Versiunea pentru tiparit a acestui topic

Trimis de: Mihai pe 7 Mar 2005, 10:54 PM

Carte, dulce carte... cinste cui te-a scris, lauda celui ce te citeste!

Va invit sa ne delectam impreuna cu recenzii si comentarii ale denisei pe marginea cartilor pe care le-a citit!

Trimis de: calfa pe 8 Mar 2005, 08:58 AM

denise , felicitari pentru initiativa ! Erau atat de multi cronicari si atat de putine cronici ! Ma abonez.

p.s. Ce frumos scrie mai sus "HanuAncutei>Dezbateri, Cultura, Stiinta si Educatie>Cronica de Carte>Cronica De Carte". Repetitia e mama invataturii !

Trimis de: denise pe 8 Mar 2005, 09:37 AM

Multumesc Mihai.
Calfa, multumesc frumos, mi-a placut ideea lui Mihai, sa vad insa si daca ma voi ridica la inaltimea ei. .De fapt sunt manata numai de interes: sper sa reusesc sa-mi pun o oarecare ordine in lecturi. Si, cine stie, sa am cu cine discuta despre cartile citite, asa ca oricine este binevenit.

Cartile... intotdeauna mi-au fost prieteni. Niste prieteni care nu cer nimic, decat putin timp, in schimb iti daruiesc o intreaga lume.
Nu-mi amintesc sa-mi fi spus cineva vreodata o poveste, pentru ca stiu ca la cinci ani citisem toate cartile de povesti pe care pusesem mana ... Am citit mereu, fara vreo metoda, tot ce mi-a picat in mana, adeseori carti nepotrivite cu varsta de atunci. Nu stiu cat am putut intelege la 10-11 ani din Doamna Bovary sau Fratii Karamazovi, dar le-am citit pe nerasuflate – Fratii Karamazovi i-am citit intr-o singura zi, pe la ora 2 din noapte inchideam copertile indoite, iar cativa ani mai tarziu o reluam, cu aceeasi pasiune. Imi plac cartile pentru ca, spre deosebire de televizor, imi pun imaginatia la lucru, contribui si eu la universul construit de autor pentru mine, cititorul. Nu am o memorie prea buna, uit adeseori titlul cartilor, numele autorilor, nu uit insa niciodata cum m-a facut acea carte sa ma simt, ce intrebari sau ce raspunsuri am primit de la ea. Am avut o perioada de cativa ani in care aproape ca nu reuseam sa citesc, predominau lucrarile de specialitate. Abia cand am redescoperit gustul lecturii (ei da, am reinceput cu povesti pentru copii, inca imi plac ) mi-am dat seama ce mult mi-a lipsit lumea de dincolo de cuvinte. Prefer cartile in forma tiparita, dar pentru ca stau mult in fata calculatorului, in ultimul timp citesc mai mereu doua carti in paralel: una tiparita (totusi cea mai draga mie) si una in format e-book, mult mai accesibila, ca pret cel putin. Si am si un obicei prost: cumpar reviste sau almanahuri (nu prea mai sunt almanahuri, va amintiti ‚Anticipatia’?) pe care le uit undeva intr-un colt al casei si le citesc la mult timp dupa aparitie, uneori la cateva luni.

Trimis de: denise pe 8 Mar 2005, 09:42 AM

Incep cu o carte terminata de curand: Abaddon Exterminatorul, de Ernesto Sabato. A aparut la Editura Humanitas, costa 261.000 lei (eu insa am citit-o pe PC).

Cartea e dificila, dar incitanta. De fapt, cuvantul ‚halucinant’ mi-a trecut de multe ori prin cap cand o citeam. Autorul e personaj in propriul roman, apar si o serie de alter-ego-uri, apar indivizi de care nu poti fi sigur daca sunt cei ce au constituit modelul pentru personajele din cartile lui Sabato sau aceste personaje au inceput sa-si bantuie creatorul.
Sunt scene la limita delirului, alaturi de scene din cotidianul Argentinei contemporane autorului. Este descrisa lumea stapanita de fortele malefice, lume condamnata sa cada sub lovitura Ingerului Razbunarii. Apare Che Guevarra, apar contemporani ai lui Sabato, persoane reale, cunoscute, apar cosmarurile sale. Trimiteri la organizatii secrete, la ritualuri ciudate, la tainele alchimiei ... si multe altele de care cu siguranta nu mi-am dat seama. O lume haotica, propice studiilor psihanalitice.
Si totusi, eu cred ca aceasta carte se termina bine, cu o raza de speranta, cel putin la nivel personal. Nu voi spune inca de ce, nu vreau sa rapesc placerea descoperirii celor ce vor citi cartea.


http://www.librariilehumanitas.ro/images/carti/3145.jpg

Trimis de: denise pe 8 Mar 2005, 10:17 AM

Si acum sa vorbim despre ce carte voi incepe azi (o am deja in geanta, pentru drumul spre casa): Porumbelul, de Patrick Suskind, aparuta la Humanitas in 2001. Pretul 69,487 lei (l-au mai redus, eu am dat vreo 90,000 lei, parca). Nu stiu ce sa spun deocamdata, decat ca e o carte subtirica , sper sa o termin saptamana asta. Iar titlul si autorul imi suna familiar, poate am mai citit-o, dar e putin probabil. Si sa va mai spun si ce scrie pe coperta a IV-a:

“Voia sa eternizeze relatia dintre ei, s-o faca de nestramutat, cumparand odaia. Urma sa coste cincizeci si cinci de mii de franci noi. Patruzeci si sapte de mii achitase deja. Restul de opt mii de franci era scadent la sfirsitul anului. Atunci ar fi definitiv a lui, si nimic in lume nu i-ar putea separa vreodata, pe el, Jonathan, si camera lui iubita, pina ce moartea îi va desparti.
Aceasta era starea lucrurilor cind, in august 1984, intr-o dimineata de vineri, s-a intimplat povestea cu porumbelul”

http://www.librariilehumanitas.ro/images/carti/671.jpg

Iar cartea lecturata in fata monitorului: Toamna patriarhului, de Gabriel Garcia Marquez. Numele autorului spune totul: este unul dintre preferatii mei, si se pare ca Toamna patriarhului este si (partial) autobiografica. Mai mult nu stiu, deocamdata, poate doar fraza de inceput:

La sfîrşitul săptămînii, vulturii se lăsară în balcoanele palatului prezidenţial, distruseră cu ciocul plasele de la ferestre şi răscoliră cu aripile lor timpul încremenit dinăuntru, iar în zorii zilei de luni oraşul se deşteptă din letargia-i de veacuri la adierea unei brize călduţe şi gingaşe ce aducea un iz de mort important şi de putredă grandoare.

http://www.librariilehumanitas.ro/images/carti/731.jpg

Trimis de: denise pe 10 Mar 2005, 10:18 AM

Asaaa.... primele impresii.

Porumbelul
Spuneam ca titlul si autorul imi sunau cunoscute – am vazut acum ceva timp la un stand “Parfumul” de Suskind , chiar am rasfoit putin cartea; nu–mi amintesc de ce nu am cumparat-o, fie eram grabita fie pretul. De asta imi suna familiar.
Cartea se citeste usor si mi se pare interesanta. Nu e o carte cu actiune, mai mult de analiza. E interesant cum personajul principal, in dorinta de a nu mai primi lovituri de la soarta se ataseaza de lucrurile marunte, de camaruta sa in mod special, de rutina... sfarsind practic prin a se dezumaniza. Imi place cum e descrisa grija lui de a se feri de schimbari, de complicatii, de contactul cu alti oameni... De fapt se agata de ceea ce i se pare lui ca ar fi certitudini. Intr-o oarecare masura imi aminteste de obsesia autistilor pentru rigoare. Comparatia nu e asa de exagerata – la urma urmei si personajul din Porumbelul s-a desocializat, prin izolarea sa totala si voluntara. A invatat sa nu mai doreasca nimic, ii e teama de asa ceva.
Aparitia pasarii declanseaza totul. Imi aminteste de acel proverb conform caruia bataia din aripa a unui fluture declanseaza o furtuna la celalalt capat al lumii. Si ce furtuna! Privirea, de fapt nu privirea, ochiul porumbelului (e excelenta descrierea intalnirii om-pasare) prabuseste lumea rigida a lui Jonathan. Crusta cenusie crapa si vulcanul prinde viata. Teama, revolta, obsesii multiple (e ingrozit ca pasarea il poate privi –desi nu priveste propriu-zis, ochiul e gol- , iar ideea ca l-ar putea doar atinge il aduce in pragul nebuniei), toate sentimentele inabusite timp de zeci de ani explodeaza. Deci -o carte buna, pe care o voi termina.

Toamna Patriarhului.
Am citit doar vreo 20 de pagini, dintr-o suflare. Si cand spun dintr-o suflare, nu exagerez – frazele se intind pe cateva pagini, fiecare. Culmea e ca nu deranjeaza, stilul e parca mai apropiat de vorbirea curenta sau si mai bine, de gandire – cine foloseste punctul in ganduri? Textul curge, ca un torent, te lasi dus de el.
Oricum, desi am citit putin, mi se confirma teoria conform careia dictatorii apartin unei specii aparte – figuri triste, singuratice, ridicole, sarace in sentimente, scelerati carora puterea le-a luat mintile. Si parca le e destinat sa ajunga tirani, parca au o gena specifica. Veti recunoaste in personaj orice dictator doriti. Cartea a aparut la noi in 2001 la editura RAO (costa cam 220.000 – 240.000 lei). Redau mai jos prefata – un citat din Marquez.

"Literar, cartea mea cea mai importantă, cea care poate să mă salveze de la uitare, este Toamna patriarhului... A fost romanul care m-a făcut cel mai fericit scriindu-l, căci este cel pe care am vrut dintotdeauna să-l scriu şi, în acelaşi timp, cel în care mi-am împărtăşit plenar propriile experienţe şi confesiuni... într-adevăr, este un roman-marturie, o autobiografie încifrata...Daca ar fi să-l definesc prin doar cîteva cuvinte, l-as defini ca pe un poem despre singurătatea puterii... Tema puterii a reprezentat o constantă a literaturii latino-americane de la începuturile ei, de înţeles fiindcă dictatorul este unicul personaj mitologic zămislit de America Latina...Am scris Toamna patriarhului aşa cum se scriu versurile, cuvînt cu cuvînt... Structura sa este în spirala, ceea ce permite ca timpul sa se comprime, sa se depene simultan mai multe fire narative... Monologul multiplicat la nesfîrşit face posibilă intervenţia a nenumărate voci neidentificate, aşa cum se petrec lucrurile în realitate... Dintre toate cărţile mele, este cea mai experimentala şi cea care mă interesează în cel mai înalt grad ca aventura politica..."
Gabriel Garcia Marquez

Trimis de: punctt pe 10 Mar 2005, 11:00 AM

Trimis de: Olaf pe 10 Mar 2005, 02:24 PM

Trimis de: denise pe 10 Mar 2005, 07:33 PM

^mami^ si Olaf, bine ati venit si multumesc pentru cuvintele bune. Nu va bate si pe voi gandul sa deschideti un astfel de jurnal?
Olaf, initiativa nu a fost a mea, eu am fost doar prima care a profitat de idee.
E posibil sa ai dreptate cu "Porumbelul", cartea e in format mic, de buzunar, si are cam 100 de pagini. Eu nu prea am timp de citit, mai mult prin autobuz , dar am terminat-o deja. De meritat a meritat sa fie citita.

Prin urmare... sa vedem ce fac in continuare. Voi continua cu Toamna Patriarhului si, in urma discutiei cu flu, m-am decis sa incep Castelul destinelor incrucisate de Italo Calvino. Cartea a aparut la Editura Polirom in 2002 si costa 89.000 lei.
Redau prezentarea celor de la Librariile Humanitas:

"Opera lui Italo Calvino este bine cunoscuta cititorului roman, insa volumul de fata arunca o lumina cu totul noua si neasteptata asupra scrierilor sale. "Castelul destinelor incrucisate" este un experiment literar care la data aparitiei (1969) reprezenta o noutate si o indrazneala epica deosebita. Cele doua texte cuprinse in carte ("Castelul destinelor incrucisate", care da si titlul volumului, si "Taverna destinelor") sint rezultatul unui joc narativ inspirat de figurile prezente in jocul de tarot, dar mai cu seama de inlantuirea situatiilor create de jocul insusi. Lumea simbolica a tarotului din secolul al XV-lea si a unui joc de tarot popular care se mai practica si astazi in Italia (asa-numitul "joc marsiliez") constituie trama unei tesaturi epice de o mare virtuozitate si originalitate. Inteligenta artistica a marelui scriitor italian inscrie cartea in familia unor opere precum "Sotron" de Julio Cortazar, fiind in sine un fascinant joc combinatoriu de motive si subiecte literare. O carte inimitabila, o carte a esentelor si arhetipurilor aflate intr-un carusel al combinatiilor in care intimplarea se confunda cu destinul. De fapt, un joc de oglinzi in care realitatea se compune si se descompune conform unor reguli pe care nu le cunoastem, dar pe care le urmam. "
Si pe coperta a patra exista cateva prezentari laudative semnate de : John Gardner, Salman Rushdie, Gore Vidal, New York Times Book Review etc.
Deci cartea promite.
http://www.librariilehumanitas.ro/images/carti/462.jpg

Trimis de: skysurfer pe 11 Mar 2005, 09:51 AM

Imi iau si eu inima in dinti si postez aici dupa ce am citit cam ce ati scris. Deja m-ai convins si nu pot decat sa va multumesc tuturor pentru initiativa si pentru rabdarea de a ne prezenta cateva franturi (cele mai potrivite, care nu dezvaluie decat ceea ce trebuie pt a te face curios). Nu iti poti lua liber o luna sa citesti cateva carti si dupa aceea sa ne spui si noua?

Trimis de: denise pe 11 Mar 2005, 07:48 PM

Skysurfer ... mi-ar placea mie... deja ma gandesc la pensie, cand voi avea timp de citit, de plimbat si de vazut filme... 25-27 de ani trec repede ...
Bine-ai venit. Ai intuit bine - nu voi spune niciodata prea multe despre o carte, nu vreau sa stric nimanui placerea de a descoperi singur ce se petrece sau cum e scrisa.

Cat despre 'Toamna patriarhului ' am ajuns la urmatorul .... nu-i pot spune paragraf ... nu exista asa ceva.

...cînd Benedición Alvarado, văzîndu-şi fiul în uniformă de paradă cu medaliile de aur şi mănuşile de atlaz pe care le folosi mai departe toată viaţa, nu-şi putu înfrîna izbucnirea orgoliului matern şi exclamă cu voce tare în faţa întregului corp diplomatic, dac-aş fi ştiut că feciorul meu avea s-ajungă preşedintele republicii l-aş fi dat la şcoală, dom'le,....

Nu asta este fraza/propozitia /fragmentul cel mai memorabil ...e doar o mostra. Poate va convinge ...

Trimis de: flu pe 15 Mar 2005, 02:15 AM

Aveam eu pe undeva un fragment ceva mai lung, sper ca nu dezvalui prea multe...

...scoala-te, canta, inima bate de ora sase, marea-i la locul ei, viata merge mai departe, Leticia, viata imprevizibila a singurei sale femei din atat de multe, care obtinuse de la el totul in afara de favoarea marunta de a se trezi dimineata alaturi de ea in pat, caci el pleca dupa ce faceau dragoste pentru ultima oara, atarna felinarul pentru cazuri de urgenta in pragul dormitorului sau de burlac batran, punea cele trei zavoare, cele trei lacate, cei trei drugi, se trantea cu fata in jos pe podea, singur si imbracat, cum facuse in toate noptile dinainte de tine, cum facu fara tine pana in cea de pe urma noapte cu visele-i de inecat singuratic, se intorcea dupa muls in camera ta mirosind a salbaticiune in noapte pentru a-ti da mai departe tot ce doreai, intrecand cu mult mostenirea nemasurata a mamei lui, Benediction Alvarado, mai mult decat visase o fiinta omeneasca de pe lumea asta, nu numai pentru ea, ci si pentru neamurile ei nesfarsite care soseau de prin insulele pierdute ale Antilelor fara alta avere decat pielea de pe ele, fara vreun titlu in afara numelui de Nazareno, o familie aspra cu barbati cutezatori si femei cuprinse de fierbinteala lacomiei care luasera cu asalt monopolul sarii, al tutunului, al apei potabile, vechile privilegii cu care el ii favorizase pe comandantii diferitelor arme spre a-i tine departe de alt soi de ambitii si pe care Leticia Nazareno le smulsese incetul cu incetul prin ordine ale lui pe care de fapt el nu le dadea insa le incuviinta, asa sa fie, abolise astfel barbarul sistem de executare prin sfartecarea trupului tras de cai si inceercase sa-l inlocuiasca prin scaunul electric daruit de comandantul debarcarii pentru ca si noi sa ne bucuram de metoda cea mai civilizata de a omori, vizitase laboratorul groazei din fortareata portului unde erau alesi detinutii politici cei mai vlaguiti pentru a se antrena cu ei manuind tronul mortii ale carui descarcari absorbeau intreaga energie electrica a orasului, stiam cu precizie ora acestui experiment mortal fiindca ramaneam o clipa in bezna cu respiratia taiata de groaza, pastram un minut de reculegere in bordelurile din port si inchinam un pahar pentru sufletul condamnatului, nu doar o data ci de mai multe ori caci majoritatea victimelor ramaneau prinse in curelele scaunului ce le brazdau trupul ca un salam legat cu sfoara scotind fum si mirosind a carne arsa dar inca gafaind de durere, pana cand cineva se indura de ele si le omora impuscandu-le dupa mai multe incercari nereusite, totul ca sa-ti faca tie pe plac, Leticia, pentru tine golise puscariile si autorizase din nou repatrierea dusmanilor lui si dadu un decret euforic ca nimeni sa nu fie pedepsit pentru delict de opinie, nici urmarit pentru convingerile sale intime, incredintat din tot sufletul in plenitudinea toamnei lui ca pana si cei mai inversunati adversari aveau dreptul sa-i impartaseasca linistea de care el se bucura in noptile molcome de ianuarie alaturi de singura femeie demna de privilegiul de a-l vedea fara camasa si in izmene lungi si cu uriasa umflatura a herniei aurita de razele lunii pe terasa palatului, contemplau impreuna salciile misterioase daruite de Craciun de regii Babiloniei pentru a fi plantate in gradina batuta de ploi, desfatandu-se de soarele palid prin perdeaua de apa ce nu inceta sa cada si de steaua polara aninata in inaltul frunzelor, scrutind universul pe undele radioului interferate de bruiajul batjocuritor al planetelor fugare, pe cand ascultau impreuna episodul zilnic din romanele difuzate pe postul din Santiago de Cuba care le lasau in suflet un simtamant tulbure, nestiind daca maine vom mai fi in viata sa aflam cum se sfarseste povestea asta nenorocita, el apuca sa se joace cu copilul inainte de a-l trimite la culcare si-l invata tot ce se putea sti despre minuirea si pastrarea armelor de razboi, stiinta omeneasca pe care el o cunostea mai bine ca oricine, insa unicul lui sfat a fost sa nu dea niciodata un ordin daca nu esti sigur ca o sa fie indeplinit, punandu-i sa-l repete atat cat i s-a parut ca e nevoie pentru a nu uita in veci ca singura greseala care nu o poate face nici macar o data in toata viata un om investit cu putere si autoritate este aceea de a da un ordin fara a fi incredintat ca o sa fie indeplinit, un sfat mai degraba de bunic patit decat de parinte intelept si pe care copilul n-avea sa-l uite niciodata chiar de-ar fi trait cat el, fiinda i l-a bagat in cap pe cand il invata sa traga pentru prima oara la varsta de sase ani cu un tun cu recul ale carui bubuituri de urgie au dezlantuit, socoteam noi, ingrozitoarea furtuna uscata cu fulgere si tunete vulcanice si turbatul vant polar de la Comodoro Rivadavia care a rascolit strafundurile marii si a luat pe sus circul cu animale care-si ridicase cortul in piata vechiului port al vanzatorilor de scalvi, incat am scos cu navoadele elefanti, clovni inecati, girafe urcate pe trapeze de furia prapadului, ce printr-o adevarata minune n-a scufundat nava cu banane cu care a ajuns dupa cateva ceasuri tanarul poet Felix Ruben Garcia Sarmiento care avea sa devina faimos sub numele de Ruben Dario, din fericire marea se linisti pe la patru, vazduhul curatat se umplu de furnici zburatoare si el aparu la fereastra dormitorului si vazu la adapostul colinelor din port mica nava alba aplecata la tribord si cu catargele rupte, dar plutind in afara de orice primejdie in blandetea dupa-amiezii purificate de pucioasa furtunii, il vazu pe capitan pe puntea de comanda conducand manevra dificila in cinstea pasagerului ilustru cu haina de postav cenusiu si vesta la doua randuri de care el nu auzi decat in duminica urmatoare cand Leticia Nazareno il ruga sa-i faca favoarea de neconceput de a o insoti la serata lirica la Teatrul National si el incuviinta fara sa clipeasca, de acord.

Trimis de: indubitabil pe 15 Mar 2005, 08:37 AM

Toamna patriarhului.... Am inceput-o in tren, i-am mangaiat intai coperta verde pe care se lafaia un chip, ca o masca, dionisiac... Mi-ar placea sa am timp sa va spun si eu despre ea, grila mea de lectura.... dar.... in ultima vreme n-am avut timp decat pentru carti de specialitate...

Trimis de: denise pe 17 Mar 2005, 09:47 PM

Bine ati venit flu si indubitabil.
Intr-adevarul, maestrul Marquez nu are egal. Credeam ca din cauza stilului, a frazelor interminabile, o sa-mi fie greu sa citesc cartea, de fapt cred ca tocmai acest stil de limbaj mi-a placut cel mai mult.
Din pacate, timpul meu liber e doar o iluzie, asa ca am ramas iar in urma cu cititul - mai am cateva pagini din Toamna Patriarhului (incerc sa o temin, acum , in seara aceasta) - dar deja stiu ca este una dintre cele mai bune carti citite.
Cat despre 'Castelul destinelor incrucisate' - am terminat prima parte, cea care da si numele cartii, mai am 'Taverna destinelor incrucisate'. Cred ca a fost o carte-experiment a lui Italo Calvino. Un grup de oaspeti alesi la un castel devenit un han ceva mai rasarit constata ca si-au pierdut darul vorbirii si fiecare incearca sa-si spuna povestea cu ajutorul cartilor de tarot si, in mai mica masura, cu ajutorul mimicii si al gesturilor. partea interesanta este ca aceste carti de tarot sunt reproduse si in carte. Pe la jumatea cartii, cand am inteles (partial) metoda, si am invatat ce semnificatie au o parte dintre figurine am incercat sa reconstiui o poveste in functie de insiruirea lor, inainte de a citi versiunea autorului. Bineninteles ca a iesit altceva, dar exercitiul a fost interesant. Se pare ca si al doilea text - 'Taverna destinelor incrucisate' - e construit in acelasi stil.

Dar...am ales deja urmatoarea carte. Am vrut sa schimb registrul, asa ca am optat pentru ceva mai modern: Sfarsitul orelor de Christophe Dufosse. . Cartea a aparut la Editura Humanitas in 2003. Eu am platit 185.300 lei, acum se gaseste la un pret ceva mai redus: 166.770 lei (16.68 RON).

Reproduc textul de pe coperta a patra:

Un tinar profesor se sinucide chiar la liceu, in clasa unde preda, aruncindu-se pe fereastra. Pierre Hoffman, profesorul care-l inlocuieste, descopera treptat atmosfera acelei clase: elevii sint bizar de disciplinati, aparent lipsiti de reactii si de personalitate. Sint perfect sudati, ca si cum ar alcatui o singura persoana care degaja o ostilitate tacuta si difuza.
Intreg liceul, cu toata rutina traditionala a invatamintului, pare dominat de forta manipulatoare a acestei clase, iar Hoffman asista, paralizat, dar lucid, la o desfasurare cosmaresca de evenimente care scapa oricarui control. Sfirsitul orelor, primul roman al lui Christophe Dufossé, a constituit, in Franta, unul dintre evenimentele centrale ale anului editorial 2002, impresionind prin luciditatea observatiilor si prin tehnica narativa cu care autorul stie sa creeze tensiune. La citeva luni dupa aparitie, romanul a fost tradus in 12 limbi.

De altfel, in prefata se spune ca volumul a primit 'Premiul primului roman' in 2002.

Trimis de: denise pe 1 Apr 2005, 10:37 AM

Am terminat "Toamna Patriarhului' - e superba cartea, Marquez nu se dezminte - am terminat si cartea lui Calvino- a fost interesanta, dar banuiesc ca are carti mult mai bune- aceasta pare mai mult un exercitiu, un experiment. O sa mai caut niste carti de-ale sale. Mai am ceva din "Sfarsitul Orelor". Cartea e bine scrisa si mai 'ancorata in cotidian'. Temele principale - rezistenta unor adolescenti atipici la intruziunile lumii adultilor (o rezistenta dusa la extrem, dar nu vreau sa dezvalui prea mult) si singuratatea intelectualului aflat in deriva, lipsit de energia de a lupta cu cinismul dobandit intr-o existenta de o platitudine dureroasa. Pe ici -colo surprind anumite pasaje in care generatia celor de cca 30 de ani se regaseste, cu siguranta. Deocamdata... caci mai am de citit... nu stiu cum se termina cartea.

M-am gandit intre timp sa ma intorc la Ernesto Sabato si sa citesc in paralel "Tunelul" (scrisa inainte de "Abbadon...") asta si pentru ca o am in format Word - deci iar la PC (probabil voi continua apoi cu "Eroi si Morminte").
Intotdeauna cand ma apuc de o carte citesc cate ceva din prefata sau coperta a IV-a (de multe ori acesta e si motivul pentru care cumpar o carte), sau, mai nou, caut pe net ceva informatii ... deci:

Ernesto Sábato a facut studii de fizica, si-a sustinut doctoratul la Paris, unde a lucrat in domeniul recent aparut al fizicii nucleare, dar intilnirea cu artistii avangardei pariziene (intre care Victor Brauner a jucat un rol insemnat) i-a schimbat destinul: a devenit unul dintre cei mai mari prozatori ai secolului XX.
Tunelul, primul dintre cele trei romane ale lui Ernesto Sábato, este cartea care i-a adus scriitorului argentinian faima internationala. Romanul e povestea de dragoste intre un pictor si o femeie casatorita cu un orb - tema orbirii avea sa-l urmareasca pe Sábato in intreaga sa opera -, dar povestea n-are nimic romantic: doi oameni care isi traiesc viata la limita obsesivului, sapind fiecare propriul tunel si nereusind sa se intilneasca.

Intr-adevar, orbirea - "Orbii" erau un leight-motiv in "Abbadon Exterminatorul".




Si- de ce nu? - sa reproduc si primul pasaj:

"E de ajuns să vă spun că sînt Juan Pablo Castel, pictorul care a ucis-o pe Măria Iribarne; bănuiesc că procesul e încă proaspăt în amintirea tuturor şi nu-i nevoie de mai multe amănunte despre mine.
Deşi nici dracu' nu ştie ce trebuie să-şi amintească oamenii şi nici pentru ce. întotdeauna am crezut că nu există memorie colectivă, ci doar o formă deosebită de apărare a speţei umane. Cînd cineva spune: „Totul în trecut era mai bine", nu înseamnă deloc că pe atunci s-ar fi petrecut mai puţine lucruri rele, ci doar că — spre fericirea ei — lumea le-a dat uitării. Şi, la urma urmei, aceste vorbe nu au valoare universală. Eu, de pildă, mă caracterizez prin faptul că-mi amintesc cu preferinţă faptele rele şi aproape aş putea spune: „Tot timpul trecut era mai rău", dacă prezentul nu mi s-ar părea la fel de oribil precum trecutul. Ţin minte atîtea calamităţi, atîtea chipuri cinice şi crude, atîtea fapte rele, încît pentru mine memoria este un fel de făclie înspăimîntătoare străluminînd un sordid muzeu al ruşinii. De cîte ori n-am rămas, ceasuri întregi, uitat într-un colţ întunecos din atelier, după ce citisem în vreun ziar o ştire la rubrica crimelor! Adevărul este însă că partea cea mai neruşinată a rasei umane nu apare întotdeauna aici; pînă la un anumit punct, criminalii reprezintă lumea cea mai cinstită şi mai inofensivă. Şi lucrul ăsta nu-l spun pentru că eu însumi aş fi ucis o fiinţă omenească: e o convingere profundă şi sinceră. Există undeva un individ periculos? Să fie lichidat şi gata! Iată ce consider eu o faptă bună. Gîndiţi-vă cîtă primejdie ar însemna pentru societate acest ins, dacă ar continua să-şi distileze veninul pe mai departe şi dacă, în loc să se termine cu el dintr-o dată, s-ar încerca împiedicarea acţiunilor lui prin anonime, bîrfă şi alte asemenea meschinării. în ce mă priveşte, mărturisesc că în acest moment regret mult faptul de a nu-mi fi folosit mai bine timpul cînd eram liber, pentru a lichida vreo şase-şapte indivizi din ăştia, pe care-i cunosc foarte bine."

Mda..cred ca o sa-mi placa si cartea asta ...

Trimis de: calfa pe 1 Apr 2005, 11:47 AM

Trimis de: Mara pe 1 Apr 2005, 02:14 PM

De unde ai luat "Tunelul" in format word? Vreau si eu

Stiu ca nu prea-ti plac laudele, dar n-am ce-ti face, urmaresc sa vad cand mai postezi aici, sa stiu si eu ce sa citesc. Asa ca multumesc!

Trimis de: denise pe 1 Apr 2005, 02:21 PM

oook, nu ma mai impotrivesc, sunt de acord sa-mi ridicati statuie in fata Hanului .... Numai in marmura alba...va rog.

Multumesc calfa, pentru vorbele bune . Daca as sta acum sa insir initiativele tale care mi-au mers la inima...mi-ai fura locul de statuie

@Mara, daca iti spun de unde am luat "Tunelul" va rebuie sa te sinucid . Da-mi un PM cu adresa de e-mail si se rezolva.

Trimis de: denise pe 4 Apr 2005, 11:09 AM

Am terminat ieri si Tunelul... A fost ciudat sa-l citesc, pentru ca incepusem cu Abaddon Exterminatorul, carte scrisa de Sabato la la peste 25 de ani dupa Tunelul, primul sau roman. Difera stilul, difera numarul de planuri, subiectul (normal!) si dimensiunile lumii descrise. In Tunelul lumea e mica, inghesuita, vazuta din perspectiva unui om care nu poate intelege ca ceilalti sunt si altceva decat marionete care raspund comenzilor,mai bine zis impusurilor sale (spre deosebite de Abaddon, care are dimensiuni apocaliptice- ca sa nu mai spun de stilul total diferit). Nu vreau sa spun prea multe, insa felul in care eroul isi imagineaza ce gandesc ceilalti, convins ca asa e, modul in care le refuza orice independenta, nu doar in fapte, in relatii, ci chiar si in gandire, e inspaimantator, cu atat mai mult cu cat e tot mai frecvent in viata contemporana – omenirea, in lipsa unui tel comun se transforma intr-o adunatura de egocentrici, de miliarde de mici si patetice universuri, in care fiecare e singurul stapan, singurul tiran, dar mai ales singur ...
Exista si o poveste de dragoste si asta ar fi o explicatie – esti adeseori egoist in iubire – dar eroul isi trateaza toti semenii doar ca pe obstacole in calea sa sau ca pe niste unelte. Personajul pur si simplu nu poate iesi din propriul tunel, un vortex al maniei si deznadejdii. Daca nu poate poseda, distruge ... Dar si cand detine distruge ... Daca cineva nu reactioneaza asa cum a anticipat el se simte cuprins de o ura incontrolabila.
Sigur, nu acestea sunt singurele directii ale povestii ... cine va citi, va descoperi si altele.


Voi continua tot cu Ernesto Sabato - Despre eroi si morminte (mi-ar placea sa gasesc si Raport despre orbi, astfel as putea inchide un cerc).
Conform obiceiului, citesc intai ce cred altii despre carte – prefata, ultima coperta - (deobicei nu ma las influentata, cel mult ma incita, si vad daca merita sa incep cartea), deci:

“Personajele lui Sabato sint, toate, prinse intre optiunile constiintei si lumea inconstientului ("Descartes si-a creat principiile teoriei sale pornind de la trei vise.. Frumos inceput pentru un aparator al ratiunii.!" avea sa spuna in 1988 scriitorul argentinian). Despre eroi si morminte (1961) e romanul in care Sabato cauta, asa cum o facuse Dostoievski cu un secol in urma, sursa raului din om si din societate, intrind in istorie, in agitatia politica si in straturile adinci ale psihologiei unor personaje bintuite de obsesii si fantasme. "Sint un cercetator al raului", spune Fernando Vidal, eroul lui Sabato, autor al "Darii de seama de spre orbi", fragmentul cel mai socant din roman, proza care l-a urmarit pe scriitorul argentinian pina tirziu, al senectute, cind picata "fiinte teribile ce ies din adincul sufletului meu, turnuri ce se prabusesc, pasari in ceruri incendiate" “




Asta in ce priveste „cartea la display”. Mai am cateva pagini din Sfarsitul Orelor, voi reveni cand cand o termin si voi decide atunci ce urmeaza. Ma gandesc sa (re)incep sa citesc si un volum de versuri ... voi vedea. Timpul asta, nu vrea sa fie de gumilastic.

Trimis de: denise pe 5 Apr 2005, 11:08 AM

Gata si cu Sfarsitul Orelor de Christophe Dufosse. Carte mi-a placut, se citeste usor, fara a fi insa superficiala. Am intuit bine, e vorba de o clasa de copii de gimnaziu, dintr-o scoala de provincie, care au facut o coalitie impotriva lumii care-i forteaza sa mearga pe drumul trasat implacabil de societate. E o ciudatenie - refuza sa devina maturi, dar deja sunt mult prea maturi pentru varsta lor. Nu vor sa renunte la ceea ce noi toti am pierdut, o data cu trecerea timpului. Forta pe care ei o emana ca grup e permanent sugerata de-a lungul intregii cartii – nu stiu de ce imi aduce aminte de modul in care se gradeaza tensiunea in filmele de suspans. Mai mult prin sugestii, prin aluzii decat prin ceva concret.
Un alt aspect interesant mi s-a parut lumea profesorilor, interactiunea lor cu elevii, o incursiune in cancelarie, daca vreti un fel de vizita in culise.
Cartea are actiune (pe care nu o voi dezvalui) si atinge si psihologia unei generatii insingurate, de fapt nu doar o atinge, e chiar una din temele de baza.
Spuneam ca azi voi decide ce sa citesc in continuare, in paralel cu cartea lui Sabato. Adevarul este ca azi dimineata am intarziat si am luat in graba la intamplare o carte din biblioteca, din raftul ‘in asteptare’. Acum am vazut ce este: un volum de nuvele “Fata si moartea” de Michel Tournier, aparut la Editura Univers. Asta e , soarta a decis. Va fi o lectura potrivita pentru orele petrecute in mijloacele de transport in comun, iar numele lui Michel Tournier e o garantie (Marele Premiu al Academiei Franceze, premiul Goncourt). E bine ca raman in zona literaturii franceze, am astfel o oarecare continuitate.
Urmeaza ... desigur ... coperta a VI a (sa existe si o opinie competenta, totusi):

"Nuvelele lui Tournier sunt toate povestiri, mai mult sau mai putin deghizate, ale unor ritualuri de initiere, in Amandine sau cele doua gradini, fetita Amandine traieste cu parintii ei intr-o casa si o gradina care sunt monumente ale ordinii si curateniei, intr-o buna zi, pisica ei, animalul initiatic, o calauzeste catre o gradina tainica, salbatica si haotica, in care copila descopera o alta lume. Fuga micului Poucet este la fel, o evadare din universul aseptizat si ordonat al apartamentului de la etajul 11 intr-o padure in care Capcaunul este un gentlemen educat si bland, a carei deviza este cuvantul de ordine al generatiei flower power: Faceti dragoste, nu razboi, intr-o alta povestire, micutul Tupik descopera cu oroare sexualitatea oamenilor adulti si se mutileaza castrandu-se, intr-o incercare de a fugi de o virilitate viitoare pe care o percepe ca amenintatoare, dura si intunecata. Fata si Moartea este o ciudata incursiune in mintea unei fete careia neantul i se pare mai ademenitor ca bratele "unui iubit, si care ii comanda unui tamplar o ghilotina din lemn de cires. Nuvelele cuprinse in volumul Fata si moartea sunt antologice, mici romane in miniatura."



Cat despre poezie – cred ca voi citi tot ce pot gasi de Nichita Stanescu. Am deja doua volume, sa vad si ce mai gasesc pe net ... Candva gandeam ca e obligatoriu sa citesti cel putin o poezie pe zi ... si chiar sa o memorezi, daca e mai deosebita. Eh, ce vremuri ....

Nu vreau sa vorbesc despre cartile de specialitate pe care le “tocesc” de la o vreme, astea sunt la capitolul – somnifer cu efect garantat si imediat. Destul ca nu mai am timp de nimic din cauza lor ...

Trimis de: caa pe 10 May 2005, 04:13 PM

Ce anume te-a determinat să iei hotărîrea ca să citeşti tot ce găseşti de Nichita Stănescu?

Trimis de: denise pe 10 May 2005, 05:47 PM

Mi-era dor. Si poezie nu prea mai citim, de ce sa nu recunoastem? Dar nu m-am tinut de cuvant - am citit putin doar. Timpul.... nu am renuntat totusi.
De ce tocmai Nichita Stanescu? Nu stiu..poate pentru ca imi plac versurile albe ... poate pentru ca mi-au picat in mana niste poezii de ale lui de la inceputuri, pe care nu le stiam, pentru ca sunt cateva poezii care mi-au placut dintotdeauna ...
Bine ai venit in coltisorul acesta!

Si daca tot m-ai obligat sa scriu iar aici sa si spun ca am terminat Ernesto Sabato - Despre eroi si morminte (e super cartea, o recomand) si sa spun ca nu prea mai stiu daca Raport despre orbi este o carte de sine statatoare sau nu (desi apare mentionata pe ici pe colo) pentru ca exista un Raport despre orbi in 'Despre Eroi si morminte', iar asta ar explica si de ce nu o gasesc nicaieri. In fine...deocamdata gata cu Ernesto Sabato. Am gresit si pentru ca am inceput cu Abaddon. Ar fi trebuit sa respect ordinea aparitiei, pentru ca fiecare carte are trimiteri la cartea precedenta.
Cartea lui Tournier nu am terminat-o , din lipsa de timp si pentru ca sunt nuvele - deci mult mai usor de abandonat. O voi termina, macar pentru faptul ca o car de atunci in geanta.

Pentru ca am o perioada mai grea - multa alergatura, multa munca, timp putin -am zis sa trec la alt gen de literatura -mai senina si mai usor de citit. Am optat pentru Paulo Coelho - Unsprezece minute.
Ei, nu spun - e acelasi Coehlo, e si senina (mai putin decat alte carti ale sale, totusi), dar nu asta cautam. Mai am putin si o termin. Sunt cateva pasaje care chiar mi-au placut. Ceea ce e ciudat e ca aceasta carte nu pare scrisa de un barbat ...

Trimis de: denise pe 31 May 2005, 01:47 PM

Citesc un roman romanesc: Demonul Confesiunii de Radu Sergiu Ruba.
Nu prea sunt la curent cu autorii romani contemporani asa ca Radu Sergiu Ruba a fost o surpriza placuta. Desi...stilul imi pare cunoscut -ori am mai citit ceva scris de el, ori imi aminteste de altcineva. Insa nu credeam ca poate fi atat de placut sa citesti despre niste evenimente contemporane tie (ca si altii, am inceput sa evit subiectul Revolutiei, poate si pentru ca se pun la nesfarsit intrebari fara raspuns). Dar nu e vorba numai despre revolutie ci si de locuri familiare din tara, de oameni pe care ai senzatia ca tocmai i-ai intalnit pe strada. Cartea are si o poveste de dragoste, si actiune, si umor, si un iz de roman politist, si accente filozofice sau supranaturale. Pe ici colo sunt si niste ruperi surprinzatoare de ritm, rasturnari de situatie.
Puteti descarca cartea de pe http://editura.liternet.ro/carte.php?carte=71&prez=3, unde veti gasi doua cronici ale cartii scrise de Delia Oprea si Maria Popescu-Butucea precum si alte carti interesante in Acrobat Reader (incercati albumele lui Cosmin Bumbut, scenariul filmului Filantropica, proza scurta a lui Lucian Pintilie, nuvelele domnului Ovidiu Bufnila- publicate intai pe Han - teatru, poezie contemporana si ... mai vedeti voi.

Trimis de: Wluiki pe 31 May 2005, 02:51 PM

Dare de seama despre orbi era inclusa in varianta de Despre Eroi si Morminte pe care am citit-o. Din pacate nu-ti pot spune editura, caci nu mai tin minte si cartea este mai tot timpul imprumutata

Trimis de: denise pe 31 May 2005, 05:49 PM

Am citit si eu "Despre eroi si morminte", inclusiv acea Dare de seama despre orbi. Insa in unele referinte am citit despre un roman separat "Raport despre orbi" - incep sa cred insa ca a fost o greseala ... Editura pentru "Despre eroi si morminte" am mentionat-o eu cu ceva timp in urma - Humanitas.
Multumesc, mi-ai confirmat ce banuiam - ca eu cautam o carte care nu exista.

Trimis de: Felina pe 31 May 2005, 07:01 PM

Trimis de: denise pe 31 May 2005, 07:56 PM

Saru'mana!

Trimis de: denise pe 9 Jun 2005, 08:27 PM

Am trecut in alt registru - o carte simpatica, moderna: Ganduri Ascunse de David Lodge.
Dupa primele pagini realizezi ironia fina a autorului in ceea ce priveste snobismul cercurilor univesitare britanice, iar ca bonus o descriere savuroasa a modului in care gandesc barbatii. Actiunea se petrece intr-un campus univesitar din Gloucester si deocamdata am citit doar 'gandurile ascunse' ale unui profesor si cateva fragmente din jurnalul unei scriitoare, profesor suplinitor la aceasta universitate. Undeva pe coperta a patra scrie ca romanul este o comedie neagra despre vanitatea barbatilor, credulitatea femeilor si "despre cat e de periculos sa tragi cu ochiul prin documentele din computerele altor persoane". Normal, am devenit curioasa. Si curiozitatea se plateste: 245.000 lei pe loc. Sper sa merite.
Cartea a aparut la Editura Polirom, anul trecut.

Trimis de: denise pe 2 Jul 2005, 04:55 PM

Am terminat "Ganduri ascunse". Am crezut ca e o carte "usurica". De fapt, nu as putea spune ca e prea profunda, sau ca produce schimbari importante in istoria literaturii, dar printre ironia fina si doza obligatorie de snobism (nu prea mult, atat cat trebuie) se strecoara si cateva dialoguri interesante. Faptul ca actiunea se petrece intr-o universitate britanica si imprejurimile sunt descrise atat cat sa nu devina plictisitor ii adauga ceva farmec, e un amestec echilibrat de vechi si nou, o intalnire intre american-way si british-style pe teritoriul britanicilor. E o carte interesanta, fara drame existentiale, cu personaje bine conturate si mai ales credibile, fara idealizari si cu sufiecente rasturnari de situatie ca se ramana interesanta pana la sfarsit.

Acum trec iar la literatura sud-americana: "Cine l-a ucis pe Palomino Molero?" de Mario Vargas Llosa. Am citit primele paragrafe -o imagine nu prea placuta a unei crime- dar ma indoiesc ca e un simplu roman politist, e prea bine scris.
Cartea a aparut la Editura Humanitas in 2003 si costa cam 12 lei (hmm, denominarea asta...).



Si pentru ca azi mi-am amintit cat mi-a placut in urma cu ceva ani cum scrie Hortensia Papadat-Bengescu voi reciti in paralel si "Fecioarele despletite".

Trimis de: denise pe 5 Jul 2005, 09:37 AM

Am terminat "Fecioarele despletite". Mi-am amintit de ce mi-a placut atat de mult cum scrie Hortensia Papadat - Bengescu.
Cred ca de fapt ma atrage tot ce tine de perioada interbelica; poate ca atunci nu era achiar asa cum transpare din carti, fortografii vechi, secvente de film alb negru intr-o graba fermecatoare ... Dar acele vremuri au un parfum pe care il regasesti si in romanele Hortensiei Papadat - Begescu. Sunt multe lucruri care te cuceresc in aceasta carte: sensibilitatea lui Mini, modul in care percepe Cetatea (te face sa mai dai o sansa Bucurestilor), modul in care surprinde cum tavalugul istoriei destrama lumea boierilor, cum viata de la oras se complica, se anima, practic Cetatea imbratiseaza si asimileaza fapturile refugiate aici, trairile si transformarile acestora, teoria fantezista a eroinei despre 'trupul sufletului' etc. Cine stie, poate m-am nascut eu prea tarziu ...

Trimis de: caa pe 5 Jul 2005, 09:53 AM

Nuu, nu te-ai născut prea tîrziu. Nici prea devreme. Te-ai născut exact atunci cînd trebuia să te naşti şi trăieşti în cea mai bună lume pentru tine!

Eu cred că percepem lumea prin filtrul sensibilităţii noastre. Lumea interbelică transfigurată artistic poate apărea interesantă, ispititoare, tentantă. E bine şi frumos să ne gîndim cu plăcere la valenţele pozitive ale acelor vremuri pentru a ne modela existenţa într-un mod cît mai bun. Dar acele timpuri au avut şi ele umbrele şi dezavantajele lor importante. Chiar acele case pe care le vedem în fotografie, îţi imaginezi oare imagini de detaliu din interiorul lor, din camerele lor? Eu am văzut astfel de interioare. Au în egală măsură (pt mine desigur, am şi eu filtrul meu...) şi farmec şi... mizerie...

Cît despre romanul doamnei Bengescu ţin minte că am rămas şi eu surprins la prima lectură. Într-adevăr scrierile ei degajă un parfum incofundabil iar lectura este cît se poate de agreabilă!

Trimis de: denise pe 5 Jul 2005, 10:13 AM

La urma urmei aceasta poate fi menirea cartilor- sa calatorim in timp si spatiu, cand si cum vrem noi. Sa evadam... sa ne imprietenim, sa discutam, sa suferim si sa ne bucuram alaturi de personaje din alte vremuri.

Bine ai venit pe aici , draga caa, te mai astept ... si multumesc pentru vorbele bune

Trimis de: denise pe 5 Jul 2005, 10:39 PM

"Cine l-a ucis pe Palomino Molero?" de Mario Vargas Llosa - confirma ceea ce stiam despre autorii sud-americani - bine scrisa, o trimitere in real fara menajamente, dar si cu o nota de duiosie fata de tot si toate, o carte care nu se poate lasa din mana. Crima, coruptie, iubiri provinciale, iubiri patimase, nebunie si intelepciune - nimic din ce-i omenesc nu lipseste. Intr-adevar, actiunea se invarte in jurul unei crime oribile, dar acesta pare doar un pretext pentru a contura personaje vii, relatii, imagini. Patrunzi, vrand-nevrand in lumea aceea ciudat de familiara. Ma voi intoarce la Llosa, mai am cateva carti scrise de el.

Sa pornim calatoria spre un alt univers- universul fantastic al lui Mircea Eliade - 19 trandafiri. Limbajul lui Eliade, profunzimile lucrarilor sale etc. sunt cunoscute, dar despre '19 Trandafiri' nu stiu nimic. Iata ce scrie pe coperta:

'In ultimul lui volum de povestiri, aparut in 1980, arta lui Mircea Eliade atinge o esentializare pe care prozatorul a cautat-o in scrierile sale literare din-totdeauna. Dincolo de intimplari, dincolo chiar de nostalgia evocarii, o tema prezenta in multe din prozele sale fantastice dobindeste acum o pondere covirsitoare: semnificatia actului creator.
Personajele nu mai sint oamenii obisnuiti de altadata, incercati de intimplari enigmatice si pline de semnificatii, ci scriitori, artisti sau matematicieni pe cale sa desco-pere o taina esentiala pentru ei si pentru omenire. Ele par sa nu mai cunoasca nici o alta framintare in afara de patrunderea misterului care se reveleaza prin intermediul destinului ce le-a fost rezervat.
Discutiile lor pasionate revin obsedant asupra cite unui amanunt, banal in aparenta - o vorba auzita cindva si apoi ingropata in uitare sau o intimplare fara nici un ecou in viata imediata -, care revine in miezul cel mai fierbinte al memoriei dovedindu-se inzestrat cu consecinte cosmice. '
Da, suna a Eliade. Apropo de coperta: e oribila. In realitate arata chiar mai rau- un roz ciudat cu un gri murdar. Poate rozul ar vrea sa sugereze trandafirii, dar nu prea reuseste. Pacat, pentru ca in ultimul timp majoritatea copertilor arata chiar bine. Aceasta e opera celor de la Humanitas, aparitie din 2004:



Si pentru ca imi pastrez obiceiul de a citi doua carti in paralel (in functie de dispozitie, loc si timp) trec si la ceva mai deosebit. Marturisesc ca m-a atras titlul, de Martin Page nu am auzit pana acum: M-am hotarat sa fiu prost. Bravo lui! Sa vedem si daca reuseste, ca nu-i chiar asa de simplu.

'Sa devii ceva mai prost poate fi o idee inteligenta. Sa gindesti mult este, in lumea de azi, un handicap ca oricare altul.
Cel putin asa crede Antoine, un tinar de 25 de ani, care sufera de boala ginditului si se simte foarte batrin. Drept urmare, isi pune toata inteligenta la bataie ca sa intre si el in categoria reconfortanta a imbecililor fericiti.
Intr-o actiune alerta, plina de surprize, veti afla cite neajunsuri aduce inteligenta, la ce e buna prostia si, mai ales, cum poti s-o dobindesti. Cartea ofera satisfactii intelectuale atit oamenilor inteligenti, cit si fericitilor carora experimentul lui Antoine le-a reusit deja.
Sfatul criticului: Daca n-ati mai ris de mult la o carte, e timpul s-o faceti citind aceste pagini. Disperarea lui Antoine ca nu e ca toti nataraii e cit se poate de autentica, cu atit mai mult cu cit nimeni nu-l intelege - de unde situatii irezistibil de comice.
Sfatul al doilea: imprumutati cartea unui prieten la care tineti mult, mai ales daca e cam mohorit cind vorbiti la telefon.'

Promite, nu? Tot Humanitas.

Trimis de: denise pe 9 Aug 2005, 08:59 AM

Am ramas datoare cu niste concluzii privind cartile de mai sus.
19 Trandafiri – ca toata literatura lui Eliade- un roman fantastic, exotic : epifania prin intermediul actului de creatie (in acest caz teatrul mai mult decat avangardist), treceri in alte dimensiuni, intoarceri, ite nevazute care conecteaza lucruri si persoane intr-o retea invizibila.
Nu vreau sa divulg prea mult.
Voi explica insa titlul, pentru a ilustra incarcatura de simboluri. Explicatia nu imi apartine – e vorba de numerologie si nu ma pricep la asa ceva. Am inteles insa ca acel buchet de 19 trandafiri lasati la usa, mesaj din alta dimensiune, semnifica ceva, asa ca m-am documentat, am vrut sa fiu sigura ca inteleg macar titlul :
19 semnifica transfigurarea (1+9=10), unificarea (dupa anamneza) a Ego-ului Divin Creator (1) cu Perfectiunea Cretiei ca desavarsire feminina (9). Sase dintre cei 19 trandafiri se ofilesc si raman 13. 1+3=4. Acest patru are dublu inteles: atat de incercare, proba, cat si sensul de poarta, trecere. Transfigurarea e posibila numai prin trecerea prin sensul dublu al lui 4: incercare si trecere.
Si toate acestea ascunse in spatele unor fraze care descriu gasirea buchetului la usa, Eusebiu Damian ascunde biletelul care arata de la cine vine, logodnica sa pune florile in vaza si constata ca sase dintre ei s-au ofilit. Atat. Doar emotia lui Damian arata ca e ceva mai mult decat un simplu buchet de trandafiri.
Si astfel e toata cartea- incarcata de taine, de intelesuri ascunse, de simboluri, de trimiteri la mituri vechi etc. E atat de ametitoare incat odata pusa de-o parte, cartea inca influenteaza modul de a gandi - cel putin pentru o vreme continui sa cauti subintelesuri si in lumea inconjuratoare, fantasticul isi pune amprenta si asupra realului.
Si sunt atatea simboluri!
Faptul ca piesa de teatru care trebuia pusa in scena in 1938 este Orfeu si Euridice nu e deloc intamplatoare – calatoria in alta lume. Cum la fel de putin intamplatoare e si varsta lui Pandele in 1938 – 33 de ani- an al carui Craciun e acoperit de o ciudata amnezie.
Si tot asa ... Nimic nu e ce pare a fi in literatura lui Eliade; in spatele unei singure fraze se ascund mii de intelesuri, poate accesibile unui specialist in mitologie si credinte ca el, dar greu de atins pentru restul. Totusi, pe aici pe acolo, unele metafore lasa sa cada cate o perdea. O carte care trebuie ‘explicata’ – prefer insa sa o mai citesc de cateva ori, sa descopar putin cate putin.

Trimis de: denise pe 10 Aug 2005, 10:22 AM

In acelasi volum mai sunt incluse doua nuvele:

Dayan
Aceleasi universuri fantastice, aceleasi trimiteri ascunse, simboluri mascate. Titlul reprezinta porecla personajului principal, care si-a pierdut un ochi si il poarta acoperit, intocmai ca Moshe Dayan.
Dayan il intalneste pe Ahasverus si il recunoaste pentru ca a citit Jidovul ratacitor nu intamplator in Noaptea de Sanziene (timp de revelatie, o tema adesea intalnita in scrierile lui Eliade), iar povestirea se incheie tot in Noaptea de Sanzaiene. Purtat de acesta dincolo de timp, intr-o calatorie fantastica si o discutie ametitoare, la un moment dat descopera ca e un initiat cand, insetat fiind, stie ca dintre cele doua izvoare trebuie sa-l aleaga pe ‘de pe mana dreapta’ (apa vie din basme). Dupa ce bea e ‘straluminat’ si misterele se dezvaluie in fata lui. Un alt simbolul – din incaperile prin care il poarta Ahasverus exista o singura iesire- o usa intredeschisa. Intredeschisa, pentru ca accesul la Adevar e doar partial. Matematician de geniu, Dayan nu isi indeplineste misiunea, esueaza in descoperirea ecuatiei parfecte pentru ca, desi pasionat (pe ascuns) de poezie, el insusi nu este poet. Momentul in care ecuatia perfecta ar fi gasita – dupa Eliade de catre mistici, matematicieni si poeti, trei moduri diferite de gandire si complementare – se declanseaza anamneza si reconstructia civilizatiei.

La umbra unui crin
Superb titlu. In jurul acestei expresii ‘la umbra unui crin, in Paradis’ se construieste toata actiunea. Limbajul revelator al naturii, pentru cei care stiu sa asculte, poarta de trecere ‘dincolo’, semnele – adesea neintelese – trimise ‘celor alesi’ ca urmeaza sa se intample. Ce? Trecerea, potopul? Se pregateste o noua Arca, pentru un nou inceput.

Trimis de: denise pe 12 Aug 2005, 11:50 AM

Am uitat sa spun cate ceva despre 'M-am hotarat sa devin prost' - e o satira simpatica si chiar cu tonuri de duiosie pe ici pe colo. O carte perfecta pentru vacanta.

Acum am poposit in Japonia: Un idiot minunat de Shusaku Endo. Mai intai m-a atras titlul si apoi comentariile de pe ultima pagina.

"Un idiot minunat" prezinta lupta morala si spirituala a protagonistului, Gaston Bonaparte, sosit in Japonia cu o misiune speciala, misiune care ni se reveleaza abia la sfirsit. Stiindu-l descendent al imparatului Napoleon, gazdele sale, Takamori si Tomoe, fac pregatiri speciale, surprinse cu mult umor, stiindu-se cit de greu este acceptat un strain intr-un camin traditional japonez. Atras de lumea interlopa a societatii japoneze (gangsteri, prostituate, ucigasi), Gaston ne poarta prin zonele saracacioase si lugubre din Tokyo, cu toate stradaniile gazdelor sale de a-i arata numai fateta frumoasa a orasului.
"(Un idiot minunat) este o extraordinara parodie nu doar a occidentului ajuns intr-o lume care-i este complet straina, dar si a obiceiurilor si culturii japoneze."


(Coperta arata ciudat- in realitate e maronie de-a binelea, nu visinie).
Dupa primele cateva zeci de pagini pot spune ca nu m-am inselat, carte e buna si stilul excelent. Eroul stangaci, urat si 'idiot', fara nimic atragator, inspira in cele din urma o simpatie duioasa, intocmai ca si cainele vagabond ce s-a pripasit pe langa el, batran si chinuit de o permanenta tuse, atras de un vag sentiment de solidaritate a 'stelutelor mici', cum zice Gaston, stelute care isi arunca si ele sclipirea timita intre stelele mari, destinul comun al fiintelor umile.
Ce ma amuza e ca mie mi se pare ca peripetiile occidentalului naiv in Japonia interlopa ar putea fi tot atat de bine traite de un oriental ratacit prin cartierele rau famate occidentale. Decorul difera... dar oamenii sunt la fel peste tot.
Gaston este un descendent scapatat al lui Napoleon Bonaparte, iar cainele a primit, desigur, numele acestuia: Napoleon.
In paralel, am reluat Mitul lui Sisif - Albert Camus, abandonata acum ceva vreme, din lipsa de timp



Despre aceasta carte voi vorbi mai pe larg cand o termin.

Trimis de: denise pe 21 Aug 2005, 11:27 AM

Un idiot minunat - Shusaku Endo
O poveste veche (lupta dintre bine si rau), scrisa intr-un stil surprinzator de modern. Desi cu o nuanta accentuata de parodie, cartea are o morala si nu neglijeaza aspectele seriose ale destinului unui ‘out-sider’, al unui om lipsit de farmec, de inteligenta, de curaj, care cu greu isi gaseste locul, oriunde s-ar duce. O inima curata poate compensa insa multe.

Mitul lui Sisif - Albert Camus
E un eseu filozofic scris cu onestitatea bine cunoscuta a lui Camus. El reduce practic filozofia la o singura problema: merita viata sa fie traita sau nu? Restul e lipsit de importanta. Concluzia la care ajunge cu luciditate este inutilitatea sperantei, lipsa unui scop, a unui destin, inefabilul mortii find cel care guverneaza viata. Intr-un cuvant: Absurdul e stapan absolut. Ceea ce nu duce automat la sinucidere ca unica solutie logica, caci Camus alege revolta ca singurul raspuns legitim.
E practic imposibil de povestit cartea, trebuie citita, chiar daca nu e obligatoriu sa fiti de acord cu tot ce scrie Camus, este insa o demonstratie mai mult decat interesanta.

Trimis de: denise pe 21 Aug 2005, 12:09 PM

Si dupa Japonia ajungem in Canada...

Fetiţa care iubea prea mult chibriturile - Gaétan Soucy.

Am citit-o in cateva ore - practic nu am putut sa o las din mana. O carte scrisa intr-un stil fermecator (aduce intr-o oarecare masura cu stilul Aglajei Veteranyi, poate si pentru ca povestile se incriu cam in aceasi sfera) desi plina de grozavii, de intamplari terifiante. Exista insa o poezie aparte in modul in care personajul principal isi povesteste viata, in imaginea sa despre lume, o imagine distorsionata de un destin lugubru. Un efect extraordinar il are modul in care sunt dezvaluite detaliile pe parcurs, ca intr-o spirala, fragment cu fragment, pentru ca imaginea sa fie completa abia la sfarsit, pe parcurs cititorul fiind impins spre diferite supozitii care se dovedesc a fi false pana la sfarsit. O carte dureroasa, care nu se poate uita prea usor. Si totusi, intr-o poveste intunecata exista lumina izvorata dintr-un suflet carora altii i-au taiat aripile.
Nu pot spune mai mult fara a dezvalui anumite elemente din povestire si ar fi pacat- cartea trebuie citita. Este socanta si in acelasi timp frumoasa.

Am făcut cunoştinţă cu Fetiţa care iubea prea mult chibriturile, compusă impecabil de Gaétan Soucy. Un text care, deşi nu are aproape nimic în comun cu superba simfonie a lui Ingmar Bergman numită Copil de duminică, m-a condus spre aceeaşi zonă a stărilor pe care mi-o revelase cea din urmă. Sînt puţine cărţile în care să existe o voce narativă atît de profundă, atît de recognoscibilă şi de clară cum e cea a lui Gaétan Soucy, ajunsă la noi prin intermediul casei de discuri Polirom. Titlul trimite la Fetiţa cu chibrituri a lui Andersen, cu care acest roman are în comun nota depresivă a basmelor nordice. Povestea e simplă, dar compoziţia textului este una extrem de filigranată, scriitorul canadian reuşind să se impună ca un adevărat bijutier al cuvîntului. La miezul moale al cărţii se poate ajunge doar coborînd prin piramida întoarsă a discursului narativ, unde, pe lîngă blues combinat cu reverberaţii Dead Can Dance, se ascund şi metale grele - o muzică dură şi sumbră, adusă de bazele teoretice pe care Soucy şi-a construit textul literar: schema însemnelor victimare, construită de antropologul francez René Girard în studiile Ţapul ispăşitor şi Violenţa şi sacrul. O serie de atrocităţi care constituie istoria unei familii degenerate se revarsă dintre raccourci-urile narative ale poveştii lui Soucy, o poveste despre durere şi sacrificiu, proscrişi şi marginali. Cu toate că e o întîlnire dureroasă cu un roman despre durere, cum o arată şi motto-ul din Wittgenstein, această carte îşi merită un loc în orice playlist. Este o piesă de rezistenţă.
(Anda Cadariu)

Considerat o capodopera a literaturii canadiene contemporane, romanul "Fetita care iubea prea mult chibiturile" a fost distins cu Prix du Public La Presse/salon du Livre de Montreal, 1999, si Prix Ringuet de l'Academie des Lettres du Quebec, 1999.
Romanul "Fetita care iubea prea mult chibriturile" al scriitorului canadian Gaetan Soucy propune o lume vazuta prin ochii inocentei juvenile, careia i s-au inoculat de-a valma cunostinte de religie, istorie si etica. Universul intreg intr-o picatura de apa, acesta este "domeniul familial" pe care se concentreaza toata suferinta posibila a omenirii. Personajul principal este aruncat in viltoarea unui univers inchis, "domeniul", si devine actor si martor al unei drame cu valente macrocosmice. El aspira realitatea prin toti porii, o filtreaza prin mintea lui de adolescent si ne-o infatiseaza cu ajutorul unui limbaj al inocentei luate cu asalt de toate problemele majore ale lumii: moarte, viata, iubire, durere, suferinta, morala, urit, frumos.

Trimis de: denise pe 26 Aug 2005, 02:53 PM

Din Canada, trecem Niagara intr-un butoi si ajungem in State...

Taci, te rog! - Raymond Carver
Bineinteles ca titlul a fost cel care mi-a atras atentia. O colectie de povestiri scurte, la prima vedere intamplari lipsite de importanta: o chelnerita care serveste un obez, un postas care ‘isi da cu parerea’ despre o familie cu probleme (dar in vorbele sale se strecoara si fragmenete din propria sa poveste), doua cupluri care se intalnesc pentru un 'joint', un sot care dezgroapa amintiri legate de o petrecere unde sotia si-a pierdut putin capul, un comis –voiajor, adolescenti pusi pe aventuri, parinti implicati in cearta copiilor lor din cauza unei biciclete etc. Seamana cu un album de familie, in care instantaneele au surprins clipe obisnuite de viata. Dar din atitudinea, pozitia, zambetul si privirea celor fotografiati poti construi o poveste. Raymond Carver uneori doar sugereaza aceasta istorie, rareori o dezvolta partial. De alfel, se spune despre Carver ca e adeptul stilului ‘minimalist’.
Oameni nesiguri, inchisi in lumea lor limitata, care intampina dificultati in a privi ‘dincolo de gard’, stapaniti de micile si trecatoarele lor accese de furie, gelozie, rusine …

Trimis de: denise pe 11 Sep 2005, 09:41 AM

As spune ca trecem oceanul in Portugalia, dar actiunea cartii s-ar putea petrece oriunde....

Jose Saramago – Eseu despre orbire

Publicat in 1995, Eseu despre orbire este cel mai cutremurator roman al lui Jose Saramago, marturie a neincrederii autorului in societatea contemporana, incapabila sa-si gestioneze si sa-si rezolve crizele. Intr-un oras anonim, populat de personaje fara nume, izbucneste o epidemie de orbire. Fara o cauza aparenta, in afara de cea morala, oamenii isi pierd, rind pe rind, vederea si barbaria se instaleaza. Structurile politice nu pot reactiona decit prin represiune si curind apar lagarele. Din motive necunoscute, o singura persoana scapa de flagel. Sotia medicului, cum va fi ea numita de-a lungul romanului, aduna in jurul ei mai multe personaje neajutorate si, prin iubire, devotament si statornicie, le conduce pas cu pas spre lumina, demonstrind din nou ideea draga autorului ca societatea, in ceea ce are ea mai definitoriu - solidaritatea si compasiunea umana - trebuie reconstruita mereu de fiecare dintre noi.

Probabil unii se vor gandi la Ciuma lui Camus, fiind vorba despre o epidemie care loveste o comunitate.. Altii, vazand stilul lui Saramago - lipsa punctuatiei, fraze lungi, dialogul marcat doar de virgula, salturi inainte si inapoi in timp – isi vor aminti de Toamna Patriarhului a lui Marquez.
Dar nu, Saramago are propriul sau stil. Cineva imi spunea ca e o carte dificil de citit. Poate primele pagini, desi nu mi s-a parut, pentru ca odata inceputa nu o mai lasi din mana. Este ca o disectie nemiloasa a comportamentului uman. De la dizolvarea oricaror valori la zvacnirile dureroase ale demnitatii aproape pierdute. Tortura cea mai mare o indura singura persoana condamnata sa vada adevarata dimensiune a dezastrului - ‘sotia medicului’ – statul se prabuseste, oamenii se transforma in bestii, frica, foamea, mizeria.. . Ce s-ar intampla daca din senin ti-ai pierde vederea si unul cate unul toti din jurul tau ar orbi ? Cat din ceea ce conteaza acum in viata ta iti mai ramane ? Raspunsul dat de Saramago e credibil – un raspuns neindurator, fara false iluzii in ceea ce priveste capacitatea societatii contemporane de a reactiona la dezastru. Singura sansa de a supravietui, nu doar fizic, cat mai ales spiritual, de a mai pastra o urma de sanatate mintala, o farama de demnitate - este de a ragasi acel ‘ceva’ care defineste umanitatea, de a lupta cu disperare impotriva pericolului de a nu-ti mai pasa. Undeva, intr-o tara nenumita, intr-un oras necunoscut epidemia ‘raului alb’ aduna laolalta oameni fara nume: primul orb, sotia primului orb, batranul cu legatura la un ochi, medicul, baiatul strabic, fata cu ochelari negri, hotul de masini, cainele lacrimilor …sotia medicului. Fara nume - caci orbii nu au nevoie de nume. La urma urmei, ce inseamna sa vezi cu adevarat ?
O carte socanta, care te bantuie multa vreme dupa ce o lasi din mana.

Trimis de: denise pe 19 Sep 2005, 07:48 PM

... pe strazile Parisului, condusi de un emigrant ceh – Milan Kundera.

Identitatea - Milan Kundera.

'Identitatea, a doua carte scrisa de Milan Kundera in limba franceza, este un roman suta la suta "frantuzesc", cu personaje, locuri si mentalitati din patria adoptiva a autorului. Romanul este o poveste "simpla" care are in centrul ei un cuplu aflat in prag de disolutie; dar, cu luciditatea sa dintotdeauna, dincolo de tribulatiile eroilor ce incearca sa reinvie o dragoste pierduta, Kundera pune in joc raul profund care macina societatea moderna si care e omniprezent in filigran. El asaza o lumina cruda asupra lumii noastre, o lume in care barbatii isi pierd din ce in ce mai mult autoritatea, in care femeile isi disputa mereu intaietatea cu barbatii adoptandu-le duritatea, in care familia, prietenia, iubirea au devenit o vorba goala. O lume, mai ales, in care oamenii isi pierd aproapele si ajung sa nu se mai regaseasca pe ei insisi'.

‘Teoria’ care cred ca sta la baza romanului este costruita pe faptul ca uneori, pentru o fractiune de secunda, se intampla sa nu recunoastem o persoana apropiata; pentru o fractiune de secunda identitatea sa (mai mult sau mai putin costruita de noi), identitatea asociata acelei persoane inceteaza sa existe. Si astfel apare indoiala in ceea ce priveste propria identitate. Acest sentiment e mult mai acut in cadrul unui cuplu.
Iata si un citat in acest sens:
'Sa confunde aparenta fizica a iubitei cu cea a unei straine: a mai trait senzatia asta, o, de cate ori! De fiecare data cu aceeasi uimire: diferenta dintre ea si celelalte sa fie deci atat de infima? Cum e posibil sa nu recunoasca silueta celei mai iubite fiinte, a celei pe care o considera unica?'
Acestea sunt personajele cartii : Jean-Marc si Chantal - un cuplu de indragostiti ; subiectul : relatia dintre ei, identitati pierdute, nevoia de a le reconstrui in jurul celuilalt. Alunecari neasteptate in perceperea unuia despre celalalt, momente cand nu se mai recunosc si momente cand celalalt reprezinta intregul univers.
Insecuritatea femeii frumoase care presimte primele semne ale batranetii este confruntata cu scrisorile unui admirator secret, un veritabil Cyrano, redesteptand in ea mai multe ‘Chantal’, mai multe identitati : – femeia iubita de Jean – Marc, mama al carui copil a murit, fosta sotie a altuia, fosta victima a intruziunilor rubedeniilor, femeia senzuala care-si dorea in adolescenta sa fie ‘parfumul trandarfirului dornic sa-i inlantuie pe toti barbatii din lume' etc.
Identitatea ei depinde de existenta unei persoane care o recunoaste, a unei persoane care o iubeste –Jean-Marc.
Ruperea temporara a relatiei declanseaza un cosmar, viitorul devine o ‘fantasma otravita’.

(in realitate coperta nu e chiar atat de mov, e mai degraba un visiniu inchis spre mov.)

Trimis de: denise pe 17 Oct 2005, 10:23 AM

... pe soselele Frantei ...

Bunurile Vietii - Paul Guimard

‘Un avocat de 44 de ani conduce pe sosea, cu piciorul apasat pe acceleratie. Nu stie ca apasa in acelasi timp pe acceleratia propriei vieti. Cand se apropie de locul numit La Providence, timpul lui incepe sa se dilate atat de mult, incat in el incap toate bunurile vietii. De-acum, maestru de ceremonii ramane hazardul. Si s-au pierdut undeva 2 secunde.
Exista un poem al unei laureate Nobel care se numeste Despre moarte fara exagerare. Reconfortant la Guimard este ca vorbeste nu numai despre moarte, ci si despre viata fara exagerare. Rezulta de aici una dintre cele mai tulburatoare carti ale colectiei "Cartea de pe noptiera".
Sfatul criticului: Una dintre cheile povestii se afla in extraordinarul motto al partii a doua, luat dintr-un autor pe care il cunoasteti foarte bine. Cautati la pagina 61.’

Pe langa cele de mai sus (de pe coperta a patra) as mai adauga ca Bunurile Vietii este cel mai cunoscut roman al lui Guimard, inclusiv pentru faptul ca a stat la baza unui film din 1970 , cu acelasi titlu (http://www.imdb.com/title/tt0064165/ ), in regia lui Claude Sautet si avandu-i in rolurile principale pe Michel Piccoli si Romy Schneider. Daca aceasta carte ar avea o morala – probabil s-ar referi la actiunile pe care le amanam la infinit, la faptul ca ni se pare ca avem tot timpul din lume, ca nu stim sa apreciem ceea ce avem (‘bunurile vietii’), ca ne credem indestructibili si nemuritori. Dar nu e nici pe departe o carte moralista, ci mai mult un monolog interior al unui om aflat intr-o situatie critica, scris intr-un mod cat se poate de franc - cam ceea ce s-ar putea sa ne treaca prin minte cand ne gasim pe linia subtire dintre viata si moarte.

Trimis de: denise pe 10 Nov 2005, 02:19 PM

... in insorita Italie ...

Dino Buzzati –o dragoste.

Editura Polirom – 13.50 RON
Comentariul Editurii
„Traducere si postfata de Smaranda Cosmin. Romanul exploreaza universul afectiv al unui intelectual din burghezia italiana de la inceputul deceniului al saptelea, univers a carui metamorfoza se petrece in progresia dureroasa a unui sentiment. Arhitectul Antonio Dorigo, aproape cincuagenar, este un celibatar misogin, convins ca aspectul sau fizic il defavorizeaza. Asa, cel putin, isi explica el insusi relatiile exclusive cu prostituate, relatii cultivate, din ipocrizie de casta, in apartamentul unei proxenete, deghizata ea insasi in patroana de boutique. In aceasta ambianta de ambiguitate si promiscuitate camuflata, Antonio Dorigo o cunoaste pe Laide, o balerina adolescenta din corpul de balet al teatrului Scala, prostituata care, inca de la inceputul unei relatii venale, ii suscita un interes a carui desfasurare atinge dimensiunea unei iubiri obsesive. Dependenta afectiva si carnala a barbatului fata de tinara femeie fara scrupule si un intristator vid afectiv se transforma intr-o servitute umilitoare. Romanul unei devastatoare iubiri absurde, scrierea lui Buzzati e, deopotriva, prin atmosfera si sugestii multiple, o posibila transpunere literara a unui film de Federico Fellini, o „dolce vita” tratata in tonuri mai severe, mai putin extravaganta, dar cu o mai vasta perspectiva sufleteasca.”

De fapt, romanul a fost deja ecranizat în 1965, de Gianni Vernucei.
Personajul lui Dorigo este foarte complex, el isi analizeaza cu un soi de masochism fiecare traire, fiecare gest, fiecare sentiment exprimat cu furie ori inabusit in fata fetei. Constient de absurditatea relatiei, de falimentul social care il pandeste, de minciuni, el isi autoinduce orbirea in fata evidentei. Cu cat aceste introspectii sunt mai dureroase cu atat dependenta sa fata de Laide creste si desi stapanit de furie, desi gelos pana la suferinta si de-a dreptul maniac, nici o umilinta nu pare sa fie de ajuns.
Si totusi, desi intregul roman descrie suferinta indragostitului tomnatec si modul in care femeiusca il joaca pe degete, cred ca adevarata victima e fata. Desi se pretinde indragostit, Dorigo nu face decat sa-i cumpere trupul, pretinzand exclusivitate si sufletul ca bonus. De fapt, la un moment dat un personaj secundar foarte interesant joaca rolul de judecator, rupand fara mila perdelele ce ascund realitatea. Nu vreau sa dezvalui prea multe dar, undeva in roman, exista un moment in care Laide , pentru un scurt moment inceteaza de a mai fi prostituata depravata, dezvaluind un coltisor de o puritate rara a sufletului sau si tocmai atunci interesul barbatului inceteaza.
La o privire sumara romanul ar putea parea descrierea unui barbat la varsta critica (in partea asa si este- pe parcusul povestii absurde de dragoste Dorigo uita de teama de moarte), dar ar fi prea putin spus.
Una dintre cele mai bune carti citite in ultimul timp.

Trimis de: Tinkerbell pe 10 Nov 2005, 08:24 PM

Nu stiu daca pot sa postez mesaje directe, dar asta e un impuls de moment si trebuie sa il urmez: Denise, multumesc frumos.
Tu esti unul dintre motivele pentru care revin aici.

Trimis de: denise pe 11 Nov 2005, 10:41 AM

Multumesc frumos, mica zana.
Sigur ca poti scrie aici orice (chiar si critici- personale sau 'critici la critici'). Totusi, sunt sigura ca vei gasi motive mai bune sa revii la Han, decat acest coltisor (unde esti oricand bine venita).

Trimis de: skysurfer pe 11 Nov 2005, 11:06 AM

Am citit si eu Bunurile Vietii si mi-a placut cartea. Mica dar la obiect si dc se potriveste cu o anumita etapa a vietii tale, incepi cu adevarat sa te gandesti la lucrurile cu adevarat importante.
Dc printre cartile pe care le citesti sau le-ai citit ai dat de cateva carti (Mantisa lui Fowles, Daniel Martin tot al sau, cartile lui Hesse, ale lui Bugakov), te rog sa scrii si e aici cateva randuri, m-ar ajuta pe mine cel putin sa ma hotarasc care dintre carti ar urma dupa Colectionarul si Magicianul. Multumesc si sper ca nu te-am suparat cu rugamintea mea, insa imi place stilul tau de a prezenta concis esenta unei carti, fara a dezvalui frumusetile ei.

Trimis de: denise pe 11 Nov 2005, 11:35 AM

Skysurfer, multumesc pentru vorbele bune, cum sa ma superi? E adevarat, incerc sa nu dezvalui prea multe, pentru ca o carte trebuie citita si nu povestita, plus ca e foarte posibil ca nu toata lumea sa ramana cu aceleasi impresii in urma lecturii. Am citit 'Mantisa' si 'Daniel Martin', dar cam de mult, la fel si niste nuvele de Hesse, din care imi amintesc foarte putin, dar stiu ca mi-a placut stilul. 'Narcis si Gura de Aur'- ceva mai de curand, mi-a recomandat-o o persoana draga mie; daca nu ai citit-o inca -musai sa n-o ratezi. Mi-a placut 'Mantisa', dar 'Daniel Martin' stiu ca mi-a mers la suflet (am eu o slabiciune pentru atmosfera britanica). Mantisa e putin mai dificila dar daca iti place Fowles - nu-i problema. Incepe cu Daniel Martin si apoi Mantisa, sunt foarte diferite si greu de comparat, fiecare are farmecul sau.
Poate voi scrie mai mult de ele, dar cred ca ar trebui sa le recitesc. Nu ca nu as avea asta in plan, sigur sunt carti care merita sa fie citite de mai multe ori, dar nu stiu exact cand le vine randul.
Stii ce e ciudat? Acum citesc 'Maestrul si Margareta' de Bulgakov. Impresia dupa primele capitole - e geniala!

Trimis de: vermeer pe 11 Nov 2005, 06:35 PM

Scuza-mi indrazneala... De aproximativ doi ani incerc sa citesc Maestrul si Margareta si nu reusesc sa trec de pagina 50. Cineva mi-a spus ca am o idee preconceputa, fixa, hipnotica (cam asa s-a exprimat) despre carte, indusa de admiratia fara margini a lui Marius Tuca Show pentru aceasta carte. Citeam pe undeva despre clubul initiatilor care inteleg despre ce e vorba si curiozitatea ma impinge sa te intreb: e ceva special cu cartea asta? O referinta sau un indiciu de la tine m-ar putea face sa depasesc granita celor 50 de pagini... Sa nu ma sperii cu banalitati...

Trimis de: denise pe 11 Nov 2005, 09:14 PM

Pai tot cam 50 de pagini am citit si eu deocamdata.
Ok, iti spun ce mi-a placut. Tine cont ca totul se petrece in timpul stalinismului, intr-o Uniune Sovietica in care credinta este ilegala, in care orice valori morale se dizolva (stim si noi asta) iar omul sovietic sta linistit la cozi pentru o masa la un restaurant sau o repartitie pentru o calatorie de 'inspiratie productiva' - adica scoaterea pe banda rulanta a textelor scrise in binecunoscuta limba de lemn. In aceasta tara in plin proces de dizolvare, la figurat dar si la propriu- caldura infernala (infernul pe pamant ) - e omniprezenta in Moscova in clocot. In toiul unei discutii intre un autor care scrisese despre Isus prezentandu-l propagandistic ca pe un simplu om si atat si redactorul sef care ii reproseaza ca nu a demonstrat ca Isus nici nu a existat (fapt dovedit istoric, de necontestat, sustine el) cine se gaseste sa demonstreze existenta lui Isus, aducand argument dupa argument? Diavolul insusi, sub forma profesorului W (desigur, trebuia sa fie intruchiparea rationalului). Mi s-a parut geniala aceasta miscare de transformare a negrului in alb si albului in negru, cand binele e rau si raul bine, cand Diavolul e nevoit sa treaca de partea binelui, demonstrand existenta lui Isus, dar incercand totusi sa nu-i faca un portret prea frumos, prezentand o varianta deformata si amagitoare a istoriei) e intocmai ca un dans pe sarma. De la discutia celor trei evenimentele ciudate (cel putin pana unde am ajuns eu) se inlatuiesc la nesfarsit (asa cum a prezis profesorul) ca un torent ce se revarsa pe strazile Moscovei, de parca profesorul (diavolul) urmeaza sa puna stapanire pe oras. Si reactiile moscovitilor (sau bine lipsa de reactie) - vezi incidentul cu motanul urias care urca in tramvai- taxatoarei si calatorilor nu li se pare ciudat ca un motan urias, care merge in doua picioare si vorbeste, vrea sa mearga cu tramvaiul si sa cumpere bilet , ci singura lor reactie e ca motanii nu au voie sa circule cu tramvaiul. Acel suveran'nu se face', 'nu e voie' fara intrebari sau curiozitati. Sau banuiala care apare imediat ca profesorul strain e spion neamt, dusman al regimului comunist. Suna cunoscut?
Cam astea sunt 'banalitatile' care m-au fermecat. Nu stiu ce o sa fie pana la sfarsitul cartii- inca nu am dat nici de Maestru nici de Margareta - dar trebuie sa ai talent de prestidigitator sa poti jongla asa cu ambele fete ale monedei: alb/negru, rau/bun.
Sper ca nu te-am speriat de tot.

Trimis de: exergy33 pe 11 Nov 2005, 09:18 PM

vermeer

Fac eu o propunere...incearca sa citesti cartea de la jumatate ...spre sfirsit.
Citind astfel vai avea curiozitatea sa vezi ce se spune si in prima jumatate !

Trimis de: denise pe 11 Nov 2005, 09:25 PM

acum ma sperii tu pe mine, eXergy .
Exergy si vermeer - bine ati venit in acest coltisor . Va mai astept.

Trimis de: vermeer pe 12 Nov 2005, 08:47 AM

denise,
stiam eu de ce citesc cronica ta de carte (si de film) ... dar astept sa-mi povestesti toata cartea, accentuand doar banalitatile care te-au fermecat, fara sa-mi dezvalui deznodamantul. Eu cand am citit despre motanul care se urca in tramvai, mi-am imaginat o anumita grimasa de satisfactie pe fata lui Tuca si am aruncat cartea... Cica doar el intelege

exergy, tu esti ironica...

Trimis de: denise pe 5 Dec 2005, 11:20 AM

Am reusit sa termin Maestrul si Margareta – numai lipsa timpului e de vina ca a durat atat, as fi citit-o in 2-3 zile daca s-ar fi putut.

Fata de ce am zis deja nu prea mai sunt multe de adaugat, caci nu vreau sa dezvalui actiunea cartii.
Poate doar cateva idei si eventual nota editurii:

Ce poate salva o lume in care raul produs metodic de om nu mai permite vreo speranta? Binenteles, nimic din elementele lumii paralizate. Si atunci e nevoie de ceva din afara.
Diavolul ia chipul iluzionistului Woland si se amuza sa puna pe jar Moscova, orasul unde Maestrul si Margareta incearca sa-si traiasca iubirea. Departe, in timp si spatiu, Pilat din Pont il judeca pe Isus. Planurile aluneca unul spre altul si, abia astfel, ce nu poate fi rostit in viata de la Moscova se spune in cer.
Bulgakov scrie aici romanul iubirii, disperarii si nevoii de mintuire - unul dintre cele mai mari romane ale secolului XX. Publicarea Maestrului si Margaretei, in 1966, a schimbat fata literaturii.

Maestrul si Margareta este o alegorie, actiunea fiind situata in Moscova anilor ‘30, in plina epoca stalinista si acoperind (doar intr-o anumita dimensiune, caci exista planuri paralele, exista intamplari, conexiuni in afara timpului) circa patru zile intr-un mai neobisnuit de calduros. Prima parte incepe cu sosirea la Moscova a Diavolului insusi, sub forma profesorului/magicianului strain Woland, insotit de un alai pestrit si ciudat - Koroviev, Behemoth si Azazelo – care provoaca o avalansa de evenimente iesite din comun si haosul pune stapanire pe oras.
A doua parte incepe cu targul (faustian) facut de Margareta cu Woland pentru eliberarea iubitului sau, Maestrul, care intruchipeaza soarta scriitorului in stalinism (cred ca de fapt aceasta este si tema centrala:scriitorul si arta sa) – cu accente aubiografice: din ce am mai citit, Bulgakov , ale carui opere nu erau publicabile conform restrictiilor vremii, a cerut intr-o scrisoare catre Stalin sa i se permita emigrarea, iar dictatorul a avut girja personal ca Bulgakov sa obtina o slujba la un teatru - insa textele sale tot nu au vazut lumina tiparului decat mult mai tarziu.
Intr-un plan paralel (dar in cazul romanului la un moment dat paralelele se intalnesc) se desfasoara si povestea lui Pilat din Pont, calvarul sau vesnic.
Cum spuneam si cand am inceput cartea - rasturnarea valorilor, a raului care e bine si binele care e rau, a nebuniei celor care inteleg si imposibilitatea de a intelege a celor “sanatosi’, a Diavolului pus uneori in slujba Binelui, creaza un tavalug ametitor, si numai un scriitor de geniu poate mentine echilibrul fragil al povestii in tumultul evenimentelor descrise.
Va dau un link unde aveti textul cartii http://lib.ru/BULGAKOW/master97_engl.txt , dar Maestrul si Margareta a aparut in 2003 la Editura Humanitas, si desi stocul se pare ca a fost epuizat, foarte probabil ca vor mai fi reeditari.

Trimis de: Tinkerbell pe 5 Dec 2005, 03:30 PM

Si mie mi-a placut "Maestrul si Margareta", denise.
Pentru mine cartea asta a fost un adevarat deliciu, poate pentru ca m-am pregatit pentru ea mult. Am planuit sa o cumpar, am gasit-o la un anticariat, am pus-o pe noptiera si m-am bucurat ca am s-o citesc (cum fac si cu cafeaua de sambata dimineata, ma bucur de ea cu mult inainte sa o prepar... ).
Si s-a nimerit ca am citit-o in timpul sarbatorilor de Paste, ceea ce i-a dat o incarcatura emotionala aparte.

Trimis de: denise pe 5 Dec 2005, 05:52 PM

Si mie mi-a placut foarte mult. E genul de carte care ori iti palce ori te enerveaza, dar nu te poate lasa indiferent.
Eu am imprumutat de la cineva cartea, dar era o editie veche de prin anii '70 cred. Si cum am auzit ca abia dupa '80 a fost publicata varianta necenzurata (chiar si la rusi, sau mai ales la rusi) am cautat o editie de dupa revolutie. N-am stat sa fac comparatii, dar am vrut sa fiu sigura. Tot de Bulgakov am citit si Inima de caine, dar prefer Maestrul si Margareta.

Daca ai sti cate carti stau la mine pe raftul cu 'cafele de dimineata', le trec mereu in revista, ca tot stau ele aliniate ca la raport. Si nu stiu ce-i cu mine, parca am facut o obsesie - tot cumpar carti dar nimeni nu vinde un pic de timp liber. . E de vina si iarna- s-a scurtat ziua, iar eu citeam mai ales in autobuz (o ora dus, o ora intors), dar cum plec pe intuneric si ma intorc tot pe intuneric lecturile mele s-au redus drastic.

Trimis de: denise pe 7 Dec 2005, 09:32 AM

Diavolul se imbraca de la Prada – Lauren Weisberger
Editura Polirom, pret discount 24.21 RON
Traducere Dora Frejes
Nota editurii:
“Vreti sa stiti ce i se poate intimpla unei tinere angajate la o mare revista de moda newyorkeza?
Cititi acest roman haios! Andrea Sachs, eroina cartii Diavolul se imbraca de la Prada, o tinara din provincie, proaspata absolventa a uneia dintre marile universitati de pe Coasta de Est, obtine in chip nesperat slujba la care viseaza milioane de fete: asistenta a Mirandei Priestly, editoare de succes a revistei Runway. Desi, la inceput, crede ca a ajuns in raiul celebritatilor, printre pantofi si posete Prada, Armani sau Versace, Andrea isi da repede seama ca sefa ei este... diavolul in persoana. Terorizata de ordinele acesteia tipate prin telefon la orice ora din zi si din noapte, Andrea incepe sa se intrebe daca slujba mult rivnita nu va sfirsi prin a o ucide. In eventualitatea in care va supravietui, Andrea trebuie sa se hotarasca daca merita sa-si vinda sufletul.”

O aveam de ceva vreme pe raftul ‘in asteptare’ si nu ma tragea inima deloc sa o incep – lumea plina de fite a modei nu prea ma intereseaza. M-am decis sa o citesc dupa ce am vazut prezentarea facuta de http://www.hanuancutei.com/forum/index.php?showtopic=6188&view=findpost&p=339198 dar mai ales la vestea ca in iunie 2006 are loc premiera filmului http://www.imdb.com/title/tt0458352/, cu Meryl Streep. Imi place Meryl Streep si mai ales incerc (nu prea reusesc, dar tot incerc) sa citesc cartile inainte de a vedea ecranizarile.
Cartea e simpatica- m-am regasit in oboseala de la sfarsitul unei zile infernale a eroinei – dar nu este (si nici nu se vrea) o carte de Nobel, cum nici filmul nu cred ca va fi de Oscar. Poate doar sa ia Meryl Streep Oscarul pentru rolul Mirandei Priestley (un fel de Cruella deVill), pentru ca filmul va fi unul comercial, cu succes la ‘publicul larg’, ca si cartea. Vom vedea. Cartea se citeste usor, eu am lasat-o de cateva ori de-o parte ca sa termin altele (mai bune, mai interesante, zic eu) si nu mi-a fost greu sa o reiau, in ciuda pauzelor ‘mari si dese’. Merita citita, dar numai o data si fara pretentii prea mari – are ceva de barfa mondena (abunda in nume cunoscute din lumea modei, iar autoarea a fost o perioada asistenta personala a Annei Wintour de la revista Vogue) si trebuie luata ca atare.

Trimis de: denise pe 11 Jan 2006, 12:12 PM

Femeia nisipurilor – Kobo Abe
Nota Editurii Polirom:
"Romanul alegoric al lui Kobo Abe este considerat drept unul dintre cele mai valoroase romane japoneze postbelice. Protagonistul, Niki Jumpei, profesor si entomolog amator, descopera in niste dune un sat straniu, ai carui locuitori traiesc in gropi sapate in nisip.
Tinut captiv de o vaduva intr-una dintre gropi, se vede nevoit sa indeparteze necontenit nisipul omniprezent care ameninta sa ingroape comunitatea. Trasind cu o mina de maestru etapele revoltei, infringerii si apoi ale resemnarii eroului, autorul izbuteste o analiza magistrala a comportamentului unui om pus intr-o situatiei limita.
Ecranizarea romanului "Femeia nisipurilor" a fost distinsa cu premiul pentru cel mai bun film strain la Festivalul de la Cannes in 1964."
Este o carte interesanta, bine scrisa, absurdul vietii din nisipuri facand trimiteri evidente la Kafka, la Camus si mitul lui Sisif, desi mi-ar fi placut sa-mi aminteasca mai putin de acesti autori. Ce mi s-a parut reusit este modul in care nisipul devine personaj in roman, dirijand implacabil viata oamenilor. Eroul principal, Niki Jumpei, este de fapt un anti-erou, evolutia sa de-a lungul cartii este de fapt o involutie, o predare in final neconditionata captivitatii, singuratatii, izolarii de restul lumii. Procesul de adaptare la captivitate dezvaluie fiecare traire ascunsa a barbatului, care parca are vocatie de victima, de prizonier.
Filmul la baza caruia a stat cartea se numeste http://www.imdb.com/title/tt0058625/ (1964)

Trimis de: calfa pe 11 Jan 2006, 12:53 PM

La Multi Ani, denise !

Ce nu inteleg eu este ... sunt valurite sau fractale universurile tale, cele portabile ?

De fapt, am scris ca sa te felicit inca o data pentru treaba buna pe care o faci tinand jurnalele astea.

Filmul "Femeia nisipurilor" a fost unul dintre cele care m-a impresionat cel mai mult, dar asta cu niste decenii in urma. Trebuie sa citesc cartea asta ...

Trimis de: denise pe 12 Jan 2006, 08:59 AM

da, sunt valuri numai bune de surfing! Nu facusem legatura . Ma gandeam doar ca o carte e un univers in sine, nu valurit, ci tiparit. tiparnita, matrita, matrice... hmm ...
La Multi Ani, calfa, si multumesc pentru vorbele bune! De fapt, am ramas mult in urma, sunt cateva carti de care nu am reusit sa scriu. La fel si cu filmele...
Eu ma bucur ca am reusit sa citesc inainte cartea; am auzit ca este unul din putinele cazuri in care filmul e mai bun.

Trimis de: calfa pe 12 Jan 2006, 10:02 AM

Filmul chiar reuseste sa creeze (reproduca ?) ... un univers. Nu stiu cat de portabil. O sa citesc cartea si iti spun cum e fata de film.

Trimis de: denise pe 12 Jan 2006, 10:50 AM

Merita citita.

Sa recuperam: din Japonia in Mexicul plin de pasiune:

Laura Esquivel - Ca apa pentru ciocolata

Ati mincat vreodata prepelite in petale de trandafir, curcan cu migdale si susan sau champandongol? Stiati ca in Mexic fiica cea mica nu avea voie sa se marite, fiind obligata sa poarte de grija mamei virstnice? Stiati ca focul dragostei de care e cuprinsa o femeie incendiaza totul in jur? Stiati ca bucataria e centrul universului si ca exista o strinsa legatura intre arta culinara si amor? Stiati ca apa e mai buna decit laptele pentru a face o cana de ciocolata buna si ca fasolea fierbe foarte repede daca ii cinti?
Va puteti convinge de toate aceste lucruri citind romanul Laurei Esquivel, o combinatie de basm, telenovela si foileton in douasprezece capitole carora le corespund nu doar lunile anului, ci si o duzina de indrazneli gustative.
Plasindu-si actiunea in perioada revolutiei mexicane a lui Pancho Villa, autoarea stie reteta prozei savuroase si nu face deloc economie de ingrediente.
Traversata pe rind de puseuri erotice si de infiorare mistica, senzuala si naiva, 'Ca apa pentru ciocolata' este acreditarea epica a unei scriitoare mexicane careia clasamentele literare ii vor face loc tot mai des .

O carte simpatica. Dezarmant de simpla si cu un stil fermecator, amuzant, care o salveaza de pericolul de a fi insipida. Un ospat, un adevarat regal pentru gurmanzi. Este o poveste oarecum naiva despre dragoste, familie, bucatarie, traditia si istoria tulbure a Mexicului, in care magicul este aproape firesc. Bucatele, descrise cu senzualitate, joaca un rol decisiv in destinul oamenilor. Nu e o carte cu pretentii dar e strabatuta de un aer de prospetime care iti face placere.
Este usor de citit (asta probabil explica si faptul ca este un best-seller) dar o poate gusta amuzat si un cititor mai sofisticat, pentru ca are darul de a te seduce prin simplitate si naivitate. Plus ca se poat citi intr-o singura zi.
Si aceasta carte a fost ecranizata: http://www.imdb.com/title/tt0103994/
Iata cum incepe:

Trimis de: denise pe 9 Feb 2006, 11:28 AM

... Andaluzia cea fierbinte ...

CASA BERNARDEI ALBA
Federico Garcia Lorca
Piesa a fost scrisa chiar inainte de moarte autorului in 1936, si este una dintre cele trei tregedii scrise de Lorca: 'Bodas de sangre' (1933), 'Yerma' (1934) si 'La Casa de Bernarda Alba' (1936)
Ca in toate cartile sale temele centrale sunt: dragostea, patima, mandria, frustrarea si moartea violenta – sange latin in clocot.
Bernarda Alba este o mama tiranica, a carei cerbicie distruge viata fiicelor, condamnandu-le la o viata de captivitate in casa sa cu pereti albi, albul fiind omniprezent – in numele stapanei , in pereti, in obrajii palizi ai fetelor. Citind piesa nu intamplator mi-am maginat totul in alb si negru (iar in rolul Bernardei pe minunata Olga Tudorache).
Actiunea, decorul, casa andaluziana, figurile centrale si lipsa oricarui personaj masculin confera piesei o atmosfera asemanatoare tragediilor grecesti.
Pentru vorbitorii de spaniola, dau un link catre http://www.fut.es/~picl/libros/glorca/gl003d00.htm.

Trimis de: denise pe 9 Apr 2006, 01:22 PM

Multumesc si bine ai venit . Scuze pentru intarziere.
Stiu, m-am gandit si eu sa citesc mai multe carti de acelasi autor una dupa alta , sau macar din aceeasi perioada, dar mi s-a parut prea mult. La urma urmei nu sunt specialist, sunt cititor amator si o fac de placere. De asta nu citesc doar carti 'grele'. Si, cred ca am mai spus aici, citesc in cele mai diverse locuri si momente, deseori pe apucate, asa ca trebuie sa ma adaptez conditiilor. Sper sa nu fiu luata prea in serios, parerile mele despre cartile descrise aici sunt departe de a fi ale unui cunoscator si deseori ma pot insela. De aceea, comentariile celorlalti sunt intotdeauna binevenite. .

Cred ca tocmai mi-a venit o idee.

Trimis de: nefertiti-old pe 9 Apr 2006, 01:37 PM

ce idee?

Trimis de: denise pe 9 Apr 2006, 01:45 PM

stai un pic sa ma lamuresc ce metoda de concretizare aleg si spun. Nu mi-e nici mie clar inca. Plus ca trebuie sa-si mai dea cineva acordul.

Trimis de: denise pe 13 Apr 2006, 08:44 AM

Nu am primit inca "avizul pozitiv". Intre timp mi-a cam trecut entuziasmul, nu stiu cat de buna era ideea...

Trimis de: nefertiti-old pe 7 May 2006, 09:03 AM

Ce ai mai citit?

Trimis de: denise pe 13 Jun 2006, 07:08 PM

Cate ceva, ici colo, dar nu prea reusesc sa si scriu... incerc, incerc ....
_____________________________________
... Infrigurata si enigmatica Suedie ...

Vieti duble – Birgitta Trotzig
Descrierea Editurii Polirom:
Traducere si prefata de Gabriela Melinescu. Volumul cuprinde trei povestiri cu miez filosofic. Prima, „Fauritorul”, este plasata intr-o provincie a Suediei si trateaza tema tatalui-demiurg si a fiului nevrednic, moartea sotiei-mame iluminindu-i pe ambii barbati. A doua, „De cealalta parte a marii”, urmareste destinul a doua surori de lapte, prima dintre ele o ipostaza a spiritului contemplativ, cealalta – actrita in Sankt Petersburg – ipostaza a sufletului aventurier, ratacitor. O poveste de o mare intensitate dramatica, in care moartea provoaca extraordinare revelatii. A treia poveste, „Vieti duble”, se petrece in Spania Razboiului Civil, unde prostituata Filla traieste o viata dubla – a realitatii si a visului. Moartea ultimului ei copil o „ilumineaza” in acceptarea realitatii.

Limbajul este liric- un fel de poezie in proza, un stil frumos prin simplitate si puritate. Sunt descrise existente chinuite, dorinte neimplinite,cautarea unui sens, prezenta mortii, doruri sfasietoare si tainice, dar in acelasi timp reverie, dragoste – acele ‘vieti duble’, secrete. De fapt, cele trei povestiri sunt variatii pe aceasi tema, niciodata epuizata, cea a dualitatii. O calatorie surprinzatoare dincolo de aparente.

<<Totusi, in departare se tanguia o voce, s-ar putea spune ca un copil fusese strans prea tare. Din departare se canta:
“ In curand vor trece peste mine
campuri si viermi.
Buza tarii roade: zidul se surpa.
Carnea se desface. Si in turnul sumbru
al membelor mele pamantul patrunde triumfator.
Desfacuta de grilajul inundat de lacrimi
Eliberata de foame si sabie,
Reintoarsa acasa precum pescarusii
Care fug in timpul iernii catre dulci izvoare de apa” >>

(Coperta este realizata de sotul scriitoarei, artistul Ulf Totzig).

Trimis de: Tinkerbell pe 14 Jun 2006, 04:18 PM

Bine ai revenit, denise.

Trimis de: denise pe 19 Jun 2006, 09:22 AM

Multumesc, Tinkerbell. E bine sa va stiu pe aici, chiar daca nu reusesc mereu sa va 'vad' cat as vrea.

Trimis de: denise pe 7 Jul 2006, 07:48 PM

... si iata-ne pe covorul rosu al Oscarurilor...

Popcorn- Ben Elton

Coperta a patra:
"Poate exista oare, asa cum insinueaza presa, vreo legatura intre doi tineri criminali in serie care ucid doar pentru a se amuza si unul dintre regizorii cei mai populari de la Hollywood, care tocmai a cistigat un Oscar pentru filmele sale ce par a fi toate "pulp fiction"? Desi greu de crezut, raspunsul care este da. Intr-o societate in care realitatea nu exista decit daca a fost filmata de un car de reportaj si in care nimeni nu pare dispus sa-si asume vreodata responsabilitatea propriilor fapte, un tinar regizor va invata o lectie importanta despre viata si morala, intr-un mod, poate, prea dur."

In ciuda aparentelor, cartea nu a stat la baza scenariului pentru filmul “Natural Born Killers" (a aparut ulterior), nu este o copie a acestuia (desi , dupa mine, tare mai seamana a copie) ci, din cate declara autorul, a vrut sa parodieze acest film- un fel de replica adusa violentei din filme. Ok, cartea (si piesa, de altfel) este laudata, este bestseller, e la moda … dar nu mi-a placut. Mi s-a parut cumva necinstita – sa iei ideea altuia, s-o copiezi fara prea mare efort si doar sa folosesti ca variatie un ton glumet. In fine, poate sunt eu carcotasa. … Dar pe langa asta, cartea nu mi s-a parut nici macar o parodie extraodinara. Sigur, surprinde destul de interesant superficialitatea hollywoodiana, dependenta de senzational tipic americana (si in ultima vreme nu numai), dorinta bolnavicioasa de a aparea la TV, dar … deja-vu, inclusiv in filmul parodiat aceste aspecte sunt crancen disecate, in timp ce cartea cu greu zgarie putin suprafata. Poate nu e genul meu, totusi o consider o carte slabuta, chiar daca unii se vor supara. Nu, nu-mi place violenta din filme- dar cred ca “Natural Born Killlers” este ceva mai mult decat un film violent (foarte violent, e adevarat) si atat.

Trimis de: denise pe 13 Sep 2007, 09:54 AM

Umberto Eco- Miracolul Sfantului Baudolino

Intre 1959-1961, Umberto Eco a publicat in revista italiana Il Verri o serie de texte satirico-parodice vizind o diversitate caleidoscopica de teme ale lumii contemporane. Peste doi ani, in 1963, textele aveau sa fie strinse in volumul de mare succes Jurnalul minim. Un nou volum,
Il secondo diario minimo, a fost publicat in 1992. Versiunea romaneasca reprezinta o selectie din aceasta ultima editie.
Tonul sarcastic si ironia muscatoare fac ca tusele groase in care scriitorul italian infatiseaza o realitate sau alta sa scoata in evidenta tocmai acele detalii stinjenitoare si siciitoare, pe care, dintr-o prea mare obisnuinta cu ele, nici macar nu le mai bagam in seama. Dupa cum insusi autorul marturiseste, intentia cartii - a carui deviza este Lasati-ma sa ma amuz! - depaseste cu mult semnificatia etica a dictonului Ridendo castigat mores. Caci aici nu intentia moralizatoare precumpaneste, ci dorinta lui Eco de a induce cititorului acea luciditate amara pe care n-o poti indeobste capata decit amuzindu-te copios. Treptat insa, savoarea umorului va lasa locul unei alte savori, mai adinci si mai staruitoare, aceea a tristetii de a ne simti pusi in fata unor adevaruri pe care am fi dorit sa nu le stim.

Pe langa cele scrise de cei de la Humanitas as mai adauga ca, desi unele articole dateaza de mai bine de 20 de ani, ele sunt cat de poate de actuale. Si familiare. Pentru ca avem multe in comun cu fratii nostri latini. Pe langa ironia si sarcasmul lui Eco, care sunt pe gustul meu, m-am regasit si in exasperarea legata de gadgeturi, de invazia cotidiana a 'consumismului', de snobismul apartenentei la societati 'misterioase' (in fapt corupte si penibile), de conversatiile aride, teribilism, birocratia ilogica etc.