PARTEA I:

Azi este 6 Ianuarie.
Acum 557 de ani, îsi primea coroana la Mistra (Pelopones), ultimul împarat al imperiului roman de rasarit (Bizant). Ca o ironie a soartei, el se numea tot Constantin, ca si acela care demult, înfiintase acest oras si deschisese bresa spre puterea absoluta pentru crestinism.
Cu originea in reformele lui Diocletian de la cumpana între secolul 3 si 4 al erei noastre, devenit crestin prin vointa împaratilor Constantin si Teodosie, acest imperiu a fost detinatorul, pentru o destul de lunga perioada, a celei mai valoroase culturi din vremea sa.
Inainte ca occidentalii (”latinii”) sa (re-)descopere cultura Greciei ”pagâne”, bizantinii au cunoscut-o în cea mai mare parte, desi fenomenul a fost infinit mai elitist decât acela care avea sa evolueze în vest începând cu secolul al 12-lea, secolul primelor traduceri filozofice latine din araba.
Peste importanta generala a Bizantului ca cel mai avansat centru de cultura al vremurilor sale, el este important pentru noi est-europenii, si pentru ca reprezinta sursa principala de idei, practici si valori. Insusi unul dintre numele sub care era cunoscut (grecescul Romania), ne aduce aminte de aceste legaturi cu cetatea martirizata de sultanul Mehmet II, sultan care cu un deceniu mai târziu dupa aceasta izbânda, se va întoarce totusi acasa bolnav din Valahia, lasându-si precipitat armata pe mâinile subalternilor, din cauza ”privelistii” si mirosului greu produs de vreo . . . 20 000 de turci în putrefactie în vârf de par, cocotati acolo de Vlad Tepes.

Atunci când a cazut capitala, acest imens imperiu de altadata, care se întindea de la Ararat pâna-n Italia (sud), se reducea practic la capitala însasi!
Lovit de barbari (slavi, cumani, arabi, germanici din vest, turci) si macinat de razboie, acesta devine o umbra a ceea ce a fost cândva, pe timpul împaratului Constantin cel Mare si al altora care i-au urmat.
Orasul cel mai mare si mai cult al lumii o lunga perioada a Evului Mediu, chiar în momentul caderii sale, atunci când marturiile vremii ni-l înfatiseaza mai mult teren viran decât populat, saracit pâna la nivelul în care impresioneaza si un occidental (adica culmea saraciei si barbariei ), avea înca între 75 000 si 100 000 de locuitori, adica o zecime din cât avea în epoca lui de glorie (un milion).
Cu o armata pestrita de ~ 6000 de oameni, acest oras rezista gratie întariturilor lui de exceptie, aproape 2 luni asediului celei mai mari si puternice armate a vremii. Si marturii istorice ne spun înca, ca ar mai fi rezistat, daca niste nefericite împrejurari nu ar fi minat sansele si moralul taberei crestine (o poarta uitata deschisa prin care turcii s-au bulucit în oras, demoralizarea produsa de un comandant ranit, un vânt în pânze lipsa la întâlnirea cu istoria . . .). Si el ar fi dainuit înca si mai mult, ca o curte împrejmuita în jurul careia câinii turbati roiesc, daca un crestin, românul, sau poate ungurul, Orban, nu oferea turcilor arma ultima, anume tunul spargator de fortificatii . . .

Daca suntem însa sinceri si lucizi, trebuie sa admitem ca aceasta entitate crestin-ortodoxa nu avea nici un viitor: ciuntita si secatuita financiar de razboiele cu barbarii la nord, atacata si amputata de arabi, lovita miseleste de fratii întru credinta din vest, aceasta îsi semna totusi sentinta la moarte atunci când a permis hoardelor de turci musulmani alungati de seceta Asiei centrale sa ocupe partea estica a podisului anatolian, Anatolie care reprezenta grânarul imperiului si principalul sau rezervor de populatie.
Adesea, genocidul, sclavia sau conversia fortata alungau satenii din zonele cazute sub influenta acestor cruzi nomazi. Inarmati cu ideologia razboinica si intoleranta a religiei musulmane, acestia erau sortiti sa devina calaul marii civilizatii crestine orientale.

O eroare istorica a fragilizat totusi imperiul, aceasta fiind provocata de o mai veche racila a crestinismului, anume intoleranta fata de orice idee religioasa care nu urmeaza scrupulos dogma. Doctrina Treimii dumnezeului crestin va lovi si îi va pedepsi pe cei care au ucis si au masacrat fratii lor întru credinta pentru un detaliu.
Istoricii zic ca ”fereastra” spre Asia a imperiului era populata de ”eretici”: monofiziti erau armenii în estul Anatoliei, ca si siriacii Antiohiei, ca si Egiptul ; mai înainte au fost nestorianismul si arianismul.

Represiunea sângeroasa post-niceeana a avut doua consecinte:
Prima a fost ca un exod important al clerului s-a produs spre zonele interioare ale Orientului Mijlociu, în portiunile neospitaliere ale deserturilor de piatra sau nisip, acestia ajungand chiar pâna la Iatrib (Medina). Cronicarul ”Mihai sirianul” spune: ”Ei dormeau azi într-un loc, mâine erau alungati; nu erau judecati a fi demni a avea un adapost, locuind în desert ca animalele salbatice.” Unii, disperati, în fata mortii, alegeau lepadarea de convingerile lor, devenind ”melchiti”, adica ”împaratiti”, “dati cu împaratul”. Altii, multi, au preferat moartea sub sabiile ortodocsilor, sau aceea în desert, provocata de frig, de fiare salbatice sau triburi arabe nu mai putin asa.
Abatele Louis Marie Olivier Duchesne, lingivistul, istoricul si martirologul francez, spune în a sa ”Istorie timpurie a Bisericii”: «Sute de crestini au pierit astfel, martiri ai ”naturii unice”. Erau izgonite mânastiri întregi, bietii oameni nu aveau nicicum pace de la Conciliu si partizanii sai.»
Nici o mirare ca egiptenii, cu 200 000 de victime executate de bizantini la Alexandria, ca si ceilalti «eretici», au sfârsit prin a înceta sa mai simta vreun fel de apartenenta la imperiul grecilor fanatici. Cu exact acele zone de frontiera neloializate, nici o mirare ca pentru unii venirea islamului victorios a reprezentat un fel de eliberare, iar pentru altii venirea triburilor islamizate ale turcilor siliti de foame spre sud-vest, o sansa de a-si regasi pacea.

A doua consecinta este nasterea islamului însusi: învatatii crestini monofiziti sau nestorieni vor urma drumul caravanelor comerciale ale Bizantului cu Arabia felix (regatul Sabean, Iemenul de azi), aducând cu ei sofisticatele norme si notiuni religioase ale crestinismului printre cei aflati înca în întunericul animismului tribal. Dupa cum a spus-o fiece biograf al lui Mahomed, acestia au reprezentat sursa de inspiratie a ”profetului” în materie religioasa.
Ciudate sunt caile prin care istoria se razbuna pe nebunii lumii!
Acela caruia ”istoria” ortodoxa i-a pus, poate pe nedrept, în gura vorbele ”mai bine turbanul sultanului decât mitra Papei”, a fost ucis, împreuna cu cei doi baieti ai sai, asta dupa ce sultanul le acordase totusi libertatea si gratia, în rusinoasa întâmplare a ospatului (Mehmet, care era homosexual, este informat la ospat de catre sfetnici ca Notaras are un frumos baiat de 14 ani; îi cere grecului sa i-l aduca, cu gândul declarat de a-l sodomiza, fapt care evident nu a putut fi acceptat de nobilul bizantin; Mehmet detinea de altfel un ”frumusel” harem de baietei )

Acest topic a fost editat de Octavi: 6 Jan 2006, 12:19 PM

Printre altele. A mai avut si un var crestin sau o ruda a Kadijei, nu mai stiu exact.

Asa e.
In plus, acolo unde a trebuit sa fuga de tribu' lui care il tinea de snapan (anume la Medina), veneau comercianti crestini si existau si prosperau evrei, adica unii doxa in materie de monoteism!

Acest topic a fost editat de Octavi: 8 Jan 2006, 01:18 AM