Scrieri, ganduri, amintiri din viata Kristinei veti putea citi in cadrul acestui Jurnal.

Lectura placuta!

Va place puzzle-ul asa, in general ?

Daca da, atunci va invit pe podeaua odaii mele, sa asamblam impreuna piesele, aduse de fiecare dintre voi de acasa, sau aduse de mine, sau gasite prin vreun colt intunecat al odaii, sau aduse (de piticii lui Fantasee, poate ?) de cineva nevazut si gata de a forma o imagine – nu, nu o imagine cu un port olandez sau cu un castel bavarez. Ma scuzati, dar nu stiu ce va iesi. Nu am un model dupa care piesele trebuie asamblate.

Insa stiu ca puzzle-ul meu (al nostru) se va numi, simplu, cu un cuvant cliseu, VIATA.

Va mai spun doar ca acest puzzle nu se va termina curand, pentru mine (sper). Si ca unele piese, desi exista de ceva timp pe masa odaii mele, nu se potrivesc ACUM in puzzle. Sau eu refuz, dintr-o incapatanare copilareasca, sa incerc sa le integrez. Din experienta spun ca alte piese se vor rupe si vor trebui inlocuite.

Asa cum unele spatii vor ramane mereu fara nici o piesa.

Asa cum unele piese vor disparea cand ne afundam intr-un somn dulce, iar dimineata trebuie sa ne revizuim planul tesut cu grija de cu seara.

Stiu ce va vine sa spuneti: „Ce odaie mare ai !“ “Sigur ai adus un vin bun hangiului sef de ti-a alocat asa o odaie!”

Raspunsul meu e simplu: “Sper sa am o odaie asa de mare, incat sa incapa TOT puzzle-ul.”

In ultima vreme sunt cam trista. Eu nu sunt asa, de obicei. Insa acum sunt chiar revoltata pe TIMP (am scris la Creatii de ce si cum,insa nu am scris tot). Mai ales ca nu il pot controla. Iar cand incepe sa imi rapeasca persoane foarte dragi, il urasc.

Abia atunci imi dau seama ca victoriile mele in mici lupte nu au nici o valoare. Si ca a pierde o batalie atat de importanta ca pierderea cuiva drag e "aproape" sfarsitul. Dar sunt obisnuita sa fiu puternica. Trebuie. Si ma voi ridica, deoarece am resurse.

Familia mea, cu tot ce inseamna ea, e in centrul puzzle-ului. E cel mai important lucru pe care il am.

Sunt cateva persoane in familia mea care au construit un puzzle aproape perfect. Este incredibil cum fiecare bucatica din viata lor s-a asamblat atat de bine cu celelalte piese. Asta s-ar chema, mai simplu, Armonie.

S-au nascut si au copilarit asa, ca in povesti, in peisaje idilice. Fara TV, calculator, iPod si alte minuni.

Au mers la scoala si au invatat atat cat a fost nevoie ca sa traiasca frumos.

L-au "aflat" si acceptat pe Dumnezeu fara prea multe intrebari. Ii invidiez pentru asta. Dumnezeu a fost si este centrul vietii lor. Inteles asa, intr-un mod "primar", constituind speranta in fiecare zi, atat in momentele fericite, cat si in multele momente de cumpana. Au avut si au de partea lor un Dumnezeu "simplu", senin, aflat cu ei intr-o relatie aproape perfecta.

S-au iubit, s-au casatorit, au avut 4 copii (ca de, voiau un baiat care s-a lasat asteptat si care nu a mai venit, dar au perseverat). I-au crescut frumos, simplu, fara fitze; de fapt, nici nu aveau cum. Au fost "timpuri grele" si necazurile s-au tinut lant. Dar asta nu a fost un impediment care sa creeze intrebarea existentiala: "ne permitem sau nu inca un copil ?"

Desi oameni simpli, si-au educat copiii intr-un mod care, poate, le-ar da (azi) multora de gandit.

Copiii au crescut, s-au casatorit, au aparut si nepotii.

Nepotii si i-au crescut cu multa afectiune. La ei era mereu casa plina. Nici nu puteau sa traiasca altfel. La zilele lor de nastere, la un moment dat, incapeau in micul lor apartament chiar si 25 de oameni. (Numai familia)

Erau niste oameni veseli. Extrem de veseli si optimisti. Erau cunoscuti ca o familie unita, mare, vesela, implinita, de catre vecini si prieteni.

Insa... vine si un timp cand trebuie sa iti iei un jilt, sa te asezi si sa contempli: nu prea mi-a mai ramas loc sa mai adaug alte piese la puzzle-ul meu. Trebuie sa ma opresc aici.

Dureros moment... mai ales pentru cei din jur.

Ciudat cum se succed starile de la o zi la alta, sau mai bine spus, de la o ora la alta.

Ieri dimineata eram down rau de tot. Insa aseara radeam cu gura pana la urechi, pentru ca, pe parcursul zilei, am intalnit oameni, virtuali sau nu, care mi-au redat zambetul si m-au binedispus.

Incerc sa ma ascund dupa deget ca totul e ok. Insa nu e. Dar pana una-alta, incerc sa imi pastrez buna dispozitie, asa, falsa, cum e. Si mi-o alimentez.

Ma tot gandesc la seara de vineri, in care l-am cunoscut pe un vecin de-al nostru..si imi vine sa rad cu lacrimi.

Mai pe scurt, la ora 10 noaptea, el (Oliver) era la noi pe acoperis, pentru a-si recupera avionul si ciorapii legati cu sfoara pe care, in incercarea de a recupera jucaria, i-a agatat tot de acoperis.

Pana sa il rog frumos sa "o lase pe maine", (aveam in cap numai imaginea politistilor care misuna la noi prin curte si intreaba cum de a cazut Oliver de pe acoperis tocmai in dreptul geamului nostru), el era deja descult si catarat in incercarea plina de aventuri de recuperare a avionului galben inscriptionat cu DHL.

Cu vreo ora inainte beam si noi ca omu´scotch-ul in gradina. Se auzeau rasete generalizate din curtea casei catarata si mai sus pe deal. Niste copii de vreo 12-13 ani si niste adulti se distrau de mama focului, directionand vestitul avion prin curtile oamenilor. Pana cand avionul a aterizat pe coltul acoperisului casei noastre, ca nu putea sa aterizeze mai aproape de fereastra...

In fine. Mi s-a parut o vesnicie pana a aparut Oliver transpirat tot, dar victorios. Cu avionul intr-o mana.

In timp ce il serveam cu un whiskey, ca avea nevoie, de la atatea senzatii tari, ii spun: "Copiii dvs. trebuie sa fie tari mandri ca le-ati recuperat avionul." "As putea sa spun ca v-ati riscat viata".

"In primul rand, eu sunt "tu", nu "dvs." (pe langa buna crestere de care am dat dovada, m-a determinat sa nu il iau la "per tu" si imbracamintea business - ca venea omul de la serviciu - dupa aceea am aflat ca era avocat la o mare companie, careia nu ii spun numele - aparentele de om serios inseala uneori).

"In al doilea rand, eu nu sunt casatorit si nu am copii. Iar avionul este al meu."

"Aha". Atat am spus. Putin mirata.

Am golit apoi 2 sticle de vin in gradina si am (el a) halit chiftelutele de zucchini cu branza (ca ii era si foame omului, normal, ca prietena era plecata), timp in care am aflat cate ceva unii despre altii. Sfoara atarna de pe acoperis, ca omu´nu-si putuse recupera si ciorapii, prea intunecati ca sa fie detectati in noapte. A spus ca va veni a doua zi sa ii recupereze (eu deja iar vedeam politisti).

A doua zi dimineata: sfoara atarna vesela in soare. Vecina mea de la etajul I, o babuta simpatica de altfel, care nu vazuse aventurile nocturne, ca doarme la ora aia, nu mai era acasa. Probabil ca se mirase. "S-o fi spanzurat careva". Dar n-a avut curajul sa intrebe nimic.

Dupa masa, cand ne-am intors acasa, sfoara nu mai era. "O fi venit Oliver? " "Dar pe unde a reusit sa se catere pe acoperis ?"

In schimb, ciorapii si sfoara incolacita se odihneau pe masuta noastra unde sta de obicei cafeaua. Ca un trofeu.

Babuta a iesit la fereastra. Era vesela. Cred ca era si mult mai linistita. "Hallo!" ne-a spus, neindraznind sa spuna ceva despre ciorapi. Cred ca, totusi, ea a fost autoarea "prinderii" trofeului. Dar nu ma intrebati cum a reusit.

Si uite-asa, ne facem noi "prieteni" care se mai si lauda (ii citez): "tocmai mi-am riscat viata pentru 25 de euro".

Eu as fi adaugat: si maine ti-o mai risti o data. Pentru 2 euro.

Asta-mi trebuie daca am vrut mansarda

Acest topic a fost editat de Kristin: 13 Sep 2006, 10:00 AM

Tot vorbind despre castele, pasiunea mea, ), am devenit haiduc.

Deci, care aveti bani ??

Ofer un zlot si o para. Dar trebuie sa ameninti mai intai.

Eu nu amenint.

Eu spun doar ca "o parte din parfum ramane pe mana celui care ofera trandafirii..."sau, reformulat:

"o parte din zloti se vor lipi de palma celor care ii daruiesc":)

Ioi, iar mi´s poetica. Abia imi revenisem )

Salutare si, cu intarziere, iti spun si eu Bine ai venit p-aici!
Povestesti frumos, pe gustul meu adica si as avea o intrebare: pe ce melaguri te afli?

Bine v-am gasit pe toti !

Pai.. eu sunt in Germania momentan, adica nu stiu cat mai stau pe-aici, sigur inca un an. Dupa care, nu ma intreba, ca inca nu stiu

Deocamdata e (inca) funny:) Vecini noi, limba frumoasa....

Draga Passenger, mi-a placut mult o creatie de-a ta, asa ca mi-am permis sa ti-o "imprumut".. sper ca nu te superi.

Imi amintesc totul.

Cum mama mi-a facut codite (perfect simetrice) si mi-a legat la ele doua funde mari, albe, la care nu avusesem pana atunci acces.
Cum mansetele apretate si gulerasul alb ca zapada se potriveau perfect la uniforma (de matematica - de ce oare ?).
Cum ghiozdanul era prea mare....
Cum ieseam in acea dimineata cu zambetul pana la urechi si cu buchetul de flori invelit in hartie colorata ca toamna.
Cum toata lumea ne zambea mai "altfel"...
Cum imi imaginam locul in care trebuia sa invat bine si sa cresc mare....
Cum i-am cunoscut pe Irina, pe Calin, pe Stela. Aveau tot 7 ani.
Cum am invatat sa ofer "oficial" florile in hartia colorata.
Cum, ca printr-o minune, se adunau sute de flori in bratele invatatoarei si cum, deodata, se facea primavara...
Cum m-am tinut strans de mana mamei in timp ce tata rostea discursul de inaugurare a noului an scolar. Primul, pentru mine...
Cum mama mi-a dat drumul la mana si mi-a spus: "ar fi cazul sa mergi la colegii tai de clasa".
Cum o cautam cu privirea si ea imi zambea, dandu-mi siguranta, cum toti ne cautam parintii cu privirea, neindraznind sa intram in vorba unii cu altii. Si cum, la pranz, plecam spre casa tinandu-ne de ghiozdane si razand cu gura pana la urechi...
Cum miroseau cartile, ghiozdanul, invelitorile... pachetul de la mama.
Cum imi placea mereu sa modelez plastilina, desi mi se explica faptul ca exista doar o ora special alocata pentru asta...
Cum am dus primul 10 acasa ca pe cel mai pretios trofeu. Era pentru ca am scris frumos litera "a" mic de mana...
Cum ma ridicam in mijlocul orei si spuneam ca vreau sa colorez, desi era ora de matematica....
Cum cantam in pauza, tinandu-ne de maini.....
Cum niciodata pauza nu era prea lunga....
Cum nu intelegeam de ce e nevoie de atatea acolade si paranteze, pana cand mi-a explicat tata ca ele delimiteaza o anumita ordine... si atunci am inteles...
Cum am primit prima carte despre Laponia. Cadou ca am invatat bine....

..........

Cum cercetam buburuzele si furnicile si ne imaginam ca noi suntem uriasii din viata lor....
Cum nucul batran era livingul nostru si cum la masa de pranz ne saturam numai cu dude...
Cum alergam cu picioarele goale prin apa garlei, julindu-le, dar fiind atat de fericiti !
Cum puneam foite de ceapa rosie la microscop si ne miram cat de complex poate fi un cm patrat de ceapa...
Cum ne simteam importanti jucandu-l pe Caragiale la doar 10 ani...
Cum faceam nodul gordian la piciorul mesei si incercam sa il desfacem fara sa il taiem...
Cum ne prindea inserarea pe camp, culegand fluturi...
...........

Si cum am invatat sa primesc "oficial" flori...
Si cum ieseam in acea dupa amiaza cu zambetul pe buze si cu sute de flori in brate, invelite in hartie colorata ca toamna si cum, deodata, se facea primavara...
Si cum toata lumea imi zambea "altfel"...

.........

Si, daca as trece azi prin fata scolii mici, dar cu lambriurile proaspat vopsite in verde,
Si, daca as trece azi prin fata scolii mari si cu peretii vopsiti in galben pal,

... nu stiu daca as zambi sau as lacrima....

Atunci cand o dau in bara, imi vine sa adorm. Sau sa urlu.

Subiectul: eu
Predicatul: dau
Complement direct: o

Monosilab de toamna

Toamna suna-n geam frunze de metal,
Vânt.

În tãcerea grea, gând si animal
Frânt.

În odaie, trist sunã lemnul mut:
Poc.

Umbre împrejur într-un gol, tãcut,
Loc.

În van peste foi, singur, un condei
Frec.

Lampa plânge... anii tãi, anii mei
Trec.

Sã mã las pe pat, ochii sã-i închid,
Pot.

În curând, încet va cãdea în vid
Tot.

O, va fi cândva altfel, natural,
Bis.

Toamna sunã-n geam frunze de metal,
Vis.

BACOVIA

Miam luat un pepene galben si i-l savurez cu foc. Lam uitat pri-n camara si acum e bestial gustul.

O sami m-ai i-au unul si tot asa o sal uit.

V-a invit sa mancati, daca m-ai ramane...


Nu dati. Am scris intentionat asa. Am vrut sa vad cum e... GREU e. Jur.
Doamne, te implor fa ceva cu gardul ala !

Din ciclul: "Iarna ? iarna! dar sa stim si noi":

La voi se apropie Craciunul ? Ca la "noi" am gasit azi supermarket-urile pline de dulciuri specifice Craciunului, "Vise de iarna" si asa mai departe.

Si ma uitam la mine ca-s in T-shirt si ma gandeam ca am pacalit Timpul (?) Sau ca-s in Australia (?)

Si inca nu m-am lamurit. Ma tot uit pe fereastra si vad ca inca e cald si verde )

Ascult si tot ascult si tot ascult (cu gandul la concertul la care am participat live, la 100 m de scena - DEMENTIAL!), Lenny Kravitz.

Preferata mea: "Again":

http://www.youtube.com/watch?v=eNYaLS4YAZA...related&search=

combina pepenele cu prosciuto. merge si un vinisor, dar trebuie ales perfect.

Merci de sfat. Next time, ca "lam" terminat.

Inspirata de Hasha, reiau ce am scris la el in jurnal, "imbunatatit" cu alte experiente. Caci si pe mine ma fascineaza metroul.


IN METROU

I se mai spune si S-Bahn. E „metroul“ local, care merge si la suprafata, si prin subteran.
O portie de calatorie zilnica cu S-Bahn-ul face toti banii. Mai ceva ca o piesa de teatru.

Ajung in statie. Totul e inca ok. Agitatie, multa lume, ora de mers la serviciu, deh.. Grupuri de adolescenti… si adolescente ce-si plimba cu gratie si dezinvoltura suncile in afara jeansi-lor mereu prea stramti si cu talia mereu prea joasa, dar cu niste curele de cotofane. Cu sute de lanturi si inele bagate prin toate partile anatomice. Cu T-shirt-uri ce abia pot sa incapa „toata floarea cea vestita a intregului apus“. Cu un Mac Menu cuprins cu ambele maini. Eventual, cu o salba de flori de plastic colorate in jurul grumazului. Ma rog, poate ca numai eu am un ochi asa de critic. Nu de alta, dar tin dieta si ma intereseaza aspectele astea.

Insa restul lumii de pe peron s-a obisnuit cu imaginea asta. S-a obisnuit si cu crestele colorate in ROGVAIV ale punker-ilor, si cu combinatia blue-jeans rupti si sacou elegant asortat cu adidasi, si cu sutele de fire ce ies de prin urechi, buzunare si genti.

In afara de grupurile galagioase de “teens”, care se pupa pe toti obrajii cand se vad de spui ca se iau in casatorie, indiferent de sex, rasa, varsta sau religie, restul lumii de pe peron e “normala”. Adica, asa cum este majoritatea. Si care intra in tipare.

Marea parte a viitorilor pasageri ai S-Bahn-ului sunt oameni la casa lor, imbracati business, cu pantofi ce lucesc la lumina neoanelor subteranelor si cu ochelari de om serios. Cu genti de abia le cara si obligatoriu cu o cafea / un croissant / ambele in mana stanga si cu un ziar /carte / referat in mana dreapta. Geanta, in mana care mai ramane, daca mai ramane. Sau sub brat. Toti cei care au ce au in mana stanga infuleca cu asa un spor, de imi vine sa ma intorc acasa sa mananc si micul dejun de maine.

Vin si pleaca S-Bahn-uri. Vine si S-Bahn-ul meu. Am de calatorit 10 minute si 10 secunde fix. Timp destul sa ma distrez.

Astept, cuminte, sa coboare lumea. Parca mi se pare ca cei care coboara au niste fetze brusc cuprinse de o stare de relaxare. Nu stiu inca de ce.

“Vanatoarea de locuri” e deja un sport national. Locurile in metrou se ochesc cu mult inainte, adica atunci cand a oprit metroul in statie. In general, locurile sunt cate patru, adica doi oameni se asaza fata in fata cu alti doi oameni. Interesant.. o fi vreo politica de socializare a nemtilor ?

Ok. Incepe procesul de cunoastere reciproca a companionilor de metrou matinal.

Intai de toate, fiecare se asigura ca nu a atins vreun cm patrat din organismul lui de vreun cm patrat din organismul vecinului de scaun. Si, daca, totusi, s-a intamplat asta, se spune vreun minut “Entschuldigung!” cu un zambet tamp, dar plin de amabilitati. Reciproc.

Pe mine ma distreaza cum se uita toti unii la altii ca la niste obiecte zburatoare neidentificate. Asta e prima faza. Dupa aceea, fiecare cica-si vede de treaba lui, insa se privesc in continuare pe sub/peste ochelari, ziar, carte, isi urmaresc reflectiile pe fereastra...

Spui ca n-au mai vazut oameni.

Io nu fac asa: eu cand am de uitat la cineva, ma uit, frate. Ma uit de innebuneste persoana aia de nervi. Si isi muta privirea. Si atunci ma pot uita linistita.

A pornit metroul. Brusc, se face o liniste mormantala. Daca cineva isi permite sa stranute, are asigurata audienta. Toata lumea il va privi cu insistenta si, poate, cu putin repros, fiindca a provocat deranj.

Pentru ca acesti calatori de metrou dorm pe capete, doamnelor si domnilor. DORM, deci nu atipesc.

Culmea e ca stiu cand sa se trezeasca, au un al x-lea simt. Ma rog, se si anunta statiile...

Ma mai distreaza sa ii surprind pe unii in “flagrant”, citind din ziarul celorlalti in timp ce se prefac ca se uita pe fereastra. Imi place ce vinovati se simt.

Ma mai distreaza (in special seara, la intoarcerea de la serviciu) cum camasile unora (ma rog, o parte a lor) atarna afara din pantaloni, dar in rest sunt perfecti. Si cu o fatza de aia de bancher inaccesibil.

Si ma mai distreaza cum ferestrele metroului sunt mereu folosite (in tuneluri) ca si oglinzi. Astia isi fac freza fara nici o problema. E unul din lucrurile permise in metrou. Ba, mai mult, e permis sa iti faci freza in fereastra usii metroului atunci cand patrunzi sau iesi din acest univers fascinant. Incurcand circulatia, si ce ? Va grabiti undeva ?

Cu cititul, alta distractie. Poarta cu ei cartoaie de alea de zici ca-s Biblii scrise cu caractere de 12. Si nu-s carti de studiat pentru birou. Insa nu scot cartea din geanta in metrou, ci cu mult inainte.
Cu alte cuvinte, cand urca, ei citesc. Cand coboara, ei citesc (deci nici nu se uita sa vada daca au calcat pe trotuar sau inca sunt in metrou).

Cand dorm, (cred) ca citesc si atunci.
Un popor de oameni cultivati.. ai spune.

Da, daca n-ar citi aproape toti Harry Potter, “Das Bild” (un fel de “Libertatea”), “Sakrileg” sau ziare locale pe care le infunda apoi in cosurile de gunoi. Tot e bine. Cica in Bucuresti citesc acatiste.

Altii, care nu-s asa norocosi sa aiba o carte sau un ziar, ii studiaza pe altii. Mai voalat sau nu. Eu, de exemplu. Pe mine ma enerveaza sa citesc in metrou. Asa ca ascult muzica la „j“ de fire si studiez lumea. E interesant, parca urmaresc un videoclip. Ma fascineaza tipele alea care au: pantaloni, rochie deasupra si batic. Mai ales in miezul verii. Si ma gandesc cum ar fi sa ma imbrac si eu asa. Ar fi „trendy“.

Si ma mai fascineaza cata seriozitate poate impune un vagon de metrou. Ma pufneste un ras de ala de nu ma pot abtine.

Asa ca nu mai astept 10 minute. Cobor la prima.

Brusc, se schimba totul. Lumea rasufla usurata. Isi permite sa respire. Tare de tot.

Hasha, auzi!

Pai atunci hai sa-ti fac cadou si cateva observatii de-ale mele:
IN METROU (varianta romaneasca)

COOL !

Eu spun sa mai adunam observatii si sa publicam cartea "In metrou" in varianta bilingva si binationala.)

Ce daca ti-am spus Hasha ? Nu-ti place ?

Chiar, de unde numele asta ?

Aoleu, nu carte.

Hasha e suspect, asa.

Ei, de unde vine...

Acest topic a fost editat de Hashaspire: 20 Sep 2006, 04:00 PM

Shopping-ul in supermarket e mult mai mult decat bifatul unul checklist mazgalit cu 10 culori, (varianta "release" e fiindca pe drum mi-am mai adus aminte si ca mi s-a terminat uleiu´). Ei, care ? Pai am 3 feluri: ulei de asta clasic, in care mai prajesc una-alta, ulei de masline second hand quality si ulei de masline extra-virgin. Habar nu am de unde vine "extra-virgin", de parca "virgin" n-ar fi de ajuns (desi e cam greu sa inteleg care e legatura cu maslinele), sau "extra" nu ar fi de ajuns.. in fine. Am auzit ca este si ulei de palmier, eu inca nu am gasit aici, se poate ca din cauza limbii teuton(i)ale SAU din cauza faptului ca mie imi e destul de greu (imi ia mult timp) sa ma obisnuiesc si sa procesez o informatie mai noua.

Mie nu imi place defel uleiul de masline, virgin, extra virgin sau nu, insa deh.. se pare ca e sanatos si te scuteste de o serie de probleme importante.

Asa.. deci de aia cumpar EU uleiu´si nu altcineva.

Supermaketul meu (ma distreaza "meu" - de parca ar fi proprietatea mea, dar asa se practica... o fi o chestiune de incredere in sine ? e unul renumit ca firma, dar care isi defasoara activitatea intr-un sediu relativ mic, deoarece "este scumpe chiriile si spatiile este putine". Adica, e mai mic decat ala la care mergeam odata, la 10 km si 10 secunde de mers cu S-Bahnul. Dar mergeam acolo doar ca sa am destul spatiu personal.

Asta este o mare problema. Ca e mic. Pentru ca si carucioarele sunt imense si oricum, niciodata nu mi-e de ajuns pentru cate am de cumparat. Pentru ca, evident, checklist-ul e doar asa, o chestiune orientativa. Pai cum? Daca "se da" pere, cum sa le ratez, doar fiindca nu le-am trecut pe lista ? AA, uite si ce chestie interesanta: niste pastilute frumos mirositoare care se pun in filtrul de la aspirator, pentru a mirosi frumos covoarele. Pai ne "trebe´", cum sa nu ?

Si TREBUIE sa cumpar si delfinasii astia mici si albastri din zahar, decoratiuni pentru tort. Care tort ? Pai unul.. cand va fi sa fie. Vorba cuiva de pe aici: Am delfinasii, imi mai trebuie un blat de tort, capsuni, ananas, frisca, ciocolata si cineva dispus sa manance tortul..

Deci, punem si asta in cos. Bineinteles.

Wow, au adus si batiste. Pai noi nu folosim batiste. Folosim servetele. Mda, dar e mai interesant sa iti sufli nasul in batista. Le iau.

Problema cea mare este ca intre raftul de legume si raftul de fructe e un spatiu in care incape FIX un carucior. Si cum acolo isi petrece timpul cea mai mare parte a clientelei, printre care si eu, bucuria shopping-ului se transforma intr-o problema.

Pentru ca incep calculele si "darile" de prioritate: lumea incearca sa fie amabila, dar nu reuseste intotdeauna. Cine a pasit primul cu caruciorul pe "sosea", are prioritate. Da, dar ce te faci cand, din directii opuse, si eu, si o doamna in varsta (de regula), impingem in acelasi timp carucioarele ? Calculez la ce distanta ne vom intalni. Si uite-asa imi ajuta cunostintele de matematica dintr-a doua.

Cineva trebuie sa cedeze. Si, pentru ca eu de regula nu am rabdare sa negociez cu babele din Nemtia, mai ales din priviri, si cum mie nu prea imi place sa zambesc cuiva numai de complezenta, am gasit o solutie salvatoare: "parchez" caruciorul intr-o zona mai libera. Ma rog, ca si acolo sunt locuri ocupate, asta e o alta problema.

Dupa care, vin cu cartofii, ceapa, ananasul, perele etc. in brate si le arunc in cos. Numai ca uneori, ele sunt grele si trebuie sa fac doua drumuri. Si, dat fiind peisajul atat de frumos colorat, imi aluneca ochii pe cele mai ciudate fructe si legume pe care "vad eu cum le voi manca". Luam, "las´" sa fie !

O ora si 40 de minute. Cam asta e durata mea medie de stationare in supermarket.

Cel mai tare ma irita sa scot "obectele" din carucior, sa le pun pe banda, sa le pun inapoi in carucior, sa le scot din nou din carucior, sa le pun in plase, sa le scot din plase si sa le gasesc locul. Voi va dati seama cat timp se pierde cu asta ?

Asa. Si bineinteles ca magazinul "meu" nu are "casa rapida" sau cum s-o traduce, adica, locul unde vin sa "bandeze" (sa puna produsele pe banda) babele ce au cumparat NUMAI o sticla de ulei de masline extra-virgin.

Asa ca mai pierd si la casa cateva minute in plus fiindca babutzele ma roaga frumos sa le las pe ele sa isi plateasca uleiu´, deoarece ma mustra constiinta sa le vad asa disperate cand se uita la banda care mie nu imi ajunge pentru ce am in carucior.

La "bandare" aplic "stilul smuls" din carucior, apoi "stilul aruncat". Adica, iau tot ce pot cuprinde in 2 brate (poate va amintiti de concursul "Fort Boyard" si de final, cand, contra timp, concurentii trebuiau sa care monede de aur numai cu cele doua brate - asa fac si eu) si arunc pe banda.

Ajung finally acasa. Seara, la terasa, beau o bere cu husbandu´si ma laud:

- Draga, stii, azi am facut tort.
- Cu ce ocazie ?
- Cu ocazia faptului ca am gasit decoratiuni interesante.
- Aha...
- Si stii ? Am cumparat niste chestii de pus in filtrul de la aspirator.
- Si ce fac chestiile alea ?
- Fac "frumos mirositoare" covoarele.
- Care covoare, draga ? (noi nu avem decat niste covorase aruncate pe ici-colo, ca am ramas cu sechele, cred, din copilarie, de la covoarele "persane" cu franjurele...)
- No comment.
- A, si stii ? Ma mira o chestie.
- Care ?
- Pai am gasit un body de bebe la mine in plasa, cand am ajuns acasa. (noi nu avem copii)
- ??
- Cred ca l-a pus cineva din greseala la mine in cos.
-

Mai e nevoie sa spun ca m-am uitat pe bon si asa era ?

Concluzia: trebuie sa ma organizez. Trebuie sa ma disciplinez.

Oh, my God. TH poarta FUSTA ??

E interesant cum ti se fixeaza niste convingeri numai citind superficial un nume....

Dap, e barbat. Adica femeie. Fata.
Sex: F.

Acest topic a fost editat de Hashaspire: 21 Sep 2006, 11:03 AM

E a doua oara pe ziua de azi cand mi se spune asta. Asta cu: esti F?
Buna ziua

Esti F(antoma) ? Esti F(inuta) . Esti F(ermecatoare). Bine de stiut cand se fac avansuri.

Hash (by the way, vezi ca nu e permisa pe forum scrierea cu tz, ts, hash in loc de H !), ai cam dat in balbaiala sau mi se pare mie ?

N-am dat.
Să ştii că de fapt H nu e nici hash dar nici... haş. E "aş".

"As" spui tu, dar stiu ca "hash" GANDESTI

Azi am ajuns la concluzia ca (si) spatiul e relativ. Am facut portia de jogging pe exact aceeasi distanta, numai ca in sens invers, chestie pe care nu am mai facut-o niciodata. A fost mai greu, drumul mai lung si transpiratia mai multa.

In alta ordine de idei, alergand "invers", am avut alte perspective vizuale. Am vazut un gutui pe care nu-l vazusem pana acum, din care am furat o gutuie. Oare crengile ce atarna in afara curtii oamenilor sunt considerate tot proprietate privata ?

Gutuia e minunata. Atata puf n-am vazut niciodata

Mi-a iesit si rima...

Scrii adorabil, daca imi permiti
Sedere placuta p'aci

Multumesc mult de tot.

Am iar o dilema: DE CE tot ce imi place sa mananc este: ori daunator sanatatii, ori ingrasa, fiind in acelasi timp usor de preparat (vezi salamul - pe care numai il desfaci din celofan - in principiu, cu cutitul, dar cand ti-e lene, si cu dintii merge...) si foarte atractiv ?

De ce trebuie sa alerg in directia A sau in directia A inversa in fiecare zi, 2 km, plus inca o ora de balet pe pereti, pentru ca sa pot manca o PIZZA ??

Si dupa aia sa adorm plina de remuscari ?

Azi nu. Mi-am facut un castron imens de salata de ton (mama, ce rabdare am avut sa spal frunzele de salata!), cu porumb (STIU ca are calorii, dar n-am ce face !), cu ceapa verde, rosii si ulei de masline... extra-virgin. Normal.

Si acum ma simt ca o balenuta. Dar sunt foarte, extrem de fericita. Plutesc datorita faptului ca nu am remuscari.

Si ca voi dormi bine diseara.

In viata viitoare vreau sa fiu Shania Twain. Adica, sa fiu frumusetea intruchipata, sa cant (si la chitara), sa cant (cu Elton John), sa locuiesc la castel....

http://www.youtube.com/watch?v=LylGRPEfEEk...related&search=

A fost o vreme cand eram innebunita dupa muzica lui Cher.

Ca tot mi-am amintit de ea, inca o melodie pe care o stiu pe de rost:

BELIEVE

http://www.youtube.com/watch?v=WlFP-DQrrwM