eh, o fi, retetele se aseamana intre ele... o sa ma documentez!

Fireste ca nu stim totul. Ideea e ca acum cunoastem in mare la ce se rezuma, care este substratul sau. Nu mai avem perspectiva aia idealista, sa-i zicem... "magica" a fenomenului, pe care omul o avea inainte ca stiintele sa se maturizeze intr-un fel sau altul. Stim ca depinde de niste substante chimice, si asta e lucru mare.

Substratul apei este format din 1 atom de O si 2 atomi de H. Iti spun ceva 2 gaze despre proprietatile apei? Si acesta e un caz banal. Sa vezi substantele organice cum arata! In plus functionarea in organism are un nivel de integrare cu citeva rdine de marime mai mare. E firesc sa aiba si un substrat material dar canalele, legaturile, etc., etc....Si nici nu sint sigur ca vorbim acum despre iubire in sensul profund al termenului sau despre acele miscarei datorate hormonilor si au ca finalitatea indragstirea, etc.

Mă bag şi eu ca musca-n lapte ! Dar, asta este...
Pentru mine de câte ori mă îndrăgosteam, era catastrofă! Mă prosteam şi bolânzeam de creieri! Când mi-a mai venit mintea la cap, dacă îmi plăcea cineva, făceam mişto, îi evidenţiam trăsăturile negative, fie şi scama imaginară!
Pentru mine dragostea a fost prosteală de creieri! De fapt se urcau feromonii grup la mansardă! Nu zic că acum nu se mai ridică, numai că îi dirijez! Scurt şi la obiect.

IoanV, Mi se pare chiar irelavant cat de complexe sunt chimicalele care alcatuiesc substratul afectivitatii, sau cat de complexa e componenta hard. Complexitatea nu schimba chiar cu nimic problema. Iubirea are un substrat material, asta e idea. Constiinta, afectivitatea, memoria, etc, sunt, pana la urma, rodul fenomenelor electrice si chimice din sistemul nervos central. Ca treaba se complica mult pe urma, ca depinde de atatea chestii, de atatia stimili, ca e conditionata de fenomenl X sau Y, e alta discutie...

Sa nu uitam ca au existat vremuri in care rolul creierului era total neglijat, pentru intreaga viata psihica fiind considerate responsabile : inima, arterele si chiar ficatul, prin cavitatile carora se presupunea ca circula un fluid de provenienta divina - pneuma. Renuntarea la aceasta credinta, acceptarea inimii drept o simpla pompa, precum si imbratisarea acestei perspective sistemice zic eu ca a insemnat ceva. Expresia a darui din "inima", isi are radacinile in vremurile de atunci, de exemplu.

Cel putin in teorie si sistem artificial ar putea avea trairi asemanatoare sau chiar identice cu cele ale indragostitului.

"Can we someday build intelligent machines? I take the answer to be yes in principle, because our brains themselves are machines" - Marvin Minsky (Mathematician and computer scientist. Toshiba Professor of Media Arts and Sciences at the Massachusetts Institute of Technology, and cofounder of MIT's Artificial Intelligence Laboratory - Major contributions to AI, cognitive psychology, mathematics, computational linguistics, robotics, and optics)

"The best reason for believing that robots might some day become conscious is that we human beings are conscious, and we are a sort of robot ourselves. That is, we are extraordinarily complex self-controlling, self-sustaining physical mechanisms, designed over the eons by natural selection, and operating according to the same well-understood principles that govern all the other physical processes in living things: digestive and metabolic processes, self-repair and reproductive processes, for instance" - Daniel C. Dennett (Prominent American philosopher - Philosophy of mind and philosophy of science - fields relate to evolutionary biology and cognitive science.

Asa cum am mai spus, faptul ca acum cunoastem aceste lucruri, ca nu mai e musai sa facem apel la ceva de natura transcendentala pentru a explica iubirea, nu inseamna ca ea nu mai e magica in felul ei si ca chiar nu ne mai putem bucura de ea. Daca un neurofiziolog imi explica cu foarte multe detalii cum se face ca eu simt placere atunci cand mananc o ciocolata, nu schimba cu nimic perceptia ghustului, sau atitudinea mea fata de placerea respectiva.

sa fie chimia altceva decit un suport? sa nu aiba viata o tendinta- cum explicam autodeterminarea???- si suportul sa fie doar un mijloc, influentind doar din aceasta pozitie functionarea, dar nefiind determinantul absolut al acesteia?
tendinta... observ pe anumite subiecte termeni delicati: intentie- "la inceput era cuvintul...", semnificatie- "m-ai iubit inainte de intemeierea lumii"... pare ca ne-apropiem de intelesurile mai vechi, desi descoperim doar apa calda... iubirea ce sa fie???

Asta e diferenta intre teorie si practica. Una e teoria care explica si alta practica care traieste. De la a cunoaste teoretic iubirea pina a sti sa te raportezi la ea si a o trai sau a o avea deplin este o cale lunga, lunga. Nivelurile de integrare in care sunt cuprinse structurile chimice le fac tot mai greu de inteles. In acest sens pledez, ca nu o putem cunoaste decit traind-o. Teoria ca teoria, practica ne omoara.

Eu zic ca in ceea ce priveste subiectul, unele lucruri le cunoastem mult mai bine din experienta. Experimentam si ceea ce e valabil ramine...

Acest topic a fost editat de IoanV: 6 Sep 2006, 09:31 PM

De acord cu tine Ioan V! Si cu fiecare experienta noua ne dam seama ca s-ar putea ca inainte sa nu fi stiut ce inseamna cu adevarat iubirea!

Documenteaza-te !

Etape identice , ingrediente identice ... produse finale cu aproximativ acelasi gust , dulce .
Asta inginereste spus .

"Love is touching souls"

E o chestie extrem de simpla: e chimia aia speciala (emotia), care apare in principal la 15-20 de ani, mai rar dupa.

Wrong.

Cred ca ar trebui sa fie bucuria de a ne bucura de celalalt fara a incerca sa ni-l insusim.

Ceea ce poti gasi in IUBIRE nu poate fi uneori descris prin cuvinte.Sunt lucruri atat de frumoase incat expunerea lor nu poate fi facuta cu ajutorul dictionarului...a face pe cineva fericit iubindu-l este un lucru minunat!

ei bine, eu unul m-am convins că în viaţă trebuie să învăţăm mereu... inclusiv iubirea, trebuie (re)învăţată mereu...

Subscriu in totalitate.

Imi cer scuze ca nu am avut rabdarea sa citesc in totalitate ce s-a scris anterior, iar daca s-a mai spus, subscriu si eu acelorasi idei.
Dupa parerea mea, iubirea are doua forme absolut distincte:
- iubirea subiectiva, atunci cand iubim cu toata fiinta noastra pe cineva care se incadreaza in idealurile noastre
- si iubirea altruista, care n-are nimic comun cu trasaturile noastre de caracter, cu idealurile noastre, cu slabiciunile noastre

Iubirea subiectiva, oricat ar fi de puternica, este relativa intrucat tine de moment. de stare, de imprejurari. Astazi poti iubi pana la adulatie un om, iar maine sa-l urasti sau sa-l dispretuiesti. Iubirea altruista tine de suflet efectiv si nu-ti pui niciodata problema "de ce iubesti?" O faci fiindca asa simti si nu astepti absolut nimic in schimb. Se pare ca singurele fiinte perfecte in acest sens sunt delfinii, fiindca nu se dau in laturi nici de la a se jertfi pentru a salva pe cineva in afara puilor sau a speciei lui.
Multi dintre noi, avem un sentiment aparte pentru tot ce inseamna vietate, mai ales cand e vorba de pui (chiar si puii de crocodil) Dar in general ne caracterizeaza un sentiment special cand e vorba de cai, caini, delfini... Ni se pare ca acestia au ajuns mai aproape de sufletul omului si desi nu sunt dotati cu ratiune, uneori par mai... inzestrati decat noi!

Sper sa nu fi ofensat pe nimeni parerea mea!...

Omu' Bun, iubirea adevarata este altruista si are totul in comun cu fiecare ce o traieste. Pentru ca in momentul acela: idealuri, slabiciuni, caracter adera la ea. Tot ce tine de omul care iubeste, in prima faza este si al celuilalt, omul iubit. In timp se diminueaza forta ei si raman alte sentimente, se creeaza alte legaturi, de afectiune, obisnuinta, acceptare.
Iubirea pe care ai numit-o subiectiva cred ca e mai mult o faza a procesului si sunt rare cazurile in care cu adevarat gasim pe cineva care se incadreaza in idealurile noastre, pentru ca poate fi doar o parere indusa de moment. Cred ca e mai mult o atractie fizica, poate de aceea ai numit-o subiectiva.

Spunea odata un poet arab, cum ca iubirea adevarata este numai suferinta....
Inclin sa ii dau dreptate.Viata mi-a dovedit-o pe deplin.

Iti aduci aminte cum il chma pe acel poet arab ?

Yusuf Hussein

Iubirea este capacitatea unui persoane de a vedea perfecţiunea într-o persoană imperfectă.

Draga Apple,


frumos spus...

Capacitatea de a vedea perfectiunea dintr-o persoana. Nu exista persoane perfecte...

Ai perfectă dreptate în afirmaţia ta.
În schimb, există prea multe persoane care vor, pretind perfecţiune de la alţii, fără ca ei să fie perfecţi...

Iata ce crede un arbore despre iubire:

"Am citit o poveste frumoasă scrisă de Shel Silverstein şi intitulată Arborele care dăruieşte. Se spune că a existat odată un arbore bătrân şi maiestuos, cu ramurile întinse spre cer. Când înflorea, fluturi de toate formele şi culorile veneau de pretutindeni şi dansau în jurul lui. Când făcea fructe, păsări din ţări îndepărtate veneau să guste din ele. Ramurile sale arătau ca nişte braţe vânjoase. Era minunat.

Un băieţel obişnuia să vină şi să se joace sub el în fiecare zi, iar copacul s-a obişnuit cu el şi a început să-l iubească. Ceea ce este mare şi bătrân se poate îndrăgosti de ceea ce este mic şi tânăr, cu condiţia să nu fie ataşat de ideea că el este mare, iar celălalt mic. Copacul nu avea această idee, aşa că s-a îndrăgostit de băiat. Egoul încearcă întotdeauna să iubească ceea ce este mai mare decât el. Pentru adevărata iubire, nimic nu este însă mare sau mic. Ea îi îmbrăţişează pe toţi cei de care se apropie.

Aşadar, copacul s-a îndrăgostit de băieţelul care venea în fiecare zi să se joace sub el. Ramurile sale erau foarte înalte, dar el şi le apleca, pentru ca băiatul să le poată atinge pentru a-i mângâia florile şi pentru a-i culege fructele. Iubirea este întotdeauna gata să se încline; egoul, niciodată. Dacă încerci să te apropii de un ego, acesta se va înălţa şi mai mult, devenind atât de rigid încât să nu-l poţi atinge. Ceea ce poate fi atins este considerat a fi mic. Ceea ce nu poate fi atins, cel care stă pe tronul puterii, este considerat a fi mare.

Aşadar, ori de câte ori venea copilul, arborele îşi pleca ramurile. Când micuţul îi mângâia florile, bătrânul copac se simţea cuprins de un val incredibil de fericire. Iubirea este întotdeauna fericită atunci când poate dărui ceva; egoul nu este fericit decât atunci când poate lua ceva de la altcineva.

Băiatul a crescut. Uneori, dormea în poala copacului, alteori îi mânca fructele, sau purta o coroană împletită din florile sale. Se simţea atunci de parcă ar fi fost regele junglei. Florile iubirii te fac întotdeauna să te simţi ca un rege, în timp ce ghimpii egoului te fac să te simţi mizerabil.

Văzând cum băiatul poartă o cunună din florile sale, dansând cu ea, copacul se simţea fericit. Îl aproba cu ramurile sale; cânta în bătaia vântului. Băiatul a crescut şi mai mult. A început să se caţere în copac, legănându-se pe ramurile sale. Ori de câte ori se odihnea pe ele, copacul se simţea fericit. Iubirea este întotdeauna fericită atunci când altcineva se poate sprijini de ea; egoul nu este fericit decât atunci când altcineva îl reconfortează..

Timpul a trecut, iar băiatul a început să fie apăsat de alte îndatoriri. Avea ambiţiile lui. Trebuia să îşi treacă examenele, să îşi facă prieteni… De aceea, a început să vină din ce în ce mai rar pe la copac. Acesta îl aştepta însă cu o nerăbdare din ce în ce mai mare, strigându-i din adâncurile sufletului său: „Vino, vino. Te aştept”. Iubirea îşi aşteaptă întotdeauna obiectul afecţiunii sale. Ea nu este altceva decât o continuă aşteptare.

Când băiatul nu venea, copacul se simţea trist. Singura tristeţe pe care o simte iubirea este aceea de a nu se putea împărtăşi cu altcineva, de a nu se putea dărui. Atunci când se poate dărui în totalitate, iubirea este fericită.
Băiatul a crescut şi mai mult, iar zilele în care trecea pe la copac au devenit din ce în ce mai rare. Toţi cei care cresc în lumea ambiţiilor îşi găsesc din ce în ce mai puţin timp pentru iubire. Băiatul a devenit ambiţios şi prins în afacerile sale lumeşti. „Ce copac? De ce ar trebui să-l vizitez?”

Într-o zi, pe când trecea prin apropiere, copacul i-a strigat: „Ascultă! Te aştept în fiecare zi, dar tu nu mai vii pe la mine”.

Băiatul i-a răspuns: „Ce poţi să-mi oferi, ca să trec să te văd? Eu îmi doresc bani”. Egoul este întotdeauna motivat: „Ce poţi să-mi oferi pentru ca să vin la tine? Aş putea veni, dar numai dacă ai ceva de oferit. Altminteri, nu văd de ce aş face-o”. Egoul are întotdeauna un scop. Iubirea nu are nici un scop. Ea reprezintă propria sa răsplată.

Uimit, copacul i-a spus băiatului: „Nu vei mai veni decât dacă îţi voi oferi ceva? Îţi ofer tot ceea ce am”. Iubirea nu ţine niciodată nimic pentru ea. Egoul o face, dar iubirea se dăruieşte necondiţionat.

„Din păcate, nu am bani. Aceasta este o invenţie a oamenilor. Noi, copacii, nu avem bani. În schimb, suntem fericiţi. Crengile noastre se umplu de flori, apoi de fructe. Umbra noastră îi răcoreşte pe cei încălziţi. Când bate vântul, dansăm şi cântăm. Deşi nu avem bani, păsărelele se cuibăresc pe ramurile noastre şi ciripesc vesele. Dacă ne-am implica şi noi în afaceri financiare, am deveni la fel de înrăiţi şi de nefericiţi ca voi, oamenii, care sunteţi nevoiţi să staţi prin temple şi să ascultaţi predici despre iubire şi despre pace. Noi nu avem nevoie de predici, căci trăim tot timpul aceste stări. Nu, noi nu avem nevoie de bani”.

Băiatul i-a spus: Atunci, de ce să vin la tine? Nu am de gând să merg decât acolo unde pot obţine bani. Am nevoie de bani”. Egoul cere întotdeauna bani, căci banii înseamnă putere, iar aceasta este cea mai mare nevoie a sa.

Copacul s-a gândit mult, după care a spus: „Atunci, culege-mi fructele şi vinde-le. În felul acesta, vei obţine bani”.

Băiatul s-a luminat imediat la faţă. S-a urcat în copac şi a cules toate fructele copacului, chiar şi pe cele necoapte. În graba sa, i-a rupt crengile şi i-a scuturat frunzele, dar copacul s-a simţit din nou fericit. Iubirea se bucură chiar şi atunci când este lovită. Egoul nu este cu adevărat fericit nici măcar atunci când obţine ceva. El nu poate simţi decât nefericire.

Băiatul nu şi-a dat nici măcar osteneala să-i mulţumească arborelui, dar acestuia nu-i păsa. Adevărata sa mulţumire s-a produs atunci când acesta a acceptat oferta sa de a-i culege fructele, pentru a obţine bani în schimbul lor.

Băiatul nu s-a mai întors multă vreme. Acum avea bani şi era foarte ocupat să obţină cu ajutorul lor încă şi mai mulţi bani. A uitat cu totul de copac, şi astfel au trecut anii.

Copacul era trist. Tânjea după întoarcerea băiatului, la fel ca o mamă cu sânii plini de lapte, dar care şi-a pierdut copilul. Întreaga sa fiinţă tânjeşte după copilul pierdut, pentru a-l strânge la piept şi a se uşura. Cam la fel tânjea şi copacul nostru. Întreaga sa fiinţă era în agonie.

După mulţi ani, băiatul, devenit între timp adult, s-a întors la copac.

Acesta i-a spus: „Vino la mine. Vino şi îmbrăţişează-mă”.

Bărbatul i-a răspuns: „Termină cu prostiile. Făceam asemenea lucruri pe vremea când eram un copil fără minte”.

Egoul consideră iubirea un lucru prostesc, o fantezie copilărească.

Copacul a insistat: „Vino, mângâie-mi crengile. Dansează cu mine”.

Bărbatul i-a răspuns: „Termină cu flecăreala asta stupidă! Acum doresc să-mi construiesc o casă. Îmi poţi oferi o casă?”

Copacul a exclamat: „O casă? Bine, dar eu trăiesc fără să stau într-o casă”.

Singurii care trăiesc în case sunt oamenii. Toate celelalte creaturi trăiesc liber, în natură. Cât despre oameni, cu cât casa în care trăiesc este mai mare, cu atât mai mici par în interiorul ei.

„Noi nu trăim în case, dar uite ce îţi propun: îmi poţi tăia crengile, pentru a-ţi construi o casă cu ajutorul lor”.

Fără să mai piardă timpul, bărbatul a luat un topor şi i-a tăiat crengile copacului. Din acesta a rămas acum doar trunchiul, dar el era foarte fericit. Iubirea este fericită chiar şi atunci când îi sunt tăiate membrele de către cel iubit. Iubirea nu ştie decât să dăruiască. Ea este întotdeauna pregătită să se ofere în întregime.

Bărbatul a plecat, fără să-şi mai dea osteneala să arunce în urmă măcar o privire. Şi-a construit casa visată, iar anii au trecut din nou.

Copacul, devenit acum un simplu trunchi fără crengi, a continuat să-l aştepte. Ar fi vrut să îl strige, dar nu mai avea ramuri şi frunze care să poată cânta în bătaia vântului. Vânturile continuau să bată, dar el nu mai putea scoate nici un sunet. Cu un efort suprem, sufletul său a reuşit să rostească o ultimă chemare: „Vino, vino, iubitul meu”.

Timpul a trecut, iar bărbatul a îmbătrânit. Odată, se afla prin apropiere, aşa că a venit şi s-a aşezat sub copac. Acesta l-a întrebat: „Ce mai pot face pentru tine? Ai venit după foarte, foarte mult timp”.

Bătrânul i-a răspuns: „Ce poţi face pentru mine? Aş vrea să ajung într-o ţară îndepărtată, să câştig şi mai mulţi bani. Pentru asta, am nevoie de o barcă”.

Fericit, copacul i-a spus: „Taie-mi trunchiul şi fă-ţi o barcă din el. Aş fi extrem de fericit să devin barca ta şi să te ajut să mergi astfel în ţara aceea îndepărtată, pentru a câştiga mai mulţi bani. Dar, te rog, ai grijă de tine şi întoarce-te cât mai repede. Voi aştepta de-a pururi întoarcerea ta”.

Omul a adus un ferăstrău, a tăiat trunchiul copacului, şi-a făcut o barcă din el şi a plecat.

Acum, din copac nu a mai rămas decât rădăcina, dar el a continuat să aştepte cu răbdare întoarcerea celui iubit. A aşteptat mereu şi mereu, conştient însă că nu mai avea nimic de oferit. Poate că bărbatul nu se va mai întoarce niciodată. Egoul nu se duce decât acolo unde are ceva de câştigat.

Odată, m-am aşezat lângă ciot. Acesta mi-a şoptit: „Am un prieten care a plecat departe şi nu s-a mai întors. Mă tem să nu se fi înecat, sau să nu se fi rătăcit. Poate că s-a pierdut în ţara aceea îndepărtată. Poate că nici măcar nu mai este în viaţă. O, cât mi-aş dori să aflu veşti de la el! Mă apropii de sfârşitul vieţii, aşa că tot ce mi-aş mai dori ar fi să aflu veşti despre el. Atunci aş muri liniştit. Dar ştiu că nu ar mai veni nici dacă mi-ar auzi strigătul, căci nu mai am nimic să-i ofer, iar el nu înţelege decât acest limbaj”.

Egoul nu înţelege decât limbajul acceptării. Iubirea vorbeşte limbajul dăruirii."

...oare cand o sa-nvatam limbajul asta? E universal, nu necesita traducere si cu toate astea...

...anarhia inimii...iubirea

Concluzie trasa din experienta mea:

IUBIREA E PERICULOASA

Asta ar raspunde mai repede la intrebarea: Cum este iubirea?

uneori necesită meditaţii... nu cu ora, ci cu sinele... nu cu cuvinte, ci cu tăcerea...

ce nu reuşesc eu să înţeleg este de ce este necesară suferinţa?