Unul din textele mele preferate, inspirat de "Galateea" lui Nichita Stanescu. Astept critici

Portret
N-as fi crezut ca voi începe sa-ti simt lipsa. Ma obisnuisem fara tine, cealalta jumatate, si credeam ca voi putea trai asa. Visam singura pe malul marii un vis care mi se parea atît de cunoscut, în care ma simteam împlinita. In lumina amurgului, cînd parul meu devenea flacara si pielea parea de aur, paraseam valurile, lasîndu-le sa viseze ele mai departe, iar în spatele meu auzeam, tot mai stins, cîntecul sirenelor. Dar am început sa te visez, noapte de noapte, venind spre mine, iar cînd voiam sa te cuprind, te destramai usor. Ma trezeam cu un mare gol în brate...

Asa ca am trimis pasarile sa te caute în lumina pufoasa a norilor, deasupra marii unde sirenele canta, seara, învelite în lumina apusului. Am trimis fluturii sa te caute, scuturînd visele florilor. Am rugat stelele sa te aduca din întunecimile noptii, cand luna nu se mai aprinde.

Din puful aripilor, am tesut pînza pe care am înalbit-o apoi cu rasuflarea mea. Din fulgi de nori si de lumina mi-am mesterit pensula, din visele florilor mi-am faurit culorile. Am respirat adînc, cautîndu-te în mine - si am început sa pictez.

Din vis am scos la iveala chipul tau, si mi-am muiat pensula în noapte pentru parul tau. Ca sa-ti pictez ochii, am cautat în ape, acolo unde lumina nu mai poate patrunde, unde adîncul devine întuneric brun. Din inima de arbore, din umbra de padure, din suflare de crivat, din putere de val, cu unduiri de felina pîndind, ispititor ca un sarpe - ti-am pictat trupul asa cum te-am visat.

Apoi am luat în palma praf de fildes si am lasat briza sa-l sufle peste contururi, dînd corpului umbre si mladieri. Pentru a încheia, am aruncat culorile si pensula deoparte. M-am apropiat de pînza din care îmi surîdeai. Soarele îmi poleia trupul gol si alb cu aur. Inima îmi batea nebuna - atat de bizar pentru o statuie. Mi-am lipit sînii tresaltînd de pieptul tau, de inima ta nemiscata, fildesul pielii tale m-a mîngîiat. Din amurgul parului meu ti-am facut haina care sa te încalzeasca. Ochii mei albastri ti-au aratat lumina cerului, buzele mele pîrguite ti-au dat caldura dragostei.Te-am chemat în soapta, caci glasul nu îndraznea sa sparga linistea.

Si am asteptat sa te trezesti, Pygmalion, eu, Galateea ta.

Acest topic a fost editat de Gavrochette: 8 Sep 2007, 01:47 PM

In asteptarea criticilor care intarzie, iata inca un "cantec" pentru o prietena draga de care mi-e tare dor. Poate e si ea pe undeva prin Han si, citind asta, isi va aduce aminte de mine.

Cantecul Sofiei

Picioarele Sofiei sangereaza. Iar si-a smuls bandajele de pe talpile indurerate de mersul prin pietre. Nu mai poate pasi; trebuie sa stea mereu in acelasi lor, iar trupul o doare de nemiscare. Aripile mari, de inger sau de fluture, i-au amortit de mult. Sofia nu stie ca le are, si nu le-a folosit niciodata.
Zilele trecute, Sofia a urcat pe munte. Poate ca voia sa atinga linistea sau poate cauta sa ajunga la stele, desculta ca o sihastra ori ca micul print in drum spre casa.
Printre stancile muntilor, Sofia nu si-a crutat picioarele. Acum ranite, dureroase, nu o mai pot ajuta sa-si descopere Calea. Si Sofia trebuie sa stea in pat, oprita de propria ei incapatanare.
Si e atat de singura... Prietenii ei sunt cartile frumos aliniate pe rafturi. Ele i-au spus poate de calea care duce la stele. De la ele a aflat povestea micii sirene, cea care, jerfindu-si glasul, a capatat picioarele dureroase. Sofia seamana cu mica sirena. In fata oamenilor e muta. Nu vrea sa-si planga durerea si dorul in fata lor. De aceea tace. Dar nimeni nu stie ce cantece ii rasuna in suflet, ce paduri freamata si ce ape curg, blande sau vijelioase. Intr-un fel, sufletul Sofiei e un munte. Siguratic, cu varful pierdut in inaltimi nestiute, acoperit de zapada si necercetat de nimeni. Poate de aceea Sofia e atat de singura.
Gandurile ei le-am aflat doar eu. Doar ca sufletul meu nu seamana cu al ei. Al meu e o mare deschisa. Si ochii mei au culoarea sufletului.
As vrea ca Sofia sa nu mai fie atat de trista. De aceea mi-am deschis sufletul in fata ei, a micii sirene cu picioare indurerate, a micului print cu aripi nebanuite si amortite. Uneori imi vine s-o iau in brate si sa-i legan tristetea ca pe un copil mic, s-o sarut pe frunte unde a avut, poate, candva, o stea si sa-i veghez somnul si visele. Dar Sofia se inchide in ea cand nici nu te astepti. Sufletul ei e ca o fecioara neatinsa de priviri straine. De aceea Sofia si-l apara cu atata indarjire.
Sper ca mica sirena sa-si regaseasca marea si aripioarele de peste, adica libertatea. Sper ca micul print sa-si descopere aripile, ca sa poata ajunge la steaua si la floarea lui. Si sper ca Sofia sa fie fericita.




Mi-e dor de tine, Sofi, scrie-mi.

Vreau si eu comentarii, de ce nu-mi scrie nimeni?

Cantecul unui copac

M-am ivit in drumul tau fara sa-ti dai seama ca eram acolo. Erai un calator ca oricare altul si totusi atat de deosebit... Mergeai alaturi de ceilalti, fara tinta, si cu toate astea grabit. Erai obosit, flamand si insetat... Praful drumului se ridica spre cer ca un valurile de fum de tamaie ale templelor in aerul clar de seara. De ce m-a tulburat dintr-o data privirea ochilor tai negri, adanci, ca doua fantani de intuneric? Pe tine te asteptam sa treci oare? Mi-am intins umbra, sarutand in urma ta pamantul pe care pasisesi, am mangaiat cu frunzele vantul ce-ti racorise fruntea.
As fi vrut sa te opresti, sa-ti odihnesti sufletul la umbra mea si imi intindeam crengile spre tine ca o chemare. Si te-ai oprit, intr-adevar. La picioarele tale mi-am depus florile cele mai frumoase, cu parfumul cel mai delicat, ca o ofranda pentru un tanar zeu cu trup de fildes si cu ochi de noapte. Ramurile mele ti-au facut pat si frunzele mele asternut, ti-am cantat cantece vechi cu glas fosnitor de vant si ti-am privegheat somnul, mangaindu-ti fruntea ale carei ganduri as fi vrut sa le patrund. Am incercat sa-ti ghicesc visele, atunci cand te-am vazut nelinistit, si te-am incalzit cu caldura mea.
Apropierea diminetii ma nelinistea, caci aducea cu sine plecarea ta. Numaram clipele si ma intristam tot mai mult cu fiecare stea care palea si se stingea. Pentru prima data, nu doream sa vad soarele rasarind. Imi apropiam ramurile tot mai mult pentru a impiedica lumina si zgomotele lumii ce se trezea sa ajunga la tine. Voiam sa te mangai cu maini de fecioara indragostita, dar eram oare mai mult decat un copac? Nu puteam decat sa-ti alint cu frunze matasoase parul, privindu-ti cu regret buzele pline, barbateste rotunde si ochii inchisi cu gene lungi.
Si totusi nu puteam sa te tin adormit o vesnicie. Soarele ti-a intepat pleoapele si te-ai trezit, pregatindu-te grabit sa pleci alaturi de ceilalti calatori. Mi-am intins din nou ramurile spre tine, macar sa-ti faci un toiag, sprijin pe drumul fara de sfarsit care te astepta.
Si ai plecat. Speram sa te intorci, dar mergeai fara sa te uiti inapoi. De pe frunzele mele picura, ca niste lacrimi, roua. La ultima cotitura a drumului, inainte sa te pierzi dincolo de zare, ai mai intors o data capul, uitandu-te pret de cateva clipe la mine... apoi ai pornit din nou la drum.
Eu am ramas la marginea drumului, ca martor al trecerii tale, si voi fi aici mult timp, asteptandu-te.

Doua poezii care au aparut intr-o antologie de poezie studenteasca "De Dragobete" acum doi ani in Iasi. Va rog, vreau si eu critici, pareri, etc, numai sa stiu daca va place ceva din ce am scris sau nu... Ca sa stiu sa schimb, sa tai, sa pastrez...

Vanatoare
Cu sufletul culcat pe pamant, in iarba,
te simt venind, desi pasul tau se strecoara
neauzit ca al unei feline,
te aud respirand incet, ascunzandu-te in sunetul vantului,
te vad incercand sa pari nevazut...
Nu te mai ascunde, tigru, te stiu insetat de dorinta de a vana,
de a-ti simti prada palpitand inca inainte de a o sfasia.
Vino, voi sta cuminte, asteptandu-te,
nu ma voi zbate, nu ma voi opune,
te voi lasa sa te joci cu mine, crud,
sa-mi zdrobesti viata sub greutatea ta,
sa-mi rupi in fasii pielea catifelata,
sa-mi vezi sangele cald scurgandu-se in iarba susurand usor,
sa-mi smulgi inima palpitanda, care in pulsatiile ei iti bate numele.
Cu ultima privire intoarsa spre tine,
iti voi urmari jocul elegant al muschilor
sub pielea ce pastreaza, calda, urma soarelui,
iti voi urmari sclipirea necrutatoare a ochilor negri
simtindu-ti satisfactia vanatorului care nu a dat gres.
Ma voi stinge privindu-te si zambind,
fericita ca pradatorul meu ai fost tu.
Vino...


Motive


M-ai intrebat odata de ce te iubesc.
Ce mai întrebare...
Te iubesc pentru ca esti tu.
Iti iubesc parul moale, în care îmi plimb degetele alintîndu-te.
Iti iubesc pielea cu miros de soare si de ierburi salbatice,
sub care îti intrezaresc mladierea muschilor.
Iti iubesc ochii, atat de adînci încît nu mai exista adînc,
negri ca noaptea ori ca abisurile marii, întunecosi ca pacatul
si ca întunericul dinaintea lumii.
Iti iubesc sprîncenele, linii drepte care adîncesc misterul ochilor
încruntandu-se, sau care îi lumineaza a zambet.
Iti iubesc buzele pline, al caror sarut atît de blînd
sau atît de patimas îmi infioara pielea, al caror surîs îmi da viata.
Iti iubesc bratele, care ma cuprind în cercul lor
ca într-o reduta ce ma apara de ceilalti, si ma tine prizoniera pentru tine.
Iti iubesc palmele în ale caror linii îti citesc destinul,
seara, razand amandoi la lumina unei lumanari colorate,
care le cuprind pe ale mele precum cuibul niste pasari fara astampar.
Iti iubesc degetele lungi, nervoase,
a caror vorbarie îti tradeaza gandurile,
ale caror atingeri ma mangaie si ma linistesc.
Iti iubesc pieptul pe care îmi culc capul ,
încercand sa ghicesc ce nume îti ritmeaza în bataile ei inima,
ascultandu-ti viata ascunsa, rasuflarea calma a sufletului tau.
Iti iubesc trupul de care ma lipesc rasfatandu-ma,
cautandu-mi sprijinul ca o iedera subtire si unduitoare.
Te iubesc pe tine tot, asa cum esti,
iti iubesc micul semn de la încheietura mainii stangi, pe care îl am si eu,
alunita pe care ti-o sarut pe piept, urma abia vazuta a unei muscaturi,
Iti iubesc gandurile pe care mi le impartasesti si pe care mi le ascunzi,
cuvintele pe care le rostesti sau nu, zambetele si încruntarile,
mîniile furtunoase care cer lacrimile mele
si momentele de veselie în care ma faci sa cred ca ma iubesti,
visele în care nu stiu daca ma vezi, minciunile frumoase pe care mi le spui.

Te iubesc pentru ca te iubesc,
pentru ca esti tu.

ok, ai spus ca vrei pareri si asta m-a mobilizat
"Motive" e o declaratie de dragoste, nu am ce sa spun acolo, asa ai simtit si asa ai scris, fericit cel care este destinatar, e frumos
la "Vinatoare" as comenta: e ceva intre "Miorita" si viol, sper sa ma intelegi, draga "piele catifelata"
mult succes in continuare, ai talent, asa cred, dar nu ma prea pricep, munceste mai mult pe idee, ca pe vers muncesti si asta se vede, felicitari, astept sa te citesc si mai departe

Ok, multumesc "Vanatoare" a fost scrisa in aceeasi perioada cu "Motive" si imi semna predarea in fata lui, "sunt sclava ta, fa ce vrei".
Despre cele 3 texte scurte ce crezi?