel care a stabilit „norma” manifestării, cel care i-a dat şi lui Moise legile) procede la rându-i de la Viraj.
Pe deasupra, Hiranyagarbha este desemnat ca „ansamblu sintetic de viaţă” (adică jîva-ghana, aici cuvântul ghana senifica la origine un „nor”, mai apoi denumind o masă compactă, nediferenţiată). Hiranyagharbha este „Viaţa Universală” (care are acelaşi sens cu cel din expresia biblică: „Şi VIAŢA era LUMINA oamenilor” (Ioan, I,4).

NORMA LUI MANU
traducere Mitropolitul Moldovei şi Sucevei Irineu


Creaţia

1. Manu şedea cu gândul îndreptat spre un singur lucru, când maharşii se apropiară de el şi, plecându-i-se cu respect, adresară aceste cuvinte:
2. Stăpâne, binevoieşte a ne descoperi în chip exact şi pe şart legile care privesc toate castele primitive şi castele ieşite din amestecarea celor dintâi.
3. Căci, tu singur, Stăpâne, cunoşti faptele, începutul şi adevărata noimă a acestei reguli obşteşti, care fiinţează de sine, este nepricepută, a cărei întindere mintea omenească n-o poate socoti şi care se cheamă Veda.
4. Astfel, întrebat de aceşti mărinimoşi înţelepţi, Cel a cărui putere e nemărginită, după ce salută pe toţi: Ascultaţi
5. Lumea văzută era un întuneric, neînţeleasă, fără însuşiri deosebite, neputând fi cunoscută cu mintea, nici descoperită, părând cu desăvârşire adormită.
6. Când termenul descompunerii (disoluţiei) se împlini, Stăpânul care există prin el însuşi, care nu poate fi cuprins cu simţurile făcând văzută această lume cu cele cinci stihii (cele 5 elemente: eterul, aerul, focul, apa şi pământul) şi cu celelalte principii, strălucind de slava cea mai curată, se arătă şi risipi întunericul
7. El, pe care numai spiritul îl poate pricepe, care este mai presus de organele simţurilor, care n-are părţi văzute, cel veşnic, sufletul tuturor fiinţelor, pe care nimeni nu-l poate înţelege, desfăşură toată splendoarea sa.
8. Hotărând în cugetul său a face să iasă din substanţa sa felurite făpturi, el produse mai întâi apele, în care puse o sămânţă.
9. Aceasta se făcu un ou strălucitor ca aurul, aşa de strălucitor ca astrul cu mii de raze şi din ou se născu el însuşi Brahma (zeul), strămoşul tuturor fiinţelor.
10. Apele s-au numit naras, pentru că sunt făcute de Nara (Duhul dumnezeiesc); Aceste ape fiind cel dintâi loc al mişcării (ayana) lui Nara, el s-a numit Narayana, cel care se mişcă (umblă) pe ape.
11. Prin cel ce este, prin cauza nepătrunsă, veşnică, prin fiinţa (în sine) şi nefiinţa, s-a produs dumnezeiescul bărbat (Puruşa), sărbătorit în lume sub numele de Brahma.
12. După ce locui în acest ou un an al lui Brahma, Stăpânul despărţi oul în două numai cu gândul
13. Şi din cele două jumătăţi făcu cerul şi pământul, iar la mijloc puse văzduhul, cele opt regiuni cereşti (cele 4 puncte cardinale şi cele 4 puncte intermediare) şi neschimbatul adânc al apelor
14. Din Sufletul prea înalt (paramatma) el scoase simţirea (manas) care există (în sine însăşi) şi nu există (pentru simţuri) şi înainte de simţire, eul (ahankara=conştiinţa eului) care stăpâneşte şi conduce;
15. Şi înaintea simţirii şi a eului scoase marele principiu intelectiv (mahat, buddhi) şi tot ce are una din cele trei însuşiri (gunele; sattva, rajas, tamas) şi cele cinci organe ale minţii cu care se percep lucrurile din afară şi cele cinci organe ale acţiunii şi esenţele elementare (tanmatras) celor cinci stihii (elemente).
16. Unind între ele esenţele elementare (tanmatras) nepătrunse de minte ale acestor şase principii (cele 5 elemente şi conştiinţa), înzestrate cu o mare energie, făcu toate fiinţele.
17. Şi pentru că aceste esenţe elementare nepătrunse de minte, ca să ia formă, se uniră unele cu altele, înţelepţii numiră forma văzută cu numele de sarira (înveliş).
18. Stihiile (cele 5 elemente) se uniră în aceasta (forma văzută) cu însuşiri ce le sunt proprii, precum simţirea, izvor nesecat de fiinţe, se uneşte cu organele trupului.
19. Din esenţele elementare fine şi îmbrăcate cu o formă, ale acestor şapte principii înzestrate cu o mare energie, s-a făcut lumea trecătoare, purcedere din Cel netrecător.
20. Fiecare din stihii (elemente) moşteneşte însuşirea celei care o precede, aşa că, cu cât o stihie e mai depărtată de izvor, cu atât are mai multe însuşiri (determinaţii)
21. Fiinţa prea înaltă dete astfel de la început fiecărei făpturi în parte un nume, un rost şi un fel de a fi, aşa cum se spune în cuvintele Vedei.
22. Suveranul Stăpân produse o mulţime de zei (devas) cu însuşiri active şi cu suflet şi o ceată nevăzută de duhuri (sadhyas) şi jertfa rânduită de la început.
23. Din foc, din aer şi din soare scoase el, pentru îndeplinirea jertfei, cele trei vede veşnice, numite Rig, Iagiur şi Sama.
24. Făcu timpul şi împărţirile lui, stelele, planetele, râurile, mările, munţii, şesurile, văile.
25. Cucernicia aspră, cuvântul, pofta, dorinţa, mânia, cu un cuvânt, această întreagă creaţie, căci voia să dea fiinţă tuturor vieţuitoarelor.
26. Pentru a stabili o deosebire între fapte, el deosebi dreptul de nedrept şi supuse făpturile simţitoare plăcerii şi durerii şi celorlalte stări sufleteşti potrivnice între ele.
27. Din esenţele elementare corespunzătoare celor cinci stihii (elemente), s-a făcut treptat tot ce este.
28. Suveranul Stăpân a hotărât de la început fiecărei fiinţe o îndeletnicire oarecare şi fiinţa o îndeplineşte de sine ori de câte ori vine în lume.
29. Oricare ar fi însuşirea ce I-a dat ca moştenire în clipa creării: răutate sau bunătate, blândeţe sau asprime, virtute sau viciu, iubire de adevăr sau strâmbătate, acea însuşire o va găsi de la sine în vieţile următoare.
30. Precum anotimpurile, în revenirea lor periodică, iau în chip firesc însuşirile ce le sunt proprii, tot astfel îşi reiau îndeletnicirile şi făpturile însufleţite.
31. Pentru înmulţirea neamului omenesc, el făcu din gura, din braţul, din coapsa şi din piciorul său pe brahman, pe kşatrya, vaisya şi pe sudra.

- va urma -

Trimis de: shapeshifter pe 30 Mar 2009, 12:30 AM

Sf. Treime este o treime ,,masculină". Desigur, există o mare adoraţie pt. Sf. Fecioară, dar ea e exclusă din semnul crucii şi din ternarul creştin fundamental. Insistenţa pe aspectul ,,masculin" nu se referă la misoginie şi inegalitate între bărbat şi femeie aşa cum au pretins istoriciştii ci este o chestiune de simbolism sacru. Tradiţia creştină a avut menirea să renoveze lumea mai bine zis o parte a sa. În toate tradiţiile ortodoxe, simbolic, polul superior este masculin, iar cel inferior feminin, deoarece pământul susţine şi cerul acoperă. Una dintre caracteristicile decăderii lumii este uitarea poluui masculin şi FEMINIZARE EXISTENŢEI la fel ca în basmul ,,Punguţa cu doi bani" în care găina cânta nu cocoşul. O astfel de feminizare a existenţei are loc în zilele noastre şi deşi pare că că femeile în obsesiva lor strădanie de a fi egale cu bărbaţii, s-au masculinizat, în realitate e pe dos deoarece ,,feminizarea" trebuie înţeleasă în primul rând în relaţie cu Yin din tradiţia extrem-orietală. Când creştinismul s-a constituit din tradiţia exoterică una dintre operaţii a fost reinstaurarea domniei lui Yang, adică a polului masculin, şi având în vedere momentul ciclic nefavorabil, această reinstaurare trebuia bine accentuată. Cu toate acestea, pentru a împlini societatea creştină occidentală, a trebuit să se ţină cont de carcaterul ei mai mult regal decât sacerdotal (de precizat că Iisus e din casta regală şi nu sacerdotală). Şi aici a intervenit rolul Fecioarei, ca o completare la Sf. Treime. Adorarea Sf. Fecioare a corespuns unui aspect bhakti, foarte specific pentru lumea occidentală, şi care trebuia luat în considerare şi canalizat spre un ţel sacru.

Dacă prin Nefiinţă nu se înţelege decît purul neant, e inutil să se mai vorbească despre ea, căci ce se poate spune despre ceea ce este nimic? Dar e cu totul altceva dacă se consideră Nefiinţa ca POSIBILITATE DE A FI, Fiinţa este menifestarea Nefiinţei astfel înţeleasă, fiind cuprinsă în stare potenţială în Nefiinţă.
Raportul Nefiinţei cu Fiinţa este raportul non-manifestatului cu manifestatul, non-manifestatul fiind superior manifestatului căruia îi este principiu, deoarece el conţine în potenţă tot manifestatul, plus ceea ce nu este, n-a fost şi nu va fi niciodată manifestat. Este imposibil să se vorbească despre o distincţie reală, deoarece manifestatul este conţinut principial în non-manifestat, această distincţie există DOAR pentru noi.
În cazul Dualităţii sub aspectul distincţiei între Fiinţă şi Nefiinţă, e la fel, şi cu atît mai mult pentru celelalte aspecte ale Dualităţii. Distincţia dintre Spirit şi Materie este iluzorie. Dualitatea nu poate exista fără Ternar, deoarece dacă Principiul suprem, diferenţiindu-se, dă naştere la două elemente, care de altfel nu sunt distincte decît în măsura în care le considerăm ca atare, aceste două elemente şi Principiul lor comun formează un Ternar, deci în realitate, Ternarul şi nu Binarul este cel imediat produs prin prima diferenţiere a Unităţii primordiale.
Fiinţa nu este realmente distinctă de NeFiinţă, această distincţie nu există decît în măsura în care o creăm noi înşine, pentru că noi nu putem concepe NeFiinţa decît prin Fiinţă, nemanifestatul decît prin manifestat, diferenţierea Absolutului în Fiinţă şi NeFiinţă nu exprimă decît modul în care ne reprezentăm noi lucrurile. Absolutul din acest punct de vedere este principiul comun al Fiinţei şi NeFiinţei, al manifestatului şi al nemanifestatului, deşi în realitate el se confundă cu NeFiinţa, deoarece aceasta este principiul Fiinţei, care la rîndul ei este principiul prim al oricărei manifestări. Dacă se vrea a lua în considerare aici Binarul, ne vom găsi în prezenţa Ternarului, dar pentru a exista cu adevărat un Ternar, adică deja o manifestare, ar trebui ca Absolutul să fie Unitatea primordială, iar Unitatea reprezintă de fapt Fiinţa, afirmarea Absolutului. Această Fiinţă-Unitate e cea care se va manifesta în multiplicitatea indefinită a numerelor, conţinîndu-le pe toate în potenţă şi emanîndu-le ca subunităţi, şi toate numerele sunt cuprinse în Denar, realizat prin parcurgerea ciclului manifestării totale a Fiinţei.
Dualitatea se naşte prin distincţia între două principii, nicidecum contrare ci COMPLEMENTARE, activ şi pasiv, pozitiv şi negativ, masculin şi feminin. Însă aceste două principii coexistă în Unitate iar indivizibila lor dualitate este ea însăşi o unitate secundară, un reflex al Unităţii primordiale, astfel împreună cu Unitatea care le conţine, cele două elemente complementare constituie Ternarul, care este prima manifestare a Unităţii, deoarece doi-ul, fiind născut de unu, nu poate exista fără ca trei-ul să nu rezulte imediat prin chiar acest fapt: 1+2=3.
La fel cum nu putem concepe NeFiinţa decît prin Fiinţă, nu putem concepe nici Fiinţa-Unitate decît prin manifestarea sa ternară, consecinţă necesară şi imediată a diferenţiereii sau a polarizării pe care intelectul nostru o creează în Unitate. Această manifestare ternară, oricare ar fi aspectul sub care este luată în considerare, este întotdeauna o indisolubilă TRINITATE, adică o TRI-UNITATE, deoarece termenii săi nu sunt realmente distincţi, ei nefiind decît aceeaşi Unitate ce conţine în ea însăşi cei doi poli prin care se va produce orice manifestare.

În Exodul (III, 14) Moise primeşte răspuns la întrebarea care e numele lui Dzeu, citez ,,Eheieh asher Eheieh" (adică ,,Eu sunt Cel ce sunt/este" - în ebraică). Dar cea mai exactă semnificaţie este: ,,Fiinţa este Fiinţa".

Această formulare se poate analiza în moduri:
1. 1a) Eheieh - ,,Fiinţa"
1b) Eheieh asher - ,,Fiinţa este"
1c) Eheieh asher Eheieh - ,,Fiinţa este Fiinţa"
Cu alte cuvinte, Fiinţa fiind dată, ceea ce se poate spune despre ea (şi ceea ce nu se poate spune despre ea) este mai întâi că Ea este, apoi că Ea este Fiinţa.

2. aceeaşi formulare ,,Eheieh asher Eheieh" poate fi examinată şi astfel: punînd mai întâi Eheieh, apoi al doilea reflex al primului într-o oglindă (imagine a contemplării Fiinţei de către ea însăşi) iar pe al treilea loc punînd ,,asher" care se situează între cei doi termeni ,,Eheieh" ca o legătură care exprimă relaţia lor reciprocă.
Asta înseamnă că punctul, mai întâi unic, se dedublează apoi printr-o polarizare care este de asemenea o reflexie, iar relaţia de distanţă (reciprocă) se stabileşte între cele două puncte prin chiar faptul situării lor unul în faţa celuilalt.

Eminescu (Scrisoarea I):
„La-nceput, pe când fiinţă nu era, nici nefiinţă,
Pe când totul era lipsă de viaţă şi voinţă,
Când nu s-ascundea nimic, deşi tot era ascuns…
Când pătruns de sine însuşi odihnea cel nepătruns,
Fu prăpastie, genune, fu noian întins de apă?
N-a fost lume pricepută şi nici minte s-o priceapă,
Căci era un întuneric ca o mare fără-o rază,
Dar nici de văzut nu fuse şi nici ochi care s-o vază.
Umbra celor nefăcute nu-ncepuse-a se desface,
Şi în sine împăcată stăpânea eterna pace!…
Dar deodat-un punct se mişcă… cel dintâi şi singur. Iată-l
Cum din haos face mumă, iară el devine Tatăl!…”


,,EHEIEH ASHER EHEIEH"


Această expresie poate fi tălmăcită astfel:
Fiinţa este Fiinţa, ceea ce desemnează exact ontologia rugului de foc
simbolimul matematic permite şi următoarea interpretare:
Punctul ascuns (Gândul) doreşte (Kama, Eros) să se facă vizibil, cunoscut şi, preintr-o determinare primordială, îşi atribuie sieşi existenţă, afirmându-se prin atributul de fiinţă, de punct unic, acest punct este Cuvântul, Albul, Fiinţa, şi el produce Existenţa universală, al cărei principiu este, prin dedublare: unul îşi opune un alt unu, dublul său, punctul îşi opune un alt punct, Fiinţa îşi opune Fiinţa (Existenţa universală). A spune ,,Fiinţa este Fiinţa" înseamnă a defini procesul cosmogonic precum şi suprema cunoaştere, cunoaşterea metafizică, când Fiinţa (Cel ce cunoaşte) şi Fiinţa (Ceea ce este cunoscut) sunt identice, adică ,,Fiinţa se cunoaşte Ea însăşi prin Sine însăşi".

Brahma, Principiul, este ,,fără dualitate", infinit, totalitate absolută, cuprinzând toate posibilităţile, nefiind nimic în afara Lui; deci Lumea, manifestarea universală, nu este distinctă de Brahma (decât în mod iluzoriu), în schimb Brahma este absolut distinct de Lume, nici un atribut sau calitate a acesteia neaplicându-i-se, şi manifestarea universală este riguros nulă, pur neant, în raport cu infinitatea sa. De aceea nu poate fi vorba de panteism, de aceea formula ,,Fiinţa este Fiinţa" în tradiţia hindusă se expreimă prin ,,Ayam atma Brahman" (,,acesr Âtmâ e Brahma"), aceasta arată că Fiinţa (Existenţa universală) este Fiinţa (Fiinţa Pură, Brahma saguna).Eu (ca Sine nemuritor şi nu ca ego perisabil) sunt Principiul, şi nu Principiul este ceva sau altceva.
În diverse tradiţii Principiul suprem este zugrăvit ca Tenebre supraluminoase şi orbitoare, ceea ce poate fi numită NeFiinţă şi nemanifestare.
Din punct de vedere lumesc şi prakritian, noaptea şi tenebrele se referă la haos şi la domeniul infernal dar din punct de vedere principial şi purushan, întunericul şi noaptea simbolizează Lumina absolută, Dumnezeirea (în sensul definit de Dionisie Areopagitul şi Meister Eckhart), Lumina aceasta fiind atât de strălucitoare încât orbeşte, este imposibil de văzut, cosmogonia apărând ca o ,,ologire" a Luminii absolute şi infinite, ca un Fiat Umbra. Aceasta este prima hotîrnicire a NeFiinţei, o ,,ologire" prin care se dezvăluie Fiinţa Pură, Unul, care va produce mai apoi Existenţa universală prin hotărniciri (,,ologiri") tot mai accentuate. Este trecerea de la nemanifestare la manifestare, de la noapte la zi şi numai în sensul îngust al perspectivei lumeşti se poate spune că este o trecere de la haos la cosmos.
Deci, Fiat Lux este de fapt un Fiat Umbra, o ,,ologire" a NeFiinţei, o obscurantizare, Fiinţa Pură şi apoi Existenţa universală se nasc în urma unui şir de determinaţii şi limitări, hotărniciri, o libertate tot mai schiloadă.
Producerea manifestării universale nu este o operaţie arbitrară ci conformă cu Voinţa divină, deoarece în ultimă instanţă Principiul suprem ca să fie infinit trebuie să fie nu numai nemanifestare dar şi manifestare.
Facerea Lumii şi creaţia Cosmosului nu estet în sine ceva păcătos ci este un SACRIFICIU adică ,,FACERE DE SACRU", adică o ,,tăiere", prin care se întemeiază Lumea ca loc sacru şi binecuvântat.
Producerea manifestării universale a însemnat un Fiat Lux, o extragere a Luminii din Tenebre, nu degeaba Dumnezeu s-a arătat lui Moise ca Lumină, rugul de foc marcând explozia naşterii Fiinţei (Albul, Lumina) din NeFiinţă (Tenebre, Horeb).
Pentru Biserica creştină Sfânta Fecioară este în primul rând Theotokos adică ,,mamă de Dumnezeu", Paternităţii Tatălui din Ceruri îi corespunde maternitatea Mamei de Dumnezeu, Theotokos, în domeniul uman. De aceea simbolismul Fecioarei negre se referă în primul rând la Prakriti. Tradiţia creştină , neconsiderând distinct aspectul <<matern>> în Principiul însuşi, nu se poate, cel puţin explicit, plasa, referitor la concepţia sa despre Theotokos decât în punctul de vedere prakritian.
Cele două puncte de vedere sunt:
1. Fecioara privită ca Şakti (Natura naturans, Fecioara neagră ca tenebre superioare)
2. Fecioara privită ca Prakriti (Natura Naturata, Fecioara neagră ca materia prima)

Biseric Ortodoxă a Occidentului Apropiat, deşi priveşte şi ea Fecioara ca Theotokos, ca Prakriti, preţuieşte chiar mai mult Fecioara ca Sfânta Sofia, adică ca Şakti, ca Fecioară neagră a Tenebrelor supra-luminoase. Şakti ca ,,artă" divină sălăşluind în Principiu, se identifică şi cu Înţelepciunea Sophia, în care caz este mamă celestă de avatâra. Şi numai ca Sfântă Sofia, Fecioara este aceeşi cu Iisus, aşa cum Şekinah este cu Mesia.
man e vorba despre Paternitatea Tatălui din Ceruri căruia îi corespunde maternitatea Mamei de Dumnezeu... cine a zis că Dumnezeu e barbat sau femeie? Era vorba de nişte aspecte: paternitatea şi maternitatea... dar mai e ceva aici:
Caracterul feminin atribuit de unii Sf. Duh nu se acordă deloc cu rolul, esenţialmente masculin şi ,,patern", care este al Sf. Duh în naşterea lui Hristos.

Pe de altă parte, în Evanghelia după Toma, la final, Petru cere: ,,Maria să plece, căci femeile nu merită viaţă [veşnică]". Iar Iisus replică: ,,Eu însumi o voi călăuzi pentru a o face bărbat, astfel ca şi ea să devină spirit veşnic viu, asemenea bărbaţilor. Pentru că orice femeie ce se va face bărbat va intra în împărăţia ceurilor." (Nag Hammadi)
Aici nu e vorba de misoginie şi nici măcar de superioritatea bărbatului în lume. Schimbarea femeii în bărbat se referă la ,,INVERSAREA POLILOR", aplicată microcosmic, adică femeia ce se realizează spiritual ajunge în polul superior care, simbolic e masculin, deoarece am spus mai sus că pământul susţine şi cerul acoperă.

Definiţie:
Potrivit Crezului atanasian, există trei Persoane divine (Tatăl, Fiul şi Spiritul sau Duhul Sfânt), fiecare dintre aceştia fiind etern, atotputernic, fără început şi fără sfârşit, nici mai mare, nici mai mic unul decât celălalt; fiecare este Dumnezeu şi totuşi nu formează decât un singu Dumnezeu, de fapt, trei manifestări ale aceleiaşi esenţe divine.

New Catholic Encyclopedia:
„Înainte de sfârşitul secolulului al IV-lea, formula UN SINGUR DUMNEZEU ÎN TREI PERSOANE nu era atestată în mod categoric şi cu certitudine nu fusese asimilată în viaţa creştină în profesiunea ei de credinţă... Printre Părinţii Apostolici nu a existat nimic care să se apropie, fie chiar şi pe departe de o asemenea mentalitate sau punct de vedere.“ - vol. XIV, p. 299.

Opinii şi constatări pertinente bazate pe Scripturi:

"Eu şi Tatăl una suntem." - Ioan 10:30.

Novatian (cca. 200-258 e.n.): "De vreme ce El a spus 'un' lucru, ereticii trebuie să înţeleagă că nu a spus 'o' persoană. Pentru că UNA, plasat la neutru, exprimă intimitatea, concordia socială, nu unitatea personală . . . Mai mult, faptul că El spune UNA, se referă la o înţelegere, un acord şi la o identitate de a raţiona, la asocierea plină de iubire, căci Tatăl şi Fiul sunt în acord, în iubire şi afecţiune"- Tratat despre Trinitate, cap. 27.

"Tatăl E mai mare decât mine." - Ioan 14:28.

Irenaeus (cca. 130-200 e.n.): "Prin El [Cristos] învăţăm că Tatăl este peste toate lucrurile. Căci 'Tatăl', spune El, este mai mare decât mine. Prin urmare, Tatăl a fost declarat de Domnul nostru ca fiind demn prin excelenţă de cunoştinţa noastră." - Împotriva Ereziilor, cartea II, cap. 28.8.

"Şi viaţa veşnică este aceasta: să Te cunoască pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat, şi pe Isus Cristos, pe care L-ai trimis Tu." - Ioan 17:3.

Clement din Alexandria (cca. 150-215 e.n.): "A-l cunoaşte pe Dumnezeul etern, dătătorul eternităţii şi prin cunoaştere şi recunoaştere să devii posesorul lui Dumnezeu, care este întâiul, cel preaînalt şi unic şi bun... Mai apoi, trebuie să învăţăm măreţia Salvatorului ce este după El." - Cine este bogatul care va fi salvat? VII, VIII.

"Este un singur Dumnezeu şi Tată al tuturor, care este mai presus de toţi, care lucrează prin toţi şi care este în toţi." - Efeseni 4:6.

Irenaeus: "Şi astfel, un singur Dumnezeu, Tatăl, este declarat într-adevăr mai presus de toţi şi Cap al lui Cristos" - Împotriva Ereziilor, cartea V, cap. 18.2.

Comentariul lui Petru:
Fapte, cap.2


22. Bărbaţi Israeliţi, ascultaţi cuvintele acestea! Pe Isus din Nazaret, om adeverit de Dumnezeu înaintea voastră prin minunile, semnele şi lucrările pline de putere, pe care le-a făcut Dumnezeu prin El în mijlocul vostru, după cum bine ştiţi;
23. pe Omul acesta, dat în mâinile voastre, după sfatul hotărât şi după ştiinţa mai dinainte a lui Dumnezeu, voi L-aţi răstignit, şi L-aţi omorât prin mâna celor fărădelege.

32. Dumnezeu a înviat pe acest Isus şi noi toţi suntem martori ai lui.
33. Şi acum, odată ce S-a înălţat prin dreapta lui Dumnezeu, şi a primit de la Tatăl făgăduinţa Duhului Sfânt, a turnat ce vedeţi şi auziţi.
34. Căci David nu s-a suit în ceruri, ci el singur zice: "Domnul a zis Domnului meu: "Şezi la dreapta Mea,
35. până ce voi pune pe vrăjmaşii Tăi sub picioarele Tale."
36. Să ştie bine dar, toată casa lui Israel, că Dumnezeu a făcut Domn şi Cristos pe acest Isus, pe care L-aţi răstignit voi."

Trimis de: shapeshifter pe 30 Mar 2009, 12:40 AM

Omul universal
Fie dat un Spectator, Omul Universal, ,,câmpul” este arena sau circul lumii. Poziţia Spectatorului, Omului Universal, este centrală şi la înălţime, iar privirea sa, ca de vultur, cuprinde întregul câmp (atât înainte cât şi după punerea în scenă a oricărui act), astfel că, din punctul său de vedere, toate evenimentele se petrec fără întrerupere. Pentru a putea vorbi dpdv al Spectatorului, noi trebui să mutăm conştiinţa noastră de a fi, din poziţia pe care o avem în câmp, unde jocurile se desfăşoară, în pavilionul unde Spectatorul, de care depinde întreaga piesă, stă în tihnă.
Să ne închipuim că liniile drepte ale vederii prin care Spectatorul este legat de fiecare interpret luat separat şi de-a lungul cărora fiecare interpret se poate uita în sus (adică în interior) spre Spectator, în cazul în care puterile vederii îi ajung acolo, sunt linii de forţă sau sforile prin intermediul cărora păpuşarul manevrează marionetele pentru el însuşi (păpuşarul reprezentând singurul public). Fiecare dintre marionetele executante este convinsă de propria existenţă independentă şi de ea însăşi ca una între celelalte, pe care le vede în mediul său apropiat şi pe care le deosebeşte prin nume, înfăţişare şi comportament.
Spectatorul NU VEDE şi NU POATE SĂ VADĂ EXECUTANŢII AŞA CUM, în mod imperfect, SE VĂD PE EI ÎNŞIŞI, dar CUNOAŞTE FIINŢA ADEVĂRATĂ A FIECĂRUIA – adică, nu doar din perspectiva unei poziţii particulare date, ci SIMULTAN DIN FIECARE PUNCT DE PE LINIA FORŢEI VIZUALE PRIN CARE MARIONETA ESTE LEGATĂ DE EL, şi mai ales, din acel punct ÎN CARE TOATE LINIILE CONVERG ŞI UNDE FIINŢA TUTUROR LUCRURILOR COINCIDE CU FIINŢA ÎN SINE. Acolo fiinţa marionetei dăinui ca raţiune eternă în intelectul etern – Soarele Divin, Lumină a luminilor, Spirit şi Adevăr.
Să presupunem acum că Spectatorul adoarme; când îşi închide ochii, universul dispare, urmând să reapară numai atunci când îi va redeschide. Deschiderea ochilor (,,Să fie lumină”), în religie, poartă numele de ACT AL CREAŢIEI. Închiderea ochilor, în religie, se numeşte ,,sfârşitul lumii”. Cu alte cuvinte, pentru noi există o alternare sau o evoluţie şi o involuţie. Dar pentru Spectatorul central nu există nici o succesiune de evenimente. El este întotdeauna treaz şi întotdeauna adormit. Spectatorul nostru stă şi gândeşte, şi nu gândeşte, acum-şi-pururea.
Acest „câmp” este împărţit în mai multe garduri concentrice ce pot fi gândite ca fiind în număr de 21. Spectatorul se situează astfel la cea de-a 21 despărţitură al celui mai dinafară gard prin care este definit mediul de faţă. Execuţia fiecărui jucător sau persoană de la sol este limitată la posibilităţile reprezentate de spaţiul dintre 2 garduri. Acolo se naşte şi acolo moare. Să luăm în considerare acum această fiinţă născută, cutare individ, aşa cum este în sine şi aşa cum crede că este - „un animal, raţional şi muritor, pe care îl cunosc şi care mărturisesc că sunt”, cum spune Boethius. Această fiinţă născută, cutare individ, se va numi de aici încolo Cutare. Să ne întoarcem: acel Cutare nu concepe că poate să se deplaseze după voie înainte şi înapoi, în timp şi spaţiu, dar ştie că îmbătrâneşte, în fiecare zi, chiar dacă îi place sau nu. În schimb, crede că, într-o măsură sau alta, poate să facă ce îi place, atât timp cât acest lucru nu este împiedicat de mediul înconjurător. Nu îşi dă seama că acest mediu al cărui parte este şi din care nu poate să scape, este un mediu cauzal determinat: face ceea ce face fiindcă s-a făcut ceea ce s-a făcut. Nu îşi dă seama că este ceea ce este şi face ceea ce face fiindcă alţii înaintea lui au fost ceea ce au fost şi au făcut ceea ce au făcut, şi toate astea fără vreun început imaginabil. Este practic un produs al circumstanţelor, un automat al cărui comportament ar putea fi prevăzut şi explicat în întregime printr-o cunoaştere adecvată a cauzelor din trecut, acum reprezentate de natura lucrurilor – din care şi natura sa face parte. Aceasta este binecunoscuta doctrină a karma, o doctrină a fatalităţii inerente, care este exprimată în Bhagavad Gita astfel:

,,Eşti legat de fapta (karma) născută din firea ta... ceea ce nu doreşti să înfăptuieşti vei făptui silit.” (B.G. XVIII.60).


Acel Cutare nu este altceva decât o verigă dintr-un lanţ cauzal căruia nu-i putem imagina un început sau un sfârşit. Nu se găseşte nici un lucru aici pe care chiar şi cel mai hotărât determinist ar putea să-l respingă. Existenţa unui lanţ cauzal presupune posibilitatea logică anterioară a acestei existenţe adică presupune o cauză primă ce nu poate fi gândită ca una dintre celelalte cauze intermediare fie că sunt în timp sau în spaţiu. Acum reîntorcându-ne la automatul nostru, Cutare, să vedem ce se întâmplă la moartea acestuia. Fiinţa compusă este dispersată în cosmos, nimic nu poate supravieţui sub forma unei conştiinţe a lui Cutare. Elementele entităţii psihofizice se risipesc şi sunt transmise altora sub forma unei moşteniri. Acesta este, într-adevăr, un proces ce a avut loc pe tot parcursul vieţii noastre de Cutare şi care poate fi clar observat în înmulţire, tradiţia indiană descriind-o în repetate rânduri ca „renaştere a tatălui în şi ca fiu.”. Cutare trăieşte în urmaşii săi direcţi şi indirecţi. Aceasta este aşa-numita doctrină a „reîncarnării”, aceeaşi cu doctrina grecească a metasomatozei şi a metempsihozei, aceeaşi cu doctrina creştină a preexistenţei noastre în Adam „asemenea substanţei trupeşti şi virtuţii seminale.”, fiind şi doctrina modernă a „reiterării trăsăturilor ancestrale.”. Doar acest adevăr, al transmiterii trăsăturilor psiho-fizice, poate să lămurească ceea ce în religie se cheamă măştenire a păcatului primar, în metafizică constituie moştenire a ignoranţei, iar pt. Filozof capacitatea înnăscută de a cunoaşte în termeni de subiect şi obiect.
Evident că în cele spuse mai sus nu este vorba de o doctrină a reîncarnării (observaţi că acum ghilimelele lipsesc). Nicio doctrină a reîncarnării – conform căreia fiinţa în sine a unei persoane umane ce a trăit pe pământ şi care acum a murit, urmează să renască într-o altă mamă de pe pământ – nu a fost învăţată niciodată în India, chiar şi în buddhism – ori în tradiţia neoplatonică sau în oricare altă tradiţie ortodoxă.
În Brahmane ca şi în Vechiul Testament se spune foarte clar că cei ce au părăsit această lume au părăsit-o pentru totdeauna şi nu vor mai fi văzuţi niciodată printre cei vii. Atât din punct de vedere indian cât şi platonic, tot ce se schimbă moare. Murim şi renaştem zilnic, în fiecare oră, iar moartea din clipa „când a sunat ceasul”, nu este decât u caz special. Deşi în India a existat o credinţă în reîncarnare, dar ea nu a apărut decât în urma răstălmăcirii populare a limbajului simbolic al textelor iar acceptarea acesteia din partea savanţilor şi teozofilor moderni nu constituie decât rezultatul unei interpretări la fel de naive şi de neinformate a textelor.

Exemplu:
Cuvintele Sf. Augustin şi Thoma De Aquino conform cărora noi eram în Adam „asemenea substanţei trupeşti seminale”; ,,trupul omenesc a preexistat în virtuţile cauzale ale lucrărilor anterioare”; „Dumnezeu nu guvernează lumea în mod direct, ci prin cauze intermediare, şi dacă nu ar fi aşa, lumea ar fi fost privată de perfecţiunea cauzalităţii”; „Aşa cum o mamă este însărcinată cu copilul nenăscut, la fel lumea în sine este însărcinată cu cauzele lucrurilor până acum nenăscute”; „Soarta sălăşluieşte chiar în cauzele create”. Dacă toate aceste texte ar fi fost extrase din Upanişade sau din buddhism, nu-i aşa că nu aţi fi văzut acolo doar ceea ce se găseşte cu adevărat, şi anume doctrina legată de karma, dar şi o doctrină a „reîncarnării”?
Prin „reîncarnare” înţelegând o renaştere în această lume a însăşi fiinţei şi persoanei celui decedat. Acest lucru este o imposibilitate, iar argumentele metafizice nu pot fi nicicum combătute. Principalul argument este: în măsura în care cosmosul se constituie dintr-o serie indefinită de posibilităţi, toate trebuind să fie realizate într-o durată tot la fel de indefinită, universul actual îşi va încheia cursul atunci când toate posibilităţile sale vor fi reduse la act (luaţi aminte cosmologi!) - tot aşa cum fiecare viaţă de om îşi va încheia cursul când toate posibilităţile acesteia se vor epuiza. Finalul unei perpetuităţi va fi atins fără să mai existe vreun loc pentru repetarea unor evenimente sau pentru o reiterare a condiţiilor trecute. Succesiune temporală înseamnă succesiune de lucruri diferite. Istoria se repetă în tipologii, ea nu se poate repeta la nivelul lucrurilor particulare. Se poate vorbi de „migrare” a „genelor”, numind-o renaştere a tipologiilor, dar această reîncarnare a caracterului lui Cutare trebuie deosebită de „transmigrarea” adevăratei persoane a lui Cutare.
În acest fel este viaţa şi moartea animalului cutare, raţional şi muritor. Dar când Boethius mărturiseşte că este doar un animal, Înţelepciunea răspunde că acest om, Cutare, a uitat cine este. Acesta este momentul când ne despărţim de viziunea materialistului” şi „senzorialistului” (ghilimele aici provin din faptul că „materia” este elementul „simţit”).
Definiţia dată de creştinism omului: „trup, suflet, duh”. Vedanta susţine că unica fiinţă adevărată a omului este cea spirituală şi că această fiinţă a sa nu este „în” Cutare sau în oricare „parte” a acestuia, ci este doar reflectată în el. Cu alte cuvinte Vedanta spune că această fiinţă nu se află în planul, sau nu este limitată de câmpul lui Cutare, ci se extinde de la acest câmp spre centrul lui, indiferent de gardurile prin care trece.
Prin urmare, la moarte, pe lângă distrugerea lui Cutare, are loc o retragere a spiritului din vehiculul fenomenal, a cărui „viaţă” a fost. În consecinţă, exprimarea care vorbeşte despre moarte ca o „dare a duhului” este foarte exactă, sau când spunem despre Cutare că „expiră” („moare”). „Duhul” nu este spirit în sensul în care îl înţelege spiritistul, nu este o ”personalitate supravieţuitoare”, ci un principiu pur intelectual, din care sunt făcute şi ideile; „duhul” este „spirit” în acelaşi sens în care Sfântul Duh este Sanctus Spiritus. Astfel, la moarte, ţărâna se întoarce în ţărână, iar spiritul la izvorul său.
Prin urmare se poate înţelege deja că moarte lui Cutare presupune 2 posibilităţi sugerate cu aproximaţie de expresiile familiare „mântuit” şi „pierdut”:
1. fie conştiinţa de a fi a lui Cutare a fost centrată în sine însăşi şi aceasta trebuie să dispară odată cu acest Cutare
2. fie conştiinţa lui Cutare a fost centrată în spirit, plecând în schimb cu spiritul.
Numai spiritul, când trupul şi sufletul sunt distruse ,,continuă să rămână”. De-abia acum iese la iveală noima profundă a Poruncii ,,Cunoaşte-te pe tine însuţi”. Presupunând conştiinţa noastră de a fi ca fiind centrată în spirit înainte de disoluţia trupului, cu cât mai mult am „devenit ceea ce suntem” sau ne-am „trezit”, cu atât mai aproape de centrul câmpului va avea loc următoarea noastră apariţie sau „renaştere”. La moarte, conştiinţa noastră de a fi nu se duce acolo unde nu este deja.
Există 21 de nivele de referinţă, paşi, garduri în ceea ce priveşte ”trezirea” conştiinţei. Dacă am făcut primul pas înainte de a muri – şi am trăit într-un anumit grad „în duh” şi nu doar ca animale raţionale – iar trupul şi sufletul au fost risipite în cosmos, se poate considera că am trecut de primul din cele 21 de garduri sau circumferinţe ce stau între noi şi Spectatorul central al tuturor lucrurilor, Soarele Divin, Spiritul, Adevărul. Vom lua fiinţă (observaţi şi meditaţi puţin la expresia A LUA FIINŢĂ, şi luând-o mot-a-mot) într-un nou mediu unde, de exemplu, ar putea să mai existe durată, dar nu o trecere a timpului aşa cum o înţelegem noi acum. Nu vom lua cu noi nimic din ceea ce ţine de aparatul psiho-fizic căruia ar putea să-i fie inerentă o memorie senzitivă. NUMAI „VIRTUŢILE INTELECTUALE” SUPRAVIEŢUIESC. Aceasta nu este o supravieţuire a „personalităţii”, ci a fiinţei neîntrerupte a persoanei adevărate a lui Cutare, ce nu mai este împovărată de grosolănia fostelor definiţii ale lui Cutare. Vom trece dincolo fără întreruperea conştiinţei de a fi.
În acest fel, printr-o succesiune de morţi şi renaşteri, toate gardurile vor fi traversate. Calea pe care o urmăm va fi aceea a razei spirituale ce ne leagă de Soarele central. Aceasta este singurul mod ce trece peste râul vieţii, ce desparte ţărmul acesta de cel de dincolo. Cuvântul „pod” aici vrea să semnifice, şi chiar semnifică acea „trecătoare mai ascuţită decât lama unui brici”, dacă vreţi podul Cinvat din Avesta, „aducătorul de spaimă”, un pod ung de lumină, consubstanţial cu sursa sa. Nu degeaba Hristos a zis: ,,Eu sunt Calea”. Exact la acest lucru se referea. Trecerea acestui pod constituie, prin stadii ce sunt definite de punctele de intersecţie ale acestuia cu cele 21 de circumferinţe ale noastre, ceea ce propriu-zis se numeşte transmigrare sau regenerare progresivă. Fiecare pas pe această cale a fost marcat de o moarte faţă de un „sine” anterior şi o „renaştere” consecventă şi imediată ca „alt om”.
Expresia ,,pas pe cale” traduce următorul aspect: există 2 direcţii de mişcare: una de circumferinţă şi determinată, cealaltă centripetă şi liberă, dar rezultanta lor care este „pasul pe cale” este de fapt rezultanta celor 2 direcţii: spirala.
Acuma sosit momentul pentru dărâmarea materialismului spaţial şi temporal al imaginii făurite de noi despre cosmos şi a pelerinajului omului de la circumferinţă spre centrul şi inima acestuia. Toate stările fiinţei, toţi acei Cutare pe care i-am gândit ca născându-se pe niveluri de referinţă suprapuse, toate acestea se află în interiorul tău, în aşteptarea recunoaşterii lor: toate morţile şi renaşterile antrenate aici sunt supranaturale – neînsemnând că sunt „împotriva Naturii”, ci exterioare posibilităţilor particulare ale unei stări de fiinţă date, de la care se consideră că are loc transmigrarea. Şi aici se poate spune că nici măcar un factor ce ţine de timp nu este implicat aici, din moment ce vicisitudinile timpului nu joacă nici un rol în viaţa spiritului, călătoria putând fi făcută mai degrabă în parte sau în întregime, fie înainte de evenimentul morţii naturale, fie la moarte sau chiar după aceea. Balconului Spectatorului este Împărăţia Cerurilor din interiorul tău, din „inimă” (în toate tradiţiile orientale şi antice, inima nu este doar un loc al voinţei, ci şi unul al intelectului pur, loc unde are loc unirea dintre Cer şi Pământ); contemplativul uman numai acolo poate să vadă Spectatorul – contemplativ a cărui privire este inversată, şi care astfel merge pe calea Razei ce leagă ochiul exterior de Ochiul lăuntric, suflarea de viaţă de Vârtejul Spiritului.
În Vede se spune: ,,Soarele primeşte ochiul tău, Vârtejul al tău spirit.” sau echivalentul din logosul „în mâinile Tale încredinţez duhul Meu.” sau cum spune Eckhart: ,,Ochiul cu care îl văd pe Dumnezeu şi care este acelaşi ochi cu care Dumnezeu mă vede; ochiul meu şi ochiul lui Dumnezeu, un singur ochi şi o singură vedere şi o singură cunoaştere şi o singură iubire.” sau Sf. Pavel: „este un duh.”

Trimis de: shapeshifter pe 30 Mar 2009, 12:43 AM

Fie dat un Spectator, Omul Universal, ,,câmpul” este arena sau circul lumii. Poziţia Spectatorului, Omului Universal, este centrală şi la înălţime, iar privirea sa, ca de vultur, cuprinde întregul câmp (atât înainte cât şi după punerea în scenă a oricărui act), astfel că, din punctul său de vedere, toate evenimentele se petrec fără întrerupere. Pentru a putea vorbi dpdv al Spectatorului, noi trebui să mutăm conştiinţa noastră de a fi, din poziţia pe care o avem în câmp, unde jocurile se desfăşoară, în pavilionul unde Spectatorul, de care depinde întreaga piesă, stă în tihnă.
Să ne închipuim că liniile drepte ale vederii prin care Spectatorul este legat de fiecare interpret luat separat şi de-a lungul cărora fiecare interpret se poate uita în sus (adică în interior) spre Spectator, în cazul în care puterile vederii îi ajung acolo, sunt linii de forţă sau sforile prin intermediul cărora păpuşarul manevrează marionetele pentru el însuşi (păpuşarul reprezentând singurul public). Fiecare dintre marionetele executante este convinsă de propria existenţă independentă şi de ea însăşi ca una între celelalte, pe care le vede în mediul său apropiat şi pe care le deosebeşte prin nume, înfăţişare şi comportament.
Spectatorul NU VEDE şi NU POATE SĂ VADĂ EXECUTANŢII AŞA CUM, în mod imperfect, SE VĂD PE EI ÎNŞIŞI, dar CUNOAŞTE FIINŢA ADEVĂRATĂ A FIECĂRUIA – adică, nu doar din perspectiva unei poziţii particulare date, ci SIMULTAN DIN FIECARE PUNCT DE PE LINIA FORŢEI VIZUALE PRIN CARE MARIONETA ESTE LEGATĂ DE EL, şi mai ales, din acel punct ÎN CARE TOATE LINIILE CONVERG ŞI UNDE FIINŢA TUTUROR LUCRURILOR COINCIDE CU FIINŢA ÎN SINE. Acolo fiinţa marionetei dăinui ca raţiune eternă în intelectul etern – Soarele Divin, Lumină a luminilor, Spirit şi Adevăr.
Să presupunem acum că Spectatorul adoarme; când îşi închide ochii, universul dispare, urmând să reapară numai atunci când îi va redeschide. Deschiderea ochilor (,,Să fie lumină”), în religie, poartă numele de ACT AL CREAŢIEI. Închiderea ochilor, în religie, se numeşte ,,sfârşitul lumii”. Cu alte cuvinte, pentru noi există o alternare sau o evoluţie şi o involuţie. Dar pentru Spectatorul central nu există nici o succesiune de evenimente. El este întotdeauna treaz şi întotdeauna adormit. Spectatorul nostru stă şi gândeşte, şi nu gândeşte, acum-şi-pururea.
Acest „câmp” este împărţit în mai multe garduri concentrice ce pot fi gândite ca fiind în număr de 21. Spectatorul se situează astfel la cea de-a 21 despărţitură al celui mai dinafară gard prin care este definit mediul de faţă. Execuţia fiecărui jucător sau persoană de la sol este limitată la posibilităţile reprezentate de spaţiul dintre 2 garduri. Acolo se naşte şi acolo moare. Să luăm în considerare acum această fiinţă născută, cutare individ, aşa cum este în sine şi aşa cum crede că este - „un animal, raţional şi muritor, pe care îl cunosc şi care mărturisesc că sunt”, cum spune Boethius. Această fiinţă născută, cutare individ, se va numi de aici încolo Cutare. Să ne întoarcem: acel Cutare nu concepe că poate să se deplaseze după voie înainte şi înapoi, în timp şi spaţiu, dar ştie că îmbătrâneşte, în fiecare zi, chiar dacă îi place sau nu. În schimb, crede că, într-o măsură sau alta, poate să facă ce îi place, atât timp cât acest lucru nu este împiedicat de mediul înconjurător. Nu îşi dă seama că acest mediu al cărui parte este şi din care nu poate să scape, este un mediu cauzal determinat: face ceea ce face fiindcă s-a făcut ceea ce s-a făcut. Nu îşi dă seama că este ceea ce este şi face ceea ce face fiindcă alţii înaintea lui au fost ceea ce au fost şi au făcut ceea ce au făcut, şi toate astea fără vreun început imaginabil. Este practic un produs al circumstanţelor, un automat al cărui comportament ar putea fi prevăzut şi explicat în întregime printr-o cunoaştere adecvată a cauzelor din trecut, acum reprezentate de natura lucrurilor – din care şi natura sa face parte. Aceasta este binecunoscuta doctrină a karma, o doctrină a fatalităţii inerente, care este exprimată în Bhagavad Gita astfel:

,,Eşti legat de fapta (karma) născută din firea ta... ceea ce nu doreşti să înfăptuieşti vei făptui silit.” (B.G. XVIII.60).

Acel Cutare nu este altceva decât o verigă dintr-un lanţ cauzal căruia nu-i putem imagina un început sau un sfârşit. Nu se găseşte nici un lucru aici pe care chiar şi cel mai hotărât determinist ar putea să-l respingă. Existenţa unui lanţ cauzal presupune posibilitatea logică anterioară a acestei existenţe adică presupune o cauză primă ce nu poate fi gândită ca una dintre celelalte cauze intermediare fie că sunt în timp sau în spaţiu. Acum reîntorcându-ne la automatul nostru, Cutare, să vedem ce se întâmplă la moartea acestuia. Fiinţa compusă este dispersată în cosmos, nimic nu poate supravieţui sub forma unei conştiinţe a lui Cutare. Elementele entităţii psihofizice se risipesc şi sunt transmise altora sub forma unei moşteniri. Acesta este, într-adevăr, un proces ce a avut loc pe tot parcursul vieţii noastre de Cutare şi care poate fi clar observat în înmulţire, tradiţia indiană descriind-o în repetate rânduri ca „renaştere a tatălui în şi ca fiu.”. Cutare trăieşte în urmaşii săi direcţi şi indirecţi. Aceasta este aşa-numita doctrină a „reîncarnării”, aceeaşi cu doctrina grecească a metasomatozei şi a metempsihozei, aceeaşi cu doctrina creştină a preexistenţei noastre în Adam „asemenea substanţei trupeşti şi virtuţii seminale.”, fiind şi doctrina modernă a „reiterării trăsăturilor ancestrale.”. Doar acest adevăr, al transmiterii trăsăturilor psiho-fizice, poate să lămurească ceea ce în religie se cheamă măştenire a păcatului primar, în metafizică constituie moştenire a ignoranţei, iar pt. Filozof capacitatea înnăscută de a cunoaşte în termeni de subiect şi obiect.
Evident că în cele spuse mai sus nu este vorba de o doctrină a reîncarnării (observaţi că acum ghilimelele lipsesc). Nicio doctrină a reîncarnării – conform căreia fiinţa în sine a unei persoane umane ce a trăit pe pământ şi care acum a murit, urmează să renască într-o altă mamă de pe pământ – nu a fost învăţată niciodată în India, chiar şi în buddhism – ori în tradiţia neoplatonică sau în oricare altă tradiţie ortodoxă.
În Brahmane ca şi în Vechiul Testament se spune foarte clar că cei ce au părăsit această lume au părăsit-o pentru totdeauna şi nu vor mai fi văzuţi niciodată printre cei vii. Atât din punct de vedere indian cât şi platonic, tot ce se schimbă moare. Murim şi renaştem zilnic, în fiecare oră, iar moartea din clipa „când a sunat ceasul”, nu este decât u caz special. Deşi în India a existat o credinţă în reîncarnare, dar ea nu a apărut decât în urma răstălmăcirii populare a limbajului simbolic al textelor iar acceptarea acesteia din partea savanţilor şi teozofilor moderni nu constituie decât rezultatul unei interpretări la fel de naive şi de neinformate a textelor.

Exemplu:
Cuvintele Sf. Augustin şi Thoma De Aquino conform cărora noi eram în Adam „asemenea substanţei trupeşti seminale”; ,,trupul omenesc a preexistat în virtuţile cauzale ale lucrărilor anterioare”; „Dumnezeu nu guvernează lumea în mod direct, ci prin cauze intermediare, şi dacă nu ar fi aşa, lumea ar fi fost privată de perfecţiunea cauzalităţii”; „Aşa cum o mamă este însărcinată cu copilul nenăscut, la fel lumea în sine este însărcinată cu cauzele lucrurilor până acum nenăscute”; „Soarta sălăşluieşte chiar în cauzele create”. Dacă toate aceste texte ar fi fost extrase din Upanişade sau din buddhism, nu-i aşa că nu aţi fi văzut acolo doar ceea ce se găseşte cu adevărat, şi anume doctrina legată de karma, dar şi o doctrină a „reîncarnării”?
Prin „reîncarnare” înţelegând o renaştere în această lume a însăşi fiinţei şi persoanei celui decedat. Acest lucru este o imposibilitate, iar argumentele metafizice nu pot fi nicicum combătute. Principalul argument este: în măsura în care cosmosul se constituie dintr-o serie indefinită de posibilităţi, toate trebuind să fie realizate într-o durată tot la fel de indefinită, universul actual îşi va încheia cursul atunci când toate posibilităţile sale vor fi reduse la act (luaţi aminte cosmologi!) - tot aşa cum fiecare viaţă de om îşi va încheia cursul când toate posibilităţile acesteia se vor epuiza. Finalul unei perpetuităţi va fi atins fără să mai existe vreun loc pentru repetarea unor evenimente sau pentru o reiterare a condiţiilor trecute. Succesiune temporală înseamnă succesiune de lucruri diferite. Istoria se repetă în tipologii, ea nu se poate repeta la nivelul lucrurilor particulare. Se poate vorbi de „migrare” a „genelor”, numind-o renaştere a tipologiilor, dar această reîncarnare a caracterului lui Cutare trebuie deosebită de „transmigrarea” adevăratei persoane a lui Cutare.
În acest fel este viaţa şi moartea animalului cutare, raţional şi muritor. Dar când Boethius mărturiseşte că este doar un animal, Înţelepciunea răspunde că acest om, Cutare, a uitat cine este. Acesta este momentul când ne despărţim de viziunea materialistului” şi „senzorialistului” (ghilimele aici provin din faptul că „materia” este elementul „simţit”).
Definiţia dată de creştinism omului: „trup, suflet, duh”. Vedanta susţine că unica fiinţă adevărată a omului este cea spirituală şi că această fiinţă a sa nu este „în” Cutare sau în oricare „parte” a acestuia, ci este doar reflectată în el. Cu alte cuvinte Vedanta spune că această fiinţă nu se află în planul, sau nu este limitată de câmpul lui Cutare, ci se extinde de la acest câmp spre centrul lui, indiferent de gardurile prin care trece.
Prin urmare, la moarte, pe lângă distrugerea lui Cutare, are loc o retragere a spiritului din vehiculul fenomenal, a cărui „viaţă” a fost. În consecinţă, exprimarea care vorbeşte despre moarte ca o „dare a duhului” este foarte exactă, sau când spunem despre Cutare că „expiră” („moare”). „Duhul” nu este spirit în sensul în care îl înţelege spiritistul, nu este o ”personalitate supravieţuitoare”, ci un principiu pur intelectual, din care sunt făcute şi ideile; „duhul” este „spirit” în acelaşi sens în care Sfântul Duh este Sanctus Spiritus. Astfel, la moarte, ţărâna se întoarce în ţărână, iar spiritul la izvorul său.
Prin urmare se poate înţelege deja că moarte lui Cutare presupune 2 posibilităţi sugerate cu aproximaţie de expresiile familiare „mântuit” şi „pierdut”:
1. fie conştiinţa de a fi a lui Cutare a fost centrată în sine însăşi şi aceasta trebuie să dispară odată cu acest Cutare
2. fie conştiinţa lui Cutare a fost centrată în spirit, plecând în schimb cu spiritul.

Numai spiritul, când trupul şi sufletul sunt distruse ,,continuă să rămână”. De-abia acum iese la iveală noima profundă a Poruncii ,,Cunoaşte-te pe tine însuţi”. Presupunând conştiinţa noastră de a fi ca fiind centrată în spirit înainte de disoluţia trupului, cu cât mai mult am „devenit ceea ce suntem” sau ne-am „trezit”, cu atât mai aproape de centrul câmpului va avea loc următoarea noastră apariţie sau „renaştere”. La moarte, conştiinţa noastră de a fi nu se duce acolo unde nu este deja.
Există 21 de nivele de referinţă, paşi, garduri în ceea ce priveşte ”trezirea” conştiinţei. Dacă am făcut primul pas înainte de a muri – şi am trăit într-un anumit grad „în duh” şi nu doar ca animale raţionale – iar trupul şi sufletul au fost risipite în cosmos, se poate considera că am trecut de primul din cele 21 de garduri sau circumferinţe ce stau între noi şi Spectatorul central al tuturor lucrurilor, Soarele Divin, Spiritul, Adevărul. Vom lua fiinţă (observaţi şi meditaţi puţin la expresia A LUA FIINŢĂ, şi luând-o mot-a-mot) într-un nou mediu unde, de exemplu, ar putea să mai existe durată, dar nu o trecere a timpului aşa cum o înţelegem noi acum. Nu vom lua cu noi nimic din ceea ce ţine de aparatul psiho-fizic căruia ar putea să-i fie inerentă o memorie senzitivă. NUMAI „VIRTUŢILE INTELECTUALE” SUPRAVIEŢUIESC. Aceasta nu este o supravieţuire a „personalităţii”, ci a fiinţei neîntrerupte a persoanei adevărate a lui Cutare, ce nu mai este împovărată de grosolănia fostelor definiţii ale lui Cutare. Vom trece dincolo fără întreruperea conştiinţei de a fi.
În acest fel, printr-o succesiune de morţi şi renaşteri, toate gardurile vor fi traversate. Calea pe care o urmăm va fi aceea a razei spirituale ce ne leagă de Soarele central. Aceasta este singurul mod ce trece peste râul vieţii, ce desparte ţărmul acesta de cel de dincolo. Cuvântul „pod” aici vrea să semnifice, şi chiar semnifică acea „trecătoare mai ascuţită decât lama unui brici”, dacă vreţi podul Cinvat din Avesta, „aducătorul de spaimă”, un pod lung de lumină, consubstanţial cu sursa sa. Nu degeaba Hristos a zis: ,,Eu sunt Calea”. Exact la acest lucru se referea. Trecerea acestui pod constituie, prin stadii ce sunt definite de punctele de intersecţie ale acestuia cu cele 21 de circumferinţe ale noastre, ceea ce propriu-zis se numeşte transmigrare sau regenerare progresivă. Fiecare pas pe această cale a fost marcat de o moarte faţă de un „sine” anterior şi o „renaştere” consecventă şi imediată ca „alt om”.
Expresia ,,pas pe cale” traduce următorul aspect: există 2 direcţii de mişcare: una de circumferinţă şi determinată, cealaltă centripetă şi liberă, dar rezultanta lor care este „pasul pe cale” este de fapt rezultanta celor 2 direcţii: spirala.
Acuma sosit momentul pentru dărâmarea materialismului spaţial şi temporal al imaginii făurite de noi despre cosmos şi a pelerinajului omului de la circumferinţă spre centrul şi inima acestuia. Toate stările fiinţei, toţi acei Cutare pe care i-am gândit ca născându-se pe niveluri de referinţă suprapuse, toate acestea se află în interiorul tău, în aşteptarea recunoaşterii lor: toate morţile şi renaşterile antrenate aici sunt supranaturale – neînsemnând că sunt „împotriva Naturii”, ci exterioare posibilităţilor particulare ale unei stări de fiinţă date, de la care se consideră că are loc transmigrarea. Şi aici se poate spune că nici măcar un factor ce ţine de timp nu este implicat aici, din moment ce vicisitudinile timpului nu joacă nici un rol în viaţa spiritului, călătoria putând fi făcută mai degrabă în parte sau în întregime, fie înainte de evenimentul morţii naturale, fie la moarte sau chiar după aceea. Balconului Spectatorului este Împărăţia Cerurilor din interiorul tău, din „inimă” (în toate tradiţiile orientale şi antice, inima nu este doar un loc al voinţei, ci şi unul al intelectului pur, loc unde are loc unirea dintre Cer şi Pământ); contemplativul uman numai acolo poate să vadă Spectatorul – contemplativ a cărui privire este inversată, şi care astfel merge pe calea Razei ce leagă ochiul exterior de Ochiul lăuntric, suflarea de viaţă de Vârtejul Spiritului.
În Vede se spune: ,,Soarele primeşte ochiul tău, Vârtejul al tău spirit.” sau echivalentul din logosul „în mâinile Tale încredinţez duhul Meu.” sau cum spune Eckhart: ,,Ochiul cu care îl văd pe Dumnezeu şi care este acelaşi ochi cu care Dumnezeu mă vede; ochiul meu şi ochiul lui Dumnezeu, un singur ochi şi o singură vedere şi o singură cunoaştere şi o singură iubire.” sau Sf. Pavel: „este un duh.”

Gnothi s'afton.

Trimis de: Cucu Mucu pe 30 Mar 2009, 08:41 AM

O corectie - se scrie reîncarnare, e cuvant compus, de aceea se foloseşte î din i.

Trimis de: shapeshifter pe 30 Mar 2009, 08:58 AM

deci tu ai citit doar titlul topicului... am înţeles...

Trimis de: Cucu Mucu pe 30 Mar 2009, 09:00 AM

Mi-a atras atentia pe pagina principala si nu imi place sa vad oamenii in eroare.Recunosc ca in rest nu am mai citit un cuvintel din ce ai scris aici.

Trimis de: shapeshifter pe 30 Mar 2009, 01:40 PM

în eroare sunt doar cei ce nu citesc... nu cei care scriu...

Trimis de: Demiurgul pe 30 Mar 2009, 01:56 PM

Vreau sa te intreb ce este INTELIGENTA COSMICA??ca e folosita de 2 ori in text ... thumb_yello.gif

Trimis de: shapeshifter pe 30 Mar 2009, 03:07 PM

Hiranyagarbha

Trimis de: shapeshifter pe 30 Mar 2009, 03:33 PM

DUMNEZEU – EXISTENŢĂ

Nimicul, o primă consecinţă a Unicului Dumnezeu, a lui Dumnezeu Cel Unic.

Nimicul care poate fi totul, şi Nimicul care nu poate şi nu va putea niciodată să fie.

Fiinţa-semn al lui Dumnezeu.

„Fiinţa-fără-rezervă” este Dumnezeu.

Fiinţa pătrunde.

Eternitatea Fiinţei şi cea a Neantului.

Dumnezeu Cel Real, Adevăratul Dumnezeu care şi-a dat numele şi sensul oricărei realităţi şi care face astfel încât realul este real şi ne garantează pentru el.

Inexprimabil Abis de Realitate, Prezent pretutindeni şi de-a pururi este Dumnezeu.

Dincolo de Dumnezeu nu este nimic. Şi nu este nimic decât dincolo de Dumnezeu. Şi numai Dumnezeu poate concepe în El acest nimic de dincolo de EI, pentru ca să facă ceva din el.

Cu Dumnezeu, se poate spune că ,,Totul” nu e niciodată tot; şi că nimicul nu există (nu e de conceput) doar ca fiind la dispoziţia Sa.

Numai pentru că Dumnezeu este, într-un mod atât de perfect atât de absolut atât de unic, Neantul nu este; iar, pe de altă parte, acesta nu poate fi negat ca alăturat lui Dumnezeu.

În Dumnezeu abstracţiunea e, cum s-ar spune, înlocuită cu transcendenta.

Dumnezeu e tot atât de departe de calcul cum e şi de hazard.

Pudoarea lui Dumnezeu e mare ca şi El.

E Sfera-invizibilă, şi invizibilă, prin esenţa ei.

Absenţele. Sau, ceea ce putem numi absenţele lui Dumnezeu. Sau, ceea ce poate fi forma unei absenţe de trecut sau de viitor (ori de prezent).

Gloria Absenţei.

O lume întreagă separă obiectul cel mai rar de obiectul unic (de obiectul care nu poate fi decât unic).

Satană, ,,Îţi voi dezvălui un mare secret: Cel despre care se spune că n-are început încă nici n-a început. Iar Cel despre care se spune că n-are sfârşit deja a şi sfârşit...”

Nu există altă necesitate absolută decât aceea de Dumnezeu.

Trimis de: shapeshifter pe 30 Mar 2009, 03:46 PM

Descrierea Ierusalimului celest în Apocalipsa lui Ioan:
,,Şi-n duh m-a dus pe un munte mare şi înalt , şi mi-a arătat cetatea cea sfântă, Ierusalimul, pogorându-se din cer, de la Dumnezeu, având slava lui Dumnezeu. Luina ei era asemănătoare cu aceea a pietrei de mare preţ, a pietrei de iaspis. Şi avea zid mare şi înalt, şi avea 12 porţi, iar la porţi, 12 îngeri, şi nume scrise deasupra, care sunt ale celor 12 seminţii ale fiilor lui Israel. Şi spre răsărit, 3 porţi, şi spre miazănoapte, 3 porţi, şi spre apus, 3 porţi, şi spre miazăzi 3 porţi, iar zidul cetăţii avea 12 pietre de temelie, şi pe ele 12 nume, ale celor 12 apostoli ai Mielului. Şi cel care vorbea cu mine aavea o măsură, o trestie de aur, ca să măsoare cetatea şi porţile şi zidul ei. Şi cetatea este în 4 colţuri, şi lungimea ei este tot atâta cât şi lăţimea. Şi a măsurat cetatea cu trestia: 12 mii de stadii. Lungimea şi lărgimea şi înălţimea ei sunt deopotrivă. Şi i-a măsurat şi zidul: 144 de coţi, măsură a unui om, adică a unui înger. Şi plasma zidului ei este de iaspis, iar cetatea este de aur curat asemenea sticlei curate. Temeliile zidului cetăţii sunt împodobite cu toată piatra scumpă: întâia este de iaspis, a doua de safir, a treia de calcedoniu, a patra de smarald, a cincea de sardoniu, a şasea de sardiu, a şaptea de hrisolit, a opta de beril, a noua de topaz, a zecea de hrisopas, a unsprezecea de iachint, a douăsprezecea de ametist. Şi cele douăsprezece porţi sunt douăsprezece mărgăritare: fiecare din porţi este dintr-un mărgăritar. Şi piaţa cetăţii este de aur curat, ca de sticlă străvezie...(Ap. 21:10-21). Şi mi-a arătat un râu al apei vieţii, strălucitor ca de cristal, care izvorăşte din tronul lui Dumnezeu şi-al Mielului. În mijlocul pieţei (cetăţii) şi de-o parte şi de alta a râului, un pom al vieţii rodind de 12 ori, dându-şi roada-n fiecare lună, şi frunzele pomului sunt spre tămăduirea neamurilor." (Ap. 22:1-2)

Descrierea Paradisului Vaikuntha din Skanda Purana:
,,Priveşte Templul din pietre preţioase ce se înalţă pe insula albă înconjurată de Oceanul de Lapte. În mijlocul Oceanului de Lapte se află sala sacrificiilor, făcută din pietre preţioase. Ea este construită din cristal pur, este imuabilă. Interiorul Templului este mpărţit în de 12 ori 12 părţi şi luminat cu strălucirea fulgerătoarea a soarelui. El se sprijină pe 16 stâlpi făcuţi din smaralde şi are 12 porţi îndreptate spre cele 4 puncte cardinale. Nemurire (amrita), Beatitudie (ananda), creştere (puşti), fericire (tuşti), prosperitate (puşâ), bucurie (rati), stabilitate (dhriti), strălucire lunară (şaşinî), iluminare (candrikâ), splendoare (kânti), lumină celestă (jyoti), bogăţie (şri), acestea sunt numele celor 12 gardieni ai porţilor. Zidurile sanctuarelor secundare situate în cele 4 colţuri sunt din rubin şi au ferestre perforate cu 16 deschizături fiecare. Sunt deci 4 ori 16 porţi (kâla) ce dau numărul complet 64 kâla-şi. Prea frumoasa sală de sacrificii radiază o lumiă egală cu cea a unei miriade de sori şi această lumină va dura până la finalul tuturor kalpa-şilor (ciclurilor). În centru este Arborele imaculat înălţându-se din lotusul cu 100 de petale. Acoperişul este la 2 etaje şi acoperit cu ţigle de aur. Între etaje se află un zid împodobit cu mărgăritare. În vârful acoperişului se găseşte un frumos kalaşa, un vas de aur umplut cu laptele nemuririi. Catargul drapelului e din coral iar drapelul e imobil. Două păsări s-au cuibărit lângă kalaşa într-o tăcere perfectă. În acest sanctuar strălucitor, luminos prin el-însuşi, nici soarele nici luna nici stelele nu luminează. Aceasta este locuina lui Nârâyana, ce este dincolo de lumea schimbărilor [Existenţa universală] şi chiar dincolo de ce nu se schimbă [Fiinţa supremă, Işvara, Brahma saguna]. Îl ador pe acest Puruşottama, care n toate cele Trei Lumi (Tribhuvana) e cel mai dificl de atins."

Observaţie:
Împărţirea în 16 este întâlnită la unele mănăstiri româneşti, bolta pronaosului măn. Humor prezintă Fecioara cu Pruncul înconjuraţi de 16 (2x8) îngeri care la rândul lor sunt înconjuraţi de 24 (3x8) de profeţi, remarcându-se 3 incinte circulare (cea interioară ar trebui să corespundă lui 1x8). Bolta pronaosului măn. Moldoviţa arată 16 triunghiuri isoscele..

Cetatea divină aflată pe insula albă, trimite către un simbolim mineral, dar în acelaşi timp, Arborele vieţii se regăseşte în centru ca vestitor al noului ciclu şi al noului paradis. Apa vie din Ierusalimul celest este echivalentă cu laptele nemuririi din vasul ce reprezintă cheia sau piatra de boltă a templului Vaikuntha (dar în acelaşi timp se suprapune peste fântâna meşterului Manole). Vasul este Sf. Graal, narcând centrul, el coincide cu catargul drapelului şi cu Arborele. Cele 2 păsări sunt Âtmâ şi jivâtmâ, dar ele se raportează în acelaşi timp la păsările ce şi-au făcut cuiburile în copacul crescut din grăuntele de muştar semănat în centrul Împărăţiei cerului. Aurul, nestematele, mărgăritarele sunt pietre cu care ambele cetăţi au fost zidite şi ambele au câte 12 porţi. Ierusalimul celest este un cub, în timp ce paradisul Vaikuntha are n acoperiş cu vârf, cubul este cristalul incoruptibil, simbol al epuizării ciclice, al stabilităţii depline. Numere pomenite mai sus sunt în strânsă egătură cu doctrina ciclurilor cosmice ( 3^2x4^2=12^2=144, iar 9^2x4^2x10=12960 adică durata jumătăţii precesiei echinocţiilor şi a unui Mare An), aceste numere ciclice înscrise în proporţiile templelor, exprimă de fapt spaţializarea timpului adică sanctuarul este o imagine a Cosmosului nu numai prin forma sa spaţială, ci şi prin ,,solidificarea" legilor ciclurilor cosmice, proporţiile şi măsurile sale armoninzându-se organic cu perfecţiunea ritmurilor cosmice. În acest sens, orientarea templului este esenţală pentru desăvârşirea armoniei şi perfecţiunii. Orientarea reprezintă un rit prin care ,,intenţia" fiinţei se pune în acord cu Voinţa divină, iar sanctuarul cu Universul.

Ierusalimul Ceresc corespunde pătratului, fiind un oraş şi un sanctuar; Paradisul terestru, cu cele patru râuri ale sale, corespunde crucii. Paradisul islamic - „Grădina” (Jannah) – combină cele două imagini: pe de o parte este o lume şi un sanctuar, şi pe de altă parte cele patru râuri care izvorăsc din centrul său. Beatitudinea securităţii în primul caz, şi a radiaţiei în cel de-al doilea.

Trimis de: shapeshifter pe 30 Mar 2009, 03:54 PM

,,Tatăl nostru”, invocată adresată de Christos Tatălui său ceresc, a fost considerată din totdeauna drept una dintre cele mai esoterice rugăciuni creştine. Oricare ar fi adevărata origine a acestei rugăciuni, este destul de uşor să i se determine esenţa înalt iniţiatică printr-o analiză sumară care să aibă în vedere:
1. rugăciunea în sine
2. diviziunile pe care le înfăţişează
3. adaptările acestei rugăciuni după principiile analogiei.

Rugăciunea ,,Tatăl Nostru” cuprinde două părţi:

1. o parte exoterică, singura cunoscută de majoritatea catolicilor din Occident:
Tatăl nostru Care eşti în Ceruri,
Sfinţească-se numele Tău,
Vie Împărăţia Ta,
Facă-se voia Ta precum în cer aşa şi pe pământ.
Pâinea noastră cea spre fiinţă dă-ne-o nouă astăzi
şi ne iartă nouă greşelile noastre
Precum şi noi iertăm greşiţilor noştri,
şi nu ne duce pe noi în ispită
şi ne izbăveşte de cel rău.

2. o parte esoterică, cunoscută de Bisericile Răsăritene şi a cărei enunţare este rezervată preoţilor.
Că a Ta este,
Împărăţia şi puterea şi slava
Acum şi pururea şi în vecii vecilor
Amin.

Partea exoterică cuprinde revelaţia forţelor care acţionează în cele trei lumi şi analiza mijloacelor lor de acţiune. Partea esoterică leagă aceste forţe de principiul lor prin revelarea misterelor Marii Arcane. Este sinteza învăţăturilor a căror analiză este conţinută în prima parte.
Se observă încă de la început că termenii folosiţi sunt foarte generali.
Tată, Nume, Împărăţie, Voie, Pământ, Cer.
Pâine, Iertare, Greşeli, Ispită, Rău.
Aceasta arată că este vorba de legi; cu alte cuvinte, după metoda scumpă celor din vechime, fiecare dintre aceste cuvinte este o cheie analogică ce permite adaptarea legii enunţate la o întreagă serie de realităţi.


Diviziunile rugăciunii ,,Tatăl Nostru”
Esoterismul, indiferent de vechime sau de şcoală, învaţă despre existenţa a 3 lumi:
1. Lumea divină
2. Lumea morală sau astrală
3. Lumea fizică

Primele 3 versete corespund Lumii divine caracterizată prin 3 termeni:
Tată, Nume, Împărăţie şi sintetizată de termenul Voie (Voinţă).
Pământ şi Cer servesc de legătură între cele două lumi.
Pâine, Iertare, Greşeală, corespund toate lumii Voinţei omeneşti.
Iar Ispită şi Rău se referă la trupul de carne şi la lumea fizică.

Lumea divină
Dumnezeu este analizat sub tripla lui manifestare:
Tatăl (Tatăl Nostru) este considerat ca existând în Ceruri, adică toate planurile în care idealul nostru se poate revela fie în fizic, în astral sau în divin.
Acest Tată se manifestă prin alte două aspecte:
- Verbul (numele Tău) a cărui adevărată cunoaştere trebuie să fie rezervată iniţiaţilor pentru a nu fi profanat (sfinţească-Se)
- Sfântul-Duh (Împărăţia Ta), realizarea vie a Divinităţii în toate întrupările sale şi pe care iniţiaţii o numesc încoronarea totală (vie)
În sfârşit Unitatea Divină apare în această misterioasă invo-evoluţie a Voinţei (voia Ta) al cărei curent de iubire străbate toată creaţia de la Materie (pământ) în toate planurile sale şi până la Spirit, Ideal (Cer) în toate ierarhiile sale.
Acest curent misterios este cel care leagă lumea divină de cea umană.

Lumea umană
În orice moment al vieţii noastre curentul de Iubire divină pătrunde în noi şi ne aduce Pâinea spirituală de care avem nevoie zilnic pentru a asimila influenţele benefice.
Dar cel mai adesea noi ne închidem sufletul în faţa acestui influx divin care, asemenea Soarelui luminând Pământul, nu poate pătrunde totuşi în fundul grotei pe care o săpăm în noi înşine, afundându-ne în materie în loc să evoluăm către Spirit.
Care este aşadar mijlocul de a deschide fiinţa Pâinii zilnice de spiritualitate?
Fiecare ofensă adusă Nemuririi noastre divine este o datorie pe care o contractăm în mod liber faţă de noi înşine şi pe care trebuie să o plătim prin suferinţele unei viitoare întrupări. Aşa cum spunea Pitagora, noi dăm naştere fără încetare viitorului nostru prin felul în care voinţa noastră foloseşte prezentul. Or, există un mijloc de a deschide rapid poarta cerului nostru interior: acela de a sacrifica puţin din egoismul nostru în favoarea unui pic din universalitatea noastră.


Lumea fizică
Această creaţie a păcatului, adică a răului pentru noi înşine, reprezintă cheia întrupării noastre în lumea cărnii, în această lume a Ispitei. Adam spiritual este cel care, prin dorinţa sa de a se uni cu materia în speranţa de a deveni mai tare decât Dumnezeu, a creat în moleculele sale, adică în noi, Ispita pentru lumea de jos.
Între două puteri – Ideea nudă şi fără forţă aparentă şi Banul în aparenţă atât de puternic ca pârghie universală – profanul recurge la ban şi nu întârzie să-şi dea seama că această putere nu este decât iluzorie şi că grămada de aur se micşorează pe măsură ce vrea să-şi răspândească influenţa asupra unui mare număr de fiinţe.
Din contră, ideea se multiplică prin numărul de fiinţe care o încarnează, creşte cu timpul.
Între Spirit, ideal subtil, şi Materie, manifestare imediată, Adam a ales-o pe ultima; de aici răul, păcatul, încarnarea pe care fiecare dintre moleculele adamice, adică fiecare fiinţă umană, trebuie să le ucidă făcâd apel la Unirea cu Ideea-Providenţă prin Sacrificiul progresiv al Materiei-Destin.
Cheia întregii evoluţii, a acestei posibile uniri a lui Dumnezeu cu omul, este cuprinsă într-un singur Principiu: Iertarea.
S-ar putea încheia aici ,,Tatăl Nostru” dacă nu s-ar poseda dacât primele două grade de iniţiere, dar unii vor merge mai departe şi vor evoca marele mister al alcătuirii divine.

Căci a Ta este
ÎMPĂRĂŢIA------------------------adică Principiul Tatălui
PUTEREA--------------------------adică Principiul Fiului
SLAVA-----------------------------adică Principiul Spiritului

Acum şi pururea şi în

VECII----------------------------adică Principii creatoare ale Cerului, ale
-------------------------------------------omului şi ale Pământului, adică a celor 3 lumi
VECILOR------------------------adică Manifestări ale Voinţei divine
------------------------------------------(Eonii corespund lui Elohim al lui Moise).

Un mic rezumat:

LUMEA DIVINĂ-----------------------------Tatăl nostru----------------------Tatăl
----------------------------------------------Care eşti în Ceruri
----------------------------------------------Sfinţească-Se numele Tău------Fiul
----------------------------------------------Vie Împărăţia Ta.----------------Sfântul Duh

INVO-EVOLUŢIE--------------------Facă-se voia Ta precum în------Trecerea
---------------------------------------------------------------------------de la Divin
--------------------------------------Cer aşa şi pe pământ------------La Moral

--------------------------------------Pâinea noastră cea spre---------Influenţa
---------------------------------------------------------------------------constantă a
---------------------------------------------------------------------------Prividenţei
--------------------------------------Fiinţă dă-ne-o nouă astăzi.------Asupra noastră.

LUMEA MORALĂ--------------------şi ne iartă nouă greşelile--------Autocreaţia
---------------------------------------------------------------------------viitorului
--------------------------------------Noastre precum şi noi------------nostru prin
---------------------------------------------------------------------------prezentul nostru.
--------------------------------------Iertăm greşiţilor noştri.

LUMEA FIZICĂ---------------------şi nu ne duce pe noi în -----------Distrugerea
---------------------------------------------------------------------------Răului
--------------------------------------Ispită, ci ne izbăveşte de--------prin legătura
---------------------------------------------------------------------------noastră
--------------------------------------cel rău.----------------------------Cu Dumnezeu.
SINTEZA----------------------------Că a Ta este împărăţia----------Partea esoterică
--------------------------------------şi puterea şi slava
--------------------------------------Acum şi pururea şi în-------------Cheia revelaţiei
--------------------------------------Veacul vecilor. Amin

Adaptarea kabbalistică a rugăciunii ,,Tatăl Nostru”:

O, Iod creator
Care eşti
În AIN-SOPH
Sfinţească-se
KETHER, Verbul Tău
Fie ca TIPHERETH, splendoarea Împărăţiei Tale;
Să-şi trimită razele,
Ca IAVE, legea Ta ciclică,
Să domnească în MALKUTH
Aşa cum domneşte în KETHER.
Dă azi lui NESCHAMAH
Iluminarea uneia din cele 50 de porţi ale lui BINAH
Opune Mila infinită a lui HESED
Zgurilor pe care le-am creat în imago
Atunci când, neştiind nici una din cele 32 de căi ale lui
HOCMAH
Am emanat rigoarea lui RUACH
Către fraţii mei.
Păzeşte-ne NESCHAMAH de atracţiile lui
NEPHESCH şi scapă-ne de
NAHASCH
Căci tu eşti
RESCH,------------------------sau EL--------------->În ELOHIM
Principiul
TIPHERETH,-------------------sau IOD------------->În ELOHIM
Splendoarea creatoare
YESOD,------------------------sau MEM------------>În ELOHIM
Matricea

Trimis de: shapeshifter pe 2 Apr 2009, 03:28 PM

În simbolismul tradiţiei hinduse, „Marele Zid” este muntele circular Lolaloka ce separă „cosmosul” (loka) de „tenebrele exterioare” (aloka). Oricât de departe ar fi împinsă „solidificarea” lumii sensibile, ea nu poate niciodată să fie un „sistem închis” cum îşi închipuie materialiştii, ea are limite impuse de însăşi natura lucrurilor, şi cu cât se apropie de aceste limite, cu atât starea pe care o reprezintă devine mai instabilă.
Punctul de corespunde maximului de „soliditate” a fost deja depăşit, şi această aparenţă de „sistem închis” nu mai poate acum să apară decât din ce în ce mai iluzorie şi mai neadecvată realităţii. Prin „fisurile” din „Marele Zid” pătrund şi vor pătrunde tot mai mult anumite forţe distructive („hoardele lui Gog şi Magog”). „Fisurile” sunt cele prin care vor pătrunde, în apropierea sfârşitului de ciclu (Apocalipsă), hoardele devastatoare ale lui Gog şi Magog. Aceste „fisuri” se produc în „Marele Zid” care împrejmuieşte lumea şi o protejează împotriva intruziunii influenţelor malefice din domeniul subtil inferior. Un zid constituie în acelaşi timp o protecţie şi o limitare; într-un anume sens, el are avantaje şi dezavantaje, dar, în măsura în care el este în mod esenţial destinat să asigure o apărare împotriva atacurilor venind de jos, avantajele sunt incomparabil mai mari şi contează mult mai mult pentru ceea ce se află conţinut în această incintă, ca zidul să fie limitat în partea sa inferioară decât să fie continuu expus ravagiilor duşmanului, sau chiar a unei distrugeri mai mult sau mai puţin complete.
Un zid nu este închis în partea de sus şi, în consecinţă, nu opreşte comunicarea cu domeniile superioare, iar aceasta corespunde stării normale a lucrurilor. În epoca modernă „cochilia” fără ieşire construită de materialism a închis această comunicare. Or, „coborârea” nefiind încă terminată, această „cochilie” nu poate să rămână intactă decât în partea unde lumea nu are nevoie de protecţie şi de unde nu poate primi decât influenţe benefice.
„Fisurile” nu se produc decât prin partea de jos, deci chiar prin partea de protecţie a zidului, iar forţele inferioare care pătrund pe aici întâlnesc o rezistenţă cu atât mai slabă cu cât, în aceste condiţii, nici o putere de ordin superior nu intervine pentru a i se opune în mod eficace. Astfel lumea este lăsată fără apărare în faţa atacurilor duşmanilor ei, cu atât mai mult cu cât, chiar datorită mentalităţii actuale, ea ignoră complet pericolele care o pasc.
Timpul nu poate fi măsurat decât în raport cu spaţiul. Ceea ce se măsoară nu este durata însăşi, ci spaţiul parcurs într-o anume durată, conform unei mişcări căreia i se cunoaşte legea. Această lege se prezintă ca relaţia dintre timp şi spaţiu.
Spre finalul ciclului cosmic timpul uzează spaţiul printr-un efect de contracţie. Dar timpul însuşi se derulează cu o viteză din ce în ce mai mare. Această acceleraţie a timpului devine mai vizibilă ca niciodată în epoca noastră, pentru că este în creştere în ultimele perioade ale ciclului (actualul Manvantara), deşi există constant de la început şi până la sfârşit. Contracţia temporală se reflectă şi în diminuarea progresivă a duratei vieţii umane. Atunci când contracţia temporală va ajunge la gradul ei extrem, timpul va fi redus la o clipă unică, moment în care durata va înceta să existe, deoarece este evident că în cadrul unei singure clipe nu va mai putea avea loc nici o succesiune. Atunci totul va avea loc simultan, timpul se va schimba în spaţiu – în momentul însuşi în care timpul va părea că devoră spaţiul, acesta din urmă va sfârşi prin a-l absorbi. Din punct de vedere simbolic, în momentul acela va avea loc revanşa lui Abel asupra lui Cain. Sfârşitul unui ciclu (Manvantara) precum cel al umanităţii actuale nu este sfârşitul lumii corporale înseşi decât într-un sens relativ, şi doar în raport cu posibilităţile care, fiind incluse în acest ciclu, şi-au sfârşit dezvoltarea în lumea corporală. În realitate, lumea corporală nu va fi distrusă, ci ,,transmutată”, primind o nouă existenţă, deoarece, dincolo de ,,punctul de sosire” corespunzând clipei unice în care timpul nu mai există, ,,roata reîncepe să se învârtă” pentru parcursul unui alt ciclu. Sfârşitul ciclului coincide cu restaurarea unei noi stări pimordiale.
Un fel de „prefigurare” a absorbţiei timpului de către spaţiu, se regăseşte în teoriile fizico-matematice care tratează complexul „spaţiu-timp” ca pe un ansamblu unic şi indivizibil. Însă acestor teorii se dă o interpretare inexactă şi anume că ele prezintă timpul ca pe o „a patra dimensiune” a spaţiului. Corect ar trebuie spus că aceste teorii de fapt privesc timpul ca pe ceva comparabil cu a „patra dimensiune”, în sensul în care, în execuţiile mişcării, timpul joacă rolul unei a patra COORDONATE ce se adaugă celorlalte trei care reprezintă cele trei dimensiuni ale spaţiului.
Aceasta corespunde reprezentării geometrice a timpului sub o formă rectilinie, reprezentare ineficientă din cauza caracterului pur cantitativ al teoriilor respective. Ceea ce joacă de fapt rolul celei de-a patra coordonate nu este timpul, ci ceea ce matematicienii numesc „timpul imaginar” (t radical din –1).
Această expresie, care nu e decât o particularitatea a limbajului ce provine din întrebuinţarea unei notaţii absolut „convenţionale”, capătă aici o semnificaţie neprevăzută: a spune că timpul trebuie să devină „imaginar” pentru a fi asimilat „celei de-a patra dimensiuni” a spaţiului nu este altceva decât a afirma că pentru aceasta el trebuie să înceteze să existe ca atare, adică transformarea timpului în spaţiu nu e propriu-zis realizabilă decât la „sfârşitul lumii”.
Este inutil a se căuta ceea ce ar reprezenta o „a patra dimensiune” a spaţiului în condiţiile lumii actuale. Spaţiul trebuie în mod natural să primească, într-un fel sau altul, o dilatare ridicându-i cumva indefinitatea la o putere superioară, având în vedere că tendinţa expansivă a spaţiului nu mai este contrazisă şi restrânsă de acţiunea tendinţei compresive a timpului.
Aici e vorba de ceva ce nu ar putea fi reprezentat prin nici o imagine preluată din domeniul corporal.
Timpul fiind o condiţie determinantă a existenţei corporale, din momentul în care el este suprimat, ne aflăm în afara acestei lumi, adică într-o prelungire extracorporală a aceleiaşi stări de existenţă individuală, pentru care lumea corporală nu reprezintă decât o simplă modalitate. Acest lucru arată că sfârşitul lumii corporale nu este nicidecum sfârşitul acestei stări considerate în întregul ei. Sfârşitul unui ciclu cum este cel al umanităţii actuale nu este propriu-zis sfârşitul lumii corporale însăşi decât într-un sens relativ şi numai în raport cu posibilităţile care, fiind incluse în acest ciclu, şi-au încheiat dezvoltarea corporală. Dar, în realitate, lumea corporală un este anihilată, ci „preschimbată”, primind de îndată o existenţă nouă deoarece, dincolo de „punctul de oprire” ce corespunde momentului unic în care timpul nu mai există, începe un alt ciclu de existenţă.

„SFÂRŞITUL LUMII” VA FI „SFÂRŞITUL TIMPULUI”

Trimis de: shapeshifter pe 2 Apr 2009, 04:01 PM

Dumnezeu - natura şi atributele sale

Dumnezeu nu e abstract şi nici abstracţiune. Abstractul se degajă dintr-un compus. Există diferenţă între degajat şi angajat. În Abisul creaţiei şi al analogiei.

Dumnezeu nu depinde decât de El-Însuşi în ceea ce face şi în ceea ce este.

Secretul Înţelepciunii se află chiar în natura lui Dumnezeu.

Profunzime şi joc al Libertăţii Divine se manifestă după voia Iubirii Sale.

Însăşi fiinţa lui Dumnezeu este o fiinţă a iubirii.

Dumnezeu e iubire. El nu este iubirea. Deoarece iubirea ar fi atunci Însuşi Dumnezeu, sau mai mult decât Dumnezeu.

Dumnezeu este iubire, El nu iubeşte numai. Dumnezeu este iubire; şi, atunci când iubeşte, El nu este numai Cineva care ne iubeşte.

Dumnezeu e gelos doar pentru iubirea Sa. În rest nu are nimic de invidiat sau de temut. Şi numai pentru noi este El gelos în acea iubire, şi ţine să fie aşa.

Dumnezeu, singurul cuvânt pe care nu-L uităm, nici chiar atunci când pe El Însuşi ÎI uităm.

Imensitatea Bunătăţii lui Dumnezeu are deopotrivă imensitatea naturii ei şi aceea a aplicării ei.

Singura mânie a Preamilostivului este atunci când voim să-L împiedicăm până şi Milostivirea.

Dumnezeu, iubindu-ne cu dragostea Sa pentru Sine, Se depăşeşte cu toată infinitatea Sa, şi tocmai prin Ea.

Îndurările şi Asprimile lui Dumnezeu sunt obiecte de scandal pentru imbecili.

Dumnezeu şi Dimensiunile.

Cu dimensiunile sale de miliarde de ani-lumină, Universul vizibil nu poate să servească nici măcar ca scară pentru a măsura statura lui Dumnezeu [1]

În ochii noştri, nemărginirea lui Dumnezeu ÎI face să pară că Se depăşeşte mereu în El şi în afara Lui.

Trimis de: shapeshifter pe 2 Apr 2009, 04:06 PM

Lucrarea iniţiatică este un proces activ şi cu adevărat interior, în sensul că toate posibilităţile celorlalte stări, individuale şi supraindividuale, sunt cuprinse în personalitatea ce se manifestă ca fiinţă umană şi atunci prin opera iniţiatica se realizează efectiv toate aceste stări, printr-un efort esenţialmente interior, spre deosebire de mistic care, chiar dacă ajunge să comunice cu îngerii, adică atinge stări supraindividuale, el nu le va realiza efectiv, ci „iese din sine”, se „extazează” fără ca dualitatea jivatma-Atma să fie depăşită. Scopul suprem şi autentic al iniţierii efective este tocmai Identitatea supremă, realizarea Omului universal, chintesenţa a stărilor atât individuale cât şi supraindividuale, existând o diferenţă calitativă şi ierarhică fundamentală între ţelul iniţierii şi cel al religiei creştine de pildă (deci a misticului), în primul caz fiind vorba de Eliberare, iar în al doilea caz de „mântuirea sufletului”, Eliberarea raportându-se la domeniul spiritual şi al intelectului pur, iar mântuirea la domeniul subtil, deci individual. În cel mai bun caz religia conduce individul spre Paradisul terestru, spre starea edenică, dar „Paradisul este o închisoare”, căci cel care a dobândit mântuirea este încă înlănţuit în individualitatea umană pentru o durată nedefinită şi numai Paradisul celest, ţel al iniţierii efective, permite „eliberarea” reală; în Paradisul celest Adevărul este contemplat în mod direct, fiinţa vorbeşte faţă în faţă cu Dumnezeu, privind Soarele cu ochiul inimii imediat, în vreme ce în Paradisul terestru contemplarea Adevărului se face indirect, Soarele este văzut mediat, reflectat în apă, pentru contemplarea directă „alesul” înălţându-se prin opera interioară în domeniul realităţilor spirituale, în timp ce pentru contemplarea indirectă individul deschizându-se ca un receptacul, ca un rezervor de ape în care se reflectă realităţile superioare.
Paradisul terestru şi Paradisul celest sunt cele două etape fundamentale ale drumului iniţiatic şi ele corespund Micilor mistere şi Marilor mistere din antichitatea greacă; Micile mistere cuprind tot ce se raportează la dezvoltarea posibilităţilor stării umane privită în integralitatea ei, având ca scop final restaurarea stării primordiale, edenice; Marile mistere se referă la realizarea stărilor supraindividuale, având ca ţel suprem Eliberarea finală, Identitatea supremă. Micile mistere, corespunzând unei realizări „orizontale”, „terestre”, „fizice„ sau „naturale”, conduc „alesul” în punctul central al stării umane, numai din acest punct fiind posibilă comunicarea cu stările superioare, de-a lungul axei verticale, şi deci, Micile mistere reprezintă o etapa indispensabilă prin care orice iniţiat trebuie sa treacă obligatoriu înainte de a încerca să depăşească starea individuală; realizând Micile mistere, iniţiatul devine el-Insan el-qadim, omul primordial al tradiţiei islamice, sau tchenn-jen, omul veritabil al tradiţiei extrem-orientale, sau Roza-Cruce al tradiţiei occidentale, sau „omul bun” al tradiţiei valache, realizarea sa spirituală corespunzând iniţierii regale. Marile mistere, reprezentând o realizare „verticală”, celestă, metafizică sau supranaturală, conduc „alesul” într-o ascensiune celestă, prin stările supraindividuale ale fiinţei, în final obţinându-se starea de el-Insan al-kamil, Om universal, Sufi, Yogi, de om transcendent, cheun-jen, realizarea spirituală corespunzând iniţierii sacerdotale. Omul veritabil este vestigium pedis, urma omului transcendent, fiind centrul, punctul central al stării de existenţă considerată, în vreme ce omul transcendent este axa, locul geometric al centrelor tuturor stărilor, pentru cei din starea respectivă omul veritabil confundându-se cu cel transcendent căci axa nu poate fi percepută decât prin urma sa aflată la nivelul stării. În tradiţia extrem-orientală se menţionează o ierarhie taoistă compusă din trei grade corespunzând unor etape ale Micilor mistere şi care sunt în ordine ascendentă „omul înţelept” (cheng-jen), „omul calificat” (tcheu-jen) şi „omul Căii” (Tao-jen), etape precedate de trepte exoterice confucianiste: „omul citit” (cheu-jen), „savantul” (hien-jen), „înţeleptul” (cheng-jen), spunându-se că „cheu priveşte (ca model) pe hien, hien pe cheng, iar cheng priveste Cerul”; într-adevăr, odatăa intrat pe cale, iniţiatul nu realizează dintr-o data Micile mistere, ci lucrarea interioară, asemenea unui drum, este efectuată treptat, etapă cu etapă, existând o multitudine indefinită de astfel de trepte iniţiatice, prezentate în mod simbolic ca fiind în număr de 3, sau de 7, sau de 9; în privinţa Marilor mistere, adesea etapele intermediare nu sunt menţionate căci pentru omul obişnuit tot ce depăşeşte domeniul individual apare ca „indiscernabil” şi „indescriptibil”. Desigur, depinde de calificarea şi de posibilităţile fiecăruia ca drumul să fie parcurs mai repede sau mai încet, în mai multe sau mai puţine etape, dar este important de remarcat că aceste etape sunt stadii spirituale ale realizării interioare, formând o adevărată ierarhie iniţiatică bazată pe gradul de cunoaştere al „alesului”, gradul suprem fiind acela de „adept”. În basme şi în alte mituri iniţiatice etapele căii sunt simbolizate prin diverse „obstacole”, „încercări”, sau „probe”, pe care „alesul” trebuie să le depăşească, dar aici nu confundat sensul simbolic cu obiectul în sine, căci aceste obstacole pot fi comparate numai aparent cu „încercările vieţii”; în realitate, niciodată „drumul vieţii” presărat cu diverse „greutăţi” nu se identifică cu drumul iniţiatic şi niciodată învingerea greutăţilor inerente vieţii nu va însemna iniţiere şi realizare spirituală, dar se obişnuieste - şi este normal să fie aşa, ca viaţa şi evenimentele ei să fie folosite câteodată la simbolizarea procesului iniţiatic, naşterea, moartea, nunta etc. fiind elemente simbolice pe care le regăsim în cadrul realizării spirituale, deoarece viaţa obişnuită reflectă, ca şi întreaga natură, realităţile principiale şi intr-o societate tradiţională toate evenimentele vieţii repetau ceea ce făcuseră zeii la începutul lumii. Probele iniţiatice sunt în general rituri purificatorii, simbolizate adesea prin călătorii raportate la elementele grosiere (bhutas), această purificare prin elemente permiţând realizarea stării de simplicitate, de puritate de copil, despuiată de cojile lumii profane şi, în general, de „combinaţiile” şi „complicaţiile” lumeşti, dar purificarea fundamentală este distrugerea ignoranţei (avidya) şi deci riturile purificatorii trebuie privite în esenţa lor ca o curăţare de ignoranţă şi de iluminare întru cunoaştere, „spălarea” de „murdăriile” lumeşti echivalând cu devoalarea cunoaşterii spirituale; „Şi din lacrimile neîncetate sufletul primeşte pacea gândurilor. Iar din pacea gândurilor el se înalţă la curăţia minţii. Iar prin curăţia minţii omul vine la vederea tainelor lui Dumnezeu” zice doctrina isihastă. Simplitatea „alesului” este echivalentă cu starea de El-Faqru din tradiţia islamică. O fiinţă contingentă nu-şi are raţiunea de a fi suficientă în ea însăşi şi nimic din ceea ce este nu-i aparţine de fapt, fiinţa umană, ca individ, fiind nulă în raport cu Principiul; fiinţele, umane sau altele, în orice stare a Existenţei universale s-ar afla, sunt într-o dependenţă totală faţă de Principiu din care îşi trag întreaga realitate şi „în afara căruia nu exista nimic, absolut nimic” (Ibn 'Arabi), or a fi conştient de această subordonare esenţială înseamnă a poseda „sărăcia spirituală”, starea de El-Faqru prin care, în acelaşi timp cu realizarea efectivă a dependenţei totale de Principiu, se produce „eliberarea”, detaşarea de toate lanţurile lumeşti, ieşirea din „curentul formelor”, fiind depăşită alternanţa viaţă-moarte, solve-coagula, „alesul” ajungând de pe circumferinţă în centrul roţii cosmice, unde domneşte „vidul ce uneşte razele şi face roata” (Lao-tseu); „Cel care a ajuns la supremul vid, acela va fi fixat solid în linişte” (Lao-tseu); „Pacea în vid este o stare inefabilă” (Lie-tseu). „Simplitatea”, expresie a unificării tuturor puterilor fiinţei, careacterizează reîntoarcerea la starea primordială, este starea de copil; „simplitate”, „micime”, sunt expresii echivalente cu cea de „sărăcie” înţeleasă în sens evanghelic: „Ferice de cei săraci cu duhul, căci a lor este Împărăţia Cerurilor” (Matei V, 2). Aceasta „sărăcie” (el-faqru) conduce, conform esoterismului musulman la El-fana, la extincţia eului, a lui jivatma, obţinându-se „staţia divină” (El maqamul-ilahi), unde, după cum zice Tchoang-tseu, se rezolvă toate opoziţiile. Cel care nu se opune nimănui, nimic nu poate să i se opună, opoziţia fiind în mod necesar o relaţie reciprocă; lipsa oricărei opoziţii înseamnă lipsa dualităţii, înseamnă lipsa fricii, a durerii, sau, cu alte cuvinte, înseamnă distrugerea ignoranţei şi dobândirea cunoaşterii metafizice. „Dacă prostia ar durea, spitalele ar fi pline de bolnavi” zice o vorbă de duh, însă, în afara sensului imediat al cugetării respective, există unul mai profund raportat la relaţia prostie-durere: durerea sau suferinţa din domeniul fizic este reflectarea ignoranţei şi a dizarmoniei din domeniul metafizic, în diverse tradiţii „suferinţa” fiind un simbol al „ignoranţei antimetafizice”. Alături de durere, o alta consecinţă a ignoranţei în lumea sensibilă este frica şi nu întâmplător proba iniţiatică prin care Harap Alb a fost validat ca „ales”, fiindu-i recunoscute calificările iniţiatice, a implicat frica: ursul-tată păzeşte podul şi fraţii mai mari vor fi „înfricoşaţi” de el şi nu vor îndrăzni să „intre” pe cale, să treacă podul (poarta), în vreme ce Harap Alb, fără frică, se va avânta şi va fi admis să urmeze drumul iniţiatic. Neliniştea, angoasa, frica sunt trăsături specifice epocii moderne, sumbre (Kali-yuga), ale lumii profane, datorită dezechilibrului, dezordinei şi ignoranţei ce predomină perioada actuală a ciclului, căci omul este înfricoşat numai de ceea ce nu cunoaşte, de ceea ce nu înţelege, de ceea ce nu asimilează, ajungând chiar să urască „necunoscutul”; disiparea ignoranţei înseamnă dispariţia fricii, frica fiind incompatibilă cu cunoaşterea: se poate vorbi deci în acest sens, nu de o „angoasă metafizică”, ci de o „angoasă antimetafizică”, jucând oarecum rolul unui veritabil „gardian al pragului” (ursul-tată) după expresia hermetiştilor şi interzicând omului accesul la domeniul cunoaşterii metafizice. Drumul cunoaşterii metafizice este dificil, ignoranţa fiind disipată treptat, fiecare treaptă corespunzând unei probe iniţiatice interioare prin care se dizolvă, se sacrifică o parte a eului, în acelaşi timp coagulându-se şi înviind o parte a Sinelui, fiinţa dobândind un grad de cunoaştere şi deci, de puritate, tot mai înalt. Cu fiecare etapă a drumului are loc o moarte iniţiatică urmată de o renaştere (regenerare), diada moarte-renaştere însemnând de fapt o transformare a fiinţei şi, sintetic, se vorbeste de prima şi de a doua moarte iniţiatică, de a doua şi de a treia naştere, aşa cum, etapele iniţierii deşi pot fi o multitudine indefinită, sunt sintetizate în câteva trepte reprezentative. Fiecare renaştere se asociază cu o schimbare de nume, schimbarea drastică având loc o dată cu iniţierea virtuală când numele ce oglindeşte individul profan este înlocuit cu un „nume iniţiatic” ce descrie noua stare, de natură sacră, şi de remarcat ca numele „Harap Alb” eroul basmului îl primeşte odată cu „intrarea” în fântână, adică pe poarta iniţierii.

Trimis de: shapeshifter pe 2 Apr 2009, 04:09 PM

„Păcatul” înseamnă separare de Centrul Divin, separare care se vede în atitudine şi faptă, esenţa păcatului e de a uita Absolutul. Păcatul exprimă o atitudine a inimii. Copacul interzis din Biblie era acela discernământului între „bine” şi „rău”, dar acum, acest discernământ, sau diferenţă, ţine de chiar natura Fiinţei, adică sursa sa nu este în creatură. Însă, a revendica acest discernământ pentru creatura însăşi înseamnă a dori să fim egali cu Creatorul, şi asta e chiar rădăcina păcatului, a întregului păcat. Păcătosul decide ce e bine, în funcţie de natura lucrurilor, se amăgeşte cu privire la lucruri şi pe el însuşi, de aici căderea, care nu este altceva decât reacţia realităţii.
Păcatul poate fi definit ca un act care, mai întâi, este opus Naturii divine într-una sau alta dintre formele sau modurile sale (mă refer la calităţile divine şi virtuţile intrinseci care le reflectă), şi care, în al doilea rând duce la suferinţă, o face astfel „în principiu”, dar nu în fapt, pentru că regretul şi actele pozitive pe de-o parte şi Mila divină pe de alta, şterg păcatele, sau le pot şterge.

Trimis de: shapeshifter pe 10 Apr 2009, 03:40 PM

Spiritul posedă două aspecte:

1. este de aceeşi natură cu Porunca divină care este increată, deoarece prin aceasta Dzeu a creat toate lucrurile

2. purcede din Porunca divină, sub acest aspect Spiritul situându-se pe o treaptă imediat inferioară dpdv ontologic Poruncii divine

Spiritul este mediator Fiinţa divină şi universul condiţionat. Spiritul este increat în esenţa sa imuabilă dar este şi creat ca primă entitate cosmică. Spiritul înglobează toată Ştiinţa divină privitoare la lucrurile create, el fiind Adevărul adevărurilor sau Realitatea realităţilor dar şi manifestarea imediată a acesteia, în funcţie de perspectiva luată.

- Esenţa increată a Spiritului corespunde cu ceea ce hinduşii numesc Puruşa sau Puruşottama
- natura creată a Spiritului corespunde cu ceea ce hinduşii numesc Buddhi sau Lumina intelectuală (a Intelectului).

Buddhi este prima producţie a lui Prakriti - Substanţa „plastică”, Materia prima, Substanţa universală din care a purces universul manifestat prin ieşire din indeterminare. Buddhi este comun tuturor vietăţilor şi este de natură supra-individuală, el este „creat”, orice creatură participând la pasivitatea Substanţei universale.
Substanţa universală poate fi considerată prntr-o figură de stil ca fiind un „praf fin” ce pluteşte în aer şi este fizibil numai în razele de lumină pe care le reflectă. Acest simbolism al Substanţei universale (Prakriti) ilustrează dubla natură a Spiritului: Spiritul luminează Substanţa universală, deoarece el corespunde razei care se reflectă pe pulberea fină, aceasta nedevenind vizibilă decât în măsura în care reflectă lumina, iar raza neapărând astfel decât prin „ecranul” pulberii.

- Lumina nediferenţiată simbolizează Spiritul increat
- Lumina determinată ca rază simbolizează Spiritul creat care este „dirijat” oarecum ca o rază.

Praful fin simbolizat de Substanţa universală (Prakriti) este un principiu de diferenţiere invizibil ca atare, care conform simbolismului luminii, semnifică că Substanţa universală nu are existenţă proprie şi nu poate fi sesizată decât prin efectele sale, dintre care cel mai grosier este manifestarea modului cantitativ, mod „figurat” de mulţimea firelor de praf.
„Praful fin” luminat de rază este de fapt cosmosul.

Cuvântul „esenţă” se poate aplica în mai multe moduri în funcţie de „nivelurile” de realitate la care ne raportăm.
În calitate de corelativ al „substanţei”, cuvântul „esenţă” desemnează, în mod propriu, dpdv al manifestării universale, pe Puruşa considerat în raport cu Prakriti. Dar cuv. „esenţă” atunci când se face o transpunere dincolo de dualitatea Puruşa-Prakriti, se referă la „Esenţa divină” (Atma), adică dincolo de Fiinţa pură.
În cazul unei unei fiinţe, se poate vorbi de esenţa acesteia ca fiind complementară substanţei sale, dar se poate desemna ca esenţă şi ceea ce constituie realitatea ultimă, imuabilă, necondiţionată a acestei fiinţe. Primul fel de raportare a esenţei (ca şi complement al substanţei) se referă la expresia celei de-a doua dpdv al manifestării, adică aspectul fiinţei ce ţine de esenţa sa imuabilă, necondiţionată. Astfel, spiritul unei fiinţe este acelaşi lucru cu esenţa sa. Astfel că spiritul poate fi înţeles similar în funcţie de cele două moduri ca în cazul esenţei. Dpdv al realităţii absolute, spiritul sau esenţa sunt Atma.
Atma, cuprinzând în sine şi în mod principial, întreaga realitate, nu poate intra în corelaţie cu nimic. În cazul principiilor constitutive ale unei fiinţe în stările sale condiţionate, ceea ce se consideră drept spirit din ternarul „spirit, suflet, corp”, nu este Atma necondiţionat, ci ceea ce-l reprezintă, într-o oarecare măsură, în modul cel mai direct în cadrul manifestării: BUDDHI. În acest caz, spiritul u se mai identifică cu esenţa corelativă substanţei, deoarece dacă este adevărat că esenţa trebuie considerată în raport cu manifestarea, ea nu aparţine, manifestării. În acest caz, spiritul nu poate fi aşadar decât primul şi cel mai elevat dintre toate principiile manifestate, adică BUDDHI.
Dpdv al unei stări de manifestare ca cea individuală umană, trebuie luată o chestiune de „perspectivă”: când se vorbeşte de universal distingându-l de individual, trebuie în mod obligatoriu înţeles nu numai non-manifestatul, ci şi tot ceea ce în manifestarea însăşi este de ordin supra-individual (adică manifestarea informală, căreia Buddhi îi aparţine în mod esenţial). La fel, individualitatea ca atare cuprinzând ansamblul elementelor psihice şi corporale, nu se pot desemna decât ca spirituale principiile transcendente în raport cu această individualitate, exact ca în cazul lui Buddhi sau intelectului. Intelectualitatea pură şi spiritualitatea sunt sinonime deci.
Deşi gunele (sattva, rajas, tamas) sunt inerente lui Prakriti, guna sattva nu poate fi privită decât ca o tendinţă spirituală (sau „spiritualizantă”), pt. Că ea este tendinţa ce orienteză fiinţa spre stările superioare. Stările supra-individuale sunt trepte intermediare între starea umană şi starea necondiţionată a lui Atma, deşi între această stare necondiţionată şi o stare condiţionată oarecare, chiar şi cea mai elevată, nu există nicio măsură comună.
Intelectul pur este de natură supra-individuală, doar ceea ce aparţine acestui ordin este cu adevărat „transcendent”, termen care nu se poate aplica decât la ceea ce este dincolo de domeniul individual. Intelectul nu este nicioadată individualizat. Dpdv al lumii corporale, spiritul nu este niciodată realmente „încarnat”. De aici rezultă că distincţia ce există între spirit şi elementele de ordin individual este mult mai profundă decât distincţiile ce se pot stabili între acestea din urmă, şi mai ales elementele psihice şi cele corporale, adică între elementele ce aparţin manifestării subtile şi respectiv celei grosiere, care sunt de fapt nişte modalităţi ale manifestării formale.
Astfel, pentru o rigoare strictă, omul nu poate vorbi de „spiritul său” aşa cum vorbeşte de „sufletul său” sau „trupul său”, posesivul implicând faptul că este vorba de un element ce aparţine în mod propriu „eului”, adică de ordin individual.
În diviziunea ternară a elementelor fiinţei, individul ca atare este compus din suflet şi trup, în timp ce spiritul (fără de care n-ar putea să existe în nici un fel) este transcendent în raport cu el.
Nu numai că Buddhi, ca prima dintre producţiile lui Prakriti, constituie legătura între toate stările manifestării, dar, pe de altă parte, dacă se iau în considerare lucrurile pornind de la ordinul principial, ea apare ca raza luminoasă emanată de-a dreptul de Soarele spiritual, care ste Atma însuşi. Buddhi este în egală măsură prima manifestare a lui Atma, deşi în sine, acesta neputând fi afectat sau modificat de nioco contingenţă, rămâne totdeauna non-manifestat. Or, lumina este în esenţă una şi nu are o natură diferită în Soare şi în razele sale, ce nu se disting de acesta decât în mod iluzoriu (cu toate că această distincţie nu este mai puţin reală pentru ochiul care percepe aceste raze, ochi ce reprezintă aici fiinţa situată în manifestare). Buddhi nu este în fond decât însăşi expresia lui Atma în cadrul manifestării.
Această rază luminoasă ce uneşte toate stările între ele este reprezentată simbolic şi ca „suflul” prin care aceste stări subzistă, ceee ce, e în strictă conformitate cu sensul etimologic al cuvintelor ce desemnează spiritul: latinescul spiritus sau grecescul pneuma. „Suflul” este în mod propriu sutratma, ceea ce mai înseamnă că el este în realitate Atma însuşi sau mai precis, aparenţa pe care o ia Atma îndată ce, în loc de a considera doar Principiul suprem (ce ar fi reprezentat în acest caz prin Soarele care-şi conţine toate razele în stare „indistinctă”), se iau în considerare şi stările manifestării. Această aparenţă pe care o ia Atma, nefiind astfel, încât să pară a da razei o existenţă distinctă de sursa sa, decât din punctul de vedere al fiinţelor ce sunt situate în aceste stări, deoarece este evident că „exterioritatea” acestora în raport cu Principiul nu poate fi decât iluzorie.

Concluzie:
Atâta timp cât fiinţa este, nu doar în starea umană, ci într-o stare manifestată oarecare, individuală sau supra-individuală, nu poate exista pentru ea nicio o diferenţă efectivă între spirit şi intelect, nici, în consecinţă, între spiritualitatea şi intelectualitatea veritabile. Altfel spus: pentru a atinge scopul suprem şi final, nu există altă cale pentru această fiinţă decât chiar raza prin care este unită cu Soarele spiritual; oricare ar fi diversitatea aparentă a căilor ce există în punctul e plecare, ele trebuie să se unifice toate, mai devreme sau mai târziu, în această singură cale „axială”; şi, când o fiinţă o va urma pe aceasta până la capăt, „va intra în propriul său Sine”, în afara căruia nu s-a aflat niciodată decât în mod iluzoriu, deoarece acest „Sine”, fie că e numit în mod analogic spirit, esenţă sau altfel, este identic cu realitatea absolută în care este cuprins totul, adică cu Atma suprem şi necondiţionat.
Cu privire la asimilarea spiritului cu intelectul făcută mai sus, trebuie remarcat că nu există o dificultate în a se vorbi de „Intelectul divin”, ceea ce implică în mod evident o transpunere a acestui termen dincolo de domeniul manifestării. Fundamentul asimilării spirit-intelect rezidă în această transpunere, astfel ne putem situa pe niveluri diferite, în funcţie de decizia de a ne opri la considerarea Fiinţei sau de a trece dincolo de ea. Se înţelege de la sine că atunci când teologii iau în considerare Intelectul divin sau Verbul ca „loc al posibilelor”, ei nu au în vedere decât posibilităţile manifestării, care, ca atare, sunt cuprinse în Fiinţă; transpunerea ce permite trecerea de la aceasta la Principiul suprem nu mai este relevată de domeniul teologiei, ci doar de cel al metafizicii pure.
Aici se poate pune întrebarea dacă există identitate între această concepţia Intelectului divin şi cea a „lumii inteligibile” a lui Platon, sau, altfel spus, dacă „ideile” înţelese în sens platonician sunt acelaşi lucru cu cele conţinute veşnic în Verb. În ambele cazuri este vorba de „arhetipurile” fiinţelor manifestate; totuşi, la prima vedere cel puţin, poate părea că „lumea inteligibilă” corespunde mai mult ordinului manifestării informale decât celui al Fiinţei pure, adică, conform terminologiei hinduse, că ea ar fi Buddhi, considerat în plan Universal, mai curând decât Atma, chiar cu restricţia pe care o implică pentru aceasta faptul de a se ţine seama doar de Fiinţă.
Aceste două puncte de vedere sunt, în egală măsură, perfect legitime; totuşi, „ideile” platoniciene nu pot fi numite în mod propriu eterne, deoarece acest cuvânt nu poate fi aplicat la nimic din ceea ce aparţine manifestării, fie aceasta pe treapta sa cea mai înaltă şi mai apropiată de Principiu, pe când „ideile” cuprinse în Verb sunt în mod necesar eterne ca şi el, tot ceea ce este de ordin principial fiind cu desăvârşire permanent, imuabil, şi neadmiţând nici un fel de succesiune. Aici nu se face nici o distincţie între domeniul Fiinţei şi ceea ce este dincolo de ea, deoarece este evident că posibilităţile de manifestare inerente Verbului, de vreme ce sunt cuprinse, împreună cu celelalte, în Posibilitatea totală; diferenţa constă doar în punctul de vedere sau „nivelul” în care ne situăm, după cum luăm în considerare sau nu raportul acestor posibilităţi cu manifestarea însăşi.
„Ideea” (sau „arhetipul”) considerată în ordinul manifestării informale şi în raport cu orice fiinţă, corespunde, deşi sub o formă diferită de expresie, concepţiei catolice despre „îngerul păzitor”.

Trimis de: shapeshifter pe 10 Apr 2009, 03:44 PM

Schema realizării iniţiatice
Separaţiunea fundamentală dintre Cer şi Pământ, în realizarea noastră, trebuie să preceadă separaţiunea celor 3 gune, cum se întâmplă şi ontologic – macrocosmic. Înainte de asta e o învălmăşeală care este aceea a indistincţiunii lui Prakriti, deci înaintea ruperii exhilibrului celor 3 gune în ea. Pentru ca aceasta să se poată efectua, trebuie, mai întâi, ca Fiinţa, Işwara să se polarizeze în Puruşa (Esenţa, Actul Pur) şi Prakriti (Substanţa, Putere pură), numai cei doi poli odată actualizaţi, sub influenţa de prezenţă a lui Puruşa, potenţialităţile lui Prakriti se pot actualiza, după ce însă, în prealabil, s-a produs, tot sub adumbrirea lui Puruşa, ruperea echilibrului celor 3 gune.
Toată realizarea iniţiatică e în această schemă.
Determinarea unui punct critic în jurul căruia, prin coordonate de simbolism spaţial, se organizează haosul în cosmos, implică aceaşi scheamă iniţiatică. Punctul fixat e Principiul, Cerul, care e actualizat prin determinarea lui în mijlocul Haosului; şi atunci în Haosul înconjurător se produce o ruptură de echilibru, centralizarea celor 3 gune, expansiunea lor în direcţiile care le sunt proprii şi aşa mai departe.
Înainte de toate aceste operaţii, trebuie să existe suscitarea în noi a unui martor care priveşte şi înregistrează toate operaţiunile, un martor care nu e exact cerul dar care-l reprezintă şi care apare, simbolic şi sensibil totodată, în dosul nostru, ceva mai sus.
Prakriti e existenţială, nu intelectuală; când prin influenţa de prezenţă a lui Puruşa i se smulg potenţialităţile pentru a fi transformate în acte, ea nu înţelege perfecţiunea, minunea operaţiunei. Ea simte numai golurile ce rămân în ea, abisurile ce se deschid în ea când potenţialităţile ei o părăsesc, deoarece devenite act, e o contradicţie în termen să le imaginezi lucrând încă în ea. Şi acest abis devine o formă insaţiabilă, o aviditate devorantă, în care, nu numai oamenii, dar şi zeii pot fi înghiţiţi.
Dar două lucruri nu poate pricepe Prakriti, şi asta prin instituţie divină: că produsele ei au şi un element solar, căci ea concepe de la Puruşa, fără ca măcar să-i ştie existenţa. Prin urmare, când partea substanţială a copiilor ei e distrusă, e pentru ea ca şi cum ar fi fost distrus întregul; transformarea lor o vede ca o distrugere; în al doilea rând, trăsnirea titanilor de către Zeus e în realitate o redempţionare. Cum poate să vadă Gaia asta când, pentru ea, însuşi Zeus, în esenţialitatea lui, este inexistent? Ea vede Cerul numai în măsura în care acesta intră în luptă cu ea, adică în măsura în care se substanţializează. Vede în el numai un simplu duşman, nu un Principiu. Cerul, la rândul lui, nu poate lupta cu Prakriti, decât luând înfăţişări materiale. De unde pasiunile şi tribulaţiile Zeilor.
Angoasa e o consecinţă nesăţioasă, de natură pur prakritiană, neinteligentă şi care, neputând „devora” lumina, se devorează pe ea însăşi. Intensitatea angoasei dă omului iluzia de plenitudine. De aceea ea aşa de căutată de omul de astăzi, atât de vid şi de inconsistent.
Angoasa e instrumentul Gaiei, e substitutul satanic al asentimentului. Acesta este o presimţire a Universalului prin similitudinea, prin năzuinţa de reunire a unor elemente asemănătoare despărţite. Angoasa e reacţiunea lui Prakriti care nu poate înţelege intelecţiunile, dar care trebuie să le suporte şi să reacţioneze. Cum? Prin parturienţe numeroase, laborioase, dureroase. Neputând distruge intelecţiunile, pentru ea inconceptibile, constatând totuşi eficacitatea lor, deoarece prin ele e fecundată şi produce, Prakriti caută prin Angoasă să-şi deterioreze aparatul conceptiv, să-şi sterilizeze matricea.
Şehina cuprinde şi Binele şi Răul sau, cu alţi termeni, Pozitivul şi Negativul, dar Răul nu ca pe o substanţă de sine stătătoare, ci ca Tron al lui Dumnezeu. Acest „Tron”, în lumea noastră, nu este altceva decât Rădăcina lumilor sau, principiul de sesizabilitate care „fixează” pe Dumnezeu pe Tronul Său, dar asta cu o condiţie: să nu desparţi Tronul de Dumnezeu, căci abia atunci devine Răul, Diavolul. Trebuie să considerăm pe Dumnezeu ca o prelungire a Tronului, o continuitate a lui; ca tulpina, floarea şi fructul rădăcinii tenebroase; ca să aşezăm pe Dumnezeu pe tronul Lui în noi, e deajuns ca pe întunecimile noastre, pe părţile noastre opace, să suprapunem o dimensiune intelectuală; adică să suprapunem angoasei hudur-ul care o transformă în dragoste, căldură, lumină. Păcatul cel mai mare e să producem prin opacităţi o întrerupere a circulaţiei în vasele sanguine ale Universului, o discontinuitate, prin scleroze, în circuitul vibratoriu al Vortexului Sferic Universal (Vortex Sferic Universal = propagarea indefinită, plecând dintr-un centru, a unei mişcări vibratorii în toată întinderea cu trei dimensiuni; simbol spaţial al Posibilităţii Universale).
Satan a dat lui Adam iluzia a doi Dumnezeu egali. I-a dat această iluzie pentru că o avea şi el. Toată acţiunea lui Satan se explică aşa, căci sincer credea că Dumnezeu e numai o forţă antagonistă care numai prin împrejurări favorabile excepţionale a luat o preponderenţă abuzivă. Satan care apare în Biblia şi în celelalte tradiţii nu-I deloc, nu numai Demiurgul, dar nici măcar regentul lui Tamas. Lucifer, în sensul cel mai înalt este acela care dinamizează Fiat-ul divin, dându-I o stridenţă, o forţă explozivă, lucrând ca o dinamită în sânul lui Prakriti. El dă agenţilor cosmici iluzia de autonomie, care singură le dă virulenţa necesară pentru a produce lumea, muncă prin excelenţă, de sfâşiere, de exaltaţiune separatistă.
Dacă situăm pe Lucifer înainte de Creaţiune, atunci el devine, în Intelectul Divin, intenţia lui Dumnezeu de a crea lumea, sinteza şi ansamblul posibilităţilor de manifestare din Principiu. Expresia „Îngerul Feţii” dată lui Metatron, se aplică părţii luminoase a acestuia. Dar Samael? Faţă tenebroasă. Dar printr-o inversare de raporturi, pur metafizică, faţa tenebroasă a lui Metatron este în Principiu ansamblul posibilităţilor de non-manifestare, iar Faţa luminoasă, Mikael („care e ca Dumnezeu”), posibilităţile de manifestare, manifestate. Căci negaţiunea radicală a lui Lucifer în lume devine cu totul altceva în Principiu. Devine o posibilitate de determinaţiune negativă. O determinaţiune negativă nu se manifestă, dar umbra ei în lume devine Satan.
Chiar numele lui Mikael: „Care e ca Dumnezeu”, convine numai Fiinţei, din cauza lui „e”. Din cauza acestui „e”, Mikael e tot ce este pozitiv, constructiv în lume. Samael, care e un reflex al determinaţiunilor negative, nu are nici un loc în lume, cu care e incompatibil. De aceea o distruge, caută s-o pulverizeze, pentru că nu admite elementul limitativ din ea, element aflător din cauza caracterului ei de Fiinţă, adică de ceea ce este.
De aici, anumite tradiţii din esoterismul musulman, în privinţa revoltei lui Iblis: „n-am ascultat pe Allah când a poruncit să ador pe Adam, pentru că nu admit limitaţiunea care a vrut să şi-o dea”. Dumnezeu, când poruncea îngerilor să se prosterneze în faţa lui Adam, vorbea ca Fiinţă, Iblis, când refuza vorbea în numele ei, ca Nefiinţă.
Îngerul Feţii, ca atare, şi cum i-o arată şi numele, e un Intermediar (aşa i se şi spune) între Dumnezeu şi Creaţiune. Dar dacă e un intermediar e şi un barzach prin care se refractează în lume, odată cu crearea lumii, Principiul în Manifestare; or, sunt două lucruri de reţinut aici: Principiul e ansamblul posibilităţilor de Non-manifestare şi Manifestare; refractarea inversează raportul lucrurilor, inversează imaginea planului superior pe planul inferior. Această refractare e simplă la Fiinţă: posibilităţile ei nemanifestate, prin refractare, devin manifestate; dar posibilităţile de non-manifestare, prin definiţie, nu se pot manifesta, totuşi realitatea lor trebuie să se reflecteze, determinaţiunile negative trebuie să aibă un reflex pe planul inferior, şi acest reflex este forţa care neagă, adică forţa satanică; privită în Suprem, această forţă neagă limitaţiunile.
Şi deci, cum spune Goethe: „şi totuşi face Binele”. Acest Bine trebuie luat ca o mărturisire prin determinaţiuni negative, a Supremului, a Absolutului, a Nelimitatului, indiferent de ce personificaţiuni secundare se detaşează din această manifestare fundamentală. Samael îl neagă pe Mikael ca Lumină, iar aceasta îl respinge la marginea Cosmosului, spre Materia Prima (Prakriti), în aspectul ei inferior (nediferenţiere) , dar realitatea îl „exilează” din nou în Suprem, spunându-i cu bună dreptate: „locul tău nu e în lume”.
Tot în tradiţiile musulmane, Iblis spune lui Moise: „Când Allah ţi-a spus: „nu mă vei privi”, pe Muntele Sinai, „ci priveşte Muntele”, şi când Moise a privit Muntele, acesta s-a pulverizat”. Perfect, trebuia să se pulverizeze, pentru că era lume. Dar trebuie să închizi ochii şi apoi să-l priveşti, şi atunci l-ai fi văzut. Ce înseamnă asta? Că Allah îi spune lui Moise: „nu mă limita; nu mă privi ca Fiinţă; ci priveşte cum pulverizez Muntele, adică priveşte-mă ca Nefiinţă care reduce în cenuşă Manifestarea”. Şi trebuie să închizi ochii, adică intrând în Non-Manifestare, s-o contempli direct, nu într-atât cât desfiinţează lumea.
Orice ordin al lui Dumnezeu e ambiguu: trebuie să priveşti în El ce se întâmplă dacă-L asculţi, ce se întâmplă dacă nu-L asculţi. Dar trebuie să simţi că ceea ce se interzice pe un plan, e o realitate eminamente pe planul superior, o apofază. „Să faci Binele”, adică; „Să nu faci rău”, dar transcendent: „să nu faci răul, să faci Binele limitativ”, adică neraportându-l imediat la Acel, care fiind deasupra oricărei determinaţiuni, e şi deasupra Binelui, adică, vorbind teologic: „orice faptă bună pe care nu o faceţi în Numele Meu e nulă”.
Satan a dat cu atât mai uşor lui Adam iluzia că există doi Dumnezei, cu cât aparenţa e adevărată la nivelul cosmic. Trebuie să depăşeşti cosmosul pentru ca Unitatea Divină să devie evidentă. Fapt elementar. Cel dintâi pogorământ (Kenosis) al lui Dumnezeu a fost când a consimţit ca Metatron să se polarizeze în Mikael şi Samael. Aceştia doi, pe nivelul lor, sunt pe plan de egalitate, şi de aici vicisitudinile luptei lor. De ce a vrut Dumnezeu asta? Pentru că Universul nu putea ieşi decât dintr-o ordalie. Ca un complementarism să dea nota lui justă, trebuie să fie mai întâi un antagosism. Numai o luptă teribilă între doi termeni opuşi poate crea limita suavă, infeabilă dintre opoziţii, acea limită care este Unicitatea, Sutratma („firul” spiritual care leagă lumile), şi ţese toate Universurile între ele. Lupta între forţele antagoniste poate fi cu atât mai sălbatică, fără cruţare, cu cât în fundal este Dumnezeu, cuprinzând în El eminamente toţi termenii luptei; nu e risc niciodată ca unul din antagonişti să învingă total, definitiv, pe bunul motiv că partea nu poate fi totul.
Dar primejdia ca omul şi celelalte ale Naturii să considere ca egali cei doi termeni e firească şi ea, atâta vreme cât prin Cunoaştere nu s-a realizat rezolvarea opoziţiei în complementar mai întâi, apoi în Unitate. Cea mai mare primejdie de prăbuşire a omului e aceea de a extinde adevărul unui plan, nu numai la un plan superior, dar şi la unul inferior, adică e fatală nu numai confundarea unui relativ cu Adevărul Absolut, dar şi inversul. Este strict interzis, e mortal să confunzi pe Fiinţă cu Mikael sau chiar cu Metatron. Trebuie văzut în ei numai anumite Atribute Divine, delegate unor reprezentanţi.
Abilitatea lui Satan a fost că în acelaşi timp cu faptul că l-a făcut să creadă că există doi dumnezei, i-a sugerat lui Adam convingerea ditheistă şi dorinţa de a apuca funcţiunile creatoare, ceea ce e o contradictio in terminis, un cuplu complementar necreând ca atare, ci prin Principiul Unitar în care se rezolvă şi din care proced prin polarizare.
Proba e copilul care reunifică ce a fost despărţit. Nu poţi să uzurpezi forţele creatoare după ce ai mâncat din Pomul Cunoştinţei Binelui şi a Răului; trebuie cules fructul Arborelui Vieţii. Rezultatul a fost că; intercalat, fără un principiu unitar asimilat prealabil în el, între pietrele de moară ale Binelui şi Răului, Adam a fost zdrobit, măcinat, redus în morfisme nenumărate, care au alimentat şi alimentează perpetuu Binele şi Răul din tot Cosmosul.
Recuperarea bucăţilor sfâşiate revine lui Hristos, într-o primă etapă virtual şi în a doua efectiv. Mai mult, Adam, insinuîndu-se în Cosmos într-o proastă manieră (contrariu lui Hristos ce se coboară în Lume ca Unitate, în Principiu patibil), adică nu numai fiind Dualitate dar şi mărturisind-o ca atare, nu reuşeşte decât să suscite în Cosmos o forţă tenebroasă de materie, adică minimul de viaţă necesară pentru susţinerea lui Prakriti, fără însă să insinueze în ea fulguraţiile de intelectualitate care, singure, i-ar putea actualiza potenţialităţile. Cum ar putea Adam să dea fulguraţiuni de Unitate, când a mâncat din Pomul Dualităţii? E deci înghiţit de Abisul substanţial, care îşi întăreşte existenţa prin mistuirea lui. Recuperarea lui Adam nu o va putea face decât Noul Adam, care va putea efectua o justă catabasis.
Microcosmic şi metodic, răscumpărarea morfismelor lui Adam, mistuite de substanţa noastră obscură, nu se poate face decât prin elemente de sinteză, prin facultăţi unitive, cu e contemplaţia Unităţii, şi chiar cu elemente mai puţin înalte dar avântate spre globalism, cum este uimirea, nu numai în sensul înalt platonician, dar şi la nivelul cosmologic, acela pe care-l sugerează Goethe: „cel mai înalt punct la care poate ajunge omul este mirarea şi când un Fenomen primordial îl pune în stază de mirare, să fie liniştit atunci, nu poate atinge ceva mai înalt şi nu trebuie să caute ceva mai înalt după aceea; aici este graniţa”.
Mirarea, deci, în sensul goethean, este acea facultate care îl face pe om să ajungă până la suprafaţa planului de reflexiune, ceea ce e o sinteză provizorie, deoarece toată fiinţa omului, la acest punct, poate primi în simultaneitate lumina cerului, a Soarelui, a Stelelor; mirarea transformă pe om într-o oglindă globală. Ceea ce este esenţial de înţeles e că mirarea face să se manifeste la suprafaţă toate facultăţile omului, fără nici o excepţie, şi le pune faţă de Soarele Spiritual într-o situaţie de perfectă simultaneitate şi spaţială şi temporală.
Ce se întâmplă atunci? Toate aceste elemente ale omului, actualizate pe un plan uniform şi omogen şi egal, printr-o disociere, care e o separaţiune, numai prin faptul existenţei lui Eros se restructurează apoi într-un sistem vibratoriu, deocamdată plan, după schema Omului Primordial, într-un punct care e central şi pentru el şi pentru lume.
Cine nu vrea să înceapă cu mirarea şi cu admiraţia acela nu poate găsi intrarea în Sanctuarul interior. Lucrul e obligatoriu, pentru că altfel rămânem într-un cerc fatal, vicios, din care nu este ieşire: în faţa fiecărei „porţi” se află un înger care păzeşte intrarea şi care nu lasă pe nimeni să intre până nu pronunţă cuvântul de pasă. Dar cuvântul nu-l ştii decât după ce ai trecut poarta. Atunci, situaţia e fără ieşire. Intervine însă un al treilea termen: să te comporţi ca şi cum ai fi trecut prin uşă, ca şi cum ai fi deja dincolo. Asta nu se poate decât prin asimţire, prin intuiţie depărtată, cu ajutorul lui Eros Kosmogonos.
Atunci se întâmplă: sau poarta se topeşte, sau se topeşte Îngerul sau te topeşti tu; nu mai ai atunci de trecut printr-un punct geometric, ci să te transversezi printr-un întreg plan devenit poros. Căci asimţirea supraspaţialului şi a supratemporalului topeşte poarta care e într-un punct pe un moment de succesiune. Punctul se identifică nemijlocit cu întregul plan şi atunci nu mai e barzach. Şi Îngerul te lasă să treci, căci el are consemn să interzică intrarea unei entităţi bine definite, bine închegată, individuală.
Şi o santinelă nu te poate opri să te uiţi cu ochi de linx dicolo de zidul în faţa căruia stă de gardă. Pe el îl interesează persoana ta fizică. Cum să fie un obstacol ceva care se topeşte? Căci, aplicând analogia în sens invers, pentru cineva care asimte Universalul, piatra devine abur, uşa devine cer, punctul circumferinţă. Mirarea, cutremurul, admiraţiunea sunt zorile, albul luminii de dincolo, al Luminii neînserate.
O imprimare a unui picior pe o stâncă se produce nu printr-o violentare a unei legi a naturii, ci pentru că, prin inversiune, solidul devine plasmă pentru planul imediat superior şi, natural, pentru fiinţa care-l însumează. Miracolul este infuzarea unui plan superior în planul inferior, nu intervine absurdul, ci o lege e însumată de o altă lege superioară care i se substituie. Tot aşa, deşteptarea unui centru în organismul subtil al omului se produce numai în măsura în care centrul resoarbe omul. Privit din afară, de cineva care nu participă la operaţiune, se pare că omul resoarbe centrul. În realitate, procesul e invers, şi un Enoch, un Ilie s-au resorbit cu corpul în centrii lor subtili.
În realizarea spirituală, nu serveşte la nimic să te concentrezi pe punctul corporal care suportă simbolic un centru subtil. Corpul compact nu-i suportă expansiunea. Dar prin resimţirea aspectului, a contrapărţii subtile a corpului, acesta se transformă mai mult sau mai puţin într-o masă vibratorie de spire concentrice, care duce infailibil, dacă avem deja asimţirea, parfumul „amintirii” centrului, ca un fir al Ariadnei, până la punctul central, până la chakra pe care vrem s-o deşteptăm. Odată ajunşi acolo, printr-o mişcare centripetă, centrul se poate răspândi în corpul făcut subtil, în corpul devenit Vortex de vibraţiuni, şi poate să devie întregul corp, şi atunci expresii cum ar fi centru, corp, punct, circumferinţă, devin inutile, îşi pierd rostul.
Când se spune că Lucifer se complăcea în frumuseţea şi puterea lui, pe care le primise de la Dumnezeu, asta înseamnă cu alte cuvinte că „tăiase rădăcinile”, căci a te complace în tine şi a tăia rădăcinile din Principiu sunt sinonime. Dar ca să facă asta, înseanmă că avea această putere în el. Şi această putere nu este altceva decât principiul de individuaţiune, care e formula care-l cuprinde cel mai mult pe Lucifer. Dar acest principiu de individuaţiune este un principiu de separaţiune, deci de negaţiune. Şi prin analogie în sens invers, ceea ce e negaţiune pe planul imediat devine determinaţiune negativă pe planul superior. Pe scurt, Lucifer în sensul cel mai înalt, însumează în lumea noastră ansamblul determinaţiunilor negative. Formulată astfel, fraza conţine o absurditate, căci o determinaţiune negativă nu se poate manifesta, dar poate crea „vestigii” în ea. Şi aceste vestigii sunt pozitive şi negative. Sunt pozitive când sunt determinaţiuni negative care desemnează Supremul, ca Tăcerea, Vidul, Tenebrele, dar sunt vestigii şi în sensul rezidual, şi atunci devin „sinistre”.
Satan neagă lumea; trebuie să-i opui o afirmaţiune, care o salvează în sensul religios al cuvântului; cu alte cuvinte, nu putem mântui lumea de negaţiunea lui Satan decât adăugându-i o dimensiune metafizică, prin contemplaţie şi prin rit; acesta este un proces catafatic.

Trimis de: shapeshifter pe 10 Apr 2009, 03:46 PM


Satan neagă lumea: trebuie să-l supralicităm, să împingem negaţiunea la superlativ şi atunci dispare şi Lumea şi Satan; rămâne din el ceva care se transformă în determinaţie negativă; procesul e apofatic.
Anumite procedee de realizare, în hasidism de exemplu şi la Quakeri, când corpul e pus într-o agitaţie continuă în timpul rugăciunii, îşi au rostul pentru o unificare a tuturor senzaţiilor, a tuturor simţurilor şi membrelor în unitatea rugăciunii. Pentru că funcţiunile cele mai inferioare, în membrele periferice ale omului se reflectă intelecţiuni, şi cu cât intelecţiunile sunt mai înalte, cu atât se oglindesc şi animă părţile cele mai inferioare ale sufletului şi ale trupului. Astfel instinctele reflectă cu mult mai mult intelectul pur, stările angelice, prin omogenitatea lor şi prin imediatitatea lor, decât mentalul, care iremediabil e sortit lumii intermediare, chiar când i se dă întrebuinţarea cea mai justă, tradiţională. Rămâne totdeauna un intermediar.
Dansurile în mutacawwuf, procesiunile bahice, au tocmai rostul să evertueze, să actualizeze paroxistic funcţiunile cele mai joase din om, pentru ca să atragă corespondentul lor ceres, care e de cea mai mare calitate. Se produce un catharsis al instinctelor, chiar al corpului omului, al cărui rezultat final e o continuitate omogenă de la cele mai de jos la cele mai de sus. Aplicaţiune tantrică: „ale Tale dintru ale Tale; Ţie aducem de toate pentru toate”. Nu există obstacol mai mare în realizarea iniţiatică decât dispreţul de gens de lettres, confucianist, al părţilor sumbre din om, prejudecată intelectualistă contra elementelor fundamentale din om; tocmai pentru că sunt cele mai ininteligibile, pentru că stau ex parte materiae (de partea substanţei), sunt susceptibile să fie actualizate de către Intelect în stări angelice, în scheme geometrice transcendente.
Vârful creionului e punctul în lume; tot ce scrie se înscrie, şi anume pe ţesutul cosmic universal: în vibraţiunea indefinită a Vortexului cosmic. Deci, prin analogie inversă faţă de ceea ce se întâmplă în lumea aceasta, dincolo au mai mare importanţă literele decât cuvintele, fraza şi sensul ei. Din punctul de vedere al simbolismului de mai sus, e indiferent ce scrii, ori un text metafizic ori o listă de bucate. Şi calitatea textului poate interveni, dar din altă perspectivă, aceea a Intelectului Divin, oglindindu-se în amploarea lumii. E de ajuns să ne gândim că numai cu simplul aranjament schimbat al unui prospect comercial, se pot obţine formule de valoare intelectuală şi iniţiatică formidabilă. Noi nu ştim care, dar Dumnezeu ştie şi acesta este singurul lucru important.
Să ne închipuim la fiecare nod al Vortexului Sferic Universal o literă. Pe fiecare punct în succesiune putem plasa cuvântul sau fraza pe care o vrem, indiferent de calitatea ei. Fiecare literă din frază, privită din alt punct, din altă perspectivă a Vortexului, intră în combinaţie cu alte litere decât cu cele cu care s-a înşirat când am scris-o noi şi alcătuieşte formule cu totul noi, rămânând totuşi în fraza primitivă. Aşa că orice blasfemie, orice inepţie poate fi privită din altă perspectivă, astfel încât să dea o frază sacră, rituală, fără să-şi piardă locul în aranjamentul vechi.
Orice faptă, gând, intenţie, voliţiune a noastră, indiferent de ce calitate e, poate fi promovată, răscumpărată, restructurată de ochiul divin care priveşte totul în simultaneitate, ba chiar în omniprezenţă. Ne este permis; Dumnezeu ne îngăduie să substituim ochiul inimii noastre, Ochiului Divin. Şi atunci putem răscumpăra orice.
Lucifer complăcându-se în frumuseţea şi puterea sa, ipso facto, a tăiat rădăcina plantelor prin actul lui de narcisism. Dar o suprimare reală a lui faţă de ceea ce este Principiul oricărei făpturi e o pură imposibilitate. De aici, următoarele: Lucifer taie rădăcina plantelor fără să-şi poată tăia raţiunea suficientă ontologică ce-l leagă de Creatorul său. Dumnezeu poate fi negat printr-o formulaţiune, dar nu e xistenţial, pentru că Verbul şi Existenţa nu coincid decât atunci când se exprimă unul prin altul. Naentul nu există, ori negaţiunea lui Lucifer are în mod necesar ca ultimă concluzie Neantul, căci numai Neantul stă în afara Posibilităţii Totale, şi tocami asta e imposibil.
Deci Infernul nu e Neantul, ci afirmaţia Neantului, care în timpul vieţii se face verbal, prin gând, prin fapte, dar nu poate cuprinde toată fiinţa omului, căci existenţa e pozitivă şi condamnă mut pe cel care-o neagă. Dar după moarte, negaţiunea devine existenţială, din cauză că, postum, toate vorbele, gândurile, actele omului devin fiinţe obiective, care încolăcesc pe autorul lor, ca şerpii lui Laocoon, şi-l integrează într-o completă pasivitate, într-un sistem vegetal sau mineral de negaţiune.
Deci Lucifer, afirmându-se îşi neagă Autorul, care, la rândul lui, îi neagă negaţiunea, şi asta îi pricinuieşte căderea în centrul tuturor lucrurilor. Dumnezeu neagă negaţiunea lui Lucifer, dar nu-i poate nega existenţa, şi de aceea e nevoit să-l situeze undeva unde şi existenţa şi negaţiunea lui să-şi aibă locul adecvat, dharmic; cu alte cuvinte, Dumnezeu nu-l poate aşeza pe Lucifer decât în Ininteligibil, la rădăcina oricărei manifestări. Dacă Lucifer se află la rădăcina Infernului, nu-i ca într-o închisoare în care a fost băgat cu de-a sila, ci pentru că, exact, Dumnezeu nu-l poate pune în altă parte.
Prin această cădere a fost produs Haosul din care fu creată lumea, în al cărei centru este exilat Lucifer. Mai exact, Lucifer a produs Haosul, carne din carnea lui, substanţă din substanţa lui. Prin revolta lui, optând pentru ininteligibil, creează ininteligibilul şi-l regenerează, şi orice tendinţă de narcisism a noastră ne pune în umbra Satelitului Sumbru. Orice veleitate de autonomie, orice iluzie de existenţă independentă ne pune în realitatea lui, care e cu atât mai insidioasă, mai greu de detectat, cu cât măguleşte ininteligibilul din noi, elementele instinctuale, existenţiale. Primejdia de moarte a ispitei diavoleşti este că îmbracă un neant cu o haină de fiinţă, deci pozitivă prin natura ei. Negativul se altoieşte pe pozitiv, îi devine parazitar, nu-l poate transforma în Neant, pentru că neantul nu există, dar îl poate disocia în componenţa lui atomică, şi astfel se întâmplă acea tragedie divină, la capătul procesului, când Dumnezeu e nevoit să constituie o nouă fiinţă din materialele astfel disociate. Forţa lui Lucifer este teribilă şi nimeni nu i se poate sustrage prin mijloace voluntare sau prin constrângeri morale, căci în constrângerea morală cea mai riguroasă se află Lucifer. Se face negat pentru că ştie că negarea lui atinge şi pe aceea a Făcătorului său, care l-a exilat într-un just exil.
Nu există decât un singur mijloc de a-i scăpa, dar un mijloc suveran; adăugarea peste deficitele, păcatele, prostiile noastre, a unei dimensiuni intelectuale în care, în mod necesar, totul, inclusiv Lucifer, îşi reia locul, îşi recapătă dharma (legea perenă, ordinea universală), deci pozitivitatea; căci ce putere, ce ac mai poate avea un Demon pe care-l cunoşti în rostul lui cel mai adânc?
Dimensiunea intelectuală adăugată, suprapusă de noi lui Lucifer, îi ia ininteligibilitatea, prin urmare îl răscumpără, pentru că Lucifer plus Intelectul nu mai e Satan. Compătimirea, comiseraţiunea, pentru Lucifer căzut duce direct în ghiarele lui, dar înţelegerea lui îi topeşte toate elementele nocive, aspectul negativ. Nu poate să existe caritate cosmică mai mare şi care răscumpără nu numai pe om, dar făptura întreagă.
Sentimentul de prezenţă este semnul cel mai bun că Intelecţiunea e adevărată. Numai la o prezenţă Lucifer este reductibil; raţionamentul, demonstraţia sunt fără eficacitate. Intelecţiunea adevărată este rezultatul unei intuiţiuni directe, informale, susţinută, având drept temelii elemente existenţaile, adică acele elemente abscure din noi care sunt reflexul invers a Supremului în fiinţa noastră; aceste elemente devin un suport, un tron pentru hudur (arb. Prezenţa reală a divinităţii) şi numai din cauza suportului Lucifer e accesibil, vulnerabil, căci e o afinitate între el şi aceste suporturi; şi este un suport în calitate de rădăcină tenebroasă a întregii manifestaţiuni. Satan e dezarmat prin similitudini, un suport se infuzează în alt suport care crede că asimilează, devorează suportul superior şi se trezeşte tras în sus ca şi cu o undiţă; şi atunci ce a mai rămas din el?
Deasupra lumii fizice este alta mai înaltă: lumea spirituală, unde omul se poate căţăra, până ajunge la punctul unde atracţia lumii acesteia nu i se mai atârnă de picioare. Odată ajuns în lumea pneumatică, sunt alte dimensiuni, căci acolo ceea ce e sus e şi locul unde ne sunt rădăcinile. Asta nu se poate decât pentru o entitate care în toată fiinţa ei este numai văz şi ochi, şi în care contemplaţia este însăşi substanţa fiinţei. E deasupra lui sattva însăşi, căci o tendinţă este sattva numai faţă de alte tendinţe expansive şi descendente, rajas şi tamas. Or, în „locul” unde sattva devine fixantă, cum e tamas pentru lumea noastră, nu mai există sistem de raporturi, ci pură conformitate, deci omogenitate cu Fiinţa.
Între lumea pneumatică şi a noastră mai este o lume, intermediară, unde se dă în adevăr bătălia destinului nostru, căci în lumea noastră nu e bătălie, încătuşaţi fiind cu totul de greutate; solicitările contrarii nu pot surveni decât acolo, la punctul care se află la egală distanţă între ele, deci în lumea intermediară, psihică. Acolo e primejdia mare, mai ales în ce priveşte înşelăciunea, decât de cădere; din cădere te mai poţi ridica dar înşelăciunea te ţine vrăjit eoni întregi de existenţă. În lumea intermediară sunt ultimele limite ale domeniului Principelui Întunericului; mai sus nu se poate ridica; acolo e porticul templului exterior. Primejdia mare constă în faptul că nu atât Principele Întunericului este primejdios, căci se rezolvă într-un simulacru de neant, într-o iluzie, ci în fascinaţia pe care o exercită, vertijul pe care-l dă. Lumea subtilă nu e „locul” entităţilor spirituale, dar ele îşi pot lăsa o urmă, un vestigiu, un reflex rezidual în ele; cules de Înşelător, ca o smântână, acest reflex rezidual poate fi uzurpat ca o mască de iluzie; aici este primejdia cea mare. E ca şi cum ne-am duce spre o stea după imaginea ei într-o apă. Nu atingem Cerul, ci noroiul din fundul mlaştinii. Principele Întunericului caută să dea fiecărei raze oglindite pe suprafaţa apelor mijlocii, o direcţie contrară, falsă. Nu este posibil să scăpăm de aceste năluciri de lumină, decât prin intuiţie directă, intelectuală, căci Vrăjmaşul poate uzurpa reflexul, imaginea oglindită a unui Înger, dar nu este esenţialitatea lui. Desrobirea, plenitudinea lucidă pe care ne-o dă contemplarea Ideilor, nu se găseşte în reflex, care cel mult ne poate da o beţie, o uitare, un vertij, şi asta ne dă posibilitatea să detectăm duşmanul în dosul măştii.
Lucifer, Îngerul rebel, nu este numai puterea care operează crearea lumii. Însăşi concepţia căderii lui Lucifer e limitată, pentru că face din creaţiune o operă de revoltă, contrarie voinţei lui Dumnezeu. Or, Lucifer însumează o tendinţă voit descendentă care evertuează posibilităţile de creaţie din indistincţiunea lor, voinţă care poate fi aceea a unui Principiu luminos, lucrând din voinţa lui Dumnezeu şi privită, numai foarte din afară, din perspectivă religioasă, misiunea sa apare ca o revoltă. Şi e drept ca toată drama să apară ca o revoltă în religie, care e făcută absolut pentru toţi oamenii, căci realitatea faptului e incomprehensibilă pentru ei; ar trebui să se ajungă din explicaţie în explicaţie la concepţia apofatică a lui Dumnezeu, a Principiului nelimitat, care se neagă pe el însuşi ca urmare a Infinităţii lui şi pentru asta creează Lumea, dând misiune lui Lucifer „s-o moşească” printr-o aşa-zisă revoltă care e de fapt o ruptură de echilibru.
Lucifer are şi un caracter metafizic nu doar cosmologic, în plan cosmologic Lucifer ia o altă înfăţişare decât în cel metafizic, căci, existenţial, reflexul obiectului pe un plan inferior nu e aidoma cu obiectul în realitate. Prea ar fi simplu. Imaginea obiectului pe alt plan intră în alt sistem de coordonate decât acela ale planului principial şi, în speţă, în lumea noastră intervine legea dualităţilor care complică problema.
Lucifer nu este numai imanent lumii noastre. Or, nu e posibil Imanent fără Transcendent, a cărui oglindire este. Lucifer e primul din spiritele interioare şi cel mai absolut necesar operei de creaţiune. Lucifer e principiul care produce ruptura echilibrului celor trei gune în Prakriti, deci e deasupra nu numai a lui Tamas, dar şi a lui Rajas şi a lui Sattva. Fiat-ul care produce această ruptură de echilibru e un Verb divin, e o Apofază, care numai în reflexele ei periferice are un aspect de negaţiune. Una e negaţiunea lui Dumnezeu de către un agent subaltern şi alta e negaţiunea oricărei limitaţiuni care ar părea să se prindă ca o pojghiţă pe Faţa divină, negaţiune care salvagardează Absoluitatea divină.
Lucifer nu e numai Şarpele, care e o specificaţie cosmică a lui, o ardoare cupidă, invidioasă, interesată, egoistă, care şerpuieşte în inima omului şi o învăluie în reţeaua ei. Lucifer, tăiat de rădăcinile lui cereşti, de lumină, rămâne numai foc, care nemaifiind solicitat de o atractivitate de sus, se roade pe el însuşi, se hrăneşte din propria lui substanţă; dar chiar faptul că e numai şarpele, că şerpuieşte în inima omului, arată că tot pe spirala Vortex-ului Sferic Universal se înscrie; care conţine în ţesutul lui totul, inclusiv pe Adversar; numai că în cazul Şarpelui, aceste spire, văduvite de lumină, desţesute s-ar putea spune, cad cao pulbere radioactivă pe ele însele şi pe lume, maleficiind-o.
Şarpele cere identitatea; lipsit de ea, sustras din căile ei, se devorează pe el, îşi devorează coada, devine Uroboros; căci ste şi un aspect sinistru al acestuia: în sensul pozitiv, Uroboros-ul care-şi muşcă coada arată că purcede din Principiu şi se întoarce în el; în lume, cercul pe care-l formează e o spiră a Vortexului şi, ca atare, revine la punctul de plecare cu un pas de elice mai sus, sfârşitul unei spire fiind punctul de plecare al spirei imediat superioare. Dar în cazul aspectului negativ, lipsind „Atracţia Cerului”, aceea care face ca spirele să fie în realitate paşi de elice spre Zenith – şarpele îşi muşcă realmente coada, se face un scurtcircuit, şi planul pe care-l delimitează se preface în cenuşă. Nu mai rămâne, în adevăr, decât o ardoare cupidă, pentru că e nepotolită, o conflagraţiune, o explozie neputând fi un aliment, invidioasă pe tot ce e în afară de ea, şerpuind în inima omului ca în jurul oricărei conştiinţe care crede că-şi are raţiunea suficientă în ea însăşi, în care se manifestă Principium Individuationis.

Trimis de: shapeshifter pe 22 Apr 2009, 06:09 PM

Ti l-am mutat la topicul cu metafizica pe care l-ai deschis. De fapt doream sa-l mut la "Dincolo de ratiune", insa dupa ce mi-ai dat de lucru cu vreo 20 de topicuri si mai bine, a ajuns aici, unde intr-adevar nu-si avea locul, ca aici nu ne ocupam cu filosofia si nici cu metafizica care este tot o ramura a filosofiei chit ca unii poate nu vor sa recunoasca acest lucru.
Ar fi mai bine sa te uiti inainte de a scrie un mesaj daca este la subforumul potrivit...

Trimis de: shapeshifter pe 30 Apr 2009, 07:38 PM

Ascetul semidivin, Nârada, i-a cerut cândva dirct Fiinţei Supreme să-l înveţe secretul Mâyei sale. Acest Nârada, în mitologia hinduismului, este un model favorit al discipolului aflat pe „calea evlaviei”(bhakti-mârga). Ca răspuns la prelungita şi ferventa sa austeritate, Vishnu îi apăruse în sihăstrie şi-i făgăduise satisfacerea unei dorinţe. Când el îşi exprimă smerit dorinţa sa adâncă, zeul îl învaţă nu cu vorbe, ci supunându-l unei întâmplări teribile. Versiunea literară a poveştii ne-a parvenit în Matsya-Purâna, o culegere sanscrită care şi-a căpătat forma actuală în timpul perioadei clasice a hinduismului medieval, aproximativ în sec. al IV-lea d. Cr. Ea ne este prezentată ca fiind povestită de către un sfânta pe nume Vyâsa.
În jurul sihastrului Vyâsa, în singurătatea sa din pădure, se adunase un grup de bărbaţi sfinţi. „Tu înţelegi ordinea eternă şi divină”, îi spuseră ei, „prin urmare, dezvăluie-ne secretul Mâyei lui Vishnu”.
„Cine poate oare înţelege Mâyâ Zeului Suprem, afară de el însuşi? Mâyâ lui Vishnu îşi exercită vraja sa asupra noastră. Mâyâ lui Vishnu e visul nostru al tuturora. Nu vă pot spune decât o poveste, care a ajuns până la noi din zilele vechimii, despre felul în care această Mâyâ şi-a făcut simţit efectul într-o anumită împrejurare aparte şi neobişnuită.”
Vizitatorii erau dornici să-l asculte. Vyâsa a început:
„A fost odată ca niciodată, un tânăr prinţ, Kâmadamana, adică „Îmblânzitorul Dorinţelor”, care, purtându-se în deplină potrivire cu înţelesul numelui său, îşi petrecea viaţa petrecând cele mai aspre şi mai ascetice austerităţi. Tatăl său, dorind să-l însoare, îi vorbi însă într-o anumită împrejurare cu următoarele cuvinte: „Kâmadamana, fiule, ce se întâmplă cu tine? De ce nu-ţi iei o soţie? Căsătoria aduce împlinirea tuturor dorinţelor unui bărbat şi prin aceasta, îngăduie atingerea unei fericiri desăvârşite. Femeile sunt însăşi rădăcina fericirii şi a bunăstării. Prin urmare du-te fiule drag, şi însoară-te.”
Tânărul rămase tăcut din respect pentru tatăl său. Dar când regele stărui mai departe şi-l îndemnă necontenit, Kâmadamana îi răspunse: „Dragă tată, îmi însuşesc purtarea pe care mi-o arată numele meu. Mi-a fost revelată puterea divină a lui Vishnu, care ne susţine şi ne ţine ca într-o plasă atât pe noi, cât şi toate cele ce sunt pe lume.”
Regescul tată făcu o pauză de o clipă ca să cugete, apoi îşi mută cu dibăcie argumentarea de la atracţia plăcerii personale la aceea a datoriei. Bărbatul trebuie să se căsătorească, declară el, pentru a zămisli urmaşi, astfel încât spiritele sale ancestrale de pe tărâmul strămoşilor să nu fie lipsite de jertfele de bucate ale urmaşilor şi ameninţate să se cufunde în mizerie şi deznădejde de nedescris.
„Iubite tată, spuse tânărul, am trecut prin mii de vieţi. Am suferit moartea şi bătrâneţea de multe sute de ori. Am cunoscut unirea cu soţiile şi pierzania. Am existat sub chip de iarbă şi de tufe, de liane şi de arbori. M-am mişcat printre vite şi animale de pradă. De multe sute de ori am fost brahman, femeie, bărbat. M-am împărtăşit din binecuvântarea lăcaşelor cereşti ale lui Shiva; am trăit printre nemuritori. Într-adevăr, nu e nici un fel de fiinţă, nici chiar supraomenească, a cărei formă eu să nu o fi îmbrăcat de mai multe ori; am fost demon, spiriduş, paznic al comorilor pământeşti; am fost spirit al apelor fluviilor; am fost prinţ ceresc; am fost şi rege printre şerpii-demoni. De fiecare dată când cosmosul a dispărut spre a fi sorbit din nou în esenţa fără formă a Divinului, am dispărut şi eu; iar când universul şi-a făcut din nou apariţia, am reapărut şi eu întru fiinţă, spre a trăi o nouă serie de renaşteri. În repetate rânduri am căzut pradă amăgirilor existenţei, şi totdeauna atunci când mi-am luat o soţie.
Dă-mi voie să-ţi povestesc, continuă tânărul, ceva ce mi s-a întâmplat în timpul penultimei mele întrupări. Numele meu în timpul acestei existenţe era Sutapas, „Cel-Ale-Cărui-Austerităţi-sunt-Bune”; eram ascet. Şi fierbintea mea credinţă în Vishnu, Stăpânul Universului, mi-a atras bunăvoinţa sa. Încântat de felul în care îmi împlinisem numeroasele-mi legăminte, el mi s-a arătat în faţa ochilor mei trupeşti, călare pe Garuda, pasărea cerească.
„Îţi fac un hatâr”, spuse el. „Orice doreşti ţi se va împlini.”
I-am dat următorul răspuns Stăpânului Universului: „Dacă eşti mulţumit de mine, îngăduie-mi să-ţi înţeleg Mâyâ.”
„Ce poţi face tu cu înţelegerea Mâyei mele?” răspunde Zeul. „Îţi voi da mai degrabă îmbelşugare în viaţă, împlinirea datoriilor şi misiunilor tale obşteşti, toate bogăţiile, sănătate şi plăcere ca şi fii eroici.”
„Tocmai de lucrurile acestea”, spusei eu, „doresc să fiu scăpat şi să trec dincolo de ele.”
Zeul continuă: „Nimeni nu-mi poate înţelege Mâyâ. Nimeni nu mi-a înţeles-o vreodată. Nu va exista nicicând cineva în stare să-I pătrundă taina. Demult, tare demult, trăia un profet asemănător zeilor, pe nume Nârada, şi el era un fiu bun al zeului Brahmâ însuşi, şi era plin de evlavie fierbinte faţă de mine. Ca şi tine, el şi-a atras bunăvoinţa mea şi eu I-am apărut aşa cum îţi apar şi ţie acum. I-am făgăduit împlinirea unei dorinţe, şi el a dat glas dorinţei căreia şi tu I-ai dat glas. Apoi, deşi l-am prevenit să nu cerceteze mai departe taina Mâyei mele, el a stăruit, întocmai ca şi tine. Şi atunci I-am spus: „Aruncă-te în apa de colo şi vei trăi taina Mâyei mele.” Nârada s-a aruncat în iaz. A ieşit din nou la suprafaţă sub forma unei fete.
Nârada a păşit pe uscat din apă ca Sushilâ, „cea virtuoasă”, fiica regelui din Benares. Şi curând, ea fiind în floarea tinereţii, tatăl ei I-o dădu de nevastă fiului regelui învecinat din Vidarbha. Profetul şi ascetul ce sfânt, sub forma unei fete, a trăit din plin toate desfătările iubirii. La sorocul cuvenit, bătrânul rege din Vidarbha muri, iar soţul Sushilei îi urmă la tron. Frumoasa regină avea mai mulţi fii şi nepoţi şi era peste seamăn de fericită.
După trecerea mai multor ani izbucni însă o ceartă între soţul Sushilei şi tatăl ei, ceartă care ajunse în cele din urmă la un război sângeros. Într-o singură bătălie uriaşă mulţi dintre fiii şi nepoţii ei, tatăl şi soţul ei au fost ucişi cu toţii. Şi când ea află despre măcel, o porni adânc mâhnită din capitală spre câmpul de bătălie, pentru a înălţa acolo o jeluire solemnă. Şi porunci să se ridice un rug funerar uriaş pe care aşeză leşurile rudelor ei, fraţii, fiii şi nepoţii, iar apoi, unul lângă altul, trupurile soţului şi tatălui său. Cu propria-I mână apropie torţa şi dădu foc rugului; când flăcările urcară spre cer, ea strigă din toate puterile: „Fiule, fiule!”, iar când rugul începu să trosnească, se aruncă şi ea în vâlvătaie. Pojarul se răci şi se limpezi numaidecât; rugul se prefăcu într-un iaz. Şi Sushilâ în mijlocul apelor se regăsi, dar tot ca Nârada cel sfânt. Şi zeul Vishnu, ţinându-l pe sfânt de mână, îl ajută să iasă din lacul de cleştar.
După ce zeul şi sfântul ajunseră pe mal, Vishnu îl întrebă cu un zâmbet cu două înţelesuri: „Cine este acest fiu a cărui moarte o jeleşti?” Nârada rămase confuz şi ruşinat. Zeul continuă: „Aşa se înfăţişează Mâyâ mea, jalnică, ursuză, blestemată. Nici Brahmâ cel născut din lotus, nici oricare altul dintre zei, nici Indra şi nici chiar Shiva nu se pot adânci în abisul ei fără fund. De ce sau cum crezi că tocmai TU ai putea cunoaşte acest lucru de necunoscut?”
Nârada îl rugă să-i dăruiască credinţă desăvârşită şi evlavie, precum şi harul de a-şi aminti această experienţă în viitor. Mai mult, ceru ca iazul în care pătrunsese, ca într-o sursă de iniţiere, să devină un loc sacru de pelerinaj, iar apa lui – mulţumită prezenţei tainice şi necurmate într-însa a zeului care intrase acolo ca să-l scoată pe sfânt din adâncul magic – să fie înzestrată cu puterea de a spăla orice păcat. Vishnu îi împlini dorinţele pioase şi pe loc, în aceeaşi clipă, se făcu nevăzut, retrăgându-se în locuinţa lui cosmică din Oceanul de Lapte.
„Ţi-am spus această poveste”, încheie Vishnu, înainte de a se retrage tot astfel din faţa ascetului, „ca să te învăţ că secretul Mâyei mele e de nepătruns şi nu poate fi cunoscut. Dacă doreşti, poţi şi tu să te arunci în apă, şi vei şti de ce anume lucrurile stau aşa cum îţi spun.”
După care Sutapas (sau prinţul Kâmadamana în penultima sa întrupare) plonjă în apa iazului. Ca şi Nârada, el ieşi la suprafaţă sub înfăţişarea unei fete, fiind astfel învăluit în ţesătura altei vieţi.”

Trimis de: ben_gal pe 20 Apr 2010, 06:45 AM

QUOTE(shapeshifter @ 11 Mar 2009, 11:13 PM) *
Mitul Potopului în tradiţia hindusă


Mitul Potopului este mai vechi decit crestinismul.
Este mai vechi si relativ la iudaism.
Pina si indienii americani l-au cunoscut si doar ei au plecat la america de mult timp.

De fapt acest "M I T" a fost un cataclism natural - formarea Marii Negre, pe acolo locuiau mai toti cei 10.000 de homo-sapiens, supravietuitorii marelui inghet.

Trimis de: ben_gal pe 20 Apr 2010, 06:48 AM

QUOTE(shapeshifter @ 30 Mar 2009, 04:54 PM) *
Căci a Ta este
ÎMPĂRĂŢIA------------------------adică Principiul Tatălui
PUTEREA--------------------------adică Principiul Fiului
SLAVA-----------------------------adică Principiul Spiritului


Si iata ce a devenit legea a I-a a decalogului.
Domage!

Trimis de: ben_gal pe 20 Apr 2010, 06:49 AM

reset - postare dubla

Tehnic:Invision Power Board (http://www.invisionboard.com)
© Invision Power Services (http://www.invisionpower.com)