Coerenţa descoperită în ziua de azi implică O STARE SINCRONIZATĂ CVASI-INSTANTANEU, CU CONEXIUNI NECONVENŢIONALE ÎNTRE PĂRŢILE CARE ALCĂTUIESC UN SISTEM ŞI ÎNTRE SISTEME ŞI MEDIUL LOR EXTERN.
Asemenea conexiuni par să se obţină peste toate distanţele finite şi timpii finiţi şi ele sugerează faptul că ,,nonlocalizarea” descoperită în domeniul microscopic al lumii cuantice se extinde în domeniile macroscopice ale vieţii, minţii şi cosmosului. Natura apare azi ca fiind compusă dintr-o ierarhie cuibărită (,,nested”) de sisteme coerente conectate nonlocal.
Coerenţa invariantă spaţio-temporal ce iese azi la iveală în diverse domenii de observare şi experimentare sugerează noi ipoteze fundamentale despre natura realităţii.
Ca o sugestie pentru început: spaţiul este văzut acum ca nefiind un vacuum ci un plenum iar informaţia de fapt in-formarea este văzută acum ca fiind la fel de fundamentală ca şi energia şi la fel ca aceasta şi ea se conservă.
Descoperirea coerenţei la diferite scări de mărime şi complexitate în natură, de la cuante, cele mai mici unităţi identificabile ale lumii fizice, la macrostructurile galactice, cele mai mari unităţi, nu este descoperirea formei standard a coerenţei care se cunoaştea până azi. Forma standard se observă în experimentele optice de interferenţă. Sursele obişnuite de lumină sunt coerente – ele prezintă un pattern de interferenţă – pe o distanţă de câţiva metri, deşi coerenţa de fază a radiaţiei de la aceeaşi sursă durează doar 10 ns. Laserele, microundele şi alte surse tehnologice de lumină rămân coerente mai mult timp şi deci pe distanţe mai mari.
Dar forma de coerenţă care iese la iveală în zilele noastre este mult mai complexă şi remarcabilă decât forma standard, chiar dacă în această formă, de-asemenea relaţiile de fază rămân constante iar procese şi ritmurile sunt armonizate.
Forma de coerenţă care iese azi la iveală arată o corelaţie cvasi-instantanee a părţilor sau elementelor unui sistem în spaţiu precum şi în timp. Toate părţile unui sistem de o asemenea coerenţă sunt corelate într-o asemenea măsură încât ceea ce se întâmplă într-o/unei parte/părţi a sistemului se întâmplă de asemenea în/la toate celelalte părţi şi deci se întâmplă în/la sistemul luat ca întreg.
În consecinţă părţile răspund ,,restului lumii” ca un întreg, se menţin ca un întreg, şi se schimbă şi evoluează ca un întreg. Acest fel de coerenţă se obţine de asemenea în sfera minţii. Ea este recunoscută în fizica cuantică, deşi aceasta nu are nici o explicaţie realistă şi este în principal un tip de anomalie la nivel macroscopic: paradigma curentă a acţiuni şi interacţiunii locale nu o poate explica.
În continuare va fi analizată coerenţa care iese la iveală azi în diferite domenii: fizica cuantică, cosmologia fizică, lumea biologică, câmpul de cercetare al conştiinţei.


COERENŢA ÎN LUMEA FIZICĂ
Coerenţa la nivel microscară: Fenomenul de nonlocalizare cuantică
Coerenţa cuantică înseamnă coerenţa dintre pachete cuantizate de materie-energie numite cuante.
Comportamentul curios al cuantelor este legendar. Cuantele luminii şi energiei care apar din faimoase experimente din fizică nu se comportă ca echivalente de scară mică ale obiectelor familiare. Până când un instrument sau un act de observare nu le înregistrează, ele nu au nici o locaţie unică şi nici o stare unică.
Starea unei cuante este definită de către funcţia de undă care encodează superpoziţia tuturor stărilor potenţiale pe care cuanta le poate lua. Atunci când cuanta este măsurată sau observată, această funcţie de undă de superpoziţie colapsează într-o stare deterministă a unei particule clasice. Până atunci cuanta are proprietăţi şi de unde şi de corpusculi adică complementaritate undă-particulă. Aşa cum indică principiul nedeterminării a lui Heisenberg, variatele sale proprietăţi nu pot fi măsurate în acelaşi timp. Atunci când este măsurată o proprietate, proprietatea complementară devine neclară, sau valoare sa se duce către infinit.
Starea de superpoziţie a cuantei rezistă explicaţiei normale. Această stare se obţine dintr-o stare cuantică deterministă şi o alta în absenţa observaţiei, măsurării sau altei interacţiuni. Această perioadă în timp – care variază de la o milisecundă în cazul unui pion care se dezagregă în 2 fotoni (un atom de uraniu dezagregându-se după 10.000 ani) la 11 miliarde de ani, timp după care un foton poate atinge retina unui observator uman – este luată ca o bătaie a unui ceas cuantic fundamental: bătaie-q (de la q-tick). Conform interpretării standard (Copenhaga), realitatea nu există pe timpul unui q-tick, ci doar la sfârşitul acestuia, atunci când funcţia de undă a colapsat şi cuanta a trecut de la starea de superpoziţie nedeterminată la starea determinată clasică.
Nu este clar, totuşi, ce proces face ca funcţia de undă să colapseze. Wigner a speculat că asta se datorează actului observării: conştiinţa observatorului interacţionează cu particula. Chiar şi instrumentul prin care se face observarea ar putea da impulsul crucial, caz în care tranziţia s-ar produce chiar dacă ar fi prezent sau nu un observator. Heisenberg a afirmat ambele variante (1955, 1975).
Faptul că funcţia de undă a particulelor ar colapsa în urma interacţiei a fost demonstrată în experimentele conduse de Young la începutul sec. XIX. Young a făcut ca lumina coerentă să treacă printr-o suprafaţă cu două fante. A plasat un ecran în spatele acelei suprafeţe pentru a recepţiona lumina care penetra prin fante. Apoi a apărut un pattern de interferenţă de unde pe ecran. O explicaţie este aceea că fotonii au proprietatea de unde: ei trec prin ambele fante. Acest lucru devine problematic atunci când sursa de lumină este aşa de slabă încât doar un foton este emis la un moment dat. Un asemenea pachet de energie luminoasă ar trebui să treacă doar printr-o fantă. Totuşi atunci când sunt emişi fotoni aparent corpusculari unul după altul, se naştere un pattern de interferenţă pe ecran şi asta este posibil doar dacă fotonii sunt unde.
Într-un alt experimen, întreprins de către John Wheeler, fotonii sunt emişi câte unul la un moment dat, ei sunt făcuţi să călătorească de la tunul emiţător la un detector care face ,,click” atunci când un foton îl loveşte (Wheeler 1984). O oglindă semi-argintată este introdusă de-alungul căii fotonului, aceasta desparte fasciculul, dând naştere probabilităţii ca 1 din 2 fotoni să treacă prin oglindă şi 1 la fiecare 2 fotoni să fie deviat de către aceasta. Pentru a confirma această probabilitate, se plasează numărătoare de fotoni care fac ,,click” atunci când sunt lovite de către un foton, aceste numărătoare sunt plasate şi în spatele oglinzii şi în unghiuri drepte faţă de aceasta. Expectativa este aceea că în medie 1 din 2 fotoni vor călători pe o rută şi celălalt pe cea de-a doua rută. Acest lucru este confirmat de către rezultate: cele 2 numărătoare înregistrează în număr egal de click-uri – adică de fotoni. Atunci când se introduce o a doua oglindă în calea fotonilor care au fost nedeviaţi de către prima, cineva s-ar aştepta încă să audă un număr egal de ,,click”-uri la ambele numărătoare: fotonii emişi individual ar avea doar destinaţiile schimbate. Dar această expectanţă nu se confirmă în experiment. Doar unul dintre cele două numărătoare face ,,click”, niciodată celălalt. Toţi fotonii sosesc la una şi aceeaşi destinaţie.
Reiese faptul că fotonii interferă unul cu altul ca şi unde. Deasupra uneia dintre oglinzi interferenţa este destructivă – diferenţa de fază dintre fotoni este de 180 de grade – astfel încât undele fotonice se anulează una pe alta. Sub cealaltă oglindă interferenţa este constructivă – faza de undă a fotonilor este aceeaşi şi ca o consecinţă undele fotonice se întăresc una pa alta.
Fotonii care interferă unul cu altul atunci când sunt emişi cu un moment în urmă în laborator interferă unul cu altul şi de asemenea interferă unul cu altul chiar dacă au fost emişi în natură la intervale considerabile de timp. Versiunea ,,cosmologică” a experimentului lui Wheeler implică şi martorul. În acest experiment fotonii sunt emişi nu de către o sursă artificială de lumină, ci de către o stea depărtată. Într-un experiment, sunt testaţi fotonii unui fascicul de lumină emis de către un quasar dublu numit 0957+516A,B. Acest obiect depărtat cvasi-stelar se crede a fi o stea mai degrabă decât două, dubla imagine se datorează devierii luminii sale de către o galaxie situată la aproximativ o pătrime faţă de distanţa până la Pământ (prezenţa masei, conform teoriei relativităţii, curbează spaţiul-timp şi deci şi calea fasciculelor de lumină care se propagă prin el). Devierea care se datorează acţiunii acestei ,,lentile gravitaţionale” este destul de mare pentru a aduce împreună cele două raze de lumină emise cu miliarde de ani în urmă. Din cauza distanţei în plus străbătute de către fotonii care au fost deviaţi de către galaxia care se interpune, aceşti fotoni au călătorit 50.000 ani în plus faţă de cei care au ajuns pe o rută mai directă. Dar, în ciuda faptului că au fost emişi din aceeaşi sursă originară acum miliarde de ani şi au ajuns separaţi de un interval de 50.000 de ani, fotonii interferă unii cu alţii ca şi cum ar fi fost emişi la interval de secunde în laborator.
Reiese faptul că, chiar dacă fotonii sunt emişi la intervale de câteva secunde în laborator, sau la intervale de mii de ani în univers, aceia care au fost emişi din aceeaşi sursă interferă unul cu altul.
Interferenţa fotonilor şi a altor cuante este extrem de fragilă: orice cuplare cu un alt sistem o distruge. Experimente recente indică faptul că atunci când orice parte a aparatului experimental este cuplată cu sursa de fotoni, franjele care pun în evidenţă interferenţa dispar. Fotonii se comportă ca şi particule clasice.
De exemplu, în experimente realizate pentru a determina prin care dintre fante trece un foton dat, un detector ,,care-cale” (,,which-path detector”) este cuplat la sursa de emisie. Ca rezultat franjele devin mai slabe şi în ultimă instanţă dispar, indicând interferenţă. Procesul poate fi calibrat: cu cât puterea detectorului ,,care-cale” e mai mare cu atât dispar mai multe franje. Experimentul condus de către Mordechai Heilblum, Eyal Buks şi alţi colegi la Institutul Weizmann din Israel, a folosit un dispozitiv mai mic de un micrometru, care creează un flux de electroni de-alungul unei bariere de pe una dintre cele două căi (Bucks & alţii, 1998). Căile focalizează fluxurile de electroni şi permit investigatorilor să măsoare nivelul de interferenţă dintre fluxuri. Cu detectorul pornit pentru ambele căi, franjele de interferenţă dispar aşa cum era de aşteptat. Dar cu cât detectorul este reglat pentru o senzitivitate mai mare, cu atât rămân mai puţine pattern-uri de interferenţă.
Reiese că un factor fizic intră în joc: cuplarea aparatului de măsură cu sursa de lumină. Această cuplare este mai apropiată decât s-ar aştepta cineva: în unele experimente franjele de interferenţă dispar de îndată ce aparatul detector este citit – ba chiar şi atunci când aparatul nu este pornit. Experimentul de interferenţă optică al lui Leonard Mandel pune acest lucru în evidenţă (Mandel 1991). În experimentul lui Mandel, două fascicule de lumină laser au fost generate şi li s-a permis să interfereze. Atunci când un detector este prezent, detector care permite determinarea căii luminii, franjele dispar. Ele dispar indiferent dacă este întreprinsă sau nu determinarea. Reiese faptul că simpla existenţă a detectorului ,,care-cale” distruge starea de superpoziţie a fotonilor.
Această descoperire a fost confirmată în experimentele întreprinse în 1998 la Universitatea din Konstanz (Durr & alţii 1998). În aceste experimente franjele de interferenţă au fost produse de către difracţia unui fascicul de atomi reci de către unde staţionare de lumină. Atunci când nu există nici o încercare de detectare pe care cale o apucă atomii, interferometrul afişează franje de contrast înalt. Totuşi, atunci când informaţia este encodată în atomi spunându-le pe ce cale să apuce, franjele dispar. Deşi instrumentul însuşi nu poate fi cauza colapsării – el nu dă un ,,impuls” suficient. Calea de acţiune inversă a detectorului este cu 4 ordine de magnitudine mai mică decât separaţia franjelor de interferenţă. În orice caz, pentru ca pattern-ul de interferenţă să dispară etichetarea căilor nu e nevoie să fie de fapt determinată de către instrument: este de ajuns faptul că atomii sunt etichetaţi astfel încât calea pe care o vor urma SĂ POATĂ fi determinată.
Aceste experimente pot fi întreprinse indiferent dacă cineva priveşte: în consecinţă înlătură teoria conform căreia ar fi nevoie de existenţa unui observator conştient pentru ca funcţia de undă să colapseze. De asemenea aceste experimente arată faptul că interacţiunea fizică măsurabilă nu este o condiţie necesară a colapsării: aceasta are loc şi în absenţa observatorului.
Un tip similar de corelaţie intrinsecă printre particule iese la iveală în aşa numitul experiment EPR (thought experiment, 1935). În acest experiment o particulă este divizată în două, şi celor două jumătăţi li se permite să se separe şi să călătorească pe o distanţă finită. Apoi o măsurătoare este făcută asupra unui aspect al stării cuantice a unei jumătăţi – precum starea de spin – şi o măsurătoare a altui aspect al stării celeilalte jumătăţi. Einstein a propus faptul că deoarece stările cuantice ale particulelor sunt identice, s-ar putea atunci şti ambele aspecte ale stării lor în acelaşi timp. Acest lucru ar arăta faptul că principiul nedeterminării al lui Heisenberg nu oferă o descriere completă a realităţii.
Atunci când în anii 80 au fost disponibile aparate suficient de sofisticate pentru a testa experimentul lui Einstein, a reieşit faptul că măsurarea, de exemplu, a componentei de spin a particulei A, are un efect instantaneu asupra particulei B: face ca funcţia de undă a componentei de spin a lui B să colapseze într-o stare care are componentă de spin opus (stările permise de spin sunt ,,sus” sau ,,jos” de-alungul axelor x,y şi z). Particula B manifestă diferite stări atunci când se fac diferite măsurători asupra particulei A – efectul depinde de ce anume se măsoară la particula A. De aceea, măsurătoarea asupra particulei A nu arată numai o stare deja stabilită a lui B: ea produce acea stare. Într-un anume fel A ,,ştie” când B este măsurată, şi cu ce rezultat, ea asumându-şi propria stare în consecinţă.
Aici iese la iveală o conexiune nonlocală între particulele A şi B. Experimente empirice întreprinse prima dată la începutul anilor 80 de către Alain Aspect şi colaboratorii, şi frecvent repetate de atunci încoace, arată faptul că această conexiune ESTE INTRINSECĂ PARTICULELOR ŞI NU SE DATOREAZĂ SEMNALELOR TRANSMISE DE APARATUL DE MĂSURARE. (Aspect & alţii, 1982, Aspect & Grangier 1986, Selleri 1988, Duncan & Kleinpoppen 1988, Hagley & alţii 1997, Tittel & alţii 1998) Aceste experimentele au implicat mai multe particule pe distanţe mai mari, de fiecare dată cu aceleaşi rezultate. Reiese faptul că separaţia nu divide particulele una de alta. Nu este necesar ca particulele să aibă aceeaşi stare cuantică originară, experimentele arată că oricare două particule, fie ele electroni, neutroni, sau fotoni care pot apărea în diferite puncte în spaţiu şi timp - pot rămâne corelate odată ce şi-au asumat aceeaşi stare cuantică, adică au fost parte al aceluiaşi sistem de coordonate.
Rezultatele pot fi extrapolate pentru a arăta faptul că corelaţiile dintre cuante sunt invariante în ceea ce priveşte distanţa şi timpul. Cuantele care la un anumit moment dat şi anumit loc au ocupat aceeaşi stare cuantică pot fi la ani lumină în spaţiu unele de altele şi separate de mii de ani temporal şi totuşi ele rămân corelate.
Corelaţiile care transcend spaţiul-timp nu sunt explicate de presupunerea că un semnal cu viteză finită (chiar şi superluminică) ar conecta particulele. Starea cuantică este nonlocal intrinsecă. Deja în presupunerea lui Schrodinger în legătură cu experimentul EPR, acesta a susţinut faptul că particulele în starea cuantică nu au stări definite individual: stările lor sunt fundamental ,,entangled” una cu cealaltă. Starea de superpoziţie colectivă se aplică la două sau mai multe proprietăţi ale unei singure particule, la fel ca şi în cazul unui set de câteva particule. Nu particula singură sau proprietatea singură a unei particule este cea care poartă informaţia asupra stării cuantice, ci funcţia de undă colectivă a sistemului de coordonate în care particulele participă.
O specificare matematică a stării colective a particulelor din cadrul unui sistem cuantic a fost pusă la punct de către Ke-Hsueh Li de la Academia de Ştiinţe Chineză (Li 1992, 1994, 1995). El a arătat că principiul de incertitudine al lui Heisenberg este o abordare alternativă pentru a explica proprietăţile de coerenţă ale câmpurilor şi particulelor. Conform lui Li, interferenţa dintre diferite amplitudini de probabilitate, şi deci proprietate de coerenţă a pachetelor de probabilitate, trebuie să fie înţeleasă conform cu ,,spaţiul-timp de coerenţă”. Timpul de coerenţă este timpul în care există interferenţă între pachete, iar lungimea de coerenţă (sau volum) este spaţiul în care asemenea interferenţe au loc. Coerenţa de spaţiu corespunde lărgimii funcţiei de undă care este regiunea în care materia (mai exact câmpurile materiei) şi radiaţia (câmpurile de forţă) sunt distribuite statistic.
Pattern-urile de interferenţă se formează doar în cadrul spaţiu-timp de coerenţă, dincolo de el, informaţia de fază se pierde. În acest ,,spaţiu-timp de coerenţă” se pot întâlni viteze superluminice şi nonlocalizarea este regula. Particulele şi câmpurile constituie un întreg indivizibil.
Deşi natura nonlocalizării şi entanglement-ului nu sunt încă definitiv determinate, este deja clar faptul că aceste fenomene există şi că duc la o formă de coerenţă printre cuante care transcende spaţiul şi timpul. Întreaga lume cuantică este marcată de către această coerenţă – un element major pe care Feynman l-a numit ,,misterul central” al fizicii.

Acest topic a fost editat de shapeshifter: 6 Jan 2008, 04:59 PM

Coerenţa la nivel macroscară: Fenomenul de Nonlocalizare cosmică
Tipul de coerenţă observat în domeniul cuantic se credea a fi limitat doar la acesta; lumea obiectelor macroscopice se credea să fie ,,clasică”. Dar această presupunere nu mai este în întregime adevărată. Există din ce în ce mai multe dovezi că o formă anomalică de coerenţă are loc la scări macroscopice; într-adevăr, chiar şi la scară cosmică. Întregul univers, manifestă trăsături de coerenţă care sugerează faptul că este nonlocal (Nadeau 1999). Modelul standard al universului, cosmologia Big Bang-ului, nu pot explica acest lucru.
Cosmologia Big Bang-ului spune că universul îşi are originea într-o explozie de instabilitate din quantum vacuum. O regiune a acestui pre-spaţiu a explodat, creând o minge de foc de o uluitoare căldură şi densitate. În primele câteva milisecunde s-a sintetizat toată materia care acum populează spaţiul-timp. Perechile particulă-antiparticulă care au apărut din vacuum s-au ciocnit unele cu altele şi s-au anihilat una pe alta, şi doar a miliarda parte din numărul de particule create iniţial care au supravieţuit (micul exces de particule în faţa antiparticulelor) au dat conţinutul de materie al universului pe care îl observăm acum. După aproximativ 200.000 ani aceste particule s-au decuplat de la câmpul de radiaţie al mingii de foc primordiale, spaţiul a devenit transparent şi s-au format mici pâlcuri de materie ca elemente distincte ale cosmosului. Datorită atracţiei gravitaţionale ele s-au condensat în gigantice vârtejuri care s-au solidificat şi astfel au apărut galaxiile. În timp aceste structuri au devenit şi mai structurate: au apărut stelele şi sistemele stelare.
Trăsăturile de ansamblu ale ,,scenariului standard” al teoriei Big Bang-ului sunt bine stabilite; analiza pe calculator a unui număr de 300 de milioane de observaţii făcute de satelitul NASA numit COBE în 1991 a adus confirmări. Măsurători detaliate ale radiaţiei cosmice de fond din domeniul microundelor – presupusă a fi rămăşiţă de la Big Bang – arată că variaţiile provin de la explozia originară şi acestea nu sunt distorsiuni cauzate de către radiaţia provenită de la corpurile stelare. Aceste variaţii sunt rămăşiţe ale fluctuaţiilor foarte mici din cadrul mingii de foc primordiale pe când aceasta avea vârsta mai puţin de a trilioana (1 urmat de 12 zerouri) parte dintr-o secundă. Ele indică cantitatea – dacă nu natura – particulelor de materie care au fost create (şi nu cvasi-imediat anihilate) în univers. Dacă particulele supravieţuitoare se îndreaptă spre o densitate de materie deasupra unui anumit număr (estimat la 5x10 la -26 g/cmc), atracţia gravitaţională asociată cu cantitatea totală de materie va întrece forţa inerţială generată de Big Bang şi avem de-a face cu un univers închis: el va colapsa înapoi în el însuşi. Dacă densitatea de materie este sub acel număr, expansiunea va continua indefinit. Totuşi, dacă densitatea de materie este în mod precis la valoarea critică, forţele de expansiune şi contracţie se vor balansa una pe cealaltă şi universul este ,,plat”. El va rămâne balansat pe muchie de cuţit între forţele opuse: cea de expansiune şi cea de contracţie.
Descoperiri recente dezvăluie aspecte neaşteptate ale universului, dacă nu de-a dreptul de anomalie. Conform modelului standard, de exemplu, observaţiile proiectului ,,Boomerang” (Ballon Observations of Millimetric Extragalactic Radiation and Geophysics) asupra radiaţiei de fond de microunde, din 1999 – observaţii care au acoperit doar 2.5% din cer dar asta a permis atingerea unei rezoluţii de de 35 de ori mai mare decât cea dată de COBE – sunt de-a dreptul surprinzătoare: ele indică faptul că universul este exact plat. Această descoperire a fost impresionant confirmată de către un număr de observaţii sofisticate: făcute de către MAXIMA (Millimeter Anisotropy Experiment Imaging Array) precum şi de către DASI (Degree Angular Scale Interferometer, bazat pe un telescop pentru microunde de la Polul Sud) şi cel mai recent de către WMAP (Wilkinson Microwave Anisotropy Probe, un satelit care orbitează Pământul din 30 iunie 2001). Acum este fără nici un dubiu vorba despre faptul că parametri Big Bang-ului au fost extrem de fin calibraţi la fantastica precizie de o parte din 10 la puterea 50! O deviaţie doar de un ordin de mărime ar fi produs un univers în expansiune indefinită sau un univers finit care colapsează.
Nu numai că densitatea de materie a universului este aşa de fin reglată pentru balansul dintre expansiune şi contracţie; forţele universului sunt şi ele precis reglate la parametri particulelor materiei. Aşa cum Arthur Eddington şi Paul Dirac observaseră deja, raţia dintre forţa electrică şi cea gravitaţională este aproximativ 10 la puterea 40, pe când raţia dintre mărimea observabilă a universului şi mărimea electronului este de-asemenea 10 la puterea 40. Acest lucru este straniu, deoarece prima raţie ar trebui să fie neschimbată (ambele forţe se crede că sunt constante), pe când ultima raţie ar trebui să se schimbe (deoarece universul se află în expansiune). Dacă această potrivire a acestor două raţii, una variabilă cealaltă nu, este mai mult decât o coincidenţă temporară, aşa cum Dirac a sugerat în ,,ipoteza numerelor mari”, atunci ar însemna ca forţa de gravitaţie să nu fie constantă în timp. Mai mult, atunci când relaţia lui Einstein dintre masă şi energie este aplicată, mărimea electronului (r0=6x10 la -15 metri) reiese să fie o consecinţă a numărului de electroni din universul vizibil (acesta este numărul lui Eddington, aproximativ 2x10 la puterea 79 în universul Hubble de R=10 la 26 metri).
Menas Kafatos şi colaboratorii au arătat relaţia existentă dintre masele numărului total de particule din univers, constanta gravitaţională, sarcina electronului, constanta Plank şi viteza luminii (Kafatos 1989, 1990, 1999).
Apar relaţii de tip ,, invariant de scară” - de exemplu, toate lungimile reies că sunt proporţionale scalei universului. Acest lucru sugerează un izbitor înalt nivel de coerenţă prin tot cosmosul – conform lui Kafatos & alţii, întreg universul este nonlocal.
Coerenţa universului se manifestă de asemenea şi în cazul calibrării parametrilor de bază. Forţele şi constantele universale sunt precis reglate pentru a permite evoluţia sistemelor complexe, inclusiv cele asociate cu viaţa. O diferenţă infimă în ceea ce priveşte tăria câmpului electromagnetic relativ la cel gravitaţional ar fi împiedicat evoluţia sistemelor către o complexitate mai înaltă deoarece stelele fierbinţi şi stabile precum este Soarele nostru, nu ar fi putut apărea. Dacă diferenţa dintre masa neutronului şi cea a protonului nu ar fi fost exact de 2 ori masa electronului, nici o reacţie chimică substanţială nu ar fi avut loc. În mod similar, dacă sarcina electrică a electronilor şi protonilor nu s-ar fi echilibrat exact, toate configuraţiile materiei ar fi fost instabile şi universul ar fi constat din nimic mai mult decât radiaţie şi un amestec de gaze relativ uniform.
Totuşi, în acest univers constanta de gravitaţie (G=6,67x10 la -8) este atât de exact calibrată încât creează condiţiile care permit formarea stelelor şi strălucirea lor destul de mult timp pentru a permite evoluţia structurilor galactice complexe din spaţiu, precum şi a microstructurilor complexe de pe suprafaţa planetelor asociate cu stelele fierbinţi şi stabile. Dacă G ar fi mai mică, particulele nu s-ar compresa suficient pentru a atinge temperatura şi densitatea necesare arderii hidrogenului: stelele ar rămâne într-o stare gazoasă. Dacă pe de altă parte G ar fi mai mare, stelele s-ar forma dar ar arde prea repede şi ar avea o viaţă mai scurtă, făcând improbabile condiţiile ca structurile complexe să evolueze pe planetele din jurul lor. De asemenea, dacă constanta Plank (h=6,63x10 la puterea -27 erg) ar fi foarte puţin diferită, reacţiile nucleare producătoare de carbon nu ar putea avea loc în interiorul stelelor – şi în consecinţă structurile complexe bazate pe legarea carbonului nu ar putea apărea pe suprafeţele planetare potrivite. Datorită valorilor actuale ale lui G şi h, şi ale întregului şir de constante universale (inclusiv viteza luminii, mărimea şi masa electronului şi relaţiile dintre mărimea protonului şi nucleu), universul a putut evolua până la nivelul de complexitate pe care îl observăm acum (Barrow & Tipler 1986).

O trăsătură adiţională a coerenţei cosmosului iese la iveală atunci când ne uităm la uniformitatea radiaţiei de fond cosmice precum şi la macrostructurile galactice. Radiaţia de fond din domeniul microundelor, emisă atunci când universul avea vârsta de aproximativ 100.000 ani, este ştiută a fi izotropică. Dar la acel timp radiaţia care a fost emisă în părţi opuse expansiunii universului era deja despărţită de 10 milioane de ani lumină. Lumina ar fi putut călători doar 100.000 din aceşti ani lumină – mai mult radiaţia de fond (2,73 K) este uniformă prin tot universul în prezent observat. Şi mai mult, galaxiile depărtate şi macrostructurile evoluează într-un mod uniform chiar dacă ele nu sunt conectate prin semnale fizice, şi nu au fost conectate din primele milisecunde ale vieţii universului. Dacă o galaxie care este la 10 miliarde ani lumină de Pământ într-o direcţie, prezintă structuri analoage cu o galaxie aflată la aceeaşi distanţă depărtare dar în direcţia opusă celeilalte galaxii (luând ca referinţă Pământul), atunci structurile care se găsesc la 20 de miliarde de ani lumină distanţă una de alta reiese că sunt structural uniforme. Acest lucru nu poate fi atribuit factorilor fizici, deoarece conform relativităţii generale cea mai mare viteză cu care un semnal se poate propaga în spaţiu-timp este cea a luminii, deşi lumina poate traversa distanţa de 10 miliarde de ani lumină luată de la Pământ către una dintre galaxiile aflate în direcţii opuse, dar nu poate ajunge de la una dintre aceste galaxii la cealaltă.
O demonstraţie matematică sofisticată a acestei ,,probleme a orizontului” este dată mai departe de către teoria inflaţiei cosmice avansată original de către Alan Guth (Guth 1997). Conform teoriei inflaţiei cosmice elaborată şi de Andrei Linde, la timpul iniţial Plank de 10 la –33 secunde cosmosul s-a expansionat cu o rată mai mare decât cea a luminii. Acest lucru nu a violat relativitatea generală, deoarece nu materia a fost cea care s-a mişcat la asemenea viteză ci spaţiul însuşi – materia (particulele care au fost prima dată sintetizate) era încă relativă la spaţiu. În timpul inflaţiei toate părţile universului au fost în contact imediat, împărtăşind aceeaşi densitate şi temperatură. Apoi unele părţi ale universului care expansiona nu au mai venit în contact unele cu altele şi au evoluat de capul lor. Chiar dacă lumina nu a cuprins circumferinţa universului aflat în expansiune (deoarece circumferinţa universului a devenit mai mare dacât distanţa pe care a putut-o traversa lumina în timpul acesta), toate structurile sale au putut evolua în mod uniform: aceste structuri au fost conectate în timpul inflaţiei.
Faptul că teoria inflaţiei explică sau nu în mod adecvat coerenţa universului curent, este un subiect deschis a fi chestionat. Modelele de univers ciclic POT EXPLICA TOŢI FACTORII luaţi în considerare de teoria inflaţiei pe baza unei perioade de acceleraţie per ciclu mai degrabă decât pe baza unei acceleraţii super-rapide urmată de accelerarea relativ moderată a unui univers Robertson-Walker.
Mai mult, modelele universului ciclic pot fi dezvoltate pentru a oferi o explicaţie pentru extrem de fina calibrare a constantelor fizice ale universului, pe când inflaţia nu poate explica de ce universul care a apărut ca urmare a Big Bang-ului este cel care a putut produce structuri complexe, inclusiv structuri care se automenţin asociate cu viaţa.
Puzzle-ul aici este selecţia fluctuaţiilor din vacuum care au precedat Big Bang-ul. Această selecţie este improbabil că s-a produs printr-o selecţie aleatoare, deoarece fluctuaţiile au venit în varietăţi specifice, un mic subset al tuturor varietăţilor care au fost teoretic posibile.
Probabilitatea statistică ca aceste varietăţi care au avut loc să fi apărut pur accidental este neglijabil de mică. Conform calculelor lui Roger Penrose, probabilitatea de nimerire a unui univers ca al nostru dintr-o cernere aleatoare de alternative posibile este de ordinul 1 la 10 la puterea 10 totul la puterea 123.
Dar, în schimb, remarcabilul nostru univers coerent se pare că nu a apărut la întâmplare dintr-un pre-spaţiu din vacuum-ul neordonat ci dintr-un vacuum ordonat de către istoria cosmică anterioară universului nostru. Istoria cosmosului se pare că se extinde dincolo de Big Bang: un număr în creştere de investigatori susţin posibilitatea ca acest univers să fi apărut în contextul unui metaunivers preexistent – unui metavers. (Rees 1997, Steinhardt & Turok 2002).
Acest scenariu care presupune o ciclicitate a universurilor va fi dezbătut mai încolo, el putând oferi o explicaţie logică despre coerenţa pe scară mare a universului pe care-l observăm acum.

Deplasarea de paradigmă este declanşată de acumularea observaţiilor care nu se potrivesc teoriilor acceptate la un moment dat şi care nu pot fi făcute să se potrivească printr-o simplă extensie a acestor teorii.
O nouă paradigmă trebuie să respecte următoarele cerinţe:
- o teorie care se bazează pe ea trebuie să ofere oamenilor de ştiinţă explicaţii la toate descoperirile acoperite de vechea teorie (paradigmă)
- trebuie să explice observaţiile de tip anomalie
- trebuie să integreze toate aspectele relevante într-un concept mai puternic, mai cuprinzător şi totodată mai simplu.
O astfel de deplasare de paradigmă a avut loc atunci când Einstein a încetat să se uite la soluţii pentru comportamentul de tip puzzle al luminii în cadrul de lucru al fizicii newtoniene şi a creat în loc un concept al realităţii fizice: teoria relativităţii.
Einstein spunea că nu poţi rezolva o problemă cu acelaşi tip de logică care i-a dat naştere. Acum în prima decadă a secolului XXI o grămadă de puzzle-uri şi anomalii (observaţii care nu au deja o explicaţie şi nu se potrivesc cu predicţiile unei teorii) s-au acumulat şi continuă să se acumuleze din nou în multe discipline. Ştiinţa este în pragul unei noi deplasări de paradigmă, foarte posibil, la fel de fundamentală ca revoluţia care a deplasat viziunea ştiinţei, viziune de tip mecanicist asupra lumii cum a fost cea a lui Newton, la universul relativist al lui Einstein.
Revoluţiile ştiinţifice pot fi rapide (teoria lui Einstein) sau mai puţin rapide precum deplasarea de la teoria darvinistă la concepţia post-darvinistă sistemică din biologie.
Înainte ca aceste revoluţii să fie consolidate, ştiinţele afectate de către acestea trec printr-o perioadă de turbulenţă. Oamenii de ştiinţă din mainstream îşi apără teoriile stabilite, pe când cei curajoşi, avangardişti explorează alternative. Ultimii vin de obicei cu idei noi, radicale care privesc acelaşi fenomen la fel ca cei din mainstream dar văd fenomenul în mod diferit.
Iniţial asemeni unor fabule, oamenii de ştiinţă curajoşi investighează anomaliile care apar din observaţiile experimentale şi avansează ipoteze. Dacă anomaliile persistă în ciuda efortului mainstream-ului şi dacă una sau mai multe fabule avansate de cei ,,de pe val” conferă o explicaţie mai simplă şi mai logică, atunci o masă critică de oameni de ştiinţă din mainstream (de obicei cei tineri) încetează să rămână în veche paradigmă.
Astfel avem o deplasare de paradigmă, un concept care a fost până atunci o fabulă este recunoscut drept o teorie validă.
Există nenumărate exemple de fabule care au dat greş şi de fabule care au reuşit să devină valide în lumea ştiinţei.
Exemple de fabule confirmate (aici intră şi teoriile ştiinţifice în prezent valide chiar dacă ele nu sunt etern valide):
- conceptul lui Darwin care spune că toate speciile vii descind din strămoşi comuni
- ipoteza lui Alan Guth şi Andrei Linde care spune că universul îşi are originea într-o inflaţie superrapidă urmând naşterii universului printr-o explozie (Big Bang).
Exemple de fabule care au eşuat (acestea sunt cele care se dovedesc a nu fi o explicaţie exactă sau cea mai bună a unui fenomen):
- noţiunea lui Hans Driesch care spune despre evoluţia vieţii că urmează un plan prestabilit într-un proces numit entelehie
- ipoteza lui Einstein asupra faptului că o forţă fizică adiţională, numită constanta cosmologică ţine universului astfel încât acesta să nu colapseze din cauza propriei atracţii gravitaţionale.
Observaţie:
Interesant este faptul că aceste teorii sunt azi din nou chestionate şi s-ar putea ca teoria inflaţiei a lui Guth să fie înlocuită cu un concept mult mai cuprinzător cu o putere foarte mare de predicţie, care arată o ciclicitate a universurilor. Iar în ceea ce priveşte constanta cosmologică a lui Einstein, s-ar putea ca aceasta să nu fie în ultimă instanţă greşită!

Iata deplasările de paradigmă:
1. Newton: mecanism de ceasornic
2. Darwin: supravieţuirea celui mai apt
3. Freud: subconştient, centrare pe eu
4. Einstein: relativitatea spaţiului-timp
5. Întreg interconectat, cu coerenţă extrem de fin reglată

Acest topic a fost editat de shapeshifter: 6 Jan 2008, 05:14 PM

Două fabule din fizică larg discutate
Următoarele două fabule sunt 2 ipoteze de lucru imaginative – fabule ştiinţifice – avansate de către fizicieni respectaţi. Ambele au primit atenţie deosebită dincolo de comunitatea fizicii şi ambele sunt descrieri ,,mind-boggling” ale lumii reale.

1. 10 la puterea 100 universuri
În 1995 fizicianul Hugh Everett a avansat fabuloasa explicaţie a lumii cuantice care a stat ulterior la baza best-seller-ului ,,Timeline” a lui Michael Crichton ,,Ipoteza universurilor paralele” a lui Everett se referă la o descoperire de tip puzzle din fizica cuantică: atâta timp cât o particulă nu este observată, măsurată, sau nu interacţionează nici într-un mod, se găseşte într-o stare curioasă care este o superpoziţie a tuturor stărilor posibile pe care le poate lua cuanta. Atunci când particula este observată, măsurată sau implicată într-o interacţiune, această stare de superpoziţie devine rezolvată: particula este atunci într-o singură stare, asemeni unui obiect ,,obişnuit”. Deoarece această stare de superpoziţie este descrisă de o funcţie de undă complexă, numită după numele lui Schrodinger, atunci când starea de superpoziţie este rezolvată se spune că funcţia de undă Schrodinger ,,colapsează”.
Problema aici este faptul că nu se poate spune care dintre posibilele stări va fi cea pe care o va lua particula. Alegerea particulei pare să fie indeterminată – complet independentă de condiţiile care au declanşat colapsarea funcţiei de undă. Ipoteza lui Everett afirmă că inderminaţia colapsării funcţiei de undă nu reflectă condiţiile reale din lume. Nu există nici o indeterminaţie implicată aici: fiecare stare ocupată de către particulă este deterministă în ea însăşi – pur şi simplu are loc în într-o lume de capul ei, propria sa lume!
Iată cum s-ar întâmpla colapsarea funcţiei de undă: atunci când cuanta este măsurată, există un număr de posibilităţi, fiecare dintre acestea este asociată cu un observator sau cu un dispozitiv de măsurare. Noi percepem doar una dintre aceste posibilităţi într-un proces de selecţie ce pare aleator. Dar, conform lui Everett, selecţia nu este la întâmplare, ea nu are loc prima dată: toate stările posibile ale cuantei sunt realizate de fiecare dată când aceasta este măsurată sau observată, doar că ele nu sunt realizate în aceeaşi lume. Multele stări posibile ale cuantei sunt realizate în tot atâtea universuri.
Să presupunem că atunci când este măsurată, o cuantă precum electronul are 50% probabilitate să o ia în sus şi 50% probabilitate să o ia în jos. Atunci nu avem doar un univers în care cuanta are o probabilitate 50/50 de a coborî sau urca ci 2 universuri paralele. Într-unul dintre acestea electronul o ia în sus şi în celălalt în jos. Avem de asemenea un observator sau un instrument de măsurare în fiecare dintre aceste universuri. Cele 2 rezultate există simultan în 2 universuri şi la fel şi observatorii sau instrumentele de măsură.
Desigur, că nu sunt doar 2 ci un mare număr de stări posibile pe care o particulă le poate ocupa atunci când stările de superpoziţie multiple se rezolvă într-o singură stare. În consecinţă, un mare număr de universuri trebuie să existe – posibil de ordinul a 10 la puterea a 100 – complete, cu observatori şi instrumente de măsurare. Deoarece nu suntem conştienţi de alte universuri decât de cel pe care-l observăm, aceste universuri trebuie să fie separate, izolate unul de altul.

Fabula nr. 2: Universul holografic
Ipoteza mai recentă a universului holografic avansată de către fizicienii care studiază particulele, este şi ea ,,mind-boggling”. Ea spune că întregul univers este o hologramă – sau, cel puţin poate fi tratat ca o hologramă. Hologramele sunt reprezentări 3D ale obiectelor înregistrate cu o tehnică specială. O înregistrare holografică constă dintr-un pattern de interferenţă creat de către fascicule de lumină (se folosesc lasere monocrome şi oglinzi semitransparente). O parte a laserului trece prin oglindă şi o parte este reflectată şi baleiază obiectul care va fi înregistrat. Se expune o placă fotografică pattern-ului de interferenţă creat de către fasciculele de lumină. Acesta este un pattern 2D şi nu are semnificaţie în el însuşi, este doar o grămadă de linii. Cu toate astea conţine informaţie asupra contururilor obiectului. Aceste contururi pot fi re-create prin iluminarea plăcii cu un laser. Pattern-urile înregistrate pe placa fotografică reproduc pattern-ul de interferenţă al fasciculelor luminoase, astfel încât apare un efect vizual care este identic cu imaginea 3D a obiectului. Această imagine apare plutind deasupra şi dincolo de placa fotografică şi se deplasează în funcţie de unghiul din care este privită.
Ideea care stă la baza ipotezei universului holografic este aceea că informaţia care constituie universul este stocată la periferie, care este o suprafaţă bidimensională. Această informaţie 2D reapare în interiorul universului în 3 dimensiuni. Vedem universul în 3 dimensiuni chiar dacă ceea ce-l face să fie aşa este un pattern bidimensional. De ce este această idee subiectul unei intense discuţii şi cercetări?
Problema pe care conceptul de univers holografic o adresează vine din termodinamică. Conform acesteia (legea a II-a), dezordinea nu poate scădea niciodată într-un sistem închis. Asta înseamnă că dezordinea nu poate scădea în univers ca întreg deoarece atunci când luăm cosmosul în totalitate, acesta este un sistem închis: nu există nici un ,,afară” şi deci nimic spre care s-ar putea deschide. Dacă dezordinea nu poate scădea, ordinea – care poate fi reprezentată ca informaţie – nu poate creşte. Conform teoriei cuantice, informaţia care creează sau menţine ordinea trebuie să fie constantă, nu numai că nu poate creşte dar de asemenea nu poate nici scădea sau dispărea.
Dar ce se întâmplă cu informaţia atunci când materia colapsează în găuri negre? S-ar părea că găurile negre mătură în afară informaţia conţinută în materie. Ca răspuns la acest lucru, Stephen Hawking şi Jacob Bekenstein au arătat că dezordinea de la nivelul unei găuri negre este proporţională cu suprafaţa acesteia. În interiorul găurii negre există mult mai mult loc pentru ordine şi informaţie decât la suprafaţa sa. Într-un centimetru cub, de exemplu, este loc de 10 la puterea 99 volume Plank, dar doar de 10 la puterea 66 biţi de informaţie la suprafaţa sa (un volum Plank este un spaţiu mărginit de părţi, care măsoară 10 la –35 m – un spaţiu extrem de mic). Atunci când materia implodează într-o gaură neagră, o enormă cantitate de informaţie pare să fie măturată. Hawking era gata să afirme că aşa stau lucrurile dar asta ar fi sărit la gâtul aserţiunii teoriei cuantice care spune că în univers informaţia nu poate fi niciodată pierdută. Ieşirea din acest impas a apărut în 1993 atunci când lucrând independent, Leonard Susskind (Univ. Stanford) şi Gerard `t Hooft (Univ. din Utrecht) au venit cu ideea că informaţia din interiorul unei găuri negre nu este pierdută dacă ea este stocată holografic pe suprafaţa sa.
Matemativa hologramelor a găsit aplicaţii neaşteptate în 1998 atunci când Juan Maldacena (atunci la Univ. Stanford) a încercat să ia în considerare teoria stringurilor în condiţiile gravitaţiei cuantice. Maldacena a găsit că este mai uşor să se lucreze cu stringurile într-un spaţiu cu 5 dimensiuni decât într-unul cu 4. (Noi percepem spaţiul în 3 dimensiuni: 2 plane de-alungul suprafeţei şi unul sus-jos. A patra dimensiune ar fi într-o direcţie perpendiculară pe acestea, dar această dimensiune nu poate fi experimentată. Matematicienii pot adăuga orice număr de alte dimensiuni, din ce în ce mai multe scoase din lumea experimentării fizice). Soluţia părea evidentă: presupunerea că spaţiul 5D din interiorul unei găuri negre este realmente o hologramă a unui pattern de 4 dimensiuni de pe suprafaţa sa. Astfel se pot face calcule într-un mod mai lejer, fără probleme în 5 dimensiuni atunci când e vorba de un spaţiu de 4 dimensiuni.
Ar funcţiona o asemenea reducţie dimensională la scara universului luat ca un întreg? Teoreticienii stringurilor se luptă cu multe alte extra-dimensiuni şi au descoperit că luarea în calcul a 3 dimensiuni nu este de ajuns pentru a ajuta la cursa către o ecuaţie care să lege vibraţiile variatelor stringuri ale universului. Nici măcar 4 dimensiuni ale continuum-ului spaţiu-timp nu ajung. Iniţial teoriile de tip TOE au necesitat până la 20 de dimensiuni pentru a relaţiona toate vibraţiile împreună într-o armonie cosmică consistentă. Azi oamenii de ştiinţă găsesc că 10 sau 11 dimensiuni ar fi suficiente pentru acest lucru, arătând că vibraţiile s-ar produce într-un ,,hiperspaţiu” de dimensiune mai înaltă. Principiul holografic – aşa cum a ajuns să fie cunoscută ipoteza universului holografic – ar ajuta: se poate lua în calcul faptul că întregul univers este o hologramă multidimensională, conservată într-un număr mai mic de dimensiuni la periferia sa.
Principiul holografic poate face calculele din teoria stringurilor mai uşoare, şi poate face afirmaţii fabuloase despre natura lumii. Hooft a spus ulterior despre acest principiu holografic că în acest context holografia este mai degrabă o ,,problemă” decât un ,,principiu”, probabil speculând faptul că gravitaţia cuantică poate fi derivată dintr-un principiu mai adânc care nu se supune mecanicii cuantice.

Un număr de fenomene de anomalie ies la iveală în cosmologia fizică, în fizica cuantică, în biologia evoluţionară şi în cea cuantică precum şi în câmpul de cercetare al conştiinţei. Toate aceste anomalii creează incertitudini din ce în ce mai mari şi determină ca oamenii de ştiinţă care au o atitudine deschisă, să privească dincolo de graniţele ştiinţelor actuale.
În timp ce investigatorii conservatori insistă asupra faptului că singurele idei care pot fi luate în considerare în lumea ştiinţei sunt cele publicate în jurnale de ştiinţă stabilite şi reproduse în cărţi standard, cercetătorii curajoşi caută noi concepte fundamentale.
Ca rezultat, o grămadă de discipline devin din ce în ce mai pline de fabule adresate de cercetătorii curajoşi mainstream-ului: în fizica cuantică: - materie întunecată, energie întunecată, spaţii multidimensionale în cosmologie, particule care sunt instantaneu conectate prin tot spaţiul-timp de către nivele mai adânci ale realităţii; în biologie – iese la iveală faptul că materia vie prezintă o coerenţă de tip cuantic; în domeniul cercetării conştiinţei – conexiuni transpersonale independente de spaţiu-timp şi astea sunt doar câteva exemple.
Principalele feluri de anomalii care ies la iveală în ziua de azi n multe discipline sunt cele legate de COERENŢĂ ŞI CORELAŢIE.
Coerenţa este un fenomen binecunoscut în fizică: în mod obişnuit coerenţa se referă la lumină ca fiind compusă din unde care au o diferenţă constantă de fază. Coerenţa înseamnă faptul că relaţiile de fază rămân constante şi că procesele şi ritmurile sunt armonizate.
Sursele de lumină obişnuite sunt coerente pe o distanţă de câţiva metri dar laserele, microundele şi alte surse de lumină tehnologice rămân coerente pe distanţe mai mari.
Dar tipul de coerenţă descoperit azi este mult mai complex şi remarcabil decât forma standard, el indicând o reglare cvasi-instantanee a părţilor sau elementelor unui sistem, indiferent dacă sistemul este un atom un organism sau o galaxie.
Toate părţile unui sistem care manifestă o asemenea coerenţă sunt corelate astfel încât ceea ce se întâmplă unei părţi se întâmplă de asemenea la celelalte părţi.
O grămadă de fenomene din fizica cuantică, cosmologie, biologie evoluţionară, cercetarea conştiinţei pun evidenţă această coerenţă şi corelaţie a părţilor şi ele indică spre o ceva necunoscut anterior şi spre un nivel de unitate în natură.
Descoperirea acestei unităţi este esenţa următoarei deplasări de paradigmă din ştiinţă. Această nouă paradigmă oferă cea mai bună bază existentă vreodată pentru crearea unei vederi de ansamblu pe termen lung asupra naturii lumii.

Un catalog concis de puzzle-uri contemporane

I. Puzzle-urile din cosmologie
Azi, cu cât puterea instrumentelor de observare creşte se desfac din ce în ce mai multe mistere. Acestea au toate un element comun: ele pun în evidenţă o coerenţă fantastică prin tot spaţiul-timp.
Iată o prezentare a unor puzzle-uri care arată clar un cosmos în evoluţie structurat coerent:

1. ,,Platitudinea” universului
În absenţa materiei, spaţiul-timp reiese că e ,,plat” sau ,,euclidian” (spaţiu în care distanţa cea mai scurtă dintre puncte este o linie dreaptă) mai degrabă decât curbat (spaţiu în care distanţa cea mai scurtă dintre 2 puncte este o curbă). ,,Platitudinea” universului înseamnă faptul că Big Bang-ul care a dat naştere universului nostru, a fost fantastic de fin calibrat: dacă doar a miliarda parte din cantitatea de materie ar fi fost în plus sau în minus, atunci spaţiul-timp ar fi fost curbat chiar şi în absenţa matriei.

2. ,,Masa lipsă” din univers
Există mai multă atracţie gravitaţională în cosmos decât contribuţia materiei vizibile – deşi se crede că doar materia ar avea masă şi astfel ar exercita forţă de gravitaţie. Chiar şi atunci când cosmologii iau în calcul o varietate de materie ,,întunecată” (invizibilă optic), există încă o mare diferenţă de materie (deci masă) lipsă.

3. Expansiunea accelerată a universului
Galaxiile depărtate prind viteză cu cât se depărtează unele de altele deşi ar trebui conform teoriilor actuale să-şi încetinească acceleraţia odată ce gravitaţia învinge forţa dată de explozia iniţială - Big Bang.

4. Coerenţa unor raţii cosmice
Masa particulelor elementare, numărul particulelor elementare şi forţele care există între acestea sunt toate misterios ajustate în favoarea unor raţii precise care se tot repetă.

5. ,,Problema orizontului”
Galaxiile şi alte macrostructuri ale universului evoluează aproape uniform în toate direcţiile de observaţie (observaţii având ca referinţă Pământul) chiar şi atunci când este vorba de distanţe aşa de mari încât structurile nu ar putea fi conectate prin propagarea luminii şi deci nu ar putea fi corelate de către semnale purtate de lumină (conform teoriei relativităţii, nici un semnal nu poate călători cu viteză mai mare decât viteza luminii).

6. Calibrarea extrem de fină a constantelor universale
Parametri-cheie ai universului sunt uimitor de fin calibraţi pentru a produce nu numai raţii armonice recurente ci şi condiţiile (foarte improbabile altfel) de apariţie în cosmos a vieţii şi de evoluţie a acesteia.

Conform modelului standard de evoluţie cosmică, universul provine dintr-un Big-Bang care a avut loc acum 13,7 miliarde de ani. Big Bang a fost o explozie de instabilitate în ,,pre-spaţiul” universului: o mare fluctuantă de energii virtuale numită VACUUM.
O regiune a acestui vacuum – care este de fapt un plenum – a explodat creând astfel o minge de foc de o uriaşă temperatură şi densitate. În primele milisecunde a fost sintetizată toată materia care acum populează spaţiul cosmic. Perechile particulă-antiparticulă care au apărut, s-au ciocnit şi s-au anihilat reciproc şi doar a miliarda parte din totalul de particule create originar, care au supravieţuit, au contribuit la conţinutul de materie al acestui univers.
După aproximativ 200.000 ani, particulele s-au decuplat de la câmpul de radiaţie al mingii de foc primordiale, spaţiul devenind transparent şi apărând pâlcuri de materie ca elemente distincte.
Materia di aceste pâlcuri s-a condensat sub atracţia gravitaţională: au apărut primele stele la aproximativ 200 milioane de ani după Big Bang. Într-un spaţiu de un miliard de ani, au apărut primele galaxii.
Până destul de recent, scenariul evoluţiei cosmice părea ferm stabilit. Dar măsurători detaliate recente asupra radiaţiei cosmice de fond din domeniul microundelor – presupusă a fi o rămăşiţă de la Big Bang – arată că variaţiile acestei radiaţii fosile provin de la fluctuaţiile foarte mici din cadrul mingii de foc primordiale atunci când universul nostru avea vârsta de a trilioana parte dintr-o secundă şi aceste măsurători arată faptul că aceste mici fluctuaţii NU SUNT DISTORIUNI (FLUCTUAŢII) cauzate de către radiaţia provenită de la corpuri stelare.
Nu există o explicaţie rezonabilă în cadrul teoriei Big Bang-lui pentru ,,planeitatea” universului, pentru masa lipsă din el, pentru expansiunea accelerată a galaxiilor, pentru ,,problema orizontului”, pentru uniformitatea macrostructurilor prin tot spaţiul cosmic.
Problema ,,calibrării constantelor” este de-a dreptul covârşitoare: cei 30 sau mai mulţi parametri fizici ai universului sunt aşa de fin calibraţi încât împreună ei creează condiţiile (extrem de improbabile altfel) apariţiei vieţii şi evoluţiei acesteia progresiv către nivele mai înalte de complexitate.
Acestea toate sunt puzzle-uri care pun în evidenţă coerenţa şi ele ridică posibilitatea ca universul nostru să nu fi apărut în contextul unei fluctuaţii aleatoare a quantum vacuum-ului.
În schimb, universul s-a născut din pântecele unui aprioric ,,meta-univers” adică un METAVERS (,,meta” - ,,dincolo” în acest caz înseamnă un univers mai vast, mai fundamental care este ,,în spatele” sau ,,dincolo” de universul pe care-l observăm şi pe care-l locuim.)

Aceste puzzle-uri vor fi re-explicate mai pe larg într-un alt context mai cuprinzător, cu argumente bazate pe cele mai recente şi importante descoperiri experimentale.

Acest topic a fost editat de shapeshifter: 6 Jan 2008, 05:27 PM

II. Puzzle-urile din fizica cuantică
Descoperirile din secolul trecut din domeniul fizicii cuantice au arătat faptul că cele mai mici unităţi identificabile de materie, forţă şi lumină sunt de fapt făcute din energie, dar nu dintr-un flux continuu de energie: ele vin în pachete energetice distincte numite cuante. Aceste pachete de energie nu sunt materiale deşi au unele proprietăţi asemănătoare cu materia: masă, gravitaţie, inerţie. Ele par obiecte, dar nu sunt obiecte obişnuite: sunt şi corpusculi şi unde.Atunci când se măsoară una dintre proprietăţile unei cuante, celelalte devin indisponibile, neclare măsurării şi observaţiei. De asemenea ele sunt instantaneu şi non-energetic ,,entangled” una cu alta indiferent cât de departe s-ar afla una de cealaltă. La nivel cuantic, realitatea este ciudată şi este nonlocală: întregul univers este o reţea de interconectare care transcende spaţiul-timp.

Particula entanglată (,,entangled”)
- în starea lor obişnuită cuantele nu sunt doar într-un singur loc în acelaşi timp: fiecare cuantă este şi ,aici” şi ,,acolo” – şi, într-un sens este oriunde în spaţiu-timp.

- Până ce să fie observate şi măsurate, cuantele nu au caracteristici definite dar în schimb există simultan în câteva stări în acelaşi timp. Aceste stări nu sunt ,,reale” ci ,,potenţiale” – ele sunt stările pe care cuantele şi le pot asuma atunci când acestea sunt observate şi măsurate (este ca şi cum observatorul sau instrumentul de măsurare pescuieşte cuantele dintr-o mare de posibilităţi. Atunci când cuanta este scoasă din marea de posibilităţi, ea devine reală mai degrabă decât o fiară virtuală – dar nimeni nu poate şti niciodată în avans care dintre variatele bestii reale ar putea deveni. E ca şi cum cuanta pescuită şi alege stările reale de capul ei).

- Chiar şi atunci când cuanta se află într-un set de stări reale, ea nu ne permite să observăm şi să măsurăm toate aceste stări în acelaşi timp: când măsurăm una dintre stări (de ex. poziţia sau energia), cealaltă devine neclară (ca de ex. viteza de mişcare sau timpul observării ei).

- Cuantele sunt foarte sociabile: odată ce împărtăşesc aceeaşi stare, ele rămân legate indiferent cât de departe călătoresc una de alta. Atunci când una dintre cuantele anterior conectate este supusă unei interacţiuni (adică atunci când ea este observată sau măsurată), ea îşi alege propria stare – şi cuanta geamănă care a împărtăşit anterior aceeaşi stare cu aceasta, îşi alege de asemenea propria stare, dar nu liber: ea o alege conform cu alegerea primei cuante gemene. Întotdeauna ea alege starea complementară primei cuante gemene, niciodată aceeaşi stare.

- În cadrul unui sistem complex (ca de ex. un întreg implicat într-un experiment) cuantele arată comportamente sociale. Dacă se măsoară o cuantă din sistem, celelalte devin şi ele ,,reale” (adică similare unui obiect obişnuit). Şi mai remarcabil este faptul că, dacă se creează o situaţie experimentală în care o cuantă dată poate fi individual măsurată, toate celelalte cuante devin ,,reale” chiar dacă experimentul NU ESTE întreprins.

Odată cu spargerea atomului şi a nucleului atomic s-a dărâmat vizinea conform căreia realitatea este construită din blocuri care nu sunt mai departe divizibile. Însăşi noţiunea de ,,materie” devenise problematică. Particulele subatomice care apăreau atunci când atomii şi nucleele atomice erau sparţi/sparte, nu se comportau ca solidele convenţionale: ele aveau o misterioasă proprietate de interconectare numită ,,nonlocalizare” şi un aspect dual: undă-corpuscul. În plus, faimosul experiment EPR a demonstrat faptul că particulele odată ca au împărtăşit acelaşi sistem de coordonate, rămân instantaneu şi durabil CORELATE. O asemenea corelaţie se extinde la atomi întregi: experimentele recente de ,,teleportare” arată faptul că atunci când un atom dintr-o pereche de atomi corelaţi este în continuare corelat cu un al treilea atom, starea cuantică a celui de-al treilea atom este instantaneu transferată (,,beamed”) celuilalt atom din cadrul perechii de atomi corelaţi – indiferent de distanţa la care se află acel atom. Remarcabilul fapt ce transpare din această mare de mister cuantic este acela că particulele şi atomii nu sunt bestii individuale. Ele/ei sunt entităţi sociabile, şi în anumite condiţii sunt aşa de ,,entangled” una cu alta încât ele nu sunt doar aici sau acolo, ci peste tot în acelaşi timp. Nonlocalizarea transcende şi timpul şi spaţiul: ele există indiferent de distanţa care le separă şi indiferent de timpul care le separă fie acesta secunde sau milioane de ani.

III. Puzzle-urile din biologie
Domeniul supra-mare la fel ca şi cel ultra-mic al realităţii fizice reiese a fi uimitor de corelat şi coerent. Dar lumea dimensiunii realităţii de zi cu zi pare mai rezonabilă. Aici lucrurile ocupă doar o stare la un moment dat şi sunt ori aici ori acolo şi nu în ambele locuri simultan. Cel puţin asta e presupunerea comună, dar în ceea ce priveşte fiinţele vii, acest fapt se dovedeşte A NU FI ADEVĂRAT! Acest lucru este surprinzător, deoarece organismul viu este constituit din celule, care sunt făcute din molecule, care la rândul lor sunt făcute din atomi, care sunt făcuţi la rândul lor din particule. Şi chiar dacă particulele însele sunt ciudate, întregul pe care-l compun ar trebui să fie un obiect clasic: adică ne-am putea aştepta ca nedeterminările cuantice să fie anulate la scară macro.Dar în lumea vie, obiectele la scara macro NU SUNT CLASICE – SAU CEL PUŢIN NU ÎN ÎNTREGIME. Azi ies clar la iveală din experimente corelaţii multidimensionale instantanee între părţile unui organism viu, şi chiar între organisme şi mediul lor înconjurător. Cercetări avansate din domeniul biologiei cuantice arată că atomii şi moleculele din organism, chiar şi organisme întregi şi medii externe sunt aproape ,,ENTANGLED” la fel ca şi microparticulele care împărtăşesc aceeaşi stare cuantică.

Neaşteptata lume a biologiei post-darwiniste: Organismul super-coerent
- Organismul viu este extraordinar de coerent: toate părţile sale sunt multidimensional, dinamic şi aproape instantaneu corelate cu toate celelalte părţi. Ceea ce se întâmplă unei celule sau organ se întâmplă într-un fel tuturor celorlalte celule şi organe – există o corelaţie care sugerează existenţa unui fel de ,,entanglement” care caracterizează comportamentul cuantelor din domeniul micro.

- Organismul este de asemenea coerent faţă de lumea exterioară lui: ceea ce se întâmplă mileului extern organismului se reflectă în anumite moduri mileului său intern. Datorită acestei coerenţe, organismul poate evolua acordat cu mediul său extern. Aspectul genetic al unui organism simplu este atât de complex şi atât de delicat potrivit mileului său încât, în absenţa unui asemenea acordaj de tip ,,înăuntru-înafară”, speciile vii nu ar putea să sufere mutaţii către o formă viabilă înainte ca ele să fie eliminate de selecţia naturală. Faptul că lumea de azi nu este populată doar de cele mai simple organisme precum bacterii şi alge albastru-verde se datorează în ultimă instanţă felului de ,,entanglement” care există între gene, organisme, specii organice şi nişele din cadrul biosferei.

Faptul că organismul viu ca întreg este coerent nu este aşa de surprinzător – surprinzător este GRADUL ŞI FORMA DE COERENŢĂ A SA. Coerenţa organismului depăşeşte coerenţa unui sistem biologic, în unele privinţe el atinge coerenţa unui sistem CUANTIC. Evident, dacă organismele vii nu sucombă la constrângerile lumii fizice, părţile lor componente şi organele trebuie în mod precis dar flexibil să se coreleze unele cu altele. Fără o asemenea corelaţie, procesele fizice foarte curând ar înceta organizarea stării numite viaţă, aducând-o aproape de starea inertă de echilibru termic şi chimic în care viaţa aşa cum o cunoaştem este imposibilă. Sistemele aproape-de-echilibru sunt în mare parte inerte, incapabile să susţină procese precum metabolismul şi reproducerea, esenţiale stării de viaţă. Un organism este în echilibru termodinamic doar atunci când este mort. Atâta timp cât este în viaţă, organismul se află într-o stare de ECHILIBRU DINAMIC în care stochează energia şi informaţia şi le pune la dispoziţie astfel încât asta să conducă şi să direcţioneze funcţiile sale vitale. La o analiză mai amănunţită reiese faptul că echilibrul dinamic necesită un foarte înalt grad de coerenţă, el necesită corelaţii de rază lungă instantanee prin tot sistemul. Simplele coliziuni printre moleculele învecinate – asemănătoare unor impacturi prin împingere dintre mingile de biliard – trebuie complementate de o reţea de comunicaţie instantanee care corelează toate părţile sistemului viu, chiar şi pe acelea care sunt la distanţă unele de altele.Moleculele rare, de exemplu, sunt rareori contigue, deşi ele se găsesc una pe alta în cadrul întregului organism. Nu ar fi suficient timp pentru ca acest lucru să se întâmple printr-un proces aleator de ,,jiggling” şi mixare, moleculele trebuie să se localizeze una pe alta şi să răspundă una alteia în mod specific, chiar dacă ele sunt distanţate. Este dificil de înţeles cum s-ar putea face această localizare instantanee prin conexiuni mecanice şi chimice printre părţile organismului, chiar dacă ar fi corelate de către un sistem nervos care citeşte semnale biochimice, de la gene până la ADN, ARN, proteine, enzime şi transmiţători şi activatori neurali.Într-un organism complex provocarea dată de crearea ordinii este gigantică. Corpul uman constă din câteva milioane de miliarde de celule, mult mai mult decât numărul stelelor din galaxia noastră. Din această populaţie de celule, 600 de miliarde mor şi acelaşi număr se regenerează zilnic – asta înseamnă peste 10 milioane de celule pe secundă. În medie celulele pielii trăiesc doar aproximativ 2 săptămâni, celulele osoase se reînnoiesc la fiecare 3 luni. La fiecare 90 de secunde milioane de anticorpi sunt sintetizaţi, fiecare din aproximativ 1200 amino acizi şi la fiecare 1 oră, 200 milioane de eritrocite se regenerează. Nu există substanţă în corp care să fie constantă, dar celulele inimii şi creierului durează cel mai mult. Şi substanţele care coexistă la un moment dat produc mii de reacţii biochimice în corp în fiecare secundă.Nivelul de coerenţă manifestat de către organisme sugerează faptul că în ele au loc procese de tip cuantic. De exemplu, organismele răspund la radiaţie electromagnetică de frecvenţă extrem de joasă şi la câmpurile magnetice aşa de slab, încât doar instrumentele sofisticate le pot înregistra răspunsul. Dar radiaţia sub dimensiunile moleculare nu ar putea afecta ansamblurile moleculare dacă un mare număr de molecule nu ar fi super-coerent legate între ele. Asemenea legături ar putea exista doar dacă procesele cuantice complementează procesele biochimice din organism. Organismul viu este în unele privinţe un ,,SISTEM CUANTIC MACROSCOPIC”.Corelaţia din cadrul organismului are loc şi la nivelul setului de gene – genomului. Aceasta este o anomalie pentru biologii din mainstream. Conform darwinismului clasic, genomul ar fi izolat de vicisitudinile pe care le întâmpină restul organismului. Conform darwinismului clasic, între linia germene (informaţia genetică înmânată de părinţi offspring-ului adică descendenţilor) şi soma (organism care exprimă informaţia genetică) există o separaţie completă şi totală. Darwiniştii spun că în decursul generaţiilor succesive din viaţa speciilor, linia germene variază aleator, neafectată de către influenţele mediului asupra somei. Evoluţia ar presupune o selecţie din varianţii genetici creaţi aleator conform ,,potrivirii” somei (organismului care rezultă) cu mediul său înconjurător particular. De aceea ei spun că evoluţia ar fi rezultatul unei DUBLE ŞANSE: şansa variaţiei genomului şi şansa de potrivire a mutanţilor rezultaţi cu mediul exterior. Pentru a cita o metaforă popularizată de Dawkins, evoluţia ar avea loc prin ,,încercare” şi ,,eroare” (trial and error): adică lucrul unui ceasornicar orb (mai încolo voi da un exemplu al lui Fred Hoyle care dârămă această afirmaţie).Totuşi, principiul clasic darwinist privitor la izolaţia genomului NU ESTE CORECT. Acest principiu s-a dovedit a fi fals prin analiză de probabilitate statistică şi empiric printr-o serie de experimente. Genomul, organismul şi mediul formează un sistem integrat în care părţile autonome funcţionale sunt aşa de corelate încât organismul să poată supravieţui şi să poată produce offspring care să se dovedească viabil sub condiţiile care ar fi fatale părintelui.Conexiunile dintre gene şi mediile externe sunt demonstrate azi în laboratoare prin multe experimente. Conexiunea genă-mediu extern poate fi făcută experimental prin mijloace mecanice. A. Maniotis, cercetător în domeniul biologiei celulare, a descris un experiment în care o forţă mecanică care acţionează asupra membranei celulare externe este transmisă nucleului celulei. Acest lucru produce o mutaţie aproape instantaneu. Michael Lieber a mers cu experimentul mai departe. Munca sa a demonstrat faptul că forţa mecanică care acţionează asupra membranei externe a celulelor este doar o varietate a interacţiunii care duce la o rearanjare genetică: orice stress (cu sensul englezesc originar al termenului) care vine din partea mediului extern, fie el mecanic fie de altă natură, declanşează o ,,hipermutaţie” globală. GENOMUL ESTE DINAMIC ŞI ÎNALT ADAPTIV. Atunci când este provocat, el creează o serie complexă şi practic instantanee de rearanjări, producând astfel în ele însele paşi nenecesari dacă ele ar facilita paşi necesari.Recent descoperitul ,,răspuns adaptiv” al genomului este de asemenea evident atunci când câmpurile electromagnetice sau cele radioactive iradiază organismul: acest lucru, de asemenea are un efect DIRECT asupra structurii genelor sale. În multe cazuri noua rearanjare are loc la nivelul offspring-ului. Experimentele din Japonia şi SUA arată faptul că şobolanii dezvoltă diabet atunci când li se administrează un medicament în laborator care afectează celulele producătoare de insulină ale pancreasurilor lor. Aceşti şobolani diabetici produc offspring în care diabetul apare SPONTAN! Reiese faptul că alterarea celulelor din corpul şobolanilor produce o rearanjare a genelor lor.Chiar şi mai izbitor este faptul că există o serie de experimente care arată ce gene particulare ale unei colecţii de bacterii sunt făcute nefuncţionale – de exemplu, genele care fac ca bacteria să metabolizeze lactoza. Atunci când aceste bacterii sunt hrănite cu lapte pur, în unele dintre ele au loc mutaţii înapoi la nivelul acelor gene afectate anterior, această mutaţie înapoi validând din nou capacitatea bacteriei de a metaboliza lactoza. Dată fiind complexiatatea genomului chiar dacă este vorba despre o umilă bacterie, acest răspuns adaptiv este ASTRONOMIC nepotrivit faptului ca el să se producă prin şansă!Expunerea la substanţe chimice produce de asemenea mutaţii adaptive. Atunci când plantelor şi insectelor li se aplică substanţe chimice, în ele deseori, au loc mutaţii rapide la nivelul bazinului genetic într-un mod aşa de precis încât acestea duc la detoxifierea otrăvurilor şi creează rezistenţă la acestea.Teoreticianul german Marco Bischoff a sintetizat diferitele aspecte care emerg azi la frontierele ştiinţelor care studiază viaţa: ,,Mecanica cuantică a stabilit întâietatea întregului inseparabil. Din acest motiv, baza noii biofizici trebuie să pună emfază pe proprietatea fundamentală de interconectare din cadrul organismului precum şi pe interconectarea dintre organisme şi pe interconectarea dintre organisme şi mediul lor extern”.

Acest topic a fost editat de shapeshifter: 6 Jan 2008, 05:40 PM

Termenul ,,autopoiesis” înseamnă ,,auto-creare” şi exprimă o complementaritate fundamentală dintre structură şi funcţie. Termenul a fost introdus în 1973 de către Varela şi Maturana.

,,O maşină autopoietică este o maşină organizată (definită ca o unitate) ca o reţea de procese de producere (transformare şi distrugere) de componente care:
1. Prin interacţiuni şi transformări se regenerează în mod continuu şi creează reţeaua de procese (relaţii) care le-a produs;
2. Constituie maşina ca o unitate concretă în spaţiu în care componentele există prin specificarea domeniului topologic al creării unei asemene reţele.
Spaţiul definit de către o maşină autopoietică este auto-inclus şi nu poate fi descris prin folosirea dimensiunior care definesc alt spaţiu. Când ne referim la interacţiunile noastre cu un sistem autopoietic, totuşi noi proiectăm acest sistem în spaţiul manipulaţiilor noastre şi facem o descriere a acestei proiecţii."(Maturana , Varela)

Celula eucariotă este făcută din componente biochimice diverse precum acizi nucleici şi proteine şi este organizată în structuri legate precum nucleul celulei, organele, membrana celulară şi cistoschelet. Aceste structuri, pe baza unui flux extern de molecule şi energie, produc componentele care, la rîndul lor, continuă să menţină structura legată organizată care dă naştere acestor componente. Un sistem autopoietic este în contrast cu unul allopoietic, precum o fabrică de maşini, care foloseşte materie primă (componentele) pentru a genera o maşină (o structură organizată) care este un ceva diferit de ea însăşi (o fabrică).

O celulă este o structură disipativă metastabilă. Deşi există un schimb exterior cu mediul al componentelor sale, celula îşi păstrează patternul de a funcţiona ca un întreg lăsînd o relativă autonomie componentelor sale (vezi organelele care funcţionează bine mersi în cadrul sistemului Gaia ca şi cum ar ignora celula).

Sistemele autopoietice sunt întregi care se auto-susţin, iar acolo unde acestea sunt vag definite, ca avînd graniţe deschise (ca în cazul oamenilor) ele sunt denumite sisteme sympoietice. Sistemele allopoietice sunt sisteme care nu prezintă auto-susţinere. Majoritatea companiilor nu sunt sisteme autopoietice, ele sunt forţate să apară şi nu se organizează spontan.
Autopoiesis-ul ajută în înţelegerea vieţii la toate nivelurile. În timp ce autopoiesis-ul nu include conceptul de complexitate de atractori dinamici el foloseşte aceeaşi idee de flexibilitate limitată dată de conectivitatea structurală, precum şi nevoia de a schimba structura dacă se vrea dezvoltarea de noi moduri de comportament. Nu este sugerat nici un mecanism general pentru a conduce la aceste schimbări structurale şi astfel se permite mutaţia internă sau recombinarea pentru a genera opţiunile metastabile emergente pentru testarea răspunsului la mediu.

6 criterii pt. a determina dacă un sistem este autopoietic:
- are sistemul graniţe identificabile?
- Are elemente constituente sau componente?
- Este mecanicist (supus cauzei şi efectului)?
- Sunt graniţele auto-produse?
- Sunt componentele graniţelor auto-produse?
- Sunt restul componentelor auto-produse?

Definiţia lui Varela:
O maşină autopoietică este o maşină organizată (definită ca o unitate) ca o reţea de procese de producere (transformare şi distrugere) de componente, care produce componente care:
1. prin interacţiunile şi transformările lor regenerează încontinuu şi definesc reţeaua de procese (relaţii) care le-a produs, şi
2. o constituie (componentele constituie maşina) ca o entitate concretă în spaţiul în care ele (componentele) există prin specificarea domeniului topologic al realizării unei asemenea reţele.

Exemplu:
Celula este o reţea de reacţii chimice care produc molecule astfel încît:
1. prin intereacţiunile lor generează şi participă recursiv în cadrul aceleiaşi reţele de reacţii care le-a produs, şi
2. dau unitate materială celulei

1. Participarea înseamnă participarea într-o reacţie, în calitate de reactant, pe cînd ,,generarea” se referă la generarea unei reacţii, la catalizarea acesteia. Produsele de cataliză sunt de-asemenea ,,reactanţi” dar proprietatea lor specială este aceea că ei emerg neschimbaţi dintr-o reacţie catalizată, crescînd drastic rata reacţiei. În cazul limită, reacţia ne-catalizată poate avea loc cu o rată neglijabilă, dar în prezenţa catalizatorului, aceasta poate avea loc la o rată care duce la manifestări semnificative în cadrul sistemului. În acest caz, catalizatorul ,,generează” reacţia (dată de disponibilitatea celorlalţi reactanţi).
Prima condiţie pentru autopoiesis-ul molecular este aceea că reţeaua de reacţii care caracterizează organizarea sistemului trebuie să producă toate speciile componentei moleculare care sunt considerate a constitui sistemul dpdv material şi aceste componente trebuie să genereze ele însele reţeaua de reacţii, în sens de a cataliza unele sau toate reacţiile (care altfel ar avea loc la o rată neglijabilă).

2. Aceeaşi reţea de procese chimice care sunt folosite pentru a identifica sistemul ca atare, trebuie de asemenea să aibă efect în localizarea şi demarcaţia sistemului în spaţiu. Sistemul trebuie să stabilească un fel de graniţă între ,,el însuşi” şi restul universului în care este inclus.
În cazul celulelor biologice, această graniţă este manifestată de membrana externă a celulei. În modelul simplificat pe computer (care există într-un spaţiu bidimensional) al lui Varela, această graniţă constă dintr-un lanţ liniar închis de molecule. Se pare că, în cazul autopoiesis-ului molecular, graniţa îndeplineşte cel puţin funcţia de a limita sau controla difuzia spaţială a moleculelor care constituie sistemul. În absenţa unui asemenea control al difuziei, concentraţiile de reactant s-ar dilua pînă într-atît încît una sau mai multe reacţii definitorii ar înceta să aibă loc şi întreaga reţea de reacţii care se auto-susţin ar colapsa.

În domeniul Inteligenţei Artificiale, sistemele autopoietice pot fi implementate prin Automate Celulare. Un automat celular este o colecţie de celule aflate într-un spaţiu virtual (de. Ex. pe ecranul unui PC), fiecare dintre acestea putînd fi în oricare dintre stările cu nr. finit. La fiecare ciclu al unui ceasornic universal, starea fiecărei celule este revizuită conform regulilor care se referă exclusiv la starea sa şi la starea vecinilor ei. Asemănător cazului maşinilor Turing această foarte sumară descriere reiese că este compatibilă cu funcţionarea unui fel de dispozitiv capabil să simuleze în mod indefinit comportamentul complex, Automatele Celulare fiind echivalente maşinilor Turing.
Sistemele autopoietice pot fi specificate fără nici o referinţă la dimensiunea temporală.
Un sistem autopoietic îndeplineşte următoarele criterii de autonomie:
- auto-delimitat – entitatea are un interior şi o graniţă constituită din componente discrete
- se auto-generează – toate componentele, şi cele interioare şi graniţa sunt produse de către transformările componentelor, şi
- se auto-perpetuează – toate transformările componentelor sale sunt determinate de către relaţiile dintre proprietăţile componentelor.

O celulă este realizată printr-o reţea de producere în care aceasta participă ea însăşi în mod recursiv:
Moleculele specifice care sunt incorporate în sistem determină organizarea sistemului care generează căi prin care se produc structuri moleculare, structuri care includ sistemul fizic (,,eul” metabolic) şi determină organizarea sistemului care generează căile, şi aşa la infinit.

Doar două tipuri de schimbări structurale sunt posibile în organismele vii şi anume: schimbări de stare care prezervă identitatea şi schimbări ce duc la dezintegrare (moarte). Perturbaţiile externe declanşează schimbările de la nivelul organismului dar nu le determină pe acestea ele însele. Stările disponibile ale organismului determină care declanşatori de mediu pot fi recunoscuţi şi care îl vor dezintegra, dar stările disponibile au loc printr-un proces de auto-organizare. Determinismul structural înseamnă faptul că nu mapăm mediul înconjurător ci doar răspundem la un subset al lui – o simplificare cerută de legea cibernetică a Varietăţii Necesare.

Selecţia acţionează ,,asupra" sistemelor a căror structură s-a auto-organizat DEJA.

Un organism are o istorie de perturbaţii date de mediul înconjurător care declanşează propriile traiectorii de stare. Dacă aceşti declanşatori sunt regulaţi, atunci organismul are de-asemenea cicluri de stări regulate, dacă schimbarea acestora este continuă atunci apar traietorii noi de stare. Dacă organismul afectează (declanşează) mediul la rîndul său atunci avem coevoluţia unor sisteme structural cuplate.
Dacă declanşatorii dau naştere la schimbări de stare care implică schimbări în componente (mai degrabă decît cele doar interacţionale) atunci avem adaptare. Această plasticitate în topologia structurală la ambele nivele cel de stare şi cel al componentelor se numeşte ,,cuplare structurală” şi poate opera în ambele direcţii. Prin acest proces organizarea de mediu devine co-ordinată cu cea a organismului. Dar de observat că nu este necesară comunalitatea informaţională sau semantică între cele două, fiecare reacţionează la cealaltă în termeni proprii.

,Întregul” organism constituie un domeniu COERENT de activităţi, constituind o entitate autonomă, liberă, nu pentru că ea este separată şi izolată de mediul său extern, ci datorită ,,ENTANGLEMENT-ULUI” UNIC al său cu alte organisme din mediu său extern. Astfel putem privi întregii organici ca fiind ,,nested” (ierarhie cuibărită) dar şi ca pe individualităţi entanglate.

Acest topic a fost editat de shapeshifter: 6 Jan 2008, 05:44 PM

Voi evoca aici cazul tipului care a stat 19 in coma si dupa care a inceput sa-si revina treptat.

Textul în original tradus de aici (http://www.nacion.co.cr/ln_ee/2003/julio/10/mundo7.html) folosind un translator online:


Man recovered conscience after remaining 19 years in comma
A man in the state of Arkansas, the United States, recovered the conscience after having remained for 19 years in state of comma. 39-year-old Terry Wallis of age, suffered a tragic car accident in July, 1984. The vehicle in which Wallis and his best friend were travelling fell down in a creek. The driver died at once, whereas Wallis was discovered the alive one day later, in state of comma.

Surprise
Wallis surprised his family when after so much time to remain in vegetative state, it pronounced one month ago his first word: ? mom ?. Then Pepsi said and later he asked for milk, mentioned Alesha Badgley, director of the center of rehabilitation where Wallis is. On June 14, eve of the Father's day, ,,dad” babbled. ,,And now he says everything what he wants”, added filled with enthusiasm the official. His father, Jerry Wallis, pointed out that after speaking for the first time his son ,,began to recover every day “.
Wallis has a wife and a daughter, 19-year-old Amber, who time was born very little before he was suffering the accident. Wallis said that it wants to walk again, for her.
His mother, Angilee Wallis, expressed that what had happened to his son was ,,a miracle”. ,,I do not know what was the first thing that I thought, but I collapsed “, she mentioned on the reporters who approached the medical center. According to the doctors of the center of rehabilitation, the recovery of Terry Wallis can be attributed partly, to the fact of which his family takes charge leading it to walking during the weekends and sometimes special. In all these years, his relatives were always speaking to him as if it was conscious and were supporting it to so much of everything what it was spending in house, with his wife and, especially, with his daughter.

Freeman şi colaboratorii au întreprins mai multe înregistrări simultane cu o matrice de 64 de electrozi acoperind o zonă largă a cortexului iepurelui testat şi a descoperit oscilaţii care sunt coerente pe întreaga zonă acoperită. Aceste oscilaţii tind să varieze în mod continuu sau abrupt, dar atunci când ele se schimbă, aceste oscilaţii o fac în acelaşi mod în întreaga zonă măsurată. Amplitudinile diferă, dar paternul de descărcări est simultan şi uniform. Freeman conclude: ,,Această coerenţă spaţială indică faptul că oscilaţia este o proprietate macroscopică a întregii zone, şi că toţi neuronii din neuropil o împărtăşesc, şi de asemenea faptul că aceaşi frecvenţă apare instantaneu oriunde în această zonă.” Gray şi alţii au făcut înregistrări simultane asupra perechilor unităţilor nerononale ale căror output-uri ar putea fi legate. Acestea sunt în aceeaşi sau în emisfere diferite şi au răspuns la aceleaşi sau diferite modalităţi senzoriale. Gray a descoperit faptul că în majoritatea cazurilor, trăsătura caracteristică a descărcărilor împerecheate care sunt potrivite pentru legarea output-urilor, este înaltul grad de coincidenţă în timp. Ca şi cum sistemul nervos produce ,,simultaneitate ca pe un ajutor la ulterioara legare a output-urilor”.
Freeman a descoperit că iepurii antrenaţi să distingă arome au patternuri ale activităţii cerebrale pentru fiecare aromă şi că acestea nu sunt niciodată aceleaşi pentru arome diferite într-o sesiune de test pentru nici un iepure. Fiecare animal are propriul repertoar de patternuri care evoluează odată cu succesiunea trial-urilor. Experimentele lui Freeman au oferit noi viziuni asupra unităţii intenţionalităţii în sesnul că fiecare percepţie este influenţată de toate cele anterioare. Relaţiile constante stimul-răspuns nu sunt mediate de către asociaţii constante cauză şi efect ale activităţilor creierului. În contrast cu patternurile microscopice purtate de către câţiva neuroni senzoriali care diferă consistent cu fiecare miros, patternurile spaţiale macroscopice din bulbul olfactiv sunt distribuite peste întreg bulbul pentru fiecare aromă şi ,,nu sunt relaţionate direct stimulului ci semnificaţiei stimulului” (Freeman). Atunci când răsplata iepurelui a fost inversată pentru două arome, patternurile activităţilor s-au schimbat pentru ambele arome şi de asemenea s-au schimbat şi patternurile de control fără aromă în aerul înconjurător. Patternurile s-au schimbat ori de câte ori a fost adăugată o nouă aromă în repertoar. Nu există nici un mozaic de compartimente în memoria olfactivă din bulb. Este vorba despre un depozit informaţional ,,dintr-o bucată” (fără compartimente).
Toate dovezile indică către o mentenanţă dinamică şi o recreere a memoriei peste toate scările de timp. Există un transfer de informaţie pe scări de timp din ce în ce mai lungi la fel cum energia este transferată în cascade de procese de spaţii-timpuri din ce în ce mai mari. În transferul memoriei, memoriile diferite devin entanglate în reconstituirea întregului, redefinind în mod continuu un unic AICI şi ACUM.
Nu există nici o distincţie netă între AICI-ul, ACUM-ul şi ceea ce a trecut. Simultaneităţile ,,trecute” supra-arcuiesc ,,ACUM-ul” şi se extind dincolo în timp ce simultaneităţile ulterioare sut însămânţate în cadrul ,,ACUM-ului”. Dovada puternică a faptului că stocarea memoriei se face delocalizat, cel puţin peste tot la nivelul creierului, este descoperirea faptului că acesta este capabil să supravieţuiască unor întinse leziuni. Acest lucru a determinat pe unii cercetărori să sugereze faptul că stocarea memoriei este holografică, în acelaşi mod în care percepţia este holografică, astfel că întregul poate fi reconstruit chiar şi dintr-o mică parte, deşi cu mai puţine detalii. Langfield subliniază că holografia permite informaţiei complexe să fie extrasă prin generarea unei unde precise fără conţinut informaţional. Desigur, aceeaşi undă coerentă sau precisă este importantă în crearea şi codarea informaţiei complexe. Candidaţii pentru aceste unde de referinţă coerente sunt considerate include undele alfa şi undele generate de către hipocamp. Langfield a propus un model în care memoria este encodată de către undele coerente din hipocamp care interacţionează cu imput-urile senzoriale şi care parcurg o schimbare de fază. Aceste unde ,,obiect” modulate sunt apoi recombinate cu cele de referinţă pentru a forma un pattern de interferenţă în celulele piramidale ale hipocampului, din care este proiectat un ,,front de undă reconstruit” către alte părţi ale creierului pentru a genera patternuri periodice de activitate care constituie ,,memoria de scurtă durată”. Această memorie se crede că este consolidată în timpul somnului, pe când ritmurile cerebrale alfa din timpul stărilor de relaxare se crede că joacă un rol special în extragerea memoriilor
Informaţia stocată, sau sistemul de memorie, este distribuit peste întregul creier, probabil sub forma ,,reverberaţiilor” sau circuitelor care ,,mediază” răspunsurile la stimuli şi iniţiază acţiuni. De aceea, în contrast cu rapiditatea cu care simultaneitatea poate fi stabilită în diferite părţi ale creierului, este nevoie de ½ secundă pentru ca creierul subiectului să devină ,,conştient” (,,aware”) – aşa cum reiese din activitatea electrică a creierului – că ceva s-a întâmplat. Această întârziere, după Freeman, este timpul necesar pentru propagarea unei tranziţii de stare globale prin partea frontală a creierului pentru a updata starea structurii intenţionale prin învăţare, adică timpul necesar pentru reorganizarea întregului sistem de memorie!
Activităţile periodice, modificate de către input-urile senzoriale, se presupune că sunt responsabile de memoria de scurtă durată, care devine memorie de lungă durată prin schimbările de ordin chimic structurale. Totuşi, ar fi o greşeală să se presupună că memoria este ,,fixă” odată pentru totdeauna. Moleculele din creier, ca şi cele din restul corpului, sunt supuse schimbărilor de metabolism. Este mult mai realist să se presupună că aşa numita memorie ,,de lungă-durată” este şi ea supusă aceleiaşi modificări dinamice şi reconstituiri la fel ca memoria ,,de scurtă durată”, şi că ceea ce denumim noi ,,de scurtă durată” şi ,,de lungă durată” sunt doar sfârşiturile unui continuum care se extinde de la nivelul microscopic ,,aici şi acum” la întreaga durată a vieţii unui individ. Stocarea dinamică a informaţiei, distribuită peste o întreagă gamă de scări de timp este cea care este ,,în spatele” calităţii distinctive a fiecărei experienţe.

Jazzul cuantic

Jazzul cuantic este muzica organismului. Orice celulă, moleculă, atom ia parte într-un ansamblu care e supus ritmurilor de la câteva picosecunde până la minute, ore, o zi, o lună, un an, etc. Acesta este domeniul activităţilor vieţii. Orice jucător, interpret, asemeni unei orchestre de jazz, improvizează spontan şi liber, dar păstrându-se în acord cu pasul întregului.
Perfecta coordonare a sarcinilor multiple executate de un organism şi în organism, depinde de o stare specială de comportare ca întreg, o stare coerentă descrisă cel mai bine ca fiind o coerenţă cuantică, de aici sintagma ,,jazz cuantic”.
Acţiunea dată de coerenţa cuantică este o acţiune fără efort, o creaţie fără efort, este acel ideal taoist al artei şi poeziei, este acţiunea vieţii înseşi.

Libertate locală maximă şi coordonare globală maximă
Coerenţa cuantică este o stare de libertate locală maximă şi coordonare globală maximă. Nu există echivalent pentru aceasta în paradigma mecanicistă care domină biologia mainstream şi discursul de tip mainstream, în care localul şi globalul, individualul şi colectivul sunt inevitabil în conflict.
Jazzul cuantic ia în considerare fizica organismelor în loc de fizica materiei moarte a biologiei mainstream. Realitatea este că fiecare şi oricare parte a organismului intercomunică în fiecare moment al vieţii organismului. Fiecare jucător, până la nivel de moleculă, este în control la fel de mult pe cît este de senzitiv şi responsiv.
Pentru a se ajunge la această viziune asupra organismelor munca lui Ludwig von Bartalanffy în domeniul teoriei generale a sistemelor, a lui Ilya Prigogine în domeniul teoriei structurilor disipative şi Kenneth Denbigh în domeniul termodinamicii stării stabile, a fost de pionierat. Ei au spus că viaţa nu poate fi înţeleasă în termeni de fizică a materiei moarte. Din munca lui Kenneth Denbigh a rezultat modelul „entropie-zero” al organismului şi a sistemelor sustenabile. Astfel s-a observat că aceste sisteme sunt asemeni organismelor. Harold Saxon Burr şi Robert Becker au detectat câmpuri electrice la embrioni aflaţi în dezvoltare dar şi organismele adulte şi au adus dovezi pentru faptul că curenţii/câmpurile electrici/electrice sunt cele folosite de corp pentru intercomunicaţie, pentru a funcţiona ca un întreg coordonat, pentru a se vindeca şi în unele cazuri chiar şi pentru a-şi regenera părţi pierdute.
Curenţii electrici care curg prin corp, chiar şi al celulelor singure, pot fi detectate cu un magnetometru înalt senzitiv SQUID (superconducting quantum interference device) care a fost folosit încă din anii 90 în imagistica activităţilor electrice ale creierului.
Herbert Fröhlich a arătat că organismul are o mare densitate de molecule dielectrice care reacţionează la câmpuri electromagnetice şi generează câmpuri electromagnetice şi astfel au arătat că se poate aplica fizica stării solide (ca la dielectrice) şi în cazul organismului ca primă aproximaţie. El a propus faptul că energia organismului care se obţine prin metabolizarea hranei ar putea ,,pompa” sistemul viu într-o stare de „excitaţii coerente”, modul în care se face pomparea energiei într-un dispozitiv stare-solidă ar face ca proprii atomi care emit lumină, să vibreze în concert pentru a produce o lumină coerentă - laser.
Termenul de „excitaţie coerentă” poate fi înţeles dacă se ia ca exemplu o colecţie de dansatori care răspund unui ritm seducător al unei muzici bune şi care lucrează ei înşişi până la extaz atunci când se mişcă de o manieră coordonată dar fără să fie conduşi de un coregraf .
Spre deosebire de o lumină laser, care este coerentă pe o singură frecvenţă a câmpului electromagnetic, organismul viu este coerent peste o multitudine de frecvenţe care acoperă multe ordine de magnitudine, 10 sau mai multe. Ca rezultat, organismul este senzitiv la întreg domeniul de câmpuri electromagnetice, de la unde radio de frecvenţă foarte joasă până la regiunea microundelor şi dincolo, deoarece este în mod eficient acordat de către activităţile coerente la toate aceste frecvenţe.
Negarea uzuală a faptului că câmpurile de electromagnetice foarte slabe nu pot avea efect se bazează pe argumentul că energiile acestor câmpuri sunt „sub pragul termic” al mişcării aleatoare a moleculelor, care ar „anula” aceste semnale. Dar, moleculele care vibrează coerent, departe de a anula aceste semnale slabe, îşi vor suma răspunsul la semnalul slab, astfel rezultă un efect substanţial. Folosind o analogie, organismul se comportă în acest caz ca un receptor (şi emiţător) acordat pentru câmpurile electromagnetice, de-a lungul domeniului maxim de frecvenţe. De aceea jazzul cuantic al organismului este atât de fantastic: antenele sale sunt acordate la semnale corespunzătoare multor frecvenţe, chiar şi acelora asociate cu galaxiile îndepărtate, şi vor răspunde la ele cu o nouă muzică. Dar muzica organismului ar putea fi de-asemenea sabotată prin interferenţă dăunătoare.
Veridicitatea ipotezei lui Fröhlich a fost confirmată în laborator. S-a descoperit că organismele - mai ales cele foarte active – arată ca un cristal lichid dinamic colorat în toate culorile curcubeului. Primul organism viu observat astfel a fost cel al unei larve de muscă de oţet şi s-a lucrat 15 ani observându-se dinamica acestei larve printr-o imagistică specială.
La începutul experimentelor, apăreau ca fiind cristaline doar materialele cu aranjare de ordin static ale atomilor sau a moleculelor. Faptul că organismele vii mobile cu toate moleculele lor aflate în activitate pentru a transforma energia s-a descoperit că arată ca un cristal lichid dinamic este dovada faptului că organismele vii sunt într-adevăr coerente într-un grad foarte înalt – încât se ajunge la o coerenţă de tip cuantic.
Imaginile colorate obţinute printr-o imagistică specială înseamnă faptul că moleculele din interiorul organismului, incluzând mai ales cele 70 procente de apă, sunt aliniate cu sarcinile lor pozitive şi negative, pointând în aceleaşi direcţii şi mişcându-se într-un mod coordonat.
De aceea, chiar şi un semnal cu energie sub pragul termic poate avea efecte biologice semnificative. Răspunsul este însumat de un număr astronomic de molecule care se mişcă concertat (în concert). Un organism de mărimea unei larve de muscă de oţet are aproximativ 10 la puterea a 15-a molecule, care ar putea da un răspuns foarte puternic: de 10 la 15-a ori mai mare decât zgomotul generat de către mişcarea aleatoare a moleculelor.
Toate organismele arată prin această imagistică la fel ca arhetipul de larvă curcubeu al muştei de oţet. Organismul cristalin lichid este crucial pentru a exista coordonarea activităţilor în întreg corpul, care de aceea este extrem de senzitiv la câmpurile electromagnetice slabe, cele două sunt intim legate, deoarece corpul foloseşte curenţi electrici şi câmpuri electromagnetice pentru intercomunicare.
Matricea cristalină lichidă se extinde de-a lungul întregului corp în interiorul fiecărei celule, astfel se obţine o intercomunicaţie între fiecare celulă şi oricare altă celulă.
Matricea cristalină lichidă nu este doar senzitivă la câmpurile electromagnetice, ci şi la schimbările subtile de presiune şi temperatură, pe care le converteşte în semnale electrice. Apa aliniată cu matricea cristalină lichidă oferă canale de intercomunicaţie importante, sub forma conducţiei de tip salt a protonilor (electricitate pozitivă) mult mai rapidă decât conducţia dată de nervi. Aceasta poate fi baza sistemului de meridiane de acupunctură din medicina chineză. Conducţia protonică de-a lungul corpului poate da o „reţea protonico-neurală” care reglează şi coordonează metabolismul fiecărei celule pentru a da energia necesară corpului.
Apa este cea mai simplă moleculă cu cea mai ciudată şi complexă comportare ca şi lichid asta datorându-se faptului că moleculele sale sunt legate de punţi de hidrogen în mari reţele dinamice. Ultimele dovezi indică faptul că apa lichidă are deja un înalt grad de structură şi posedă abilitatea de a organiza şi molecule şi particule dizolvate sau suspendate în ea.
Dar moleculele de apă aliniate de-a lungul suprafeţelor – apă interfacială – sunt mult mai ordonate şi există dovada că moleculele de apă aliniate pe suprafaţa proteinelor sprijină o conducţie de tip salt protonică. Ultimele descoperiri sugerează faptul că există un înalt grad de ordonare în apa asociată cu colagenul din ţesuturile conjunctive, făcându-le astfel ideale pentru intercomunicaţie prin conducţie de tip salt protonică.
Importanţa apei în celule a fost scoasă în evidenţă de către Gilbert Ling pe o perioadă de peste 30 de ani. El a fost printre primii care a arătat că apa dintr-o celulă este foarte diferită de apa obişnuită că moleculele sunt aliniate în straturi ordonate care formează o matrice de proteine extinse.
Un alt cercetător, Philippa Wiggins a arătat că apa joacă un rol de primă importanţă în procesele vii şi că ea este responsabilă de acţiunea fără efort a apei la distanţă.
Ludwig Edelmann - Saarlandes University (Germania) a arătat că atunci când se acordă mare atenţie procedurilor de fixare a solvenţilor ca să nu îndepărteze apa celulară din proteine, iese la iveală o imagine o imagine a celulei extrem de frumoasă.
Există multe alte structuri arătate de Edelmann, structuri care sunt fluide şi dinamice ele schimbându-şi forma odată cu conversia dintr-o formă într-alta. În imaginea celulei fixate şi deshidratate, majoritatea celulelor sunt reduse grămezi granulate iar structurile rămase au un aspect rigid umflat.
Macromoleculele asociate cu prezenţa unei cantităţi mari de apă, sunt într-o stare cristalină lichidă dinamică, în care toate moleculele sunt macroscopic aliniate pentru a forma un continuum care leagă astfel întregul corp, pătrunzând toate ţesuturile conjunctive, matricea extracelulară şi interiorul fiecărei celule. Toate moleculele, inclusiv apa, se mişcă în mod coerent ca un întreg.
Acest continuum cristalin face că fiecare moleculă să intercomunice cu oricare alta. Apa, care constituie 70 % din greutatea organismului, este de asemenea cea mai importantă pentru formarea matricei cristaline lichide pentru intercomunicaţie şi pentru funcţionarea macromoleculelor.

Acest topic a fost editat de shapeshifter: 8 Jan 2008, 06:34 PM

Interpreţii jazzului cuantic
Jazzul cuantic este muzica organismului dansând viaţa, la nivelul fiecărei celule, molecule, atom la care ia parte, emiţând lumină şi sunet cu lungimi de undă de ordinul nanometrilor până la ordinul metrilor şi kilometrilor, extinzându-se pe un domeniu muzical de 70 de octave, fiecare parte improvizând spontan şi liber, dar păstrându-se în acord şi în pas cu întregul.
Nu există nici un dirijor sau coregraf. Organismul se creează şi se re-creează la modul proaspăt odată cu fiecare moment care trece, recodând şi rescriind genele în celulele sale într-un dans complicat al vieţii care permite organismului să supravieţuiască şi să se dezvolte. Dansul este scris la fel cum e şi executat, fiecare mişcare este nouă, la fel cum şi prinde contur prin ceea ce a trecut. Organismul nu încetează niciodată să experimenteze mişcările sale şi să înregistreze experienţa sa ca referinţă ulterioară.
De aceea ingineria genetică nu dă rezultate. Genele vagaboande din organism nu pot intercomunica cu întregul, ele nu ştiu scorul care a evoluat către perfecţiune timp de miliarde de ani, implicând toate genele din genomul speciilor.
Jazzul cuantic este cel răspunzător de ceea ce oamenii obişnuiţi ca noi, pot vorbi şi gândi în acelaşi timp pe când micul dejun luat este procesat pentru a se obţine energie. El este răspunzător de modul în care atleţii de vârf pot alerga o milă în mai puţin de 4 minute iar maeştrii Gong Fu se pot mişca cu o viteză fantastică şi ,,zbura” prin aer. Coordonarea necesară pentru execuţia a multiple activităţi simultan şi pentru a executa cele mai extraordinare lovituri, depind de o stare specială de a fi un întreg, descrisă ideal ca fiind o stare de „coerenţă cuantică”. Această coerenţă cuantică este o stare paradoxală care maximizează libertatea locală şi coeziunea globală.

Organismul cuantic coerent şi conservarea energiei coerente
Organismul este, la modul ideal, o superpoziţie cuantică de activităţi coerente peste toate spaţiile-timpuri, constituind o stare pur coerentă către care sistemul tinde să se reîntoarcă atunci când este perturbat. O imagine intuitivă a organismului cuantic coerent este aceea a unui ciclu de viaţă perfect cuplat cu fluxul de energetic (şi material). Acest ciclu de viaţă perfect reprezintă o reîntoarcere şi o reînnoire perpetue. Este un domeniu de stocare energetică coerentă care nu acumulează nici o risipă sau entropie în el, deoarece acest ciclu mobilizează energia în cel mai eficient mod şi rapid pentru ca creşterea, dezvoltare şi reproducerea să aibă loc. Nu numai că nu acumulează entropie, dar risipa sau entropia exportată în afară este de asemenea minimizată.
Ciclul perfect de viaţă este ceva ideal care se aplică la un organism care este perfect coerent, adică care nu va îmbătrâni şi muri niciodată, dar în cazul real al organismelor cu ciclu imperfect de viaţă, această îmbătrânire şi moarte apare mai încet sau mai repede.
Parte a secretului coerenţei de tip cuantic este aceea că ciclul de viaţă conţine multe cicluri de activităţi în el. Aceste cicluri de diferite mărimi sunt toate cuplate împreună astfel încât activităţile ce implică energie, transferă energia direct către activităţile care necesită energie, pierzându-se puţin sau deloc în proces. Dacă se observă interiorul fiecărui ciclu mic care alcătuieşte întregul ciclu de viaţă, se observă aceeaşi imagine ca întreg, şi asta se poate face până se ajunge la cel mai mic ciclu, reprezentând o vibraţie electronică care are o perioadă de femto-secunde (10 la – 15 secunde). Această proprietate de ,,self-similaritate” este caracteristică structurilor matematice numite fractali care în mod tipic descriu procese vii precum pattern-urile de ramificare ale arborilor şi vaselor sanguine.
Cu cât există mai multe cicluri în interiorul ciclului de viaţă, cu atât mai multă energie este stocată, şi pe o durată mai lungă, deoarece creşte numărul de câte ori energia poate fi folosită sau reciclată. Unii spun că energia nu poate fi refolosită deoarece curge doar într-o direcţie, dar modelul recent propus al fermei zero-emisie, zero-risipă care întoarce deşeurile şi gazele de seră în resurse de hrană şi energie pare să nu le dea dreptate.

Acest topic a fost editat de shapeshifter: 8 Jan 2008, 06:39 PM