Înainte de zidire
Privind în jurul său, omul a văzut: jos pământul sub toate înfăţişările sale, din care izvorăsc apele, pe care cresc plantele, pe care se mişcă oamenii şi toate vietăţile, iar sus cerul căptuşit câteodată cu nori, pe sub care se plimbă vânturile, şi alteori senin, cu soare, lună şi stele.În clipele sale filozofice a cugetat şi s-a încredinţat că toate acestea sunt purtate de cineva, căci, nefiind însufleţite de la sine nu puteau să aibă voinţă şi, prin urmare, mişcare. E o fiinţă sau sunt mai multe fiinţe care le poartă, un Dumnezeu sau mai mulţi Dumnezeu care, stăpânindu-le, le-au şi făcut, le-au zidit într-o vreme foarte îndepărtată? Vrâstea intelectuală a omului trebuia să fie destul de înaintată, pentru ca dânsul să-şi poată frământa această taină; şi e firesc lucru ca noţiunea zeităţii să se concretizeze, pe vremea acestei vrâste intelectuale, dintr-o vanitate ce se înţelege uşor, sub o înfăţişare tot omenească, cea mai desăvârşită dintre toate.
Afând pe Dumnezeu ziditor a toate, firesc a fost să se întrebe dupa aceasta: „Şi pe Dumnezeu cine l-a făcut?”. Iar răspunsul nu putea fi de cele mai multe ori decât acesta: „Un alt Dumnezeu.”. Dar se înţelege, urcând mereu pe această scară de Dumnezei în subordine, mintea omului trebuia să-şi fixeze o sumă de fiinţe abstracte – lucru prea greu. De aceea, în neputinţa sa, a fost silit să se oprească la un singur ziditor sau la o singură tovărăşie de ziditori.
Credinţa care există în unele părţi din Oltenia şi care ne spune că cel mai vechi Dumnezeu este Sabaot, că după dânsul a venit Amon, că după aceasta a stăpânit Apolon, că acesta a lăsat în locu-i pe Dumnezeu, înaintaşul lui Iisus, se poate socoti ca o influenţă accidentală carturărească. Tot astfel şi altă credinţă, care ne spune nelămurit că „Dumnezeu s-a născut în numele Tatălui.”
Dar înainte de zidire, de lume? „Nimicul”, pustiul, e prea abstract. Lui Dumnezeu ca fiinţă i-a trebuit ceva sub picioare, pe care să meargă, ceva care să nu fie pământ. Şi omul a găsit, nevoit a primi existenţa unui lucru tare, apa. La început a fost apa, din care, după o credinţă bucovineană, s-a născut Dumnezeu:
La începutul începutului nimic nu era pe lume decât întuneric şi o mare fără de margini. În mijlocul acestei mări s-a ridicat un vârtej de spumă, din care, s-a născut Dumnezeu. Felul în care s-a născut ni-l spune o altă credinţă, tot bucovineană:
În mijlocul spumei de pe mare erau un fluture şi un vierme, care pluteau pe apă în neştire. De la o vreme însă fluturele şi-a lepădat aripile şi s-a întruchipat într-un fecior tânăr şi frumos, care a fost Dumnezeu, iar viermele s-a prefăcut şi dânsul îndată într-o altă făptură, în El, Drac sau Diavol. Poporul român socoteşte uneori facerea lumii ca o lucrare a celor două suflet e şi e firesc să ni se vorbească despre acest dualism.
Prin Bucovina se crede că „înainte de facerea lumii nu era pământ, soare, lună şi stele, nici oameni şi vietăţi, ca în ziua de astăzi, ci numai o apă ori încotro te-ai fi întors şi te-ai fi uitat. Iar deasupra acestei ape nemărginit de mare, umblau încolo şi încoace Dumnezeu şi Dracul, unicele fiinţe pe atunci.
Prin alte părţi se crede că Dumnezeu avea chipul unui hulub care zbura pe deasupra apei. Necuratul stătea în apă, având trei rânduri de aripi. După altă credinţă, acesta avea înfăţişarea de răţoi şi pentru acest cuvânt, când gospodinele românce taie raţe, pentru pregătirea bucatelor, aruncă de-o parte capetele de răţoi, iar pe ale raţelor nu.
În Moldova de Sus, şi anume prin jud. Suceava, se crede că „era o vreme când nu era lume, nici pământ, nici dobitoace, nici poedia asta aşa de rea şi şugubeaţă de oameni ca zi, nici nimica. Nu era alta decât văzduh şi apă, iar Dumnezeu Savaon şi cu Antihârţ locuiau tot în văzduhş acestea erau singurele făpturi pe atunci. Încolo, nu era ţipenie de vreo altă făptură ori vreo altă lighioană. Necuratul fârtăţea pe Milostivul, iar Milostivul îl nefârtăţea, adică atunci când Sarsailă zicea lui Dumnezeu „fărtate”, Milostivul îi înturna „nefârtate”.
Credinţa că Dumnezeu umblă pe apă alături cu Diavolul se găseşte şi în jud. Botoşani, care spune că alături de cei doi mai umbla şi Sf. Petru. Prin jud. Tutova se crede că „înainte de a se zidi pământul, cât vedeai cu ochii nu era decât apă şi iar apă. Atunci s-au prins fraţi de cruce Dumnezeu cu Sf. Petru şi cu Faraon, - Scaraoschi, mai marele dracilor, - şi au făcut un zapis drept chezăşie că n-au să se despartă niciodată. Şi umblau aşa toţi trei prin apa aceea, neavând deloc unde să se aşeze.
Prin alte părţi, tot în jud. Tutova, se vorbeşte asemenea de apă, dar „Dumnezeu era salta-singurel” şi ”se plimba cu corabia pe deasupra apelor, iar vâslaş avea un îngerel pe care-l chema Andreiu.”.

Acest topic a fost editat de shapeshifter: 25 Mar 2008, 01:18 AM

Expresiv post, shape. Intr-adevar, exista credinta (ex. bogumilii) conform careia raul si binele (Dumnezei si dracul) ar fi coeterne. No coment, dar eu personal nu o impartasesc.

crezi că se leagă cu ce am scris in ultimele posturi la topicul Problema Răului si a Predestinării? Eu spun, şi nu numai eu, că în mitologia românească adevărurile metafizice s-au păstrat miraculos de bine, chiar mult mai bine decât în scrierile canonice.

Pai este o corelatie intre gandirea metafizica si constiinta dogmatica. Sunt n filosofii, care au ca fundament o credinta.

nu e vorba de corelaţie e vorba de sâmburele metafizic. Acesta nu ţine de dogme

De prin jud. Dolj avem această culegere:
„La început, tot cât vedem astăzi pe pământ, era numai apă. De lumină nu se pomenea, Doamne fereşte. Deodată s-a născut Dumnezeu, Sabaot, aşa, din senin, pe o frunză de plămână (buruiană cu foaie lată ce creşte pe fundul apelor stătătoare), şi tot atunci s-a născut şi soarele deasupra apelor, pe cer. Cerul tot atunci s-a văzut. O fi fost înainte, n-o fi fost, nu se ştie, că era întunerec. Prin naşterea soarelui, lumina s-a răspândit pe faţa pământului. Văzând această lumină, Dracul ieşi dn fundul unei bălţi, vechea lui moşie, şi se duse pe uscat (?), se duse până dete de un copil, pe o frunză de plumună, cu care a început a vorbi:
- Ce eşti tu? Măi băiete!
- Eu sunt Dumnezeu Sabaot.
- Dar acela cine este? - arătând Soarele.
- Acela este ajutorul meu, Soarele”
În sfărşit, cu totul singuratică, aflăm următoarea povestire bucovineană:
”La început nimic nu era pe lume decât un munte mare, purtat de vânturi încolo şi încoace; din vârful lui ieşea foc fără curmare. Din acest foc s-a născut o femeie, cu trup numai, căci n-avea cine să-i dea viaţă. Cum s-a născut, trupul ei a fost luat de vânturi şi purtat în toate părţile, până ce, într-un târziu, a ajuns la Vântul cel mai de sus, unde a căpătat viaţă. De acolo, această femeie s-a coborât pe munte.
Pe munte, într-o vreme, găseşte dânsa două bucăţi de fier, pe care le înghiţi fără nici o pricină. Din aceste bucăţi de fier purcede femeia grea, iar mai târziu naşte doi copii, doi necuraţi: unul şchiop, dar înţelept, şi altul prostuţ.
Crescând mari cei doi necuraţi şi umblând veşnic pe munte fără nici o treabă, s-au gândit ei cât s-au gândit şi au ajuns cu socoteala că, dacă ar avea lut, multe lucruri ar face. Dar de unde lut, când pe muntele acela nu se află nimic altceva decât fier şi iarăşi fier?
Coboară tu, zise dracul cel şchiop, dar înţelept, - în fundul mării şi adu lut de acolo.
Dracul celălalt se supuse numaidecât, coborî în adâncul mărilor şi, luînd lut, îl aduse pe munte fratelui său. Acesta, cum s-a văzut cu lut, îndată a făcut un cal, cum sunt caii în zilele noastre, dar cal numai cu trupul, fără viaţă şi, prin urmare, fără putinţă de a merge.
Văzând aceasta, cei doi drăcuşori, prinseră din nou a se sfătui şi din sfatul lor rămase ca fiecare să intre în calul cel de lut, să-şi pună mâinile şi picioarele în picioarele calului şi să tragă căruţa; celălalt putea să stea în căruţă şi astfel să se plime de mai mare dragul.
Intră întâi dracul cel mai prost în cal şi trase cât se poate de bine. Mai pe urmă ostenind, dădu rândul celui şchiop; acesta se sprijini în cele două mâini şi în picior, şi astfel şchiopătând, îşi implini şi dânsul rândul cuvenit. Urmează apoi din nou dracul cel prost şi iarăşi cel şchiop, dar cum fratele cel întreg la trup, preţuind mai mult tihna din căruţă, îşi trase cu socoteala că mai bine ar fi să rămână dânsul în căruţă, iar fratele său să tragă de-a pururi vârât în calul de lut. Şi pe gânduri multă vreme nu stătu, că îndată închise pe dracul cel şchiop în cal, iar dânsul se aşeză în voie pe scaunul trăsurii.
Şchiopul trase cât trase, dar, de la o vreme săturându-se, îşi luă lumea în cap şi se tot duse. Dumnezeu era pe atunci nevăzut şi necunoscut de drac şi nici de mama lor.

Cosmogonia greacă şi cea romană nu ne pot arăta nimic în această privinţă. Aceste cosmogonii, se poate spune, că nici nu ne sunt cunoscute sub forma lor firească, adevărată, populară. Desigur că atât grecii, cât şi romanii au avut crednţele şi legendele lor cosmogonice generale, ei le comentau din punctul de vedere al şcolii filozofice ce patronau, le simplificau şi le amplificau, aşa că dintr-o credinţă populară ieşea o teorie necunoscută întâi şi apoi îmbrăţişată numai de elevii şcolii, care ne-au lăsat scriptele; astfel s-a născut un haos de explicaţiuni filozofice şi poetice care n-au nici o legătură cu credinţele curente ale poporului:
Hesiod strigă: „Înainte de toate a fost Haosul”!
Slavii de prin Galiţia povestesc ca şi noi despre o mare albastră fără de margini, în mijlocul căreia se afla un frasin verde. Pe el stăteau trei porumbiţe ce plănuiau facerea cerului, a soarelui şi a lunii din aurul ce l-ar fi putut scoate din fundul mării. Ucrainienii pomenesc despre apă şi despre tovărăşia dintre Dumnezeu şi diavol. Tot astfel şi alte popoare slave, „Dumnezeu, înainte de facerea lumii, umbla pe apă şi întâlneşte astfel pe Diavol.” Tot la ucrainieni aflăm şi varianta care-i substituie pe Iisus Hristos şi Sf. Petre lui Dumnezeu. În sfârşit, credinţa despre o apă primordială, care însă îneca în mijlocul unui nesfârşit întuneric pământul, o aflăm şi la unele popoare din America.

Acest topic a fost editat de shapeshifter: 25 Mar 2008, 03:54 PM

Zidirea Pământului
Dumnezeu şi Diavolul

Dintre mulţimea de legende pe care le are poporul român cu privire la zidirea, urzirea sau facerea lumii, adică a pământului, cele mai multe ne vorbesc despre o tovărăşie voită sau întâmplătoare dintre Dumnezeu şi Diavol şi despre pizma ce şi-o arată Necuratul împotriva lui Dumnezeu după zidire - încercarea de a-l îneca spre a rămâne numai dânsul stăpânitor.
Este vorba, mai întâi, despre apa cea fără de margini pe care umbla Dumnezeu şi Diavolul, fără ca să se cunoască îbtre dânşii, după care urmează o legendă bucovineană:
„Într-o zi se întâlnesc amândoi şi se întreabă:
- Cum te cheamă pe tine? zice Dumnezeu Diavolului.
- Nifărtache mă cheamă, a răspuns dracul. - Dar pe tine?
- Pe mine mă cheamă Fărtache.
Pe urmă au stat ei ce au stat, au mai vorbit ce-or fi vorbit şi iată că se hotărâră ca să facă pământul. Şi zise Dumnezeu:
- Coboară-te, Nifărtache, tocmai în fundul mării şi ia de acolo pământ în numele meu, ca să vedem din ce să facem lumea peste apă.
Diavolul se scufundă numaidecât în fundul apei, dar, din mândrie, nu luă pământ în numele lui Dumnezeu, ci în numele său. Cum luă pământul, începu să meargă către faţa apei spre a-l duce la Dumnezeu, dar apele bătându-l din toate părţile, şărâna i-a fugit din mână şi, când a ajuns deasupra, nu mai avea nimic. De aceea Dumnezeu îi zise:
- Vezi? Aceasta ţi s-a întâmplat pentru că n-ai luat lutul în numele meu.
Acum dracul era în apă până la genunchi.
Dracul coborî pentru a doua oară în fundul mării şi zise:
- Iau pământ în numele meu şi nu într-al lui Dumnezeu.
Dar până să iasă, a păţit ca şi întâia dată, mai ales că Dumnezeu îi făcuse şi gheaţă deasupra, aşa că, până s-o spargă diavolul, tot pământul i-a fost luat din mână de apă.
Acum dracul era în valuri până la brâu.
A treia oară necuratul pătimi la fel, iar în apă se găsea până la gât.
- Vezi, îi zise Dumnezeu, - nici de data asta n-ai făcut cum te-am învăţat eu; bagă bine de seamă că ai să te îneci.
Dar Diavolul, pace să asculte! Se coborî, luă pământ numai în numele său, dar, când să iasă, se izbi cu capul de gheaţă. Şi fiindu-i teamă lui Nifărtache ca să nu se înece, se lăsă la fund, luă pământ şi în numele lui Dumnezeu şi începu să se urce în sus. În unghii i-a rămas de data asta numai atâta lut cât putu Dumnezeu să scobească pe sub dânsele cu un pai. Din cele câteva firişoare a făcut Ziditorul o turtiţă, a suflat-o, a păturit-o cu palmele şi a mărit-o astfel până când turta s-a făcut ca un pat.
- Iată, zise Dumnezeu, - avem acum pat pe care să stăm şi să ne odihnim la noapte.
- Avem, Fărtache, îi răspunse dracul.
Vine apoi seara şi noaptea pentru odihnă, când oamenii buni dorm, iar cei răi fac fel de fel de socoteli păgubitoare pentru alţii. Dumnezeu, ostenit cum era, se culcă şi adormi, iar Dracul îşi cloci în cap chipul cum să ucidă pe Dumnezeu şi să rămână el singur stăpân peste pământul cel nou. Socoteşte el cât socoteşte şi află cu cale că bine ar fi să rostogolească pe Dumnezeu în apă şi să-l înece.
Se apucă, dar, şi-i făcu vânt în apă, dar minune, în loc să înece pe Dumnezeu, văzu că pământul tot creşte în juru-i, astfel că de înecat nici vorbă nu era. Dracul s-a trudit în chipul acesta toată noaptea, tot rostogolind pe Dumnezeu în toate părţile, aşa că pământul nostru, din mărimea unui pat cât era la început, a ajuns să fie atât de mare, cât îl vedem în zilele noastre.”

Întâia variantă a acestei legende, asemenea bucovineană, ne spune aproape acelaşi lucru: Dumnezeu şi Dracul vrând să-şi facă un pat, ca să aibă pe ce să se odihnească, pleacă cel de-al doilea să aducă „sămânţă de pământ” în numele lui Dumnezeu, dar, nesocotindu-I porunca, Diavolul ajunge sus fără sămânţă. Tocmai a treia oară ia pământ în numele său şi al lui Dumnezeu, astfel că-I rămâne sub unghii sămânţa, dn care Dumnezeu face o turtiţă. Urmează apoi cazna Dracului de a îneca pe Dumnezeu, în cele patru părţi, lucru care aduce creşterea nesfârşită a pământului.
A doua variantă, asemenea bucovineană, se deosebeşte de cea de mai sus numai prin început şi sfârşit:
„Dumnezeu umblând pe apă în chipul unui hulub, vede pe Necuratul cu trei rânduri de aripi, muncindu-se pe faţa apei cu o grămadă de spumă înaltă cât casa şi-l întreabă:
- Ce faci acolo?
- Voiesc să-mi fac un loc pe care să mă pot aşeza şi odihni.
- Ei, degeaba te trudeşti tu, că nu vei ieşi la nici un capăt. Fă cum îţi spun eu.”
Urmează poi scufundarea de trei ori a Necuratului şi facerea patului de către Dumnezeu.
„- Mâni îl vom blagoslovi, zise ziditorul înainte de a se culca. Necuratul fuge cu Dumnezeu în braţe ca să-l înece la malul apei spre răsărit, spre apus, apoi la miază-noapte şi în urmă spre miază-zi, dar pământul crescând, nu izbuti.”
A doua zi Necuratul află de la Dumnezeu că în chipul acesta pământul a fost blagoslovit prn semnul Sfintei cruci.
A treia variantă, tot bucovineană, sună la fel. La sfârşit, e vorba de botezul pământului, care se îndeplineşte prin crucea făcută de Diavol, tărând pe Dumnezeu de picioare în cele patru părţi.
A patra variantă bucovineană, grăind la fel, adaugă că de la nisipul adus de Nefărtate sub unghii se crede că se trage negrul de sub unghiile oamenilor din ziua de astăzi. La moartea omului acest negru se taie şi unghiile, se curăţesc, spre a merge răposatul pe lumea cealaltă curat ca mirul, ca să nu pună necuratul stăpânire de veci pe dânsul.

Acest topic a fost editat de shapeshifter: 25 Mar 2008, 03:57 PM

Dumnezeu şi cei doi fraţi diavoli
O legendă asupra zidirii pământului arată cum dracul cel şchiop, scăpând din calul de lut în care îl închisese fratele său cel prost, plecase în toată lumea.
Pe munte nu rămăsese decât şhiopul. Acesta, aducându-şi aminte în ce chip anume îşi făcuse calul de lut, se scufundă în adâncul mării şi scoase atât pământ cât îi trebui lui ca să facă o turtă. Scoase dar, îşi făcu turta, dar cum să se folosească de dânsa nu-i trecu prin cap. Deodată îşi zise:
- Pe lumea asta trebui să fie vreun Dumnezeu care, dacă l-aş întreba, m-ar învăţa cum să fac şi cum să dreg.
Nu apucă însă să-şi sfârşească rostirea dorinţei, că iată şi pe Dumnezeu răsărindu-i înainte şi zicându-i:
- Eu sunt. Ce vrei?
- Am turta asta de pământ şi nu ştiu ce să fac cu dânsa.
Dumnezeu luă turta şi începu s-o întindă în toate părţile; şi o tot întinse, şi o tot trase, până ce dintr-însa făcu pământul nostru acesta, mare, după cum îl vedem. Apoi îl luă şi-l aşeză pe apă ca să plutească.
După aceasta însă mult nu trecu şi sămânţa gâlcevei încolţi între Dumnezeu şi drăcuşor de la stăpânirea pământului. Dumneeu ţinea să aibă o jumătate de pământ a lui, iar dracul să aibă cealaltă jumătate. Necuratul nu se învoi, ci spunând că el a fost acela care s-a trudit mai mult la facerea pământului aducând lut tocmai din îndepărtatul adânc al mărilor, cerea ca parte a lui trei sferturi de pământ, iar pentru Dumnezeu rămânea numai un sfert. Dumnezeu însă nu se învoi şi gâlceava dăinuia; şi putea să ajungă cine ştie la ce, când iată pe drac că-şi duce aminte de fratele său pribeag, şi-şi zice:
- Dacă sunt eu singur şi mă iau la bătaie cu Dumnezeu, acesta mă biruieşte poate; de aceea, am să-l chem într-ajutor şi pe fratele meu răzleţit.
Şi aşa se gândi cu gândul numai, şi acela se şi înfăţişă. Cum veni, nici nu voi să asculte ce-i spunea fratele său, ci mai mult cugeta cum să-şi răzbune pe el pentru cazna ce i-o pricinuise atunci când îl închisese n calul de lut. De aceea zise:
- Întâi, frate dragă, îţi spun un lucru: degeba cauţi să te sfădeşti cu Dumnezeu, cât timp munca voastră nu are nici un folos. Pământul acesta nu poate să ţină multă vreme, căci uite cum se clatină în toate părţile. Întâi trebuie să te gândeşti să-i dai o cumpănă şi numai după aceasta să vă faceţi împărţeala.
Dracul cel prost luă acest sfat de bun şi zise:
- Şi cum mă înveţi tu să fc?
- Uite cum: scoboară-te sub pământ, pune capul sub buricul lui şi ridică-l în sus. În vremea asta eu caut cumpăna.
Prostul făcu întocmai după învăţătura fratelui său, se scoborî dică sub pământ, luă pământul pe dedesubt şi, când crezu că frate-său alese cumpăna trebuincioasă, îl azi strigându-i:
- Stai, că stai bine! Mai stai şi aşteaptă!
Cel din adâncuri, fireşte trebui să aştepte!
În acest timp, şchiopul merse la muntele de fier, făcu lanţuri multe şi grozav de grele, le puse pe mâinile şi picioarele fatelui său mai prost, ca să-l încătuşeze bine, i-a mai trântit apoi şi o spaimă de fier pe deasupra şi i-a zis:
- Acuma pământul este bine cumpănit; trebuie să-l ţii. Aceasta este plata care ţi-o dau pentru chinurile mele, ma-i ţinut închis în calul de lut.

Dumnezeu şi ariciul
O povestire ne spune că, voind Dumnezeu să facă pământul, a început întâi să-l urzească pe sub cer, ca să fie deopotrivă de mari amândouă. Pentru aceasta şi-a luat de ajutor pe arici. Dându-i un ghem de aţă, l-a trimis să-l depene sau să-l desfăşure pe sub poalele cerului; ariciul însă, socotind în mintea lui că mai bine ar fi dacă ar fi pământ mai mult, a urzit o câtime mai mare decât i se poruncise.
În chipul acesta s-a pomenit Dumnezeu că pămânul er mai mare decât cerul şi de aceea cerul nu-l putea acoperi în întregime.
O variantă a acetei povestiri culeasă din jud. Dolj, sună astfel:
Când Dumnezeu a făcut lumea, a făcut mai întâi cerul şi apoi pământul. Însă când şi-a pus în gând cel Atotputernic ca să fcă pământul, iată că vine ariciul şi-l roagă ca să-l lase şi pe dânsul ca să-i ajute. Dumnezeu, bun ca totdeauna, îl primi şi începu să desfăşoare de pe un ghem atâta cât era ţarcul cerului şi apoi dădu ghemul ariciului.
Cel-de-sus tot clădea pământul, însă ariciul, când vedea că se apropie de dânsul, mai desfăşura puţină aţă de pe ghem. Tocmai la urmă, când isprăvi, Dumnezeu văzu că pământul e mai mare decât cerul şi că ariciul i-a făcut pozna.
A doua varintă a acestei legende, scrisă în grai local, în transcriere literară, urmează astfel:
Când a voit Dumnezeu să facă pământul, a luat ghem de aţă şi l-a dat ariciului, să meargă înainte şi să sloboadă aţă ca să măsoare, să nu fie pământul mai mare ca cerul. Ariciului însă, plăcându-i să aibă mai mult pământ, a slobozit mai multă aţă decât a fost trebuinţă şi aşa, când s-a trezit Dumnezeu, pământul era cu mult mai mare decât să-l poată cuprinde cerul.
A treia variantă care s-aude prin Ţara Românească, în transcriere literară urmează astfel:
La început, când a zidit Dumnezeu lumea, a făcut mai întâi cerul şi pe urmă pământul, dar când a făcut pământul, a avut de ajutor pe arici. Dumnezeu a desfăşurat de pe un ghem aţa cât era ţarcul cerului şi pe urmă a dat ghemul ariciului. Ariciul, şiret, vrând să facă pe Dumnezeu să greşească, [atunci] când vedea că Dumnezeu se apropie de el cu zidirea pământului, desfăşura câte puţin aţă de pe ghem, aşa că tocmai la urmă, când Dumnezeu a văzut că pământul este mai mare decât cerul, a priceput că ariciul i-a stricat ţancul. Atunci ariciul a fugit şi s-a pitulat în iarbă.
O altă legendă legată de cele de mai sus este cea culeasă din jud. Vâlcea:
„Dumnezeu a chemat pe arici şi i-a zis:
- Pe tine, arice, am să te pun să urzeşti pământul.
- Cum? Pentru ce, Doamne? Cum să urzesc eu, aşa de mic, un pământ aşa de mare, cu văi, cu dealuri, cu munţi, cu ape?
- Ce-ţi pasă? ţi-ajut eu.
- Aşa da, Doamne; aşa mai merge.
Acu, de bucurie, ariciul, ca semn de răsplată către Dumnezeu, ca i-a dat o însărcinare aşa de mare, a luat o târnă cu ouă şi a plecat la Dumnezeu să i-o dea în dar.
Când ajunse acolo în palat şi când văzu pe Dumneeu aşa de bătrân, cu părul şi cu barba ca colilia, stând pe jâlţu-i împărătesc, zdup! şi se împiedecă de pragul uşii.
Şi lui Dumnezeu îi scăpară vorbele:
- Tiu-u-u, potaie! te împuţişi tocmai aici!
Şi ariciul, de ruşine, plecă capul privind la picioare.
Şi de atunci, cică este ariciul astfel, adică se zgârceşte numaidecât ce vede un om şi are năravul de a se împuţi.
Din această legendă şi din neumărate vriante ale sale a răsărit şi credinţa că ariciul, ajutând lui Dumnezeu la o lucrare aşa de măreaţă şi de sfântă, e o vietate sfinţită, pe care nimeni nu trebuie să o omoare, dacă nu vrea să facă un mare păcat. Cu privire la aceasta există o sumă de expresii. „Aista-i ariciul de când a urzit Dumnezeu pământul”, se zice unui om mic de stat, dar mare în vârstă. În jud. Dolj există legenda că pământul nu este răsărit din apă, ci este urzit de Dumnezeu şi arici; şi de aceea ariciul nu se omoară de oameni; el este un binefăcător ce mănâncă şerpii cei veninoşi.

Dumnezeu şi broasca
O legendă culeasă din Oltenia spune că întâi şi întâi, când nu era pământul făcut, era numai stei de apă şi nu se vedea pământ pe nicăieri, doar numai apă şi apă, şi încolo nimic.
Dumnezeu a chemat pe broască şi i-a poruncit să se ducă în fundul mărilor, să vadă: nu cumva a fi niscaiva pământ pe acolo, şi să vină să-i spună. Broasca n-a avut încotro şi s-a dat de-a scufundişul în adâncul mărilor şi tocmai după multe vreme s-a întors îndărăt aducând o ţăr' de pământ în gură, spunând lui Dumnezeu că este mult pământ în fundul apelor.
Dumnezeu a poruncit apoi apelor să se retragă în lături, ca să lase să iasă pământul deasupra. Apele au ascultat de porunca lui Dumnezeu şi s-au tras în lături, şi tot aşa o să stea până în vremea de apoi. De atunci Dumnezeu a blagoslovit pe broască; şi cel de omoară broaştele face un mare păcat şi la moartea lui va fi plin de bube pe tot trupul, taman cum este broasca.
O variantă din Bucovina spune aproape acelşi lucru. Pământul este făcut de broască după porunca lui Dumnezeu, broasca a cărat apă cu gura, iar pământ cu nişte beldii de urzică; din acest amestec s-a urzit lumea. Pentru aceea broasca a fost blagoslovită de Dumnezeu să fie sfântă, să bem apă de după dânsa. De aici, fireşte, şi floarea de urzică este socotită ca sfinţită.

http://siouxme.com/standbea.html

Asta e un citat din lumea de demult. Din pacate doar citatul a ramas din ei

Am dat peste aceasi legenda la indienii americani Cand am postat despre asemanarea miturilor potopului pe intreg globul unii au zis "pai au avut peste tot cate o inundatie si repede au povestit toti acelas lucru". Sa vad ce explicatii mai dau la asta :
http://www.crystalinks.com/nam

Acest topic a fost editat de jet li: 2 Apr 2009, 11:53 AM