Momente prinse



Captiv îmi este chipul sub tăcere,
nici când durerea-n timp nu se îngroapă,
privirile le-am strâns. Însă mistere
vestesc din şanţul plin de apă,
moment străin şi pârjolit de sete
din ţurţurii fierbinţi, apăsători
şi strâng în pumn mănunchiul de momente
ce tremură in tufe de fiori.
În tâmpla mea simt sângele cum bate
în cursul zdrenţuit şi fumegând,
al umbrei învechite în cetate.
Secunda trece fără un cuvânt,
trec peste nepăsarea crudă,
Amanţi ai morţii răscolesc,
ei nu vorbesc dar vor s-audă
momente prinse cum pălesc.

Linişte



Sătul de fluxul mohorât, cu brumă
ascult în mine cum se-adună,
splendori împodobite cu urât.

În labirintul spaimelor din mine,
ferec o amintire, ce conţine
un mic Sisif ajuns la început.

Iar sufletul, ca un lichid vorace
ia forma trupului în care zace
si mă transformă în sărut.

Cu veşnicia patimei de-o clipă,
am să înconjur totul în risipă,
în şoaptele uitate să mă-arunc.

Îmi fac privirea cupă şi cu sârg,
chem lacrima în ajutor, să curg
şi să mă scutur ca un prunc.

Şi stau aşa, pe un tărâm, retras,
al unui univers lipsit de glas
ce mă va duce mai adânc.

Mi-e dor



Mi-e dor în spuma pielii să mă-nclin
şi în otrava cărnii rare,
să mă ridic, să plec, să vin,
să-mi iau rămas bun de la soare.
Amurgul calm să-l părăsesc
să-l dau la schimb pe vânt şi noapte
iar rugul sânilor s-aprind,
pe coapse să mă plimb în şoapte.
Doar pânza razelor din zori
să mă trezească din visare,
când mă vor trece iar fiori
şi amintirea va durea mai tare.

Ţărmul



Umbra albastră cuprinde încet zarea
şi sub fereastră-aud ce tare urlă marea.
Pământu-i mângâiat de prea multe păcate
iar plaja-i întinată de gânduri necurate.

Luna e nemişcată şi norii sunt la fel,
cerul răsfrânt încă aşteaptă să mă duc la el.
Valurile sunt reci şi sufletul îmi poartă
iar răsuflarea lor trupul îmi scaldă.

Un albatros rănit, din zbor mă cheamă surd.
Orbit de sare şi de stele încerc să îi răspund
şi strig tăcut chiar dacă în zadar,
ies razele de soare în timp ce eu dispar.

Inocenţa noastră


Noaptea se lasă în perciuni destrămaţi
peste pletele indecente de amurg tern,
în timp ce plouă cu un candelabru şi uitaţi
sunt răstigniţii inocenţi din purgatoriul etern.
Sub talpa nocturnă a craniului morbid,
atârnă ochii descărnaţi de vise,
un chip de timp subţiat şi livid
din clipe iluzorii, compromise.
Se pierde în linişte chiar şi tăcerea,
o soră mută din pustietate,
sub un tăiş ce lasă numai fierea
unui pumnal ruginit doar pe spate.
Bizar e sunetul lăsat în urmă
cu tumult greu de ploi în umbră.

În prima rază noaptea se curmă,
lăsând în urmă mireasmă sumbră.

Umbra nimănui



Doar vântul taie, frunza şi acel
cristal, ce smulge steaua unui vis
în noaptea cu mirosuri de măcel,
ascunsă dincolo de scenă în alt vis ucis.
Şi doar un întuneric, ascuns în ochiul lui
cu irisul speriat doar de lumină,
pândeşte-n noapte umbra nimănui.
Sub talpa lui nimeni n-o să mai vină.

Culori în umbră



Concertul frunzelor de gheaţă
se desfăşoară cu nesaţ,
în umbra rece de bec de stins
ce-a fost acoperit cu smalţ.

În aşteptare stă cuminte
la geam, o mică lumânare
şi i se pare (-ntâmplător?)
că viaţa nu are culoare.

De ce e stinsă şi nu arde,
ca umbra neagră să dispară?
De s-ar aprinde ar vedea,
ce de culori sunt în cămară.

Totem



Se plimbă, printre crengi, zâna tăcerii
şoptind prin vântul frunzelor de ceară,
rostind cuvinte nevăzute-ale durerii.
Dintr-o magie stranie, neclară,
încep să crească umbrele şi ceaţa
cu întunericul să-mbie noaptea, morţii,
ca să-i surprindă iarăşi dimineaţa,
căci nu dezvăluie misterul sorţii.
Devine-atât de-adâncă sumbra vale,
încât chiar şi ecoul rătăceşte
lovindu-se de pietre, cântă doar a jale.
Ultima rază de lumină se răceşte
când ochiul veşted, a apus şi el
plângând, îmbrobonat parcă de sânge
sub gheara nopţii, în arome de măcel.
Iar scrumul fluturilor morţi, se strânge
din tufe descărnate de pigmenţi.
Concertul frunzelor, macabru, nebunesc
îngână rugăciuni spre zei absenţi.
În urma paşilor hoinari ce rătăcesc
se-ntinde negura cu braţul trist,
schimonosită în incantaţii efemere.
Eroul fără nume, închis în ametist
ridică pumnul spre cer, spre zei, spre stele.
Se zbate cu trupul rană, urlând,
sorbind otrava din raze ascunse de lună.
Înfăşurat în mătasea viermelui flămând
nu are-n preajmă nici o umbră de mister, să-i spună,
cum îi plânge pielea în stropii sparţi de clipă
şi îşi strânge carnea în braţe, cu regret,
parcă învelit în pânza brumei care ţipă.
Frenetic, cu frig de moarte, se strânge la piept
ca şi când ar fi el pentru ultima dată,
în semnul păcatului adânc încrustat,
jefuit de zbaterea în chinuri scăldată.
Buzele tac şi orice simţ e adormit.
Cuprins de nemişcare, geme nepăsător,
închide ochii, printre pleoape, liniştit.
Se ştie de dragoste şi pasiune, muritor…

Secundele coboară în tumult palid, şters,
strecurate sub semnul nociv al nemuririi
ce veghează cu surâs fals, fără sens.
Tresare izvorul tern al tămăduirii
în partituri suferinde, cu mistere
presărate din arta gustului bizar
iar aripa tristeţii, în spirale efemere,
cade-n uitare printr-un şuvoi amar.
Incandescent, pustiul pare spulberat,
îi plânge zâmbetul în freamătul străin,
într-un masacru de vreme uitat.
Amarnică menire, tăcerea e un chin.
Obscur ca nişte aripi negre de ruine,
se zbate-n murmurul fioros şi cheamă
dulcele venin al elixirului din sine.
Iar elixirul proscris îl aclamă.


Splendoarea curcubeului monocolor
prinde contur ciudat, tonuri de griuri,
în sunet surd, de spin nepăsător
ce smulge vină din pustiuri.
Aroma nepăsării cu dispreţ scrâşneşte
ca o fiara, turbata de neant,
atinge tăciuni în rugăciune şi ţâşneşte
tăioasă ca un brici iar din înalt,
sejurul dezamăgirii se stinge firav
în trepte sistematice, cu poţiuni ce vor zdrobi
păstrând aroma zilei de ieri, cu ritm bolnav,
în zgomotul de clopot ce o va risipi.
Joc de secunde pentru ceas
printre fiorii căzuţi iar în uitare,
umbra nu este unde a rămas.
Izvorul nesecat, ascuns, iarăşi tresare.
Cu început plăpând, în umbre lungi coboară
o stea pe ducă, pierdută în suspine,
arzând în depărtare. O să moară
căci e născută din vindecări de mărăcine.

Dintr-un subconştient ursuz, destrămat în cioburi
şi iluzii, ce lasă-n amintiri lumina,
talismanul de ametist se pierde in colburi.
E momentul…
Ridicaţi cortina!

Viermele flămând



Exoscheletul pare translucid,
în mângâierea vântului perfid.

Mătasea viermelui flămând,
în cioburi se va destrăma, curând,
căzând în iarba proaspăt pârjolită
de seva închegată de o clipă.
Se scurge crisalida sfărâmată
pe scoarţa, de timp descărnată,
cu fâşii în carnagiu macabru.
Răsfirat ca un candelabru,
cu ceara sorbind un blestem,
viermele zace ca un totem.
Sinistru, în cheag clipoceşte
un craniu fragil, ce rătăceşte
între pereţi sferici, rotunzi.
Un loc perfect să te ascunzi.
Se aşterne plapuma, strecurată
peste noaptea-ntunecată,
cu buza rece de mort.
Frunza veştedă cade-n acord
cu zumzetul nopţii efemere
şi cu idei, în aceeaşi cădere.

Sub frunza putredă şi flască,
un fluture stă să se nască.

Noapte bacoviană



Sicriele de plumb atârnă
şi cântă, frunzele se rup
sub noi poveri de brumă.
Cad greu, sicriele de plumb.

Sicriele de plumb, tăcute
zac printre prafuri de mormânt
iar vântul aspru, se ascute
când dorm sicriele de plumb.