Versiunea pentru tiparit a acestui topic

Trimis de: Mihai pe 16 Mar 2005, 12:41 PM

You'll never laugh as long and as loud again as long as you live! The laughs come so fast and so furious you'll wish it would end before you collapse!
Un film bun? Un spectacol de teatru interesant?

Va invit sa ne delectam impreuna cu scurte (sau complexe) comentarii ale denisei referitoare la filmele si spectacolele de teatru pe care le-a vazut.

Trimis de: denise pe 17 Mar 2005, 11:17 PM

Multumesc Mihai . Mai ales pentru citatul din Chaplin… preferatul meu.

Nu stiu cat voi scrie despre piesele de teatru vazute – au fost ani cand nu ratam nici un spectacol, acum insa ajung tot mai rar. Si-mi este dor si de teatrul radiofonic.
Despre filme insa… as avea ce scrie. Timp sa am.

Incep cu un film din 1989, revazut de curand si pe care il voi mai vedea inca de multe ori, cu siguranta :
Nouvo Cinema Paradiso.
Regia: Giuseppe Tornatore
Scenariu : Giuseppe Tornatore si Vanna Paolli
Distributia : Philippe Noiret (Alfredo), Salvatore Cascio (Salvatore copil), Marco Leonardi, Jacques Perrin (Salvatore adult), Antonella Attili, Pupella Maggio
Patru premii BAFTA in 1991 : Cel mai bun film (in alta limba decat engleza), Cel mai bun actor (Philippe Noiret), Cel mai bun rol secundar masculin (micutul Salvatore Cascio – care uneori imi aminteste de Piciul lui Charlot), Cel mai bun scenariu (Giuseppe Tornatore)

Actiunea pe scurt : Un regizor celebru, la vestea mortii prietenului sau Alfredo, retraieste momentele copilariei, cand, datorita prieteniei cu proiectionistul unicului cinematograf din mica sa localitate italiana, se indragosteste pentru totdeauna de lumea magica a filmului.
Prima parte, cu Salvatore copil (jucat de Salavatore Cascio – a carui mutrisoara ti se lipeste instantaneu de suflet) este de fapt partea mea preferata. Experienta copilului in vechiul cinematograf aduce cu o calatorie initiatica. De fapt, si scenele cu publicul care priveste fascinat ecranul sunt de-a dreptul memorabile.
Probabil unii vor considera filmul sentimental, chiar si este, caci nu se poate sa nu trezeasca in fiecare amintirea primelor drumuri la cinematograful din cartier, cand, copil fiind, asteptai nerabdator stingerea luminilor. Poate ca intr-un fel filmul este manipulativ, dar Giuseppe Tornatore jongleaza ca un maestru cu sentimentele spectatorului, sentimente pe mai multe nivele. Filmul este cand vesel, cand dulce-amarui, cand de-a dreptul dramatic, dar permanent strabatut de o caldura profund umana, care nu se poate sa nu te atinga.

PS. Muzica lui Ennio Morricone – nici nu se putea una mai potrivita

Trimis de: denise pe 8 May 2005, 05:53 PM

Nu prea mai am timp sa trec pe aici. Am mai vazut cate un film, sau o piesa de teatru, dar nu am gasit si minutele necesare sa scriu cate ceva.

Nu stiu daca la asta s-a gandit Mihai cand a spus 'teatru', dar voi vorbi despre teatrul radiofonic. Au fost ani de zile cand nu pierdeam nici o piesa, imi placea ca imi puteam folosi imaginatia in voie.

Adrian Lustig – Poker, adaptare radiofonica de Costin David.
Voci : Constantin Cotimanis, Razvan Vasilescu, Alexandru Bindea
Productie 2003

Personaje:
Un senator – mereu in partidul la putere – cel care asigura credite prietenilor, licente de export-import, esalonari de TVA etc.
Marcel - fostul coleg de scoala plecat in America, , ramas in strainatate ‘la ordin’, asteptat sa vina de la New York pentru a imparti niste dolari in dreapta si-n stanga.
Un chirurg estetician , cu clientela de lux.
Monica- moldoveanca de peste Prut – studenta la facultate particulara, unde ‘se merge pe incredere, nu se cere diploma de bac’, amanta oficala a senatorului via Soseaua de centura, siliconata, disperata sa prezinte meteo la tv
Titel -Marlanul imbogatit, semi-analfabet – afacerist veros - proprietar de echipa de oina (sunat la telefon in pauza unui meci ca sa ‘rezolve’scorul), un citat : ‘daca mie imi cadea la intrarea la liceu Miorita acum eram baiat cu carte’ - devenit ‘eligibil’ in partid , pentru ca vrea imunitate …
Frumusetea incepe cand se incaiera …dar mai mult nu spun.
Intr-un cuvant : un pamflet. Nu e genul meu preferat - dar e ultima piesa auzita.

Trimis de: denise pe 14 Jun 2005, 01:56 PM

Am reusit sa vad Costantine.

Nu-i rau, dar... deja-vu cap-coada. O fi Keannu Reeves un dragut, dar nu indeajuns sa mai vad filmul asta inca o data pentru el. O data e mai mult decat suficient. Raman la parerea ca tot Exorcistul e mai bun - tot ce s-a facut ulterior in genul acesta sunt doar copii.
Citeam la IMDb un comentariu de genul "A mockery of a great comic book" si mi-am dat seama ca intr-adevar parca e o banda desenata - predomina [iar] efectele speciale:

Concluzie - merita vazut, daca nu renuntati la o plimbare in aer liber pentru el.

Trimis de: denise pe 2 Jul 2005, 12:42 PM

Azi: THE RING 2.
Un minus fata de prima parte: aproape intotdeauna continuarea e mai slaba, insa cel mai mult deranjeaza ca ideea nu mai e originala, sunt situatii si secvente care se repeta cam mult.
Un plus: distributia. Pe langa Naomi Watts (nu am am reusit sa vad "21 grams" -sunt curioasa cum e si in alte roluri) si pustiul din "Little Man Tate" apar acum si Sissy Spacek (mi-a placut in toate rolurile in care am vazut-o) , Elizabeth Perkins, Simon Baker (frumuselul din 'The Guardian" si "Sunset Strip") si Gary Cole.

Daca va place distributia- merita vazut; daca v-a placut prima parte- merita de asemenea vazut pentru ca mai aduce niste date noi despre fetita, dar sa nu va asteptati la mari surprize in ce priveste actiunea. Un triller dupa reteta hollywoodiana (ei, da, cu regizor japonez - se pare ca totul a pornit de la filmul sau "Ringu" din 1998 -pariez ca fiind primul, e si cel mai bun dintre ele), mai mult pentru adolescenti.

Si sa speram ca nu va mai exista si un The Ring 3.

PS. Totusi, mi-a placut filmuletul de pe caseta video.

Trimis de: denise pe 6 Jul 2005, 12:10 PM

Exista o anumita categorie de filme carora eu le spun (in lipsa de o idee mai buna) filme-medicament. Unele sunt comedii, altele fantezii, drame, unele mai bune, altele mai putin bune ...dar toate au un punct comun- starea in care te lasa filmul, una senina de comuniune cu universul, de iubire a Vietii - te stapaneste mult timp dupa genericul de sfarsit. Cei care au vazut What Dreams May Come, Fisher King, Pay it Forward, Amelie, Meet Joe Black etc. stiu cu siguranta ce vreau sa spun.

Azi voi vorbi despre What Dreams May Come . Un Robin Williams de data asta dramatic, indurerat, strabate o calatorie inimaginabila, dupa durerea pricinuita de moartea celor doi copii si... moartea sa. O calatorie in alte universuri, o calatorie pentru regasirea sufletului pereche dincolo de moarte.
Filmul arata ca o feerie, o lume imaginara, desprinsa parca din picturile renascentiste. De altfel tablourile joaca un rol cheie de-a lungul intregului film. Povestea este de o sensibilitate si gingasie rar intalnite, desi un film hollywoodian cu buget pe masura, are si caracteristicile unui film de arta. O calatorie ametitoare viata-moarte-rai-iad-rai-viata, o viziune surprinzatoare asupra lumii de dincolo, o intelegere speciala a modului in care lucrurile au o legatura ascunsa. Iar imaginile sunt incredibile, in general nu ma dau in vand dupa efecte speciale -aici insa joaca un rol important si sunt excelente -de parca eroul face salturi dintr-un tablou in altul, asa cum Alice a sarit dincolo de oglinda. Si , la fel ca in cazul lui Alice, regulile, legile sunt altele, surprinzatoare si supuse unui alt fel de logica, personajele intalnite sunt, fiecare in felul sau , calauze pe drumul initierii. O distributie de prima mana: Robin Williams, Annabella Sciorra, Cuba Gooding Jr., Max von Sydow.
Nu stiu daca este un film bun- eu il consider excelent- dar cu siguranta este un film care trebuie vazut (pe lista celor obligatorii) si in anumite cazuri poate fi chiar prescris de medic .

Trimis de: denise pe 24 Jul 2005, 03:01 PM

The Dreamers
Regizor : Bernardo Bertolucci

Filmul e sustinut de trei actori tineri: Michael Pitt, Eva Green si Louis Garrel - actori care fac fata onorabil unor roluri destul de complexe.
Ce m-a frapat la film a fost ca la un moment dat imi dadea senzatia de piesa de teatru – filmat 70-80% in interior in timp ce exterioarele par a fi doar un intemezzo sau un fundal pentru intriga. Nu stiu daca filmul are la baza o piesa de teatru, probabil ca nu – dar ar putea fi cu siguranta adaptat pentru scena. Sau mai bine nu, dat fiind ca una din temele principale e sexualitatea. In fine …
La inceput filmul mi-a lasat impresia ca va fi o paralela intre rebeliunile studentesti din Parisul anului 1968 si rebeliunea ‘interioara’ a celor trei eroi. Cumva insa, pe parcurs, evenimentele politice trec pe planul secund, par mai mult un pretext. Nu stiu daca Bertolucci a intentionat asta – insa undeva se rupe conexiunea intre cele doua dezvoltari, sunt doar tangente cand si cand. Ori poate mi s-a parut mie.
Filmul e cu siguranta pe placul cinefililor – cei trei eroi au in comun dragostea pentru filme- sau chiar obsesia. Mi-a placut cum Eva Green poate fi in acelasi timp fetita, adolescenta rebela,femeie fatala si diva din filmele clasice. Dintre cei trei – ea mi s-a parut ca joaca cel mai bine. De fapt si trecerea lui Mathew (Michael Pitt) de la inocenta la implicare in jocul ciudat al celor doi gemeni (si totusi –pastreaza o doza de inocenta pana in final) mi s-a parut bine redata de tanarul actor.
Cei trei dezvolta legaturi pe mai multe niveluri – sunt pasionati de filme (secventele din filme calsice sunt admirabil inserate), sunt tineri, inteligenti peste medie, rebeli, la inceputul experimentarii propriei sexualitati. Legatura bizara dintre cei doi frati ( Eva Green si Louis Garell) e marcata de faptul ca sunt gemeni – au fost nedespartiti, se simt legati mai mult decat fratii obisnuiti (de parca ar fi 'doua jumatati ale unei singure persoane') si au dezvoltat aceasta legatura pana dincolo de limitele sociale. Par doi Peter Pani sofisticati, care vor si nu vor sa creasca, care se revolta impotriva lumii, care si-au creat de fapt o lume a lor, cu propriile reguli, in care este atras si Mathew.
Persoanele mai pudice ar putea fi deranjate de scenele (foarte multe, de alfel) care implica nuditatea, dar e vorba de trei tineri de 19-20 ani – sexualitatea este o tema predilecta, naturala, iar filmul reuseste sa nu cada in vulgar. La urma urmei este vorba de varsta dificila cand, vrei nu vrei , incepe maturizarea; un amestec de inteligenta, sensibiltate, confuzie juvenila, revolta adolescentina, erotism, singuratate, suferinta, iubire.

Trimis de: denise pe 24 Jul 2005, 09:08 PM

Le charme discrete de la bourgeoisie (Farmecul discret al burgeziei)
Regia : Louis Bunuel

Filmul are in centru un grup de ‘burghezi’ aflati mereu pe punctul de a se aseza la masa, dar intotdeauna sunt impiedicati de o serie de evenimente ciudate, din zona suprarealismului sau absurdului. ‘Burghezii’ sunt de fapt parveniti, semidocti, persoane sus-puse corupte si nevestele lor, un episcop-gradinar-sindicalist (aduc mult cu ‘lumea buna’ de la noi, in special ambasadorul Mirandei). Pelicula este o satira sofisicata la adresa imbogatitilor care se cred buricul pamantului. Nu are o actiune bine definta, e un amalgam aparent fara sens - la un moment dat nu se mai poate face deosebirea intre ce e real si ce face parte din visele protagonistilor, vise in vise – dar nici nu are importanta. ‘Farmecul’ consta in studierea sub microscop (fara inversunare proletara) a celor ce cred ca apartin unei caste superioare, cei care au bani si doar o pojghita de cultura.
Un film european clasic.

Trimis de: denise pe 27 Jul 2005, 02:11 PM

The Recruit (Recrutul)
Regia: Roger Donaldson

Nu stiu, poate am devenit eu prea pretentioasa, dar am impresia ca Hollywood-ul a ramas in pana de idei.
Scenariul e slabut rau, filmul fiind salvat doar de cei doi actori: Colin Farrell – care nu se numara printre preferatii mei, dar face fata onorabil rolului - si Al Pacino, care nu poate juca decat bine, insa rolul seamana cu alte cateva roluri in care l-am mai vazut, nu pare ca-l solicita prea mult.
O alta greseala este ca se repeta atat de des „nothing is what it seems” si „everything is a test” incat deja esti prevenit si, in ciuda numeroaselor rasturnari de situatie, nimic nu mai e o surpriza. Aceasta e o greseala de amator- sa-ti distrugi propriile avantaje, ca si cum ai spune un banc incepand cu poanta. Dar, cine stie, poate publicul lor e mai limitat, trebuie sa i se explice in mod repetat, ca sa priceapa.
Plus ca relatia dintre cei doi (mentor – invatacel) imi amintea de cea dintre Denzel Washington si Ethan Hawke in 'Training Day', si cum 'Training Day' e un film excelent iar Denzel e nemaipomenit in rolul acela, 'The Recruit' nu are decat de pierdut in urma comparatiei.
Filmul nu e foarte bun, nici macar bun, e mai degraba: „mda, merge”.
Actiune are, cei carora le plac filmele despre CIA chiar au ce vedea – desi, chiar si povestile cu eroi necunoscuti carora nici macar nu li se dau medalii, ci doar le sunt aratate undeva intr-un subsol fara sa le poata lua acasa, au fost atat de des repetate in filme, incat sunt de-a dreptul plicticoase. Repet- filmul nu exceleaza prin originalitate.
Singura secventa care mi-a smuls un zambet: cand Burke (Al Pacino) ii propune lui Clayton (Farrell) sa intre in CIA, acesta intreaba : „Will I have to kill someone?”, Pacino raspunde cu figura lui din Avocatul Diavolului (da, si aici se repeta, rolul nu-i da insa posibilitatea sa mai varieze) – „Would you like to?”
In rest- un film plin de clisee.

Trimis de: denise pe 12 Aug 2005, 07:02 PM

Tocmai am revazut pe HBO About Schmidt. Un film pe care il voi mai vedea cu siguranta si a treia oara, a patra oara...
Excelent regizat de Alexander Payne si un adevarat recital al lui Jack Nicholson. Un film dulce-amarui, cu o infinitate de nuante.
Jack Nicholson, unul dintre cei mai versatili actori, interpreteaza de data aceasta un personaj anost, cu o existenta aproape vegetativa, a carui viata monotona e intrerupta de pensionare si de moartea subita a sotiei. E incredibil cum fata lui Nicholson reuseste sa transmita ganduri nerostite ; inconstabil - talentul lui Nicholson e coplesitor in acest film, in care nu vorbeste prea mult. Warren Schmidt (Nicholson), un om umil cu o existenta insipida trece de la delasare la durere apoi la revolta. Odata pornit la drum, in rulota sa imensa, incepe si procesul de transformare. Confident : un orfan de 6 ani din Tanzania, Ngudu, pe care Warren, in urma unui impuls neasteptat decide sa-l sponsorizeze cu 22 dolari pe luna, in timp ce privea o reclama la televizor. Scrisorile catre el dezvaluie un Schmidt necunoscut fiicei sale, sau sotiei sale, alaturi de care a trait 42 de ani. Transformarea lui Schmidt nu e spectaculoasa, el continua sa fie putin cabotin, zgarcit, legat inca cu lanturi invizibile de ticurile si existenta sa calduta, mereu in plus, mereu ridicol, incomod, stanjenit, mai ales de intalnirea cu Roberta Herzel – Kathy Bates, inegalabila in acest rol . Nu vreau sa divulg prea multe, dar conversatiile dintre cei doi sunt de-a dreptul savuroase. Pentru ca filmul are si un umor delicat de la inceput pana la sfarsit, un fel de ironie duioasa.
Dupa ce esueaza in incercarea de a-si convinge fiica sa nu se marite cu un ratat cu IQ minuscul, se pare ca Schmidt revine la marea minciuna pe care o reprezenta viata sa de pana atunci, iar discursul de la nunta e o incununare a acestei vieti false. In drum spre casa, cauta cu disperare un sens vietii sale si nu-l gaseste :
Relatively soon, I will die. Maybe in 20 years, maybe tomorrow, it doesn't matter. Once I am dead and everyone who knew me dies too, it will be as though I never existed. What difference has my life made to anyone? None that I can think of. None at all.
Si totusi …

Un film bun, cald, fara artificii, fara spectaculozitate ieftina, extrem de uman. In categoria celor obligatoriu de vazut. Nu veti regreta.

Trimis de: denise pe 13 Aug 2005, 10:44 AM

Sa vedem si o comedie. Get Shorty este una dintre putinele comedii holywoodiene care are si un scenariu original (si una dintre putinele care mi-au placut). Original in sensul ca nu copiaza poante din alte filme, pentru ca de fapt are la baza un best –seller scris de Elmore Leonard.
Distributia e perfecta: John Travolta, Gene Hackman, Danny DeVito, Rene Russo (nu stiu ce face femeia asta de nu imbatraneste), James Gandolfini, Dennis Farina.
Filmul e o combinatie reusita de umor, ironie, suspans si o incursiune in lumea filmuluio, acolo unde Mafia se intalneste cu Hollywood-ul.
John Travolta e delicios ca recuperator pasionat de filme (mi-a placut chiar mai mult decat in Pulp Fiction). Slujba il poarta pe Chili Palmer (Travolta) din Miami in Los Angeles. Combinatii, bande rivale, droguri, scenarii de filme … afaceri ilegale. Personaje pitoresti si amuzante. Gene Hackman in rolul lui Harry Zimm are ca specialitate intrarea in buclucuri de tot soiul. Danny DeVito ilustreaza perfect un star prin de fite iar Rene Russo e o actrita obscura de filme din seria B. James Gandolfini si Dennis Farina sunt bineinteles mafioti.
Personajele se ciocnesc unele de altele intr-o vesnica harababura, doar Chilli ramane stapan pe situatie. Cand si cand colaboreaza, fiecare avand prorpriul sau scop, pentru ca doar cateva minute mai tarziu sa se insele unul pe altul in tot felul de scheme surprinzatoare.
Filmul are suficient ritm ca sa nu te plictisesti nici o secunda.

Trimis de: denise pe 15 Aug 2005, 09:49 AM

Girl With a Pearl Earring
Are ca punct central povestea tabloului cu acelasi nume de Vermeer, o poveste imaginata de Tracy Chevalier,al carui roman a stat la baza peliculei.
Cartea este o fictiune, necunoscandu-se de fapt identitatea persoanei care i-a fost model enigmaticului pictor din Delft, iar legendele tesute in jurul zambetului (?) fetei cu cercel de perla amintesc de cele legate de surasul Giocondei.

Nu este un film istoric - desi te transpune total intr-o Olanda medievala, imaginea sugerand luminile si mai ales umbrele din picturile flamande. – ci pare mai degraba sa aiba ca subiect intalnirea dintre fata de 16 ani, Grier (Scarlett Johansson) - prin ai carei ochi se dezvaluie intreaga poveste – cu pictorul (Colin Firth) in a carui casa e angajata ca menajera. De fapt in film este vorba de intalnirea dintre spirite asemanatoare, desi despartite de rang, de varsta, de educatie si de rigorile vremii. Grier ‘intelege’ si asta creaza o legatura intre cei doi, dincolo de conventiile sociale, dincolo de cuvinte sau gesturi.
Un film tacut, cu lucruri nespuse, sentimente abia sugerate, intr-o casa in care nimeni nu spune ce gandeste. Doar ochii vorbesc.




Delft-ul lui Vermeer (a carui atmosfera a fost reconstituita in film):

Trimis de: denise pe 18 Aug 2005, 07:31 PM

The Notebook

Prima replica:
"I am no one special, just a common man with common thoughts. I've led a common life. There are no monuments dedicated to me, and my name will soon be forgotten. But in one respect, I've succeeded as gloriously as anyone who ever lived. I've loved another with all my heart and soul, and for me, that has always been enough."
Ultima replica:
"I think our love can do anything we want it to."
Este deci un film de dragoste pur si simplu - si nici nu incearca sa fie altceva, e sincer sentimental, lipsit de fite. Unora le va placea, vor varsa si niste lacrimi, altii vor spune ‘bleah, un film pentru fete’. Un batran (James Garner), citeste o poveste dintr-un caiet unei paciente (Gena Rowlands) internata intr-o clinica. Ce citeste ? O poveste de dragoste tipica (‘un baiat intalneste o fata, unul dintre ei era bogat celalalt nu, sunt despartiti, incearca sa se regaseasca etc…etc..), o poveste frumoasa, pentru cei care mai cred ca ‘dragostea invinge orice piedica’. Poate fi frumoasa si pentru cei care nu mai cred in dragoste eterna : inca de la generic esti cucerit de imagini si de muzica (Chopin - normal, nu ?). Actori talentati (Ryan Gosling, Rachel McAdams, James Garner, Gena Rowlands), actiunea petrecuta in vremea celui de-al doilea razboi mondial, tineri frumosi, tinuturi frumoase …. De ce nu ? Daca aveti chef de un film de dragoste, fara prea multe complicatii, acesta e numai bun pentru o seara linistita. Foarte linistita. Nu e un film de Oscar, nu e un film care sa te marcheze, e doar un film frumos, de vazut alaturi de persoana iubita. Dar daca nu sunteti intr-o dispozitie prea romantica, lasati-l pe alta seara.

Trimis de: denise pe 22 Aug 2005, 06:01 PM

39 Steps
Regizor: Alfred Hitchcock
Unul dintre primele filme ale sale (1935), cu vedete ale timpului - Robert Donat si Madeleine Carroll.
Tema e cea intalnita mai tarziu si in alte filme ale sale (Innocent, The Man Who Knew Too Much, North By Northwest) : un tanar nevinovat acuzat pe nedret, dupa ce s-a trezit implicat intr-o situatie din care initial nu itelege mare lucru, depinzand numai de el sa dezlege misterul si sa scape din incurcatura. De asemenea scena din tren aminteste de altele asemanatoare, de fapt cam tot filmul cuprinde idei la care Hitchcock se va intoarce mai tarziu (vezi blonda desteapta care il ajuta pe eroul principal).
Sunt induiosatoare stangaciile din platou, modul in care indiciile sunt accentuate explicit, pentru ca nu cumva sa-i scape privitorului si sa nu mai inteleaga ce se intampla ulterior.
Un film doar pentru cei care gusta farmecul vechilor pelicule alb-negru.
O bucatica de istorie cinematografica.


PS. Ce-mi pare rau e ca acesta e primul film in care nu l-am detectat pe maestru insusi, intr-una dintre obisnuitele sale treceri prin cadru ('semnatura' sa). Banuiesc ca era undeva printre spectatori, desi deobicei nu se amesteca printre figuranti. Mda, poate data viitoare.

Trimis de: denise pe 24 Aug 2005, 08:36 AM

Furia
Regia: Radu Muntean
Cu: Dragos Bucur, Dorina Chiriac, CRBL (de la Simplu), Adi Minune, Andi Vasluianu.
Lumea interlopa a Bucurestilor, smecherasi de cartier, curse ilegale de masini, camatari si recuperatori ... manele peste manele (Adrian Copilu’ Minune se joaca pe el insusi) , urmariri si batai pe stazile orasului.
Mi-au placut actorii – s-au mulat perfect pe roluri (de altfel Dorina Chiriac e o simpatie mai veche a mea), personajele fiind pitoresti si veridice si nu „joaca teatru” - chiar urla, plang sau rad daca o cere scenariul.
Imaginea parca e ceva mai buna decat la alte pelicule romanesti, parca nu mai are aerul acela prafuit. Ritmul si umorul aduc aminte de filmele lui Guy Ritchie (Snatch), dar nu stiu daca Radu Muntean s-a inspirat de acolo, pentru ca atmosfera e destul de credibila, sursa locala era la indemana si suficienta iar smecherii sunt cam la fel peste tot. Mai repede aduce cu filmele lui Pintilie. Oricum, nu e un film rau si ar putea iesi pe piata internationala fara probleme, nu stiu insa cat vor intelge strainii. Important este ca un regizor tanar, actori tineri si chiar amatori au reusit sa faca un film care aduce oarece sperante legate de viitorul cinematografiei romanesti.

Trimis de: denise pe 25 Aug 2005, 09:13 AM

Monster-in-Law
Un film pe care, chiar daca daca nu il vizionati, sigur l-ati mai vazut, pentru ca nu aduce absolut nimic nou. Am mai spus parca pe aici ca Hollywood-ul se afla in pana de idei si nu pare sa faca altceva decat sa copieze filme mai vechi, ba chiar si dintre cele mai noi.
Intriga: Charlie (jucata de Jennifer Lopez), o fata cuminte (mda, cine o mai crede?), cu mai multe slujbe temporare, se indragosteste de un medic, Kevin (Michael Vartan), baiat cuminte (prea cuminte, daca nu aparea deloc in film nici nu s-ar fi observat), dar unicul fiu al Violei (Jane Fonda), o vedeta TV la sfarsit de cariera, bineinteles o scorpie, cu patru mariaje la activ. Si bineinteles ca viitoarea soacra se va opune casatoriei celor doi prin orice mijloace, desigur ca binele triumfa.
Singura surpriza placuta e o Jane Fonda haioasa si superba la cei 67 de ani, o adevarat Cruella. In rest, filmul e plat, chiar si pentru o comedie usoara. Sau lejera…
Deci, daca va place Jane Fonda si va e dor de ea, mergeti la film. Daca nu, poate dati biletul soacrei.

Trimis de: Onix pe 30 Aug 2005, 07:32 PM

Bag si eu nasucul pe usa, doar pentru ca vreau de mult sa fac asta.
"Jurnalul de film" a ajuns preferatul meu si, recunosc, faptul ca vazusem mare parte din filmele de aici si ca am regasit aceleasi opinii, m-a facut sa-l accesez mai des. Buun... dar asa am ajuns sa vizionez "About Schmidt" si "What dreams may come". Mi-au placut mult comentariile si am vrut neaparat sa vad despre ce este vorba. Sunt superbe, exact cum ai spus, asa ca "Multumesc!".
Mai scrie, s-a format un coltisor de Han tare placut aici!

Trimis de: denise pe 30 Aug 2005, 07:52 PM

Saru'mana.
Esti oricand bine-venita, stii ca-mi face placere.
Mai scriu, stau mai prost cu timpul , dar ma straduiesc.

Trimis de: denise pe 1 Sep 2005, 11:04 AM

La Flor de mi secreto (1995)
Regia: Pedro Almodovar
Distributie: Marisa Paredes (Leo Macias), Juan Echanove, Carmen Elias, Imanol Arias, Nacho Novo.
Un film mult mai ‘cuminte’ fata de alte pelicule ale lui Almodovar –fara travestiti, fara abundenta de scene de sex, crime sau violenta. Tot femeia e si de data aceasta figura centrala: Leo Macias (Marisa Paredes) este o scriitoare care publica sub pseudonim romane siropoase de mare succes, fara ca nimeni sa stie ca acestea sunt opera ei. In cadrul unei colaborari la un ziar chiar i se cere o opinie asupra romanelor Amandei Gris (pseudonimul sau). Dilema profesionala (caci s-a saturat sa scrie prostii) se alatura necazurilor legate de casnicia sa: sotul, de care este indragostita cu ardoare, este militar de cariera si mai mult plecat cu fortele de interventie, casatoria se destrama incet dar sigur, singuratatea o copleseste - iar suferintele o imping spre alcool.
Chipul Marisei Paredes pe care camera poposeste mai tot timpul- reda foarte bine tulburarea si suferintele femeii, aflate in pragul unei depresii nervoase. Chiar mi-a placut Marisa Paredes – are un fel al ei de a ‘pune sufletul pe masa’, intalnit doar la marii actori. Probabil ati mai vazut-o in Todo Sobre Mi Madre (tot Almodovar) si in Life is Beautiful al lui Benini.
Umorul dulce – amar, o anumita duiosie, vitalitatea latina –specifice filmelor lui Almodovar – nu lipsesc nici aici.
Si oricum, in general prefer filmele europene.

Trimis de: denise pe 2 Sep 2005, 10:55 AM

Pieces of April (2003)
Regie: Peter Hedges
Cu: Katie Holmes, Patricia Clarkson, Oliver Platt
Intai sa spun ca filmul a avut un buget infim si din cate am auzit a fost filmat in cateva zile cu o camera video digitala.
Asa se explica si se scuza unele scapari.
E primul rol mai substantial al lui Katie Holmes, cel putin primul in care o vad eu. E o tanara rebela, oaia neagra a familiei care incearca de Thanksgiving sa reinnoade legaturile cu familia in care nu si-a gasit niciodata locul.
Filmul e o succesiune intre secventele in care April (Katie Holmes) se straduieste cu disperare sa gateasca pentru prima oara si sa incropeasca o masa festiva (iar soarta nu prea e de partea ei) si drumul familiei sale - bunica, mama, tata, frate sora - sprea casa lui April ..Intentionat fragmentat astfel, parca pe ici pe colo se rupe liantul invizibil care leaga totusi succesiunea evenimentelor. Dar nu e prea deranjant.
O familie disfunctionala marcata de trecut, de boli, care doreste ca macar in ultimul ceas sa creeze amintiri frumoase.… Este intr-un fel o incercare de a povesti cu umor despre lucruri triste. Relatia mama - fiica este cea mai marcanta, faptul ca ele nu pot comunica nu poate ascunde cat de asemnatoare sunt in revolta lor: una ca si copil –problema, care-si nu-si gaseste locul si dragostea in mijlocul familie, cealalta – in lupta cu o boala necrutatoare.
Daca nu aveti pretentii prea mari de la fim, poate fi chiar unul placut (are o anumita delicatete, descretie, nu da senzatie de 'prea mult') – cu un umor amarui si cu drame de familie. Poate ca drama si umorul nu s-au inchegat prea bine- dar la un film cu buget redus filmat intr-un timp record nu te poti astepta la o realizare de Oscar. Actorii sunt ok – intotdeauna Oliver Platt si Patricia Clarkson (cea mai buna din film, dupa parerea mea) si-au conturat bine personajele iar pentru Katie Holmes e totusi un progres.

Trimis de: denise pe 13 Sep 2005, 04:29 PM

La Cite des Enfants Perdus

Regie: Marc Caro si Jean-Pierre Jeunet
Distributie: Ron Perlman (One), Daniel Emilfork (Krank), Judith Vittet (Miette), Dominique Pinon (diver/clones), Jean-Claude Dreyfus (Marcello), Genevieve Brunet (la Pieuvre), Odile Mallet (la Pieuvre), Mireille Mosse (Miss Bismuth), Serge Merlin (Leader of the Cyclops)

Nici nu stiu cum sa-l clasific : fantezie noir, basm modern, SF, supra-realist … Imaginatia nu le-a lipsit realizatorilor, asta e sigur si este foarte bine jucat cap-coada.
Un oras fantezist, plin de constructii ciudate, incetosat, aflat intr-o perpetua lumina crepusculara (parca in Dark City era mereu noapte si ploua) populat de personaje desprinse parca dintr-o atmosfera de balci (de fapt chiar exista un balci in film): ciclopi, doua surori siameze care arata ca un mostru cu doua capete (Octopus) – omul care rupe lanturi, pitici, clone nereusite, (Dominique Pinon este excelent in 6 roluri- sau 7?), un creier urias plutind intr-un acvariu (vocea lui Jean-Louis Trintignant), cativa mici vagabonzi care aduc aminte de Gavroche sau de Oliver Twist, un copil care nu vorbeste dar are o mutrisoara delicioasa.
Un geniu nebun creaza viata in laborator- rezultat: cateva experimente nereusite - o pitica, sase clone diferite si 'defecte', un monstru fara sentimente care nu poate visa si atunci fura visele copiilor.
In oras bantuie o societate/secta a orbilor (ciclopii) care fura copii, mai exista carciumi desprinse parca din benzile desenate sau din jocurle pe calculator, tot felul de personaje caricaturizate.
O mentiune speciala pentru Miette (Judith Vittet) –pustoaica asta stie sa joace si face echipa buna cu One (Ron Perlman) in drumul lor plin de aventuri.
Un film poate ciudat (nu poate, sigur), plin de imaginatie, la care contribuie si constructiile din patou (orasul-port, cladirile, incaperile)-muzica, machiajul, imaginea, si nu in ultimul rand actorii - film care sfarseste prin a-ti placea neconditionat. Asta e: mi-a placut.

Trimis de: denise pe 24 Oct 2005, 09:05 AM

The Remains of the Day (1993)

Regia James Ivory.
Cu : Anthony Hopkins (Mr. Stevens), Emma Thompson (Miss Kenton), Christopher Reeve (Lewis), James Fox (Lord Darlington), Hugh Grant.
Filmul este o adaptare a cartii lui Kazuo Ishiguro.
Atmosfera britanica, inconfundabila, este prezenta in film din plin. Pe langa redarea interesanta a modului in care un castel (superb, de altfel) functioneaza ca o masinarie bine unsa la orice ora din zi si din noapte, vedem cum sentimentul datoriei (iar cat se poate de britanica) fata de stapan e dus pana la absurd.
Si cine putea sa arate asta mai bine decat maestrul Hopkins ? Filmul merita vazut numai si pentru micile ticuri, pentru abia sesizabilele ridicari de spancene, mici inflexiuni ale vocii Domnului Stevens, pentru modul discret in care Hopkins poate sa arate ce simte un om a carui filozofie de viata este tocmai sa-si inabuse sentimentele si pe primul loc sa puna datoria. Datorie pe altarul caruia jertfeste posibilitatea de a asista la ultimele clipe de viata ale tatalui, o dragoste si orice urma de viata personala. Cel putin la suprafata, caci dincolo de politetea pragmatica specifica britanicilor, dincolo de cuvintele amabile (ce pot fi arme necrutatoare) se intrevad mici strafulgerari, se ghicesc flacarile din spatele stratului de gheata. Emma Thompson e cea care reda cel mai bine lupta dintre real si pastrarea aparentei, sfasierea intre datorie si iubire.
Si nu numai sentimentele au de suferit ci si constiinta, caci majordomul asista, fara a-si ingadui sa judece, ba chiar parca refuzand sa inteleaga, la adunari politice in care stapanul (Fox) isi explima simpatia pentru nazisti, iar in calitatea sa de om politic gazduieste sedinte cu ambasadori din diferita tari, unde voturile decid soarta a milioane de oameni.
De fapt este vorba despre singuratate ca mod de viata, pe fundalul unei analize a aristocratiei britanice, dar cel mai mult merita sa vedeti filmul pentru distributia de exceptie.
Un film trist pana la urma, plin de suferinte ascunse, de vieti ratate din teama de a spune ce simti, de pierderea si a ultimei sanse de fericire.

Trimis de: denise pe 6 Nov 2005, 05:35 PM

HOUSE OF WAX
Regizor: Jaume Collet-Serra
Distributie: Elisha Cuthbert, Chad Michael Murray, Brian Van Holt, Paris Hilton, Jared Padalecki,
Nu stiu de ce majoritatea realizatorilor de thriller recurg doar la mijloace puerile, apeleaza numai la elemente de genul- cat mai multe creiere si mate imprastiate, urlete, elementul surprinza insemnand pentru ei doar aparitia brusca a unei astfel de imagini insotite de un urlet disperat.
In fine- filmul e pierdere de timp, cu personaje deloc conturate si cam prostute, conform retetei deja uzate: un grup de tineri frumosi macelariti unul cate unul si efecte speciale cat cuprinde. Si nici un actor nu e convingator. Poate nu e vina lor - rolurile nu le-au oferit prea multe posibilitati.
Nici macar ideea cu muzeul de ceara nu e originala- filmul este un remake dupa House of Wax din 1953 al lui Molly Keil cu Vincent Price, care la randul sau e un remake dupa Mystery of the Wax Museum din 1933. Pariem ca cel din 1933 este cel mai bun dintre ele?




Vorba unui amic – punctul cel mai palpitant al filmului e numarul de strip-tease al lui Paris Hilton, care apoi, cu lenjeria sexy la vedere, este urmarita de ucigas si ea incearca sa para cat mai speriata. Ce ziceti, ii reuseste?


Eu incerc sa-mi amintesc cine mi-a recomandat filmul, sa-i cer socoteala pentru ora pierduta.

Trimis de: denise pe 14 Nov 2005, 01:31 PM

Lost in Translation

Regia: Sofia Coppola; cu: Scarlett Johansson (Charlotte), Bill Murray (Bob Harris), Giovanni Ribisi
Un star hollywoodian in declin, Bob Harris (Bill Murray) soseste la Tokyo pentru a filma o reclama la o bautura japoneza (Santory), plus o aparitie TV. La hotelul unde se cazeaza se afla si Charlotte (Scarlett Johansson – cea din Fata cu un cercel de perla), pe care sotul, un fotograf monden (Giovanni Ribisi), cu angajamente in oras, e nevoit sa o lase singura peste zi.
Figurile centrale, Bob si Charlote, sunt pierduti intr-o tara straina, a caror limba si cultura le sunt inaccesibile. Atat diferenta de fus orar care ii intr-o perpetua semi-trezie, cat si incapacitatea de a comunica cu cei din jur dezvolta un acut sentiment de insingurare. Flashurile care apar in film, cu cei doi fixand disperati tavanul accentueaza acest sentiment de singuratate, de veghe instabila. In aceasta privinta, de exprimare a insingurarii, filmul e o reusita.
Aceasta insingurare ii conduce unul spre spre celalalt, creandu-se o relatie de tip special care ii determina in cele din urma sa-si reevalueze propriile vieti.
Lost in Translation – nu se refera numai la dificultatea de a comunica cu japonezii, ci si la sentimentul de ratacire (lost) pe care au cei doi in imensul oras nipon.
Charlotte are insa un spirit de aventura mai dezvoltat decat cel al lui Bob, ea pornind in explorarea orasului (interesanta scena cand e absorbita de o japoneza care aranjeaza florile, sau de intalnirea cu cei doi roboti care o privesc, dar nu o vad) intai singura, apoi luandu-l cu ea si pe Bob.
Exasperarea lui Harris de a se gasi in mijlocul unor oameni pe care nu ii intelege atinge apogeul in momentele turnarii scenelor pentru reclama la whisky si a emisiunii de televiziune - desi retinuta, ea transpare din gesturile lui Murray.
Totusi, senzatia mea este ca cei doi nici nu incearca cu adevarat sa relationeze cu gazdele, comportandu-se uneori ca doi turisti tipic americani (vezi scena de la restaurant, glumele pe seama accentului japonezilor, incapacitatii acestora de a vorbi engleza- in propria lor tara, totusi etc.).
Mi-a placut scena de la spital, cand in sala de asteptare Bob se implica intr-o discutie epuizanta, plian de gesticulatii si onomatopee, cu o batrana japoneza (simpatica foc), iar in spate doua femei chicotesc amuzate pe seama strainului.
Murray nu se numara printre preferatii mei, dar cred ca exprima rezonabil starea de plictis, de oboseala, de insingurare si de neimplinire a personajului.
Cat despre Scarlett Johansson- este al doilea rol in care o vad pe actrita si ma surprinde placut capacitatea ei de a exprima ce simte fara cuvinte. Are o figura foarte interesanta. La inceput Charlotte pare anosta, o simpla nevestica plictisita, dar pe masura ce relatia cu Bob se dezvolta, si personajul ei prinde contur, practic se ajuta unul pe celalalt sa se regaseasca.

Trimis de: denise pe 22 Nov 2005, 10:01 AM

Les Choristes
Regie: Christophe Barratier
Distributie: Gérard Jugnot (adorabilul profesor Clément Mathieu), François Berléand (Rachin), Kad Merad (Chabert), Maxence Perrin (Pépinot), Grégory Gatignol (Mondain).
Un film plin de nostalgie, de caldura, de muzica - remake dupa Cage aux rossignols din 1945. Desi povestea e deja bine cunoscuta (un profesor care reuseste, cu rabdare, daruire si dragoste neconditionata pentru muzica sa ajunga la inimile unor mici derbedei cu fete de ingeri, carora putina iubire le poate schimba viata) sinceritatea si caldura personajelor sfarsesc prin a te cuceri.
Nu se poate sa nu ti se lipeasca de suflet bietul profesor Mathieu, delicatetea si curatenia sa sufleteasca , pasiunea sa pentru muzica. Nici nu imi pot imagina pe altcineva decat pe Junot in acest rol, chipul si stilul sau de joc sunt ideale pentru a intruchipa un omulet sensibil, dar si puternic, fara a-l transforma intr-un erou maret, ci pastrand totul la nivelul omenescului. Muzica buna, voci minunate de copii. Oricat ai rezista, oricat ai incerca sa pastrezi un ochi critic asupra filmului, pana la urma cedezi farmecului sau.

Trimis de: axel pe 21 Dec 2005, 10:03 AM

Dogville
2003

Film care nu merita ratat.

Trimis de: denise pe 4 Jan 2006, 02:38 PM

Multumesc. Am sa incerc sa-l vad, am cautat cate ceva pe net despre film si suna bine.


The Upside of Anger
(este inca pe ecrane- 'Culmea Furiei')
Regie: Mike Binder
Distributie:
·Joan Allen — Terry Wolfmeyer
·Kevin Costner — Denny Davies
·Alicia Witt — Hadley Wolfmeyer
·Keri Russell — Emily Wolfmeyer
·Erika Christensen — Andy Wolfmeyer
·Evan Rachel Wood — Lavender "Popeye" Wolfmeyer

Am ales sa vad filmul pentru Joan Allen, una dintre preferatele mele de cand am vazut-o in Contender.
De fapt, cred ca a meritat sa-l vad doar pentru ea –regia e slabuta, cu ruperi de ritm, si , exceptand un anumit moment (nu spun care, sa nu dezvalui prea multe) scenariul e ingrozitor de previzibil. Au fost si secvente care chiar m-au enervat – cand unul dintre personaje rade si toata lumea izbucneste in ras, sa zicem ca o data mai mergea, dar... – in fine, un cliseu atat de uzat si un moment care a iesit extrem de fortat, poate de asta am si fost mai critica, mi s-a parut de-a dreptul amatorism.
Povestea e cea a lui Terry Wolfmeyer (Allen), o femeie de varsta mijlocie al carui barbat dispare fara urma, lasand-o singura cu cele patru fete adolescente. Terry isi reanalizeaza viata si isi ineaca amarul in bautura, devenind cat se poate de acida in replici. Se procopseste si cu un amic de pahar in persoana vecinului Denny – Kevin Costner –care este (pentru a cata oara?!) un fost sportiv faimos retras, iar acum are o emisiune la radio . Producatorul sau este interpretat de Mike Binder (‘Mintea unui barbat insurat’), cel care si regizeaza filmul.
Nu spun ca nu merita vazut- actorii sunt ok, isi fac treaba cat se poate de bine (mai ales Joan Allen, dupa cum ma asteptam), sunt si replici acide si rasturnari de situatie (nu prea multe), si ceva umor, personajele au fiecare cate o trasatura care le face simpatice, le umanizeaza - dar faptul ca per ansamblu povestea e previzibila (trecerea peste durerea provocata de disparitia sotului respectiv tatalui, problemele specifice adolescentei, imbunatatirea relatiilor, happy –end-ul etc.) si ca filmul pare o varianta de Craciun a lui ‘American Beauty’ – adica una ceva mai potolita, mai 'soft', pentru toata familia -m-au facut sa realizez ca ma asteptam la ceva mai mult de la acest film.
Sa zicem ca mi-a facut placere sa-i revad pe Joan Allen si Kevin Costner (desi…puteau sa-l faca macar fost contabil- el a incercat sa scoata putin personajul din sablonul in care se pare ca l-au incadrat regizorii, dar...), mi-a placut sa constat ca nu exista super-eroi ci doar oameni cu slabiciuni – in concluzie: l-am vazut, nu-mi pare rau, se potrivea cu anotimpul, dar nu cred ca l-as mai vedea.

Trimis de: denise pe 8 Jan 2006, 09:22 PM

…si seria fimelor proaste continua. N-am noroc.

The Order
Regia si scenariul: Brian Helgeland
Distributie:
Heath Ledger (Alex Bernier), Shannyn Sossamon (Mara Sinclair), Benno Fürmann (William Eden), Mark Addy (Thomas Garrett), Peter Weller (Driscoll), Francesco Carnelutti (Dominic).


Acesta e un film de-a dreptul prost. Pornind de la ideea existentei unui Sin-Eater (‘mancatorul de pacate’ - idioata idee sa-l puna sa manance la propriu pacatele), sau mai bine zis de la un concept (altfel interesant – dar praful s-a ales de el, plus ca nu e original) al iertarii care este posibila chiar si atunci cand Biserica o refuza. Atmosfera gotica, prea mult intuneric (a trebuit sa umblu la luminozitate ca sa vad tot ce se petrece), imnuri gregoriene (desigur), doi preoti care au aerul a doi detectivi porniti sa aresteze criminali. Exorcism.. ispita… Filmul incearca sa intre in categoria ‘Exorcistul’, ‘Stigamata’ etc. dar ramane doar o copie ieftina. Imi place Heath Ledger, chiar cred ca va face si roluri mai bune- dar aici numai preot nu pare, mai degraba un pop- star. Si cand ma gandesc ca Brian Helgeland are in spate pelicule ca L.A. Confidential, Conspiracy Theory, Mystic River, Payback… Nimic… nici macar nu e triller, nu reuseste sa sperie pe nimeni, amatorii de adrenalina vor fi dezamagiti. Poveste slabuta, pe ici –colo chiar incoerenta, , personaje nu prea inteligente, limba aramaica, ordinul al Carolingienilor (nu putea sa lipseasca asa ceva), ritualurile (copiate si in anumite privinte idioate) decorul gotic, efectele speciale trantite aiurea etc. compun un amalgam greu de digerat. Un film mort, de-a dreptul stanjenitor. Protagonistii si regizorul ar face bine sa nu si-l treaca in CV-uri.

Trimis de: denise pe 19 Jan 2006, 11:37 AM

Multumesc axel. Ai avut dreptate . Asadar:

Dogville
O distributie de zile mari: Nicole Kidman, Harriet Andersson, Lauren Bacall, Jean-Marc Barr, Paul Bettany, Blair Brown, James Caan si Patricia Clarkson
Dureaza 2 ore si 57 de minute, asa ca sa nu va faceti alt program daca decideti sa-l vedeti.
In general imi plac experimentele, filmele care aduc si ceva nou, nu doar spun aceeasi poveste uzata de atata folosinta.
Dogville este un film mai special, nici un fel de efecte speciale, decor redus la cateva linii desenate pe podea – totul se bazeaza exclusiv pe jocul actorilor. Desi mi se pare ca se face prea multa valva in jurul lui Nicole Kidman – trebuie sa recunosc ca a facut fata onorabil unui rol extrem de dificil.
Totul se desfasoara intr-un studio, fara exterioare, cu tehnicile utilizate si pe scena, de aceea cred ca filmul ar putea fi incadrat si la categoria asa-numitului ‘teatru pentru televiziune’ de care poate va mai amintiti.
In fine, nu conteaza – toti joaca exceptional – uiti de absenta decorului, iar povestea e foarte interesanta, nu numai ca actiune dar este si foarte profunda. Analizeaza intr-un mod neasteptat notiunile de bunatate, cruzime, de proprietate, libertatea individuala, modul in care o comunitate de oameni simpli se poate transforma intr-o fiara cu mai multe capete, atunci cand i se ofera ocazia. Modul animalic in care un om profita de cel mai slab care nu poate reactiona, felul in care se considera stapan si abuzeaza de cel care depinde de el sunt realitati mult mai des intalnite decat credem, doar ca sunt bine ascunse.

Citeam pe net ca la Festivalul de Film de la Cannes din 2003 pelicula a fost preferata juriului dar nu a primit nici un premiu pentru ca unii au perceput-o ca anti-americana. Ceea ce mi s-a parut o tampenie – calatoria facuta in sufletele personajelor dezvaluie trasaturi universal valabile.
Nu esti bun pentru ca nu ai facut fapte rele doar pentru ca nu ti s-a oferit ocazia, esti bun atunci cand esti pus in situatia sa alegi si optezi pentru bine, indiferent de consecinte, fara sa ceri nimic in schimb.

Trimis de: calfa pe 19 Jan 2006, 12:26 PM

Trimis de: denise pe 19 Jan 2006, 01:00 PM

E un film interesant. Am cautat sa nu dezvalui prea multe - dar cam aceste ganduri ma bantuiau dupa ce l-am vazut.
De fapt cand s-a terminat am exclamat ceva de genul - 'oh, ce film!' asta spune multe. Sper ca axel sa-mi mai dea idei, ca vad ca are gusturi bune, sau cine stie ... poate deschide o cronica...

Trimis de: Arlequine pe 19 Jan 2006, 01:39 PM

e cred ca unul dintre cele mai solicitante si chiar obositoare filme pe care le-am vazut. poate concura cu brio alaturi de breaking the waves al aceluiasi lars von trier. mi se pare ca de multe ori experimenteaza doar de dragul negarii valorilor traditionale. in schimb, talentul actoricesc e incontestabil. oricum capodoperele lui sunt, zic eu, cele din trilogia "E", in special Europa.

Trimis de: denise pe 19 Jan 2006, 02:08 PM

Pai daca tine trei ore, normal ca e obositor.
De acord, adevaratul atu al filmului sunt distributia si zic eu, scenariul, nu regia. De fapt cred ca asta a si urmarit- ca interpretarea sa 'iasa in fata' - ceea ce evident i-a reusit. Stii, cand 'valorile traditionale' au devenit acele retete comerciale holywoodiene, acele supe reincalzite ... le sunt recunoscatoare celor care mai si experimenteaza. Si cand rezultatul experimentului nu e doar o marfa pentru snobi, cand chiar exista un mesaj - cred ca filmul si-a atins scopul. Nu e un film frumos, usor, placut - dar eu zic ca e un film bun.


N-am vazut Europa. O sa-l caut.

Bine-ati venit aici, calfa si Arlequine.

Trimis de: tikky pe 19 Jan 2006, 02:10 PM

Cred ca ochiul nostru este prea format in a percepe bogatia si dinamismul filmului hollywoodian si atunci cand ii oferi ceva diferit, pima reactie poate fi de a respinge acel ceva. Ma uitam la filmele de inceput de secol, cat de statice sunt in raport cu cele actuale, pentru multi ditre noi sunt si la propriu si la figurat "invechite", dar pentru oamenii care traiau in perioada aceea, ele reprezentau o adevarata revolutie.

Trimis de: denise pe 19 Jan 2006, 02:38 PM

tikky
De fapt, imi plac si filmele vechi, din epoca alb-negru, chiar daca unele par acum puerile. Si deocamdata nimeni nu a reusit sa-l egaleze pe Charlie Chaplin, nici macar sa se apropie.
Ce ma deranjeaza la cinematografia americana cotemporana sunt filmele comerciale care parca sunt trase la indigo, cliseele, 'filmele deja-vu', pe care nici un actor oricat de bun nu reuseste sa le salveze. Sau abundenta de remake-uri, intotdeauna mai proaste decat originalul. 'Uzina de vise' a devenit "Fabrica de surogate'.
Au si filme bune, nu zic (mai ales intre cele 'indy') si recunosc ca cele mai multe filme pe care le vad sunt cele americane. Dar ca proportie de filme excelente in total vazute- castiga detasat Europa si America de Sud. Ma rog, depinde de gusturi, normal.

Trimis de: axel pe 23 Jan 2006, 01:05 AM

Trimis de: denise pe 23 Jan 2006, 09:33 PM

Mea culpa. L-am invatat prost si-l scriu prost, rareori imi amintesc sa-l corectez.

Trimis de: denise pe 16 Feb 2006, 01:58 PM

http://www.imdb.com/title/tt0296572/

Regia: David Twohy
Cu: Vin Diesel, Judi Dench si Colm Feore
SF, poveste incoerenta, se pierd multe pe drum, dialoguri opace, imagini gen benzi desenate (iar) plus ideea gresita ca un actor de actiune la moda (Vin Diesel – care mie nu-mi spune nimic, cel putin in Riddick) poate salva un film. Ce nu inteleg e ce cauta minunata Judi Dench intr-o astfel de productie? Are un rol ceva mai interesant dar aminteste prea mult de Dune. In rest: “aia rai” care cotropesc universul, “ala bun” care se lupta de unul singur cu ei si salveaza universul si “aia frumoasa” de care se indragosteste eroul. Vorba lui Nea Marin: : ’Pif-paf din pistoale, du tu caii acasa – gata filmul. Dar al porumb?!”. Scenariu foarte subtire – un pusti de clasa a sasea il facea mai bun.
Si poate imi explica si mie cineva de ce in majoritatea filmelor SF soldatii viitorului arata ca legionarii romani si se bat intre ei cu sabia sau alte insrumente de taiat?
Slabut filmul … Ce mi-o fi venit?

Trimis de: denise pe 14 Apr 2006, 10:29 AM

Trei filme despre copilarie. Trei baieti, de varste apropiate, trei destine. Iar copiii care joaca in aceste filme sunt fenomenali.
Leolo, My Life As A Dog, Io non ho paura.
Deocamdata:


http://www.imdb.com/title/tt0104782/

Si totusi, nu ne nastem toti cu sanse egale…
O familie de nebuni, abrutizati, traind intr-o promiscuitate sinistra reuseste sa-i franga aripile baiatului rasarit intamplator in mijlocul ei, baiat care-si inventeaza o biografie fantezista si-si schimba numele pentru a se desparti macar partial de destinul ce-i era harazit: mizerie, nebunie, porniri deviante… Si totusi - intr-un fel ciudat isi iubesc copilul iar acesta tine la ai sai, constient fiind care este sursa nenorocirilor sale.
Povestea este spusa din punctul de vedere al baiatului, ceea ce ii da o prospetime aparte, imaginatia sa fiind debordanta, iar in mediul halucinant singurele pete de lumina le constituie evadarile sale cotidiene. La un moment dar firul subtire dintre real si imaginar se rupe. Povestitor, comentator, personaj dublu, victima – multiplele fatete ale eroului confera o adancime si o complexitate deosebita filmului.
Exista un singur personaj care ghiceste valoarea baiatului, dar nu reuseste sa-l salveze.
Un film nelinistitor, multi vor fi tulburati de intamplarile mai mult sau mai putin traumatizante din viata baiatului, dar in acelasi timp vor fi cuceriti de personalitatea sa, de imaginatia si umorul sau. O poveste ametitoare, intensa, fascinanta si din pacate de un realism dur.
As spune ca e o comedie neagra, dar simplul fapt ca uneori razi nu il face o comedie. Pentru ca este sfasietor.
“parce que moi, je reve, moi, je ne suis pas.”

Trimis de: denise pe 21 Apr 2006, 08:34 AM

http://www.imdb.com/title/tt0089606/
(My Life As a Dog)

Regizorul este Lasse Hallström , cel care mai tarziu avea sa faca ‘What's Eating Gilbert Grape’ (1993) si ‘The Cider House Rules’ (1999), fapt care m-a determinat sa vad acest film, si nu m-am inselat. Acum am vazut pe IMDb ca filmul a fost multipremiat si nominalizat.
De data aceasta este vorba despre drumul spre maturizarea lui Ingemar, un baietel fara tata , care locuieste cu fratele si mama sa. Are uneori pustiul asta un zambet special, fermecator. O copilarie cu nazdravanii specifice varstei. Insa odata cu boala mamei copilul este nevoit sa stea la unchiul sau, ceea ce aduce cu sine si despartirea de cainele atat de iubit. Ingemar reactioneaza in felul sau la loviturile vietii si la necesitatea de a se adapta la noul mediu. Stradania sa de a intelege schimbarile din viata sa, insecuritatea inerenta existentei, notiunea de mortalitate si incercarile de a gasi un sens vietii sunt cel mai bine reflectate de interventiile ‘din off’ ale baiatului. Gandurile sale despre lume in general inglobeaza de fapt maturizarea acestuia, dar au totodata si acea prospetime specifica imaginatiei unui copil, care vede altfel decat un adult lumea ( vesnicul ‘de ce?’).
Filmul este alternativ jucaus si trist, poetic si realist, dar mereu sensibil, un carusel ce-l forteaza pe baiat sa-si gaseasca un loc in lume si sa ajunga, cu ajutorul celor din jur, la un echilibru interior.
Din cand in cand, secventele cu un cer instelat reactualizeaza o nuanta de optimism, de asigurare ca si intr-o viata cu lipsuri si incercari exista inca sanse, posibilitati infinite si vise.
“ It really bothers me when I think of that poor dog Laika. Terrible, sending a dog up in a space ship without enough food. She had to do it for human progress. She didn't ask to go. “.

Trimis de: denise pe 27 Apr 2006, 02:45 PM

http://www.imdb.com/title/tt0326977/

Un film despre sfarsitul inocentei, despre lumile diferite in care traiesc copii si adultii, despre felul in care Michele, eroul principal, descopera Raul. Intr-un anume fel, un fel ciudat, as zice, filmul este si thriller, unul psihologic poate, dar nu in sensul clasic la cuvantului. Ar fi prea simplist spus, pentru ca filonul sau e cel al trairilor, al sentimentelor.
Povestea se petrece intr-un mic sat din Sicilia, mai bine zis pe campurile aurii din jur –trebuie sa spun ca imaginile sunt extraordinare, intense si graitoare (nici nu sunt foarte multe replici, iar cele care sunt au uneori un impact suprarealist – foarte interesante dialogurile dintre cei doi pusti). Mie imaginea mi-a amintit de tablourile lui Van Gogh sau Edvard Munch. Nu stiu daca asemanarea a fost intentionata sau nu, dar efectul e evident.
Mi-a placut cum planurile actiunii se suprapun treptat - cel al adultilor invadand-ul pe cel inca pur al copilariei, intr-o maniera dura, plin de cruzime.
Nu vreau sa spun prea mult, filmul chiar trebuie vazut (a fost pe HBO cu ceva timp in urma, posibil sa mai fie reluat), amintesc doar ca totul incepe din momentul in care baiatul, in peregrinarile sale, gaseste langa o casa abandonata o groapa in care isi imagineaza ca sunt comori . Ce va gasi de fapt, veti vedea. Inca un plus al filmului – povestea se bazeaza pe intamplari reale (cartea care a stat la baza scenariului a plecat de la niste articole din ziarele italiene), si este inca o dovada ca ‘viata bate filmul’, subiectul fiind chiar deosebit si scenariul excelent. Ca sa caut totusi un nod in papura: imaginile cu gaze (gandacei) pareau cam in plus, nu neaparat aiurea, dar m-as fi lipsit de ele, prea erau de genul –‘iata o metafora!’, chiar nu cred ca mai era nevoie, pentru ca filmul e superb si cu suficente metafore. Dar nu deranjeaza, asa ca …treaca de la mine. Oricum, este un film la care te gandesti mult timp dupa ce s-a terminat. Iar distributia e de nota zece.
Iata despre ce picturi vorbeam:

si Van Gogh:





Si 'Strigatul' lui Munch:



"Tu sei peggio di tutti qua… Perché pensi".

Trimis de: denise pe 21 Jul 2006, 07:32 AM

http://www.imdb.com/title/tt0405743/

Film german, dar genul e surprinzator de hollywoodian. E un film placut, totusi plin de clisee. O comedie romantica amuzanta, sa zicem. Regizorul a fost suficient de inteligent sa o lase pe protagonista principala sa se desfasoare in voie, intuind ca naivitatea dezarmanta si farmecul Leilei aduce savoare filmului si ca trairile si emotiile sale sunt cele care manipuleaza publicul cu succes. Mi-au placut actorii, nu au fost roluri de Oscar dar si-au facut datoria cu brio, in special Johanna Wokalek. Desigur ca filmul aduce cu multe altele (de exemplu Rainman), dar daca nu ai prea multe asteptari poate fi placut si relaxant si nu cade in greseala de a deveni melodramatic sau mult prea siropos...

Trimis de: denise pe 28 Jul 2006, 08:26 AM

http://www.imdb.com/title/tt0337876/

O tema destul de frecventa- dragostea care dainuie dincolo de moarte – tratata intr-o nota care s-a vrut eleganta, contemplativa, eventual mai sobra (si datorita imaginii, culorilor voit reci), dar sfarseste prin a fi cam scortoasa si mult prea introspectiva. De data aceasta nu mi-a placut nici pustiul –chiar daca expresia lui se intentiona sa fie profunda, interesanta, faptul ca nu s-a prea dezlipit de pe fata lui nu prea ajuta. Cateva secvente au fost reusite, iar Kidman transmite emotii fara cuvinte, camera fiind mai bine de jumate de film concentrata pe chipul ei, disecand rani ascunse. Dar iar au cam fortat nota. Nu cred ca e vina lui Nicole, a facut ce a putut cu scenariul dat, nu stiu daca o alta actrita s-ar fi descurcat mai bine. Actori buni – Nicole Kidman, Anne Heche, Arliss Howard, Lauren Bacall (singurul personaj care aduce o nota de realism, dupa mine) dar nu stiu cat de mult i-au avantaj rolurile.
In fine, nu-mi pare rau ca am vazut filmul, nu e chiar o catastrofa, se mentine pe o linie de plutire. Dar nici bine nu-mi pare.

Trimis de: denise pe 8 Jan 2007, 09:18 PM

Ups! Jumatate de an... Dar fie nu am avut timp de filme, ori nu am avut timp de scris sau nu meritau mentionate..ori nu am avut eu nici o pornire...
Sa trecem... oricum nu conteaza.
_____________________________

http://www.imdb.com/title/tt0287467/

Poate cel mai contemplativ film de Almodovar vazut pana acum, desi (cum era de asteptat) nu poate fi inscris in vreo categorie.
Un scenariu aproape absurd, un grup de personaje extrem de diferite – un ziarist, o balerina, o femeie toreador, un infirmier – puse in situatii putin probabile si fortate.Totusi Almodovar reuseste, numai el stie cum, sa creeze un univers poate nu credibil din punct de vedere al logicii, dar caruia ii cedezi de buna voie inca de la ridicarea cortinei (la propriu). Acest preludiu, al baletului, da tonul filmului si pregateste trecerile ce urmeaza (asa cum in piesele lui Shakespeare un personaj isi asuma monologul de inceput) dar modul in care destinele initial paralele ale eroilor ajung sa se intretaie, se suprapun, se desprind, se confunda - ramane fascinant pana la ultimul cadru al filmului.

O istorie ciudata, delicata si cu intorsaturi neasteptate, absurda si totusi strabatuta de un filon de firesc uman, dragostea in forma sa cea mai pura – neconditionata, devotata, care nu asteapta nimic in schimb, dar si viol si trimiteri de un umor bizar la filmele 'Everything You Wanted to Know About Sex' al lui Woody Allen si mai vechiul http://www.imdb.com/title/tt0050539/, prietenie, convalescenta inimilor ranite, singuratate, cuvintele ca arma impotriva durerii si insingurarii, naivitate si profunzime... Pe scurt, un bazar tipic lumii lui Almodovar.
Fiecare intorsatura a situatiei se intampla cu un scop anume si expune un strat si mai adanc al personajelor, iar metaforele se gasesc la fiecare pas: baletul de inceput, camasa balerinei inerte, ‘dansul’ femeii care se lupta cu taurii dar se teme de biblicul sarpe - ucis de barbatul care plange, chipurile celor doi prieteni suprapuse in geamul despartitor … restul le descoperiti voi.

Doua mentiuni speciale: muzica lui Alberto Iglesias si jocul lui Javier Camara (Benigno Martín); de fapt, asa cum Almodovar ne-a obisnuit, intreaga distributie este excelenta, dar Camara reuseste sa creeze un personaj special si surprinzator, uman si firesc in cele mai nefiresti ipostaze.
Ma intreb daca filmul are o morala. Poate faptul ca logica nu dicteaza tot ce facem, ca ea nu are ce cauta in dragoste si in prietenie … sau poate nu. Poate ca va trebui sa revad acest film.

‘Nimic nu e simplu’

Trimis de: denise pe 8 Aug 2007, 09:29 AM

http://www.imdb.com/title/tt0377091/



Filmul de debut al scenaristului si regizorului Jacob Aaron Estes a luat premiul Humanitas la Festivalul de Film Sundance din 2004.
Faptul ca exista anumite stangacii (dialoguri prea ... evidente, anticipative) si ca povestea e bazata pe vesnicul conflict tocilari – batausi e salvat de nuantarea ulterioara a caracterelor, care nu mai sunt alb - negru / bun-rau si mai ales de distributie, toti pustii reusind sa-si transmita povestea dincolo de ecran.

Un film despre copilarie, despre actiuni dictate de trairile emotionale, despre consecintele faptelor, moralitate si despre incredibilele rasturnari de situatie pe care soarta le rezerva fiecaruia in viata. Totul in decorul mirific al unei excursii cu barca pe rau.

"The inside of my mind has a zillion things about it but... people that don't see inside of my mind don't know there are a zillion things. Y'know, since no one sees inside my mind no one really knows, but... one day people will know. One day people will know 'cause that's my master plan."

Trimis de: Aramis pe 6 Oct 2008, 08:42 PM

Ce bine-i pe aici, denise Mai scrie, te rog frumos de tot...